Alexandru Iosup, profesor in cadrul Universitatii Tehnice din Delft, a fost numit profesorul anului in Olanda in ianuarie 2015. Prin „gamification”, care sta la baza metodei sale de predare inovative, Alexandru Iosup le explica studentilor sai notiuni complexe de inginerie si informatica.

Ati fost desemnat recent profesorul anului in Olanda. Ce inseamna pentru dumneavoastra aceasta distinctie?

Mi-a placut sa primesc premiul acesta. A fost o surpriza, din multe puncte de vedere, mai ales pentru ca in majoritatea timpului ma ocup de cercetare, nu de educatie, deci e un lucru neasteptat. Si apoi, nici macar nu predau in limba olandeza.

Premiile sunt interesante, dar mi se pare mult mai interesant ce reusesti sa obtii pana la premiu. E rezultatul a 5 ani de munca, de dezvoltat metoda Gamification, si am fost mult mai bine recompensat de ce s-a intamplat cu aceasta metoda si cu studentii, decat de acest premiu. Tosusi,  sigur ca e placut sa primesti si premii.

Care a fost parcursul dumneavoastra academic in domeniul IT?

Desi probabil nu intra la “parcurs academic”, de pe la 10 ani am stiut ca asta e ceea ce voi face: imi placea sa stau la calculator, sa programez. Am urmat Colegiul National Sf. Sava din Bucuresti, clasa de informatica, apoi am intrat Politehnica si lucrurile au inceput sa devina mai interesante, a insemnat primul contact cu informatica adevarata. Proiectele de licenta si de master le-am facut in Franta la SUPELEC, in colaborare cu Politehnica, si apoi mi-am sustinut teza de doctorat aici, la TU Delft. Intre timp, am calatorit in jurul lumii la diverse conferinte si proiecte de cercetare – in general, incerc sa fac o vizita de cercetare o data la doi ani intr-un loc despre care mi se pare ca m-ar ajuta sa cresc profesional. Am fost in Germania la Dortmund, in Austria la Innsbruck, in Statele Unite la UC Berkeley si la U. of Wisconsin—Madison si in Israel la Technion.

Cum ati decis sa va stabiliti in Olanda?

Imi plac multe aspecte legate de Olanda. Am trait in mai multe locuri si mi se pare cel mai interesant dintre toate.  In primul rand, unul dintre lucrurile cele mai importante pentru mine este sa fiu aproape de un hub, de un centru de unde nu numai ca se raspandesc ideile – poti sa fii in orice colt al lumii pentru asta, fiindca exista internet, dar unde sa vina, efectiv, oamenii la tine, sa iti vorbeasca despre ideile lor si asa mai departe. Olanda este unul dintre acele locuri, alaturi de vreo 5 sau 6 altele unde te afli, practic, in centru intre business, guvern si societate. Poti mentiona aici San Francisco, New York, Singapore, Dubai, si apoi e, desigur, Amsterdam. Vezi lucrul acesta in faptul ca intotdeauna apare in tara aceasta cineva din afara care vrea sa schimbe lucrurile. Si apoi, mi se pare ca stilul tarii mi se potriveste foarte bine. E linistita, tine foarte mult la fairness, ai sansa aici sa-ti alegi aici ce vrei sa faci fara sa te influenteze prea mult vecinul si mi se pare ca poti sa ai, in acelasi timp, o familie si o viata normala daca asta iti doresti. Raportul dintre dintre calitatea vietii si posibilitatile de a-ti atinge ambitiile la nivel inalt mi se pare foarte interesant aici. E o tara cu adevarat de top in punctele care ma intereseaza. Politicos, nu mentionez vremea.

Cum ati descrie experienta dumneavoastra ca profesor roman in Olanda? Cum apreciati sistemul universitar de aici? Care sunt principalele merite? Dar neajunsuri?

Ei bine, nu m-am simtit prea des ca “profesor roman” in Olanda, desi in cursurile mele apar, din cand in cand, expresiile intraductibile din limba romana. Cred ca toti studentii mei stiu deja expresia “ghici ciuperca ce-i” – o intrebare foarte simpla la care nu trebuie sa te gandesti prea mult, la care oricine e capabil sa dea un raspuns imediat. Asadar introduc diverse elemente de “romanism” in cursurile mele, dar in general m-am simtit mai mult “profesor european”, adica avand valori europene. N-am simtit niciodata ca as avea vreun avantaj sau vreun dezavantaj fiindca sunt roman.

