Fostul fotbalist Florin Valeriu Răducioiu s-a născut la București, la 17 martie 1970.

Florin Răducioiu, 10 octombrie 2012
Foto: (c) Radu TUȚĂ / Arhiva AGERPRES

Atacant cu un bun simț al porții și dribling în viteză, a debutat în 1986, la echipa Dinamo București, descoperit de Mircea Lucescu la doar 16 ani. A jucat la Dinamo până în 1990. Primul său meci, în Divizia A, a fost cel disputat de Dinamo pe teren propriu împotriva celor de la Politehnica Timișoara, la 10 mai 1986, încheiat cu scorul de 2-1 pentru gazde.

Dinamo București este singura echipă de club din România sub culorile căreia a activat Florin Răducioiu. Pentru echipa ”câinilor roșii”, atacantul a înscris 30 de goluri în 84 de partide jucate.

Florin Răducioiu, 15 mai 1995 
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

Cu echipa din Șoseaua Ștefan cel Mare a câștigat campionatul României în sezonul 1989-1990 și Cupa României în sezoanele 1985-1986 și 1989-1990. De altfel, în finala Cupei României din 2 mai 1990, Florin Răducioiu a înscris de trei ori în poarta marei rivale, Steaua București, scorul final fiind 6-4.

Florin Răducioiu în timpul meciului de fotbal Dinamo — Steaua (2-2) din Divizia A, etapa 20
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

A jucat, în culorile roșu-alb, în edițiile 1988-1989 și 1989-1990 ale Cupei Cupelor. A bifat cinci meciuri și un gol, respectiv opt meciuri și patru goluri. În 1990 a ajuns cu Dinamo în semifinalele competiției, echipa din România fiind însă eliminată de belgienii de la Anderlecht.

Gică Popescu (stg.), Ilie Dumitrescu (centru) și Florin Răducioiu (dr.), 5 iunie 1994
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

A debutat la echipa națională de fotbal a României în partida amicală contra Israelului, la 25 aprilie 1990, câștigată de tricolori cu 4-1. Florin Răducioiu s-a aflat, atunci, în teren timp de 58 de minute. Debutul său la o Cupă Mondială s-a produs în 1990, contra URSS, la vârsta de 20 de ani. A jucat și la Cupa Mondială din SUA, 1994, unde a înscris de două ori contra Columbiei, în grupe, și două goluri contra Suediei, în sferturi, plus un gol la loviturile de departajare. La turneul final al Campionatului European din Anglia, 1996, a înscris singurul gol al României, în meciul pierdut cu Spania, scor 2-1.

Primul său gol în echipa națională s-a înregistrat la 5 decembrie 1990, contra echipei din San Marino, contând pentru calificarea la Euro 1992.

Printre reușitele sale memorabile se numără cele două goluri împotriva Cehoslovaciei, la 2 iunie 1993. Trei luni mai târziu, avea să intre în istoria fotbalului românesc, înscriind patru goluri într-un singur meci, contra Insulelor Feroe. Recordul său a fost egalat de Gheorghe Popescu, în 1997, contra naționalei din Liechenstein.

În total, Florin Răducioiu a îmbrăcat tricoul primei reprezentative de 40 de ori, reușind să înscrie de 21 de ori.

La nivel de club, după 1990, a evoluat în străinătate, cu o întrerupere de un an (2000-2001), când a revenit la Dinamo. A jucat cu succes la A.C. Milan, Brescia Calcio, West Ham United, RCD Espanyol, VfB Stuttgart, A.S. Monaco, încheindu-și cariera în 2004, la echipa franceză de amatori US Créteil-Lusitanos.

Cu A.C. Milan are în palmares titlul de campion al Italiei în sezonul 1993-1994, Supercupa, în 1993. În 1993, echipa sa, A.C. Milan, a câștigat Liga Campionilor UEFA.

În Serie A, a jucat în 96 de meciuri, reușind 22 de goluri, iar în Primera Division a bifat 56 de meciuri și 19 goluri. În Premier League a înscris 2 goluri în 11 meciuri, iar în Bundesliga — 4 goluri în 19 partide.

A condus echipa națională Under 17 până în noiembrie 2014. În prezent, antrenează la academia de fotbal a clubului A.C. Milan din Australia.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) govmu.org

Cultivarea trestiei de zahăr și industria zahărului au avut un rol major în dezvoltarea și stabilitatea statului, în special în zonele rurale.

Trestia de zahăr a fost adusă pe insulă în 1639, din Batavia, de către guvernatorul olandez Van der Stel. În 1696, s-a fabricat pentru prima dată zahăr în Mauritius.

Olandezii au pus bazele unei mici colonii aici în 1638, dar în 1710 au abandonat teritoriul, care a fost preluat de francezi, în 1715, și apoi cucerit de britanici, în 1810.

Sclavia a fost abolită, în 1835, iar proprietarii de plantații au primit compensații de două milioane de lire sterline pentru pierderea sclavilor importați din Africa și Madagascar, în timpul ocupației franceze.

După această transformare, cu impact major asupra economiei din Mauritius, proprietarii plantațiilor au adus lucrători ucenici din India pentru a lucra pe câmpurile de trestie de zahăr.

Între 1834 și 1921, aproape jumătate de milion de lucrători au ajuns pe insulă. În plus, britanicii au adus 8.740 de soldați indieni. ComplexulAapravasi Ghat situat într-un golf din Port Louis, acum inclus în patrimoniul UNESCO, a servit drept centru de recepție pentru lucrătorii ucenici pe plantațiile britanice.

Anii 1910 au reprezentat o perioadă de agitație politică pentru insulă. Clasa de mijloc, formată din medici, avocați și profesori, începea să se facă auzită în fața puterii politice a magnaților, proprietari de plantații.

