Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Sarmale cu semințe de dovleac a savurat și preparat și artistul popular Constantin Nițu din Poboru, cunoscut pentru țesăturile și costumele tradiționale pe care le-a creat în timp cât și pentru faptul că și-a transformat locuința în muzeu în care sunt alături creații ale sale cât și piese reprezentative pentru meșteșugurile și portul tradițional. Constatin Nițu își amintește cu