Ca sa ajung la a doua parte a intrebarii, cred ca sistemul universitar olandez e foarte diferit de altele din lume. In primul rand pentru ca aici fiecare student e incurajat sa isi aleaga ce vrea cu adevarat sa faca; studentii au certitudinea ca societatea le va permite sa creasca in ceea ce le place sa faca, ca e nevoie de fiecare, iar asta e un atuu extraordinar, e ceva foarte diferit fata de ce se intampla in alte locuri. Nu cunosc multe alte sisteme de invatamant in care sa nu existe examene de intrare la universitate, iar elevul sa poata alege orice; in care jumatate dintre studenti renunta la directia pe care au ales-o initial, isi aleg altceva si descopera cat de mult li se schimba viata in bine pentru ca au avut aceasta libertate de alegere.

Sigur ca exista puncte forte si puncte negative: punctul forte cel mai evident e ca studentii ajung intr-un domeniu care le place. Cand isi aleg facultatea, proiectul de diploma si asa mai departe, se gandesc in primul rand la preferintele lor. In Romania, prin comparatie, studentului ii e ingradita libertatea de a-si alege directia – inainte de 14 ani trebuie sa te hotarasti, mai mult sau mai putin, pentru a te putea pregati pentru examene care iti decid viata. Daca ai avut norocul de a-ti alege bine directia generala, trebuie sa alegi in continuare o universitate. Foarte des, parerea parintilor are o pondere foarte importanta in ce-ti alegi. In vremea cand am predat in Romania am vazut sute de studenti extrem de nefericiti cu alegerea facuta, si stiind ca atunci cand si daca termina facultatea vor avea o viata intreaga de muncit intr-un domeniu care nu-i atrage. Ce obtii intr-un sistem ca aceasta sunt niste profesionisti care pot face absolut orice, inclusiv impotriva a ceea ce cred. Asta este un avantaj pentru ca obtii o forta de munca extrem de pliabila. Olanda, in schimb, are celalalt tip de avantaj: motivatia personala. Dezavantajul e un sistem foarte scump: costa foarte mult sa le permiti studentilor sa aleaga ce drum vor si sa aiba securitatea zilei de maine – se observa in taxe si in nivelul de bogatie relativa la cetatenii olandezi.

Cum arata cursul pe care il predati? In ce consta conceptul de Gamification si care sunt avantajele aplicarii acestei metode inovative de invatare?

Predau mai multe cursuri si in toate folosesc Gamification. Cursul cel mai de succes este si cel pe care eu il consider cel mai greu: un curs de anul 1, trimestrul 1, deci primul curs cu care studentii iau contact cand intra la facultate. Se numeste Computer Organization si vorbeste despre structura sistemelor de calcul: cum functioneaza, care a fost evolutia lor si cum credem ca vor evolua in cele din urma. Este un curs de baza, foarte divers, ceea ce il face foarte dificil. Porneste de la lucruri conceptuale, abstracte (algoritmi, componente), mergand pana la lucruri extrem de practice: fire, hardware si cum se pot programa. Si limbajului de programare folosit, pe care l-as asemana cu chineza, are reputatia de a fi unul dintre cele mai inaccesibile limbaje de programare. La alte facultati, acest curs se preda, cel mai probabil, in anul 2; noi il tinem in primul an, ceea ce aduce dificultati suplimentare studentilor: nu e usor sa treci de la gandirea de liceu la o gandire de genul “hai sa stim tot”. Asta face cursul atragator si pentru mine, imi plac provocarile.

In general, sunt nemultumit de modul in care se predau cursurile in mod traditional, mai ales in educatia tehnica, de exemplu, calculatoare. Gamification inseamna folosirea metodelor utilizate in mod normal in jocuri pentru a aduce oamenii in contact cu jocul, a-i tine ocupati, a-i motiva sa continue si sa termine jocul in domenii pentru care aceste technici n-au fost concepute, spre exemplu in business si in educatie. Gamification e o colectie de tehnici, de exemplu, atunci cand primesti un altfel de incentive in afara serviciului sau produsului pe care il accesezi deja. In companii, se traduce prin  diplome, cupe, extra titluri de genul “angajatul lunii”. Lucrurile astea se fac de zeci de ani. Ce e interesant insa este ca in jocuri a izbucnit o revolutie acum vreo 10 ani cu ceea ce se numesc acum online social games, de genul World of Warcraft si FarmVille. Aceste jocuri au devenit dintr-o data accesibile pentru sute de milioane de utilizatori, ceea ce inseamna ca metodele folosite de creatorii lor au cumva puterea sa atraga oameni cu personalitati si skilluri complet diferite, sa-i tina in joc si sa-i motiveze sa  termine jocul sau sa atinga un nivel extraordinar de performanta. Asta inseamna probabil ca se pot folosi aceste metode si in alte contexte. De aici a pornit si ideea mea de a folosi social gamification, adica elemente din aceste jocuri pentru high education. Ceea ce face jocurile astea atragatoare e ca in general sunt suficient de diverse si le permit jucatorilor sa-si aleaga propria cale de dezvoltare, propriul path of advancement. Aici e cheia.