Primarul din Port Louis a fost liderul noii formațiuni politice create — Action Libérale — care cerea mai multe drepturi pentru populație.

Opoziția față de această mișcare a fost condusă de Henri Leclézio, cel mai influent magnat al zahărului și liderul formațiunii Parti de l’Ordre. Deși, în 1914, a început Primul Război Mondial, teritoriul a cunoscut o perioadă de prosperitate pronunțată în perioada 1914-1918, din cauza exploziei prețurilor la zahăr.

În 1919, s-a înființat Sindicatul Zahărului din Mauritius, care îngloba 70% din producătorii de zahăr. La finalul anilor ’60, sectorul trestiei de zahăr contribuia cu peste 90% la exporturile anuale și la veniturile din schimburi comerciale internaționale. O proporție de aproximativ 50% din suprafața insulei, reprezentând peste 90% din terenul cultivat, era acoperită de trestie de zahăr.

Totodată, industria zahărului era, în acea perioadă, cel mai mare angajator, cumulând peste 30% din totalul forței de muncă.

Industria zahărului a reprezentat pilonul economiei naționale până la mijlocul anilor ’70, când Mauritius a început dezvoltarea turismului și a sectorului textilelor.

În ultimele decenii, pe fondul diversificării domeniilor de activitate, statul a trecut de la o economie de tip monocultură la una industrializată. Totuși, industria zahărului și-a păstrat rolul esențial: sectorul corporativ al zahărului numără peste 5.000 de angajați direcți, iar industria aduce venituri unui număr de peste 60.000 de familii, inclusiv 30.000 de cultivatori mici.

Cultivarea extinsă a zahărului pe insulă reprezintă, în prezent, un factor major de prevenire a eroziunii solului, jucând un rol important în ecologia țării.

Trestia de zahăr este recunoscută pentru rolul de convertor al energiei solare și al dioxidului de carbon în biomasă, prin intermediul procesului de fotosinteză.

Astfel, contribuie la reducerea emisiei de gaze cu efect de seră. În același timp, trestia de zahăr este și o sursă de energie verde și regenerabilă.

Pasta obținută după procesarea zahărului pentru extragerea sucului este arsă în centrale pentru producerea electricității.

AGERPRES/ (Documentare — Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Paula NEAMȚU / Arhiva AGERPRES

Muzeul de la Gărâna a fost înființat în anul 2012 de inginerul geolog Tiberiu Stoia. Pasionat de mineralogie și călătorii, Tiberiu Stoia a avut ocazia, prin natura meseriei, să viziteze peste 50 de țări din Europa și alte continente, colecționând roci, minerale, pietre semiprețioase, dar și lemne pietrificate, vechi de milioane de ani.

Pădurea de lemne fosilizate de la Gărâna se află în Poiana Lupului, unde se desfășoară anual renumitul festival de jazz din Munții Banatului. Muzeul deținea, la deschidere, peste douăzeci exponate aduse din Banat, Țara Almăjului sau din zona Bozovici. Au fost expuse, de asemenea, fosile din Munții Apuseni, din Țara Hațegului, de la Roșia Montană, zona Maramureș, precum și o piesă achiziționată din Austria.

Primele lemne transformate în piatră au fost descoperite de geologul bănățean în fostele mine de la Bozovici, de pe Valea Almăjului, având o vechime de 18 milioane de ani. Este vorba despre Chiparosul de baltă care, potrivit geologului, în prezent mai există în formă de pădure doar în nordul Mexicului și sudul Statelor Unite ale Americii. În rest, se mai găsește doar ca și copac ornamental.

inginerul geolog Tiberiu Stoia
Foto: (c) Paula NEAMȚU / Arhiva AGERPRES

Buștenii sunt cu adevărat spectaculoși întrucât arată precum lemnul, dar sunt de fapt pietre. Cel mai mare are doi metri lungime și un diametru de aproape un metru. Potrivit inițiatorului muzeului, în anii 80, din cauza unui copac pietrificat foarte dur, cu o lungime de șase-șapte metri, a fost necesară devierea galeriei de la Bozovici, întrucât acesta nu a putu fi distrus nici cu dinamita.

Vizitatorii muzeului în aer liber de la Gărâna sunt surprinși de imaginea “pădurii împietrite” și, ascultându-l pe Tiberiu Stoia, pot afla detalii despre felul în care aceste lemne au ajuns să se pietrifice. ”Dacă te uiți atent la aceste lemne, se văd încă inelele, forma lemnului, tot, însă, acestea sunt doar pietre acum. Deocamdată, muzeul este mic, dar îl voi crește din an în an”, preciza Stoia la deschiderea muzeului.

Foto: (c) Paula NEAMȚU / Arhiva AGERPRES

Lemnele pietrificate sunt rezultatul acțiunii silicei (dioxid de siliciu), care în soluție apoasă a substituit moleculele lemnului original. Altfel spus, aceste lemne, aflate de obicei în zone vulcanice, din cauza emisiilor de soluții fierbinți, numite silicite, s-au silicifiat, adică în loc să putrezească, s-au pietrificat. De-a lungul a milioane de ani, țesutul lemnos a tot fost acoperit de straturi de sediment, iar materialul organic a fost parțial înlocuit de silice. Lemne pietrificate se găsesc majoritar în SUA, dar și în alte zone din întreaga lume, în special în cele vulcanice, dar și în râuri, în foste cariere de cărbune.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) www.ifad.org

Conferința din 1974 a fost organizată ca răspuns la criza de alimente de la începutul anilor ’70, care a afectat, în primul rând, țările africane din regiunea Sahel. Concluzia reuniunii a fost că ”trebuie instituit imediat un fond internațional pentru dezvoltare agricolă cu scopul finanțării dezvoltării de proiecte pentru producția de hrană în țările în curs de dezvoltare”. Analiza situației a mai arătat că foametea și lipsa siguranței în ceea ce privește alimentația nu reprezentau neapărat eșecuri ale producției de hrană, ci probleme structurale legate de sărăcie și de concentrarea în zonele rurale a majorității populației sărace din lumea în curs de dezvoltare.

Orientarea multilaterală a organizației facilitează o platformă globală de analiză a aspectelor politicilor rurale și de creștere a conștientizării asupra importanței esențiale a investițiilor în agricultură și dezvoltare rurală pentru reducerea sărăciei și îmbunătățirea siguranței alimentare la nivel global. IFAD furnizează țărilor în curs de dezvoltare împrumuturi cu dobânzi scăzute și fonduri pentru finanțarea de programe și proiecte rurale inovative și de dezvoltare. Agenția se numără printre cele mai importante instituții multilaterale care activează în domeniul agriculturii din Africa.

Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agricolă numără 173 de state membre din întreaga lume. Organizația este prezentă în: Africa Centrală și de Vest (22 de țări — 47 de programe și proiecte în desfășurare); Africa de Est și Sud (17 țări — 42 de proiecte și proiecte), Asia și Pacific (20 de țări — 56 de programe și proiecte); America Latină și Caraibe (21 de țări — 42 de programe și proiecte); Orientul Apropiat, Africa de Nord și Europa (19 țări — 36 de programe și proiecte).

Sediul IFAD este la Roma. Președintele organizației este nigerianul Kanayo F. Nwanze, numit în funcție, la 13 februarie 2013, pentru al doilea mandat.

Parteneriatele reprezintă nucleul activităților IFAD. Fondul derulează parteneriate speciale cu membri ai Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), țări în curs de dezvoltare și state membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD). În plus, printre parteneri se mai numără: organizații din societatea civilă, în special cele care reunesc agricultori și mici afaceri rurale; agenții ale ONU; agenții de dezvoltare bilaterală și multilaterală; centre de cercetare în agricultură; ONG-uri și fundații; institute de cercetare și universități; organizații regionale și reprezentanți din sectorul privat.

Consiliul de Guvernare reprezintă autoritatea cu cea mai mare putere de decizie din structura IFAD. Fiecare stat membru este reprezentat în Consiliul de Guvernare, prin intermediul guvernatorilor, guvernatorilor supleanți și al altor consilieri desemnați. Consiliul Executiv este responsabil de supravegherea operațiunilor generale și de aprobarea programului de activități. Componența Consiliului Executiv este decisă de Consiliul de Guvernare și este distribuită astfel: Lista A: opt membri deplini și opt membri supleanți (în special din țările din cadrul OECD); Lista B: patru membri deplini și patru membri supleanți (în special din OPEC) și Lista C: șase membri deplini și șase membri supleanți; câte doi din cele trei subdivizuni regionale ale statelor membre din Lista C (țările în curs de dezvoltare). România este inclusă în Lista C.

Rezultatele IFAD, raportate în 2014, arată că: 3,5 milioane de persoane, din care 49% femei, au primit pregătire în practicile de producție la culturile agricole și de folosire a tehnologiilor; 2,9 milioane de persoane, din care 43% femei, au fost pregătite în practicile de producție în fermele de animale și de folosire a tehnologiilor; 4,1 milioane de hectare de teren au intrat într-un program de management îmbunătățit; 20.000 de kilometri de drumuri construite sau reparate; 35.000 de grupuri de marketing formate sau îmbunătățite; 1,2 milioane de persoane pregătite în dezvoltarea de afaceri sau antreprenoriat.

Potrivit datelor IFAD, cea mai mare parte a populației sărace de 1,2 miliarde trăiește fără siguranța unui venit pe care să se bazeze. În ceea ce privește finanțarea rurală, proiectele derulate de IFAD vizează susținerea populației rurale sărace prin acces la servicii financiare (economii, plăți, asigurări și remitenți). Rezultatele raportate în 2014 în acest domeniu evidențiază: 19,1 milioane de persoane care au economisit voluntar, din care 73% femei; 6,2 milioane de persoane care au accesat împrumuturi în sistemul de microfinanțare asistat de IFAD, din care 59% femei; 14% din portofoliul curent al IFAD este dedicat finanțării rurale.

Analizele IFAD mai arată că impactul investițiilor s-a făcut simțit pentru 438 de milioane de persoane, care au obținut mai multă hrană din agricultură, au reușit să-și gestioneze mai bine pământul sau resursele naturale, au deprins mai multe abilități, și-au început mici afaceri, au construit organizații puternice și și-au făcut auzite vocile în luarea deciziilor privind propriile vieți.

AGERPRES/ (Documentare — Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES

Săptămâna aceasta vă propunem ”Fasole verde gătită mocănește” și ”Cartofi țărănești”, ambele rețete fiind publicate în ”Carte de bucătărie — 1501 feluri de măncări” (1935), cu o prefață de Constantin Bacalbașa.

Fasole verde gătită mocănește

Curăță, spală și fierbe fasolea în apă sărată. Pentru ca să rămâie verde pune o mare cantitate de apă, nu acoperi oala și pune în apă cu două degete puțin bicarbonat de sodiu. Bicarbonatul menține coloarea vie a legumelor. Fasolea nu se aruncă toată odată în apă colcotindă, ci, câte o mână.

Apoi tae ceapă și rumenește-o într’o cratiță cu untdelemn, adaogă fasolea, pătrunjel tocat, sare, piper; lasă să dănțuiască puțin, toarnă peste ea puțin oțet și dă la masă. Poți adăoga și sos de pătlăgele roșii.

Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES

Cartofi țărănești

Rumenește într ‘o cocotă de pământ o carotă și o ceapă. Apoi adaogă o jumătate de kilo cartofi tăiați în rondele subțiri. Pune sare, piper, cimbru și foaie de dafin. Umple cu apă și acoperă. Să fiarbă la foc domol. Servește la cocotă.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Fizicianul Dragomir Hurmuzescu, membru al Academiei Romane (n. 13 martie 1865 — m. 31 mai 1954)
Foto: (c) REPRODUCERE / Arhiva AGERPRES

S-a înscris la cursurile Colegiului ”Sfântul Sava” din București, pe care l-a absolvit în 1884. Ulterior, a fost admis la Facultatea de Științe din București, secția fizico-matematică. A devenit licențiat în fizică în 1887, reușind în doi ani de la admitere să susțină toate examenele necesare absolvirii.

Și-a continuat studiile la Universitatea Sorbona din Paris, în vederea obținerii doctoratului, în urma câștigării unei burse. Aici i-a avut ca profesori pe savanți renumiți ai vremii, precum Jules Henri Poincaré, Gabriel Lippman și Joseph Bertrand, de la care a dobândit cunoștințe științifice și de filosofie teoretică. În 1890, a devenit licențiat în fizică.

În toată această perioadă a lucrat la Sorbona, în cadrul Laboratorului de cercetări fizice aflat sub conducerea profesorului Gabriel Lippman. Printre colegii săi de laborator s-a aflat și Maria Slodovska, cunoscută sub numele de savantă Marie Curie.

În cadrul laboratorului, Dragomir Hurmuzescu s-a ocupat cu perfecționarea electroscopului, realizând în acest sens un nou izolator, bazat pe sulf și parafină, pe care l-a numit ”dielectrină”. La scurt timp, în laboratoare a început să se folosească ”electroscopul Hurmuzescu” cu înveliș metalic și dop de dielectrină. Printre cei care au folosit acest tip de electroscop au fost și soții Pierre și Marie Curie, aceștia utilizând acest tip de instrument în cercetările care i-au condus la descoperirea radiului.

La 28 aprilie 1896, a devenit doctor în fizică, în urma susținerii tezei de doctorat, intitulată ”Asupra unei noi determinări a raportului dintre unitățile electrostatice și cele electromagnetice”, care a fost apreciată cu cea mai înaltă distincție (1896).

S-a întors în țară în mai 1896, iar în luna octombrie a aceluiași an, a fost numit conferențiar de matematici generale, în cadrul Facultății de Științe a Universității din Iași și profesor de fizică la Liceul Internat al aceleiași instituții. Aici și-a amenajat un laborator propriu de cercetare. De asemenea, a înființat și predat la catedra de Căldură și Electricitate, din cadrul Facultății de Științe.

Din inițiativa sa, în 1901, a fost înființată Societatea de Științe din Iași, care a tipărit publicația Les Annales Scientifiques de l’Université de Jassy, avându-l pe Dragomir Hurmuzescu ca secretar de redacție. A îndeplinit funcția de secretar general al Ministerului Instrucțiunii Publice, între anii 1904-1907, timp în care a pus bazele unui proiect de reorganizare a învățământului științific liceal.

În 1909, Dragomir Hurmuzescu a organizat, la Iași, prima Școală de aplicație a electricității din țara noastră care, la 1 noiembrie 1910, a devenit Școala de Electricitate de pe lângă Universitatea din Iași; în 1913, aceasta a devenit Institutul Electrotehnic. Aici, împreună cu colaboratorul său, inginerul Emil Petrașcu, omul de știință a înființat o Secție de radiocomunicații pentru inițierea studenților.

S-a transferat, în același an, la Universitatea din București, unde a predat până la pensionare, în 1937. În 1919, a devenit decan al Facultății de Științe și prorector al Universității și în această dublă calitate a înființat, în 1920, Școala de Electricitate, devenită Institutul Electrotehnic.

În 1925, la Institutul Electrotehnic al Universității București a fost construit și dat în folosință primul receptor radiofonic ce a făcut posibile primele audiții publice, ținute de două ori pe săptămână, joia și sâmbăta la orele 21,30. La 26 martie, ia ființă Asociația Prietenilor Radiotelefoniei, din inițiativa Societății Române de Fizică condusă tot de Dragomir Hurmuzescu.

La 1 noiembrie 1928, a fost difuzată prima emisiune cu anunțul: ”Alo, alo, aici Radio București!”, moment care a inaugurat postul național de radio. Cu această ocazie, președintele consiliului de administrație al Societății de Difuziune Radiotelefonică din România, Dragomir Hurmuzescu a rostit un discurs în care afirma: ”Radiofonia este de o mare importanță socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii și pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând până la coliba cea mai răzleață a săteanului. În curând va deveni un criteriu de judecată a gradului de desvoltare a unui popor”.

Radio Popular (1958)
Foto: (c) MAYER MARCU / Arhiva AGERPRES

Din inițiativa sa, în 1934, a fost posibilă organizarea în București a primului Congres de științe din România.

S-a retras din activitatea științifică, în 1937, în plină forță creatoare.

De-a lungul vieții sale a avut o activitate intensă de cercetare în România și străinătate, fiind și un deschizător de drumuri în cercetarea și aplicarea fizicii în România. A lăsat numeroase lucrări, studii și articole, întocmite singur sau în colaborare, între care: ”Dielectrica, un nou electroscop” (1894); ”Căldură și electricitate” (1900); ”Telegrafia fără sârmă cu ajutorul undelor electrice” (1902), ”Radioactivitatea petrolurilor române” (1907); ”Radioactivitatea apelor minerale din România” (1909), ”Viitorul industriei electrice în România” (1919), ”Electricitate generală și aplicată” (1934), ”Efectul Zeeman și magnetonii” (1936).