Ceea ce mi se pare interesant si un element fundamental pentru educatia viitorului este educatia personalizata. Ne apropiem de acest ideal daca includem in cursuri elemente pentru fiecare tip de personalitate pe care il putem sustine. In dezvoltarea cursurilor mele, am in minte patru tipuri de studenti. Primul tip e studentul traditional, cel care se adapteaza perfect in a rezolva o lista de probleme. Pentru a-l face sa exceleze, poti alcatui o lista foarte lunga ce contine si elemente mai dificile, mai atragatoare, mai interesante. Este exact ce facem de sute de ani in educatia moderna in universitate. Stundetii acestia se numesc, in taxonomia folosita de mine si derivata din studiile de online social gaming ale lui Richard Bartle, achievers. Ca profesor, sunt foarte interesant de studentii care sunt exact opusul acestui tip de personalitate, in sensul ca nu le place deloc lista de subiecte date si vor sa exploreze pe cont propriu unde pot ajunge: ei sunt explorers. Trebuie sustinuti prin teme care sa le dea libertatea sa incerce: creative open assignments. In Olanda sunt preponderenti, insa, socializers, studentii care vor sa discute cu ceilalti si sa rezolve problema impreuna. Vor sa le explice si altora ce au aflat; sunt stimulati de interactiune, dezbatere, posibilitatea de a lucra in echipa. Exista si o ultima categorie, care imi place foarte mult: studentii competitivi, winners. Acestia sunt in curs pentru un singur motiv: sa-i depaseasca pe toti ceilalti. Ii intereseaza sa fie numarul unu: primii care au rezolvat o problema, primii care raspund, singurii care au trimis codul la timp etc. E foarte important ca acestia sa fie tinuti in joc: daca ei n-ar mai face parte din grup, studiile arata ca intreaga comunitate ar avea de suferit. Intuitiv, explicatia e simpla: daca tu, ca student, observi ca profesorul e mult mai bun decat tine, te gandesti: “Normal ca este, doar e profesor“. Dar daca observi ca cineva de varsta ta e capabil sa faca mult mai mult, mult mai bine, mult mai repede, dintr-o data te intrebi daca vrei sa nu sa incerci, la randul tau, sa faci mai mult. Majoritatea studentilor aleg sa faca mai mult.

Cum ii identificati pe acesti studenti?

La inceputul cursului exista frica de a gresi, asa ca iti exprimi exact personalitatea: faci lucrurile cu care te simti cel mai confortabil. Dupa primul examen partial si la sfarsitul primului set de laboratoare devine evident cine ce fel de student e, pentru ca fiecare isi poate alege ce tip de tema vrea sa duca la indeplinire. De exemplu, in laborator avem, pe langa cele 5 teme de baza, 7 teme speciale dintre care studentii pot alege una, mai multe sau niciuna. Judecand dupa designul temelor pe care si le aleg, pot prezice in proportie de 70-80% pe care cale, dintre cele patru, o vor alege studentii mei.

S-ar putea introduce si in sistemul romanesc aceasta metoda?

Gamification exista deja in sistemul romanesc, desi in forme diferite de ceea ce folosesc acum in Olanda. Sunt mai multe cursuri in tara, in special la Universitatea Politehnica din Bucuresti, care folosesc jocuri pentru a introduce studentii in diverse teme si a-i tine motivati. Metoda mea e simplu de folosit si poate fi aplicata indiferent de nivelul tehnologic al tarii. Conceptele predate raman aceleasi, trebuie doar sa dezvolti forma de predare si sa incluzi cele patru tipuri de studenti, materiale pentru stundentii de top, sistemul de puncte, format din “bucatele” mai mici, astfel incat sa poti rata, ca student, oricare dintre teme fara sa te afecteze decisiv. Si atunci nu-ti mai e frica, asa ca esti liber sa te dezvolti in propriul ritm. Nu exista deci, consider eu, nici un impediment tehnic sau logic pentru a aplica aceasta metoda in sistemul romanesc. Ceea ce exista in continuare este inertia sistemului. Trebuie sa fii dispus sa risti. Uneori aplici o metoda care, din diverse motive, nu functioneaza pentru ca profesorul nu e pregatit, ori pentru ca studentii nu sunt pregatiti sa o primeasca. Asadar, cineva trebuie sa-si asume riscul. Romania nu e tocmai vestita pentru asta, si din acest motiv nu incearca prea multi. Cred ca trebuie sustinuta inovatia in educatie.

De ce ati recomanda unui elev roman sa-si continue studiile in Olanda?

Asa cum am spus, Olanda este un hub in lume si, dupa parerea mea, e cel mai important din Europa. Un al doilea motiv ar fi educatia in limba engleza. In plus, cel putin in domeniul tehnic, Olanda are multe universitati clasate intre primele 20 din lume, asadar la sfarsitul facultatii ai posibilitatea sa-ti alegi unde vei merge. Experienta internationala e un alt avantaj: universitatile olandeze au contacte in intreaga lume, network-ul e foarte puternic; e un loc unde ai vrea sa vii. Un lucru care mi se pare cu adevarat unic in Olanda este faptul ca educatia de aici este foarte bine legata de cercetare, de industrie, dar si de societate. E o educatie ambitioasa in care vorbim de mari provocari, de rezolvarea problemelor lumii, dar tinem cont de toate aspectele lumii, nu se pierde nimic din vedere. Vei deveni o persoana bine dezvoltata in toate aspectele importante.

Ce mesaj aveti pentru studentii romani din Olanda?

Continuati ce faceti, aveti o reputatie excelenta deja. Un aplicant la doctorat din Romania este intotdeauna luat in serios si pleaca din start cu eticheta „calitate foarte buna”. Romania are o reputatie negativa in multe alte domenii, dar in educatie are una foarte buna si asta se datoreaza voua. Continuati.

Sursa: lsrs

Nick Radu spune despre el că este un om muncitor și ambițios: „De la vârsta de 19-20 ani, m-am învârtit în cercuri politice înalte și de atunci am atras atenția asupra mea”. După cinci ani în care a fost profesor în România, a ales să plece, în 2010, către Marea Britanie. Din 2014 este directorul unei companii educaționale ce funcționează pe lângă Parlamentul britanic. Compania pentru care lucrează se ocupă de gipsy roma travellers  și de est-europeni, oferind consultanță directorilor și profesorilor.

Pe lângă munca pe care o desfășoară la compania respectivă, Nick a dorit să facă ceva pentru mahalaua, cum îi spune el, în care a copilărit.

„M-am născut într-o familie săracă. Tata era gunoier și alcoolic. Mama nu lucra, avea grijă de noi, care eram patru frați. După ce ne-am mărit, a lucrat femeie de serviciu. Am crescut cu multe nevoi. Nu aveam bani nici de lemne. Din ce să plătești întreținere la bloc? Nimeni nu ne dădea nimic”. Își aduce aminte Nick Radu de copilăria sa dintr-un cartier mărginaș al Caracalului.

Dorea ca cei mai săraci oameni din Caracal să primească ceva de pe urma experienței sale. Astfel a ajuns să strângă 150.000 de lire sterline, bani care au fost investiți în repararea blocurilor din cartierul Carpați din Caracal.

„Totul a pornit în 2013, de la Coca Cola, Atlanta, Georgia”, povestește Nick Radu. „Compania se gândea la globalizarea fotbalului și dorea să se folosească de comunități sărace în contextul Campionatului Mondial din Brazilia.

S-au gândit la Palestina, pentru războiul de acolo, la jungla din Amazon și la Japonia, la comunitățile afectate de tsunami. După aceea s-au gândit și la romi. Săraci, dar mari iubitori de fotbal, la fel ca toți ceilalți. Așa că au angajat o firmă din UK, iar de acolo a început istoria. Firma a contactat BBC, iar un prieten de al meu m-a recomandat ca persoană de contact”.

Prima dată, spune Nick, s-au avut în vedere comunitățile de romi din Marea Britanie. „Americanii nu au fost însă mulțumiți. Doreau fotbalul dus al extrem, ca o formă de religie. Copii amărâți care să nu dorească altceva decât să joace fotbal.”

Atunci l-au contactat pe el și l-au angajat să îi ajute să găsească niște comunități de romi din Balcani. Din Serbia, Albania, Bulgaria, Macedonia, Rusia, România, acolo unde ei credeau că e sărăcie. Imediat, Nick s-a gândit la România: „Le-am spus că eu cunosc deja o locație. Aici a intervenit și patriotismul. Nimic nu se compară cu locurile copilăriei, cu mahalaua unde ai crescut, unde ai jucat fotbal desculț. Unde foloseam o cutie de bere sau o conservă pe post de minge.”