Majoritatea lucrărilor științifice au fost publicate în reviste de prestigiu, precum: Annales de Physique, Journal de Physique, Revue Generale d’Electrisite, Archives des Sciences Physiques, Bulletin Scientifique de L’Academie Roumaine.

Activitatea științifică prolifică i-a fost recunoscută printr-o serie de distincții și prin includerea sa în diferite foruri științifice din România și din străinătate. Încă din timpul studiilor efectuate în Franța, a fost ales membru al ”Societății Franceze de Fizică”, membru al ”Comitetului savanților străini din Franța” și membru al ”Societății Fizicienilor Germani”.

A fost membru corespondent al Academiei Române, din 21 mai 1916, precum și membru fondator al Academiei de Științe din România.

În cadrul Congresului de radiologie desfășurat, la Bruxelles, în 1910, a prezidat una din ședințele de comunicări.

A murit la 31 mai 1954.

În 1965, la împlinirea a 100 de ani de la naștere, UNESCO a propus omagierea marelui savant român. De asemenea, pentru a-i cinsti memoria, unul din premiile Academiei Române îi poartă astăzi numele.

La aniversarea celor 100 de ani de învățământ superior electrotehnic în România, în 2010, Facultatea de Electrotehnică de la Iași a inaugurat Aula de onoare ”Dragomir Hurmuzescu” și, în semn de omagiu, a fost dezvelit în fața facultății bustul savantului.

La 13 martie 2015, la Facultatea de Fizică din Iași, cu ocazia aniversării unui secol și jumătate de la nașterea fizicianului român, va fi lansat volumul ”Dragomir Hurmuzescu — Electricitatea” (partea I a cursului predat de profesorul Hurmuzescu la Iași), de către Editura Universității din Iași, în cadrul colecții ”Excellenția”.

Foto: (c) www.editura.uaic.ro

În aceeași zi, la Biblioteca Națională a României, în spațiul expozițional Dealul Spirii, este deschisă expoziția ”150 de ani de la nașterea lui Dragomir Hurmuzescu — documente din Colecțiile Speciale ale Bibliotecii Naționale”. Expoziția dedicată vieții și activității savantului român prezintă publicului documente de arhivă, fotografii și file din presa vremii.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Vatican — Piața Sf. Petru
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Sfântul Scaun este o entitate recunoscută în raporturile internaționale, cu autoritate spirituală și universală, subiect suveran de drept internațional, de caracter religios și moral.

Subiectul care intră în contact cu alți actori ai vieții internaționale este Sfântul Scaun, iar nu Biserica Catolică în calitate de comunitate de credincioși, și nici Statul Cetății Vaticanului.

Statul Cetății Vaticanului a luat naștere în urma Acordurilor de la Palatul Laterano stipulate între Sfântul Scaun și Italia la 11 februarie 1929.

Vatican — Piața Sf. Petru
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Cetatea Vaticanului asigură o bază fizică/teritorială minimă Sfântului Scaun. Situată în partea de vest a Romei (Vaticanus Ager), cuprinde Bazilica Sf. Petru, palatele și grădinile Vaticanului (0,44 hectare și aproximativ 800 rezidenți). Autoritatea efectivă a Statului Vatican se exercită pe 142 kmp. Piața Sf. Petru este supusă dreptului internațional, trebuind să fie permanent accesibilă publicului; ea se află sub paza poliției italiene.

Întregul Stat al Cetății Vaticanului este înscris, la cererea sa, din ianuarie 1960, în Registrul internațional al bunurilor culturale sub protecție specială, creat prin Convenția internațională asupra protecției bunurilor culturale, semnată la Haga, la 14 mai 1954.

Vatican — Piața Sf. Petru
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Cetatea Vaticanului are o puternică semnificație culturală, clădiri precum Bazilica Sfântul Petru și Capela Sixtină găzduiesc o parte din cele mai frumoase opere de artă din lume.

Capela Sixtină (italiană: Cappella Sistina, în latină Sacellum Sixtinum/ Aedicula Sixtina) a fost construită între anii 1472 și 1483, în timpul pontificatului papei Sixtus al IV-lea, de unde îi provine numele. Capela aflată în dreapta Bazilicii Sfântul Petru este locul unde se țin conclavurile cardinalilor pentru alegerea unui nou papă și este renumită datorită picturilor murale ale lui Michelangelo.

Capela are o formă dreptunghiulară, măsurând 40,93 metri în lungime și 13,41 metri lățime. Înălțimea este de 20,70 metri, plafonul este în formă de boltă, pereții laterali au 12 ferestre iar pardoseala este din mozaic policrom de marmură. Capela are două părți: una rezervată ceremoniilor religioase, și alta pentru credincioși. Planurile arhitectonice aparțin lui Baccio Pontelli iar lucrările de construcție au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de’ Dolci. Primul serviciu religios a fost celebrat la 9 august 1483 și a fost dedicat Fecioarei Maria.

Picturile de pe pereții laterali au fost executate de marii artiști ai timpului: Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli, Luca Signorelli. Subiectele picturilor reprezintă teme de istorie religioasă, selecționate după conceptul medieval de împărțire a istoriei lumii în trei epoci: prima de la Facerea lumii până la primirea celor zece porunci (primirea Tablelor Legii de către Moise, pe Muntele Sinai), a doua de la Moise până la nașterea lui Iisus Hristos, a treia fiind epoca creștinismului.

Capela Sixtină
Foto: (c) Isabela PAULESCU / Arhiva AGERPRES

În 1508, papa Iuliu al II-lea i-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului, care inițial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani (1508-1512). Michelangelo ar fi trebuit să picteze figurile celor 12 apostoli, când lucrarea a fost desăvârșită cuprindea peste 300 de figuri pe o suprafață de aproape 500 de metri pătrați. Frescele au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512. Capela a fost renovată între 1981 și 1994.

În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului la cererea papei Paul al III-lea, cu tema “Judecata de Apoi”, pe care o termină după șase ani, în 1541. Tema capătă dimensiuni uriașe, fresca înfățișând figuri și scene pline de groază, reflectând propria reprezentare a artistului.

Capela Sixtină
Foto: (c) Isabela PAULESCU / Arhiva AGERPRES

La 31 octombrie 1541, pictura este dezvelită cu mult fast însă autoritățile bisericești și opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate și blasfemie. Drept urmare se organizează o campanie denumită “Campania frunzelor de viță” pentru acoperirea organelor genitale, acțiune ce va avea loc după moartea lui Michelangelo și va fi executată de unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera, în anul 1565. Cu ocazia lucrărilor de restaurare din secolul al XX-lea, aspectul original a fost refăcut în cea mai mare parte.

AGERPRES/ (Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) Robert Galbraith / REUTERS

Marcată în preajma zilei echinocțiului de primăvară, începând cu 2008, Ziua mondială a somnului a devenit un eveniment internațional, care în acest an este axat pe problemele cauzate de insomnie. Evenimentul este o celebrare a somnului, dar și un apel pentru a avea un somn sănătos, care împreună cu o dietă echilibrată și exerciții fizice adecvate, înseamnă sănătate și bună dispoziție.

Ziua mondială a somnului este coordonată de Asociația Mondială a Medicinei Somnului (AMMS), ce are ca scop conștientizarea tulburărilor de somn, cu ajutorul unui specialist în domeniu. Cele mai multe tulburări de somn pot fi prevenite sau tratate, dar mai puțin de o treime din suferinzi recurg la ajutor profesionist. Tulburările de somn constituie o problemă globală ce amenință sănătatea și calitatea vieții pentru 45% din populația lumii. O mai bună înțelegere a condițiilor necesare pentru un somn bun, un tratament adecvat obținut în urma controalelor la specialiștii în domeniu ar conduce la o scădere a efectelor negative prin reducerea tulburărilor de somn.

Asociația Mondială a Medicinei Somnului a emis 10 reguli de igienă pentru a avea un somn natural și sănătos. Condițiile de mediu, precum temperatura, zgomotul, lumina, un pat confortabil și dispozitivele electronice pot modifica somnul.

Importantă pentru calitatea somnului este și menținerea unei respirații regulate în timpul somnului. Întreruperea frecventă a funcției respiratorii, în perioada de somn, reprezintă o tulburare omniprezentă și comună numită apnee în somn, care afectează 17% dintre bărbați și 9% din femeile de vârstă mijlocie și peste, la nivel mondial, potrivit AMMS. Un număr deloc neglijabil din accidentele mortale de pe autostrăzi, provocate de adormirea la volan au fost asociate cu tulburări ale somnului, persoanele care suferă de apnee în somn fiind de 6 ori mai expuse riscului de a fi implicate într-un accident de mașină din cauza oboselii.

Tulburările de somn reprezintă un factor de risc și pentru anumite stări mentale, precum depresia și anxietatea. Imposibilitatea de a obține un somn de calitate poate reduce capacitatea de concentrare, lipsa de atenție, precum și scăderea capacității de muncă, în timp ce riscul de accidente creștere. Pornind de la aceste aspecte, această zi reprezintă o oportunitate de a organiza diverse activități pentru a informa populația atât asupra riscurilor lipsei somnului, cât și a pașilor ce trebuie făcuți pentru a obține un somn de calitate.

Între 21-25 martie 2015, se desfășoară cel de-al șaselea Congres mondial axat pe medicina somnului organizat la Seul, în Republica Coreea. Potrivit statisticilor, nevoia de somn diferă de la o persoană la alta, între 4 și 11 ore pe noapte. În medie, 10% din populația lumii este mulțumită cu 6-7 ore de somn pe noapte, iar 15% are nevoie de mai mult de 9 ore.

Copiii au nevoie, de obicei, de mai mult somn, în timp ce oamenii în vârstă se mulțumesc cu mai puțin. Factorii geografici joacă și ei un rol important. Astfel, oamenii care locuiesc la munte dorm un pic mai mult, în timp ce oamenii de la malul mării dorm mai puțin.

AGERPRES /(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Și-a efectuat studiile primare la Școala Italiană din Constanța și a absolvit Liceul ”Mircea cel Bătrân” din localitate.

În copilărie visa să ajungă marinar, ca tatăl lui. În 1948, când toți cei din Marina Regală au rămas fără loc de muncă, s-a hotărât să încerce la Medicină. A învățat și a intrat printre primii. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București, în 1945.

A fost repartizat la Niculești-Jianu, un sătuc de lângă Fetești, unde a profesat în perioada 1954-1957.

Din anul 1957, s-a transferat la București, unde a lucrat în domeniul chirurgiei pediatrice la Spitalul de Copii ”Grigore Alexandrescu”, între anii 1957-1984, fiind șef de clinică o mare parte a acestei perioade. A muncit fără încetare, fără să-și ia concediu, cu o mare abnegație și credință în Dumnezeu, insuflată de mic copil de către mama sa.

În anul 1984, s-a transferat la Spitalul Budimex (în prezent ”Marie Curie”), fiind șeful clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică (1984-2000). În tot acest răstimp, a efectuat un număr uriaș de operații (după unele estimări, în jur de 45.000, după propriile calcule ajungând la aproape 50.000), cu un mare devotament față de meserie, cu har și o mare o iubire față de copiii încercați de boli grave (uneori considerate incurabile). Unele dintre operațiile efectuate de medicul Alexandru Pesamosca au constituit premiere mondiale. A operat cazurile cele mai grele venite din toată țara, multe și din străinătate: China, Franța, Italia, Republica Moldova ș.a.