I-a dus pe cei de la Coca-Cola în diferite comunități din România: Vâlcea, Craiova, Corabia. Apoi, i-a dus în locul copilăriei sale, în cartierul Carpați din Caracal. Americanii au rămas uimiți de ceea ce puteau face copiii de acolo cu mingea: „Nu mi-am dat seama la început, dara contat foarte mult nebunia noastră, modul în care iubeam fotbalul. Cartierul meu se numea Carpați, noi eram bruneței, iar echipa se numea Brazilia Carpați. Ce coincidență! NU a fost nimic regizat”, își aduce aminte Nick de reîntoarcerea în locurile sale natale.

Atunci le-a spus americanilor că vrea să facă ceva pentru orașul din care a plecat. Și le-a mai spus să nu se gândească să le dea copiilor niște cârnați și o cutie de Coca-Cola, pentru că oamenii nu doreau să fie folosiți. „Adică noi să plecăm și ei să rămână în sărăcie”, explică el. Și le-a spus că dorește să renoveze blocurile în care crescuse. Astfel, a negociat suma de 10.000 de dolari, primii bani donați pentru comunitatea din „Carpați”.

Atunci, Nick a hotărât să se întoarcă în Marea Britanie și să încerce să mai strângă niște bani. Astfel a adunat încă 4.000 de lire sterline. „Am cerut ajutorul comunității românești. Oamenii au fost deschiși, dar au spus că nu pot să mă ajute, că nu îmi pot da niciun bănuț.” Așa că a pornit la drum cu banii pe care îi avea: 10.000 de dolari și 4.000 de lire. S-a întors în România și, în două zile spune că a reușit să strângă 163.000 de dolari.

„M-au ajutat cei de la Habitat for Humanity. Ei au fost cei care au făcut „funding”, apoi au venit lângă noi irlandezi, elvețieni. Ambasada Elveției ne-a dat o sumă de bani. Eu i-am strâns, i-am adus pe toți la aceeași masă.” Au fost și piedici: „Toată lumea se gândea că îmi iese mie ceva. Autoritățile din România se gândeau că cine știe câți bani am eu, însă,personal, am dat din buzunar 1.180 de lire sterline, pentru că eu făceam acte de caritate cu mult timp înainte să plec în Anglia.”

Banii au intrat în proiectul reabilitării mahalalei Carpați, din Caracal. Au fost reparate acoperișurile blocurilor, lucrare ce a ajuns la 150.000 de lire sterline.

Nick a continuat să facă acte caritabile. În 2013, de Crăciun, a oferit din banii săi o masă pentru 500 de familii. Apoi, de unul singur, a strâns jucării în Marea Britanie și a trimis 40 de saci copiilor săraci. Le-a strâns în școlile cu care lucrează. Toți copiii din mahala, indiferent de etnie, au primit jucării, fără să știe cine le-a oferit. „Nu este o diferență între oameni atât timp cât există suflet. Acolo, în mahala, nu trăiesc numai țigani. Jucăriile nu au fost doar pentru țigani, că nu numai ei sunt amărâți”, spune Nick.

Anul acesta, el speră să poată strânge din nou jucării, pe care să le doneze Spitalului de Pediatrie din Caracal și să ajute cumva la renovarea instituției.

„Eu cât am fost mic nu am avut parte de Crăciun, nu am avut pom de Crăciun decât o singură dată în copilăria mea. De aceea, tot ceea ce fac, fac din suflet”, a spus Nick Radu.

Autor : Mircea Maer

Sursa: ziarul romanesc

Mircea Gogoncea este un tânăr chitarist român din București, în vârstă de 23 de ani. Până în 2015, i-au fost acordate 151 de premii în chitară clasică și în alte domenii de activitate, a participat la peste 250 de concerte și emisiuni de televiziune și radio din Europa, Asia, Africa și America, și a fost numit de către doi miniștri ai educației “elevul român cu cele mai multe premii”.

Primul pacient care a beneficiat de serviciile oferite de Asociaţia medicilor de origine română de pe Coasta de Azur (Amoro) este un băieţel de 9 ani, care a fost operat la inimă. Eforturile lui Turchina nu au fost trecute cu vederea de presa locală, povestea sa fiind publicată luni în ziarul “Monaco Matin”.

“Asociaţia ne permite să ajutăm, prin mijloacele de care dispunem şi pe cât de bine putem, ţara noastră de origine. Din asociaţie fac parte, în special, profesionişti din domeniul medicinei, de origine română”, a explicat cardiologul.

Prin contribuţia doctorului Clara Alexandrescu, asociţia a venit în ajutorul unui copil român de 9 ani care a fost operat cu succes de către profesorul Gilles Dreyfus la Centrul cardio-toracic din Monaco. Tuchina spune că reuşita acestei operaţii este doar începutul pentru activitatea pe care o va desfăşura Asociaţia Amoro.