Medicul Alexandru Pesamosca alături de un mic pacient, 1989
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Cu mulți ani în urmă, au venit la profesorul Pesamosca părinții unui copil grav bolnav. Erau din Ardeal și fuseseră la zeci de medici din țară. Chiar și medicul Pesamosca a rămas uluit. Micuțul Radu avea numai șapte ani, iar esofagul lui era plin de formațiuni tumorale benigne, iar copilul se putea sufoca în somn în orice moment. Cazul era deosebit de grav, doctorul a înțeles că n-are de ales. A acceptat să-l opereze fără nicio ezitare. S-a apropiat de iconița din peretele cabinetului, a spus o rugăciune și a intrat în sala de operație, deși nu știa ce avea de făcut pentru a-l salva pe copil.

“În momentul în care l-am deschis am simțit așa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mângâiere caldă pe creștet. Ce putea să fie chestia asta dacă nu o influență divină, o inspirație providențială? Dumnezeu mi-a dat atunci forța să iau poate cea mai grea hotărâre din viața mea. I-am înlăturat tot organul bolnav și-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouț. Totul într-o singură operație. Așa ceva nu s-a mai făcut niciodată”, povestea profesorul Pesamosca într-un interviu.

Au fost zeci de ani în care a uitat cu totul de el. Gândurile lui erau doar la copii, iar unicul rost a fost să-i facă din nou să zâmbească. Fericirea lui supremă era să-i vadă pe copii după operație, cum se ridică din pat, îl apucă de pantaloni și îi spun “tata Pesi”. Așa îl strigau toți copiii, iar pentru el nu exista o bucurie mai mare.

Profesorul Pesamosca în salon, lângă copiii care îi spuneau ”tata Pesi”, 1989
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Un alt caz deosebit a fost cel al unei fetițe de 9 ani, cu o infirmitate cumplită — se născuse fără sfinctere, cel anal și cel ureteral. Profesorul Pesamosca era deja după două nopți nedormite, a ațipit cam o oră, apoi a intrat la sala de operații. A reușit să ia din pulpa fetiței un mănunchi de fibre musculare, din care a ”confecționat” două noduri pe care le-a prins, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul ureterului. Operația a fost filmată, fiind vorba de-o premieră mondială. După niște ani, medicul a primit o invitație la un botez. Era vorba despre copilul nou născut al acelei fetițe operate când avea 9 ani.

“Astea împliniri, domnule. Nu vile, mașini sau mai știu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădești și să-i cârpești tendoanele și ligamentele și să-l faci biped și sănătos tun, să alerge la tine și să te strângă în brațe, asta înseamnă fericire!”, spunea reputatul chirurg în interviu.

În anul 1993, a devenit membru al Academiei de Științe Medicale din București.

Chirurgul înainte de operație, 1989
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Din 1999, de când a murit soția sa (de la care a avut doi fii, ambii decedați), a locuit într-o rezervă de 10 metri pătrați a Spitalului ”Marie Curie”. Aici, în cămăruța cât o chilie de mănăstire, se afla toată averea lui de-o viață. Sute de cărți, studii de medicină, teze de doctorat, registre, diplome, suveniruri, fotografii, scrisori, discuri de pick-up, toate îngrămădite în jurul lui, ca într-un ”templu” al amintirilor. În cămăruța aceea consulta, mânca și dormea. Apoi, zi și noapte, opera. A început să rămână în spital din 1984, la început, doar pe perioade, pentru a fi aproape de copiii pe care-i opera sau pentru a ajuta colegii mai tineri sau rezidenții. După ce au murit, rând pe rând, copiii și soția, s-a mutat definitiv în spital.

La acest spital a fost șeful Clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică până la pensionare, în 2006.

“Eu nu mai am ce să aștept. M-am pregătit demult pentru Judecata de Apoi. Am iubit mult copiii, toată viața m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operații. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toți aveau aceeași reacție. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranță. Și milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Și totuși, n-aveam voie să greșesc, eram obligat să ignor orice emoție.(…) Da, am iubit mult copiii. Măcar și doar pentru asta mă rog la Dumnezeu să fie mai îngăduitor cu mine și să-mi mai ierte din păcate”, spunea profesorul Pesamosca în interviu.

Prof. dr. Alexandru Pesamosca (stg.) și Jacek Paliszewski (dr.), ambasadorul Republicii Polone în România, la aniversarea a 20 de ani de la înființarea Spitalului Clinic de Urgență pentru copii ”M.S. Curie”, 2004.
Foto: (c) Paul BUCIUTA / Arhiva AGERPRES

În spatele unui caracter “care radia lumină”, Alexandru Pesamosca era un om foarte exigent. Spitalul de pediatrie nu era un loc de joacă. Cu rezidenții se purta în consecință. Îi pregătea, ținea “cursuri foarte frumoase”, dar cerințele sale profesionale erau atât de dure, încât foarte mulți medici tineri n-au rezistat alături de dânsul, spune medicul chirurg Gheorghe Burnei, care a fost rezident și ulterior colaborator al profesorului Pesamosca, într-un interviu.

“Puțini au fost cei care au rezistat, dar el îi iubea pe toți. Avea o duritate cerută de rigurozitatea și severitatea cazului respectiv și de dificultățile pe care le întâmpină un chirurg”, își amintește prof. dr. Burnei.