“Este o mare bucurie pentru mine să văd cum românii de peste hotare vin în ajutorul ţării lor cu entuziasm şi dragoste”, a spus medicul român.

El a mai povestit pentru jurnaliştii francezi că în Monaco există o comunitate română bine închegată, care nu a uitat legătura cu România. De 1 Decembrie, sute de români din Monaco s-au adunat să sărbătorească Ziua Naţională la Auditorium Rainier III. (sursa: adevarul.ro)

“La fel ca la toate evenimentele de acest fel, compatrioţii mei participă cu mare bucurie, mândri că sunt români şi că sunt aici, fericiţi că pot să contribuie la valoarea ţării noastre şi a comunităţii noastre şi să dea dovadă de ospitalitate românescă”, a încheiat Turchina.

Sursa: diaspora romania

Foto: (c) CRISTIAN LUPASCU/Arhiva AGERPRES

Chiar și așa, locurile în care se găsește schinducul nu este la îndemâna oricui. Doar monahii din Durău știu unde, în urmă cu mai bine de o sută de ani, au fost plantate răsadurile aduse din Grecia. Iar acest secret este transmis doar în mediile monahale.

Călugării pun această plantă la macerat în țuica de prune, iar băutura devine, în urma acestui proces, un întăritor al organismului, datorită proprietăților miraculoase ale plantei.

”Schinducul este o plantă întăritoare, folosită mai ales în perioadele de post sau primăvara când omul iese slăbit din iarnă. Țuica de prune se face toamna, apoi planta respectivă este culeasă de pe Ceahlău și se pune în sticlă, la macerat, câteva luni. Țuica cu schinduc are o culoare gălbuie și un gust deosebit pentru că dispare gustul de prune și capătă un parfum delicat. Această băutură se face în special în mediile monahale.

Se spune despre schinduc că este ginsengul României. Dar schinducul este o plantă care crește doar în anumite zone de pe Ceahlău, știute în special de călugări, care păstrează însă secretul”, a declarat, pentru AGERPRES, Florentina Buzenschi, directorul Muzeului Județean de Etnografie.

Schinduc este o plantă erbacee cu florile alb-verzui, cu fructe ovale, aromatice, cu un miros care are o tentă de pătrunjel. La prepararea băuturii se folosesc în special rădăcina plantei și o mică parte din tulpină, fără frunze și fructe.

Această băutură nu se găsește în comerț și este oferită pelerinilor de către călugării de la Schitul de la Dochia sau de la Mănăstirea Durău. De asemenea, unii dintre proprietarii de pensiuni din zona masivului Ceahlău au schinduc pe care îl scot și îl oferă turiștilor doar la momentele festive din an.

AGERPRES/(AS — autor: Gabriel Apetrii, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / AGERPRES FOTO

Muzeul Satului din localitatea Cerneți, situată la doi kilometri de Drobeta Turnu Severin, are în inventar și o carte de patrimoniu, scrisă cu litere chirilice, care a fost tipărită în anul 1817 la Tipografia Mânăstirii Neamț. Titlu ei: ”Istoria lui Alexandru cel Mare”.

Pe paginile acesteia, mai multe persoane, cel mai probabil cititori, au făcut diferite însemnări. Unele dintre acestea se referă la moartea unei fete măritate cu forța și la diferite evenimente istorice petrecute în Transilvania și Țara Românească, pe alte zece file cineva a încercat să imite semnătura lui Mihai Eminescu, dacă nu o fi chiar a poetului, fapt care ar dovedi că această carte a ajuns și în mâinile ”Luceafărului poeziei românești”.

Pe coperta a II-a a ”Istoriei lui Alexandru cel Mare”, cu litere chirilice, caligrafice și groase, este scrisă cu cerneală neagră o ”Rețetă de făcut dulceață din boabe de soc”.

”De pe ciorchii se desprind bobițele negre-negre. Se spală în mai multe ape și se pun la zvântat într-o pânză, ca aceea de strecurat zerul. Separat se ia un castron de pământ ars adânc, în care se îndeasă un kil de zahăr de la osmalâii din Ada-Kaleh, peste care se toarnă o jumate de sticlă de apă folosită pentru vânzarea brăgii. Se pune la foc pe plită și se mestecă până iese siropul. Peste acesta se toarnă boabele de soc, patru-cinci feli înjumătățite de lămâie. Maglavaisul se lasă la fiert până se leagă. (Adică când iei cu lingura de lemn să se scurgă ca mierea). Când e gata, se pune într-o ulcea, tot din pământ, se leagă la gură și se așază într-un tuci larg în gură, unde se ține până a doua zi. Când se ivește sorocul, se împarte în vase mai mici, pentru a fi servită dulceața în salon la 10-15 oaspeți”, este rețeta așa cum a fost scrisă la acea vreme. Sub text se află mențiunea: ”La conac. 13 aprilie 1821”.

AGERPRES/ (AS — autor: Florian Copcea, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Silviu MATEI / AGERPRES FOTO

În 1972, cântă alături de Vocal Jazz Quartet la chitară bas. Participă la mai multe festivaluri internaționale de jazz atât în România, cât și în străinătate.

În 1973, înființează la Sibiu grupul rock Stereo, an în care apare pentru prima oară la TVR, în emisiunea ”Steaua fără nume”. În 1974, are prima apariție discografică și prima compoziție, cu piesa ”Copii ai vieții”, pe primul LP — ”Formații rock românești”, alături de mari trupe din țară.

Între 1975-1978 participă la multe spectacole și turnee alături de Ricky Dandel, Victor Socaciu și mulți alții. În 1979 înființează, alături de Florin Grigoraș grupul Riff. Compune muzica și versurile trupei.

În perioada 1980 — 1988 face parte din grupul Roșu și Negru, unde începe să compună multe piese, printre care și celebra ”Pseudofabulă”, pe care puțini știu că a și interpretat-o vocal. Are trei apariții discografice alături de acest grup. Tot în această perioadă începe să compună pentru Dida Drăgan.

Din 1988 până în 1996 face parte din trupa Compact (în formula Leo Iorga — vocal, Adi Ordean — chitară, Emil Laghia — chitară, Teo Peter — bass, Aurel ”Leluț” Vasilescu — tobe, Vlady Cnejevici — clape), cu care lansează hit după hit. Compune toate piesele trupei și scrie versurile la majoritatea dintre ele. Părăsește grupul Compact și în 1996 înființează un super grup, ”botezat” de prietenul său Florian Pittiș, Schimbul 3, a cărui componență era Leo Iorga — solist vocal, Adi Ordean — chitară, George Pătrănoiu — chitară, Marius Țiclea — chitară, Andi Savastre — bass, Paul ”Pampon” Neacșu — tobe.

Alături de colegii din Compact — Emil Laghia, Leo Iorga, Teo Peter, în 1998
Foto: (c) Mihai TAPLIGA / Arhiva AGERPRES

În aceeași perioadă începe să compună muzica pentru o mulțime de soliști și soliste: Andreea Antonescu, Nadine, Adrian Enache, Daniela Gyorfi, Școala Vedetelor, Cătălina Toma și mulți alții, orchestrează peste 500 de piese.

Spre finele anului 1990, înființează, alături de Gheorghe Beleanu, cumpărând aparatură profesională, cea mai puternică companie de lumini și sunet din România (Migas Real Compact), dar și primul studio profesional din țară în care vor înregistra în următorii 6 ani aproape toți marii artiști români.

Cu Leo Iorga și Emil Laghia, în perioada Compact, 1993
Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

În 1999, înființează grupul ASIA, care a fost catalogat de specialiști drept cel mai important grup de fete — ”girls-band” — din România, unde, de asemenea, compune piese pentru șapte materiale discografice.

Foto: (c) facebook.com/Adrian Ordean

Un an mai târziu, în 2000, înființează grupul Amadeus. Compune muzica instrumentală pentru cinci CD-uri ale grupului, combinând muzica clasică cu muzica pop. Compune, de asemenea, muzică pentru film și desene animate. Compune muzică și se ocupă de trupe ca Pops, Bordo, Allyx, Chik-go și multe altele.

În 2011, alături de Alexandru Albiter și Nik Bocaciu înființează grupul Ordean, iar în toamna anului 2012 ia ființă proiectul Leo Iorga & Ordean, care îi reunește pe Leo Iorga (vocal), Adi Ordean (chitară), Alex Ardelean (chitară), Dan Stesco ”Polimoog” (clape), Cristi Iorga (tobe) și Marian ”Lacke” Mihăilescu (bass). În decembrie 2012, trupa ia denumirea PACT by Leo Iorga & Adi Ordean, iar în aprilie 2014 lansează albumul ”Numărul Unu”.

În formula Leo Iorga & Ordean, 2012
Foto: (c) Arhiva AGERPRES

Alături de Leo Iorga și Alex Ardelean, colegii săi din trupa PACT by Leo Iorga & Adi Ordean, în concert, 2015
Foto: (c) Silviu MATEI / AGERPRES FOTO

“Dacă atunci când am început eu să compun aveai nevoie de ceva știință în ale muzicii, multă inspirație și niște colegi instrumentiști și vocaliști, acum e de ajuns un calculator. Cu el faci rost de orice… mai ales de niște ‘inspirație’ (…) Am avut noroc. Am fost mai norocos decât alții doar și pentru simplul motiv că mi-am văzut țara de la un capăt la altul. Am văzut și o treime din globul pământesc. Lumea trebuie să vadă artistul pe scenă. Cel mai important factor din tot mecanismul care angrenează viața unui artist este spectatorul”, declara Adi Ordean într-un interviu, în 2010.

Foto: (c) facebook.com/Adrian Ordean

El susține că trupe precum Stereo, Riff, Roșu și Negru, Compact, Schimbul 3, în care a cântat și pentru care a compus muzică și versuri, ”au existat datorită celor pe care i-am convins să vină la spectacolele noastre, să plătească bilet, iar din acest motiv spectatorii sunt, în ceea ce mă privește, pe primul loc în topul celor mai mari împliniri profesionale. Am spus lucrul ăsta și trupelor pe care le-am înființat și le-am ajutat în carieră — ASIA, Pops, Bordo etc”.

Foto: (c) facebook.com/Adrian Ordean

Adrian Ordean a declarat în repetate rânduri că e prea mult de vorbit despre ce a făcut, despre bucurii, dezamăgiri. ”Aș putea scrie o carte. E o idee. Așa că, ajutat de respectul pe care mi-l poartă unii și de veninul celor care nu mă suportă, încă merg înainte”, mai spunea compozitorul în interviu.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Andreea Onogea)

Thailand’s agent in the case, Virachai Plasai, said that Wednesday’s appearance was Miron’s first before the world court, and that she did a great job of explaining Thailand’s position on the maps Cambodia is using to make its case.

“I trust her when it comes to presenting this important topic to the court, and she did an impressive job,” he said.

Virachai said he had spent a long time studying the maps with Miron, adding that her knowledge was very helpful. Miron is a Romanian with a solid educational background in public international law at universities in France, including the Universite Paris-Ouest Nanterre la Defense, Universite Paris-Ouest la Defense and Universite des Sciences Sociales.

In the world court case, Miron is serving as assistant to the team’s lead counsel, Prof Alain Pellet. She has worked with Pellet on many cases, advocating on behalf of Slovenia, Russia, Greece and Nicaragua.

Miron speaks many languages. Romanian is her mother tongue, but she also speaks French and English fluently. Her command of Italian is also good.

Thai social media have been gripped by the “Alina Miron fever”. Bloggers, along with Thai senators attending the trial at The Hague in the Netherlands, have praised Miron for her sound reasoning, which they believe will convince the world that Cambodia does not have the right to a 4.6-square-kilometre disputed area near the temple.

Appointed Senator Somchai Sawaengkarn posted a message on Facebook praising Miron’s politeness and her technique of reasoning. He said her use of pictures and maps to make comparisons have made Thailand confident of winning the case. “[Another senator] could not help but compliment her, telling her in person that she was ‘excellent’,” Somchai said.

Senator Kamnoon Sithisamarn said Miron demolished Cambodia’s argument, which is based on the Annex I map, dismissing it and turning the courtroom’s attention to maps introduced by Thailand in the 1962 case.

A blogger called “Sai Trong Paksanam” said Miron pointed out credible and technical problems with Cambodia’s Annex I map, saying it has been altered and contradicted geographically. Miron said the Thai team has found there are six different versions of the Annex I map.

The blogger received 5,000 “likes” and 2,310 “shares” 22 hours after posting.

Sermsuk Kasitipradit, a Thai PBS reporter, posted pictures of Miron and a message on his Facebook page and received 700 “likes”.

“Miron fever” also gripped the Pantip website, thanks to blogger “BaaD” with his blog “Netizens praise Miron after her taking to pieces Cambodia’s Annex I map”.

Foto: (c) Cristian NISTOR/Arhiva AGERPRES

La individual, Mălina Călugăreanu a învins-o în finală pe poloneza Julia Walczyk, cu 15-12. În primul tur trecuse cu 15-13 de italianca Maria Aru, apoi a dispus cu 15-7 de o altă italiancă, Alessandra Pisano, în sferturi a învins-o pe grecoaica Aikaterini-Maria Kontochristopoulou, cu 15-4, pentru ca în semifinale să o învingă pe poloneza Anna Szymczak, cu 15-13.

Maria Boldor a ocupat locul al cincilea, fiind învinsă în sferturi de Walczyk, cu 15-7. Ana Boldor a terminat pe 19, iar Corina Damaschin pe 20.

În concursul pe echipe, floretistele române s-au impus în semifinale cu 45-21 de Egipt, iar în finală au depășit Polonia cu 45-43.

AGERPRES (editor: Mihai Țenea)