Profesorul Pesamosca impresiona de nenumărate ori în sala de operații, prin faptul că lua decizii covârșitoare cu o claritate stupefiantă. “Nu era intervenție pe care să n-o abordeze. Avea un repertoriu extrem de larg, era de o ingeniozitate pe care greu ți-o poți imagina fără să vezi cu ochii tăi. Și avea niște rezultate extraordinare. De multe ori te afli în fața unor situații așa de dificile, încât trebuie să aduci inovații. L-am văzut personal cum a inventat tehnici în domeniul chirurgiei de malformație, al malformațiilor elementelor toracice, al malformațiilor tubului digestiv”, declara medicul Gheorghe Burnei.

El și-a amintit, în interviu, cum, treptat, vârsta nu i-a mai permis profesorului Pesamosca să folosească bisturiul cu precizie. Dar nu s-a plâns niciodată. Și-a asumat însă imediat rolul de mentor, de sfătuitor. În sala de operații, multă vreme s-a auzit vocea lui indicând chirurgilor mai tineri: “Aici trebuie să faci așa, aici altfel”.

“Și totul mergea ca și cum intervenția ar fi fost făcută de el însuși. S-a transformat din ce era înainte, adică mentor și chirurg, în mentor și atât. Era ca un fel de duhovnic, ca un fel de patriarh al tuturor celor care aveau nevoie de el”, își amintea prof.dr. Gheorghe Burnei.

Amenințat cu evacuarea din rezerva unde locuia, intervenția opiniei publice și a presei a făcut ca acest lucru să nu se întâmple. Aici și-a trăit ultimii ani ai vieții, aproape de pacienții, studenții și medicii pe care i-a iubit și i-a sfătuit până în ultima clipă a vieții sale.

Marele chirurg a fost unul dintre ctitorii bisericii cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al tinerilor și Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor, ale cărei lucrări au fost finalizate în februarie 1998, târnosirea bisericii având loc la 22 februarie 1998.

Capela din curtea Spitalului ”Marie Curie”, 2015
Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Medicul Alexandru Pesamosca (supranumit ”îngerul copiilor”) se numără printre marile nume din istoria chirurgiei românești, rezolvând un uriaș număr de cazuri în chirurgia plastică pediatrică (fără să fie chirurg plastic), inclusiv în domeniul malformațiilor congenitale ale copilului, indiferent de tipul malformației. Cazurile operate de el au fost rezolvate definitiv, fără sechele.

Bustul prof. dr. Alexandru Pesamosca, în curtea Spitalului ”Marie Sklodowska Curie”, 2015.
Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Profesorul Pesamosca a murit în noaptea dintre 31 august și 1 septembrie 2011. În septembrie 2014 i s-a ridicat un bust în fața Spitalului de Copii ”Marie Curie”.

AGERPRES (Documentare — Marina Bădulescu, redactor Arhiva foto: Mihaela Tufega, editor: Horia Plugaru)

Ziua mondială a drepturilor consumatorilor este marcată în fiecare an la 15 martie, fiind axată pe informarea populației asupra importanței cunoașterii și protejării drepturilor oamenilor în calitatea lor de consumatori.

Foto: (c) consumersinternational.org

În acest an, tema propusă este “Dreptul consumatorului la o hrană sănătoasă”. Dietele nesănătoase reprezintă patru dintre cele mai importante zece cauze de deces la nivel mondial, acestea fiind: excesul de greutate și obezitatea, hipertensiunea arterială, nivelul crescut al glucozei din sânge și colesterol mărit. Doar problemele cauzate de obezitate sunt estimate la un cost de 2.000 de miliarde de dolari pe an. Acesta este motivul pentru care “Consumers International” (CI) a ales această temă pentru ediția din acest an a Zilei mondiale a drepturilor consumatorilor, în încercarea de a ajuta consumatorii să aleagă o alimentație sănătoasă.

Pornind de la tema zilei, și la noi în țară, în multe orașe, sunt organizate numeroase evenimente, precum seminarii, acțiuni de informare în școli și piețe, supermarketuri etc., pentru creșterea gradului de conștientizare a drepturilor de care beneficiază consumatorii și stimularea acestora de a acționa în acord cu aceste drepturi, pentru a fi informați corect și transparent.

Data a fost aleasă ca urmare a discursului ținut la 15 martie 1962 de președintele american, John F. Kennedy, în fața Congresului American. Mesajul susținea, pentru prima dată, existența a patru drepturi fundamentale ale consumatorilor: dreptul la securitate, dreptul la informare, dreptul de a fi ascultat și dreptul de a alege produse și servicii. 15 martie 1962 reprezintă momentul istoric al nașterii mișcării consumatorilor la nivel mondial.

Ziua mondială a drepturilor consumatorilor a fost marcată pentru prima dată la 15 martie 1983 de către mișcarea consumatorilor ”Consumers International”. Fondată în 1960, CI este o federație mondială a grupurilor de consumatori, cu peste 250 de organizații membre în 120 de țări.

În România, acte normative care să reglementeze acest domeniu au apărut după anul 1990. La crearea sa, Oficiul pentru Protecția Consumatorilor nu avea autonomie, ci era parte integrantă a organismului ce se numea, pe atunci, Comisia Națională pentru Standarde, Metrologie și Calitate. Ordonanța nr. 18/1992 reprezintă actul de naștere al instituției care acționează pentru realizarea strategiei politicii și a obiectivelor guvernamentale în domeniul protecției vieții, sănătății și securității consumatorilor, precum și al intereselor legitime ale acestora. Un nou context de funcționare este stabilit prin Ordonanța de urgență a Guvernului 2/2001, care reglementează înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului. În prezent, actul normativ care reglementează organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor este Hotărârea Guvernului nr. 700 din 11 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 491 din 18/07/2012.

AGERPRES /(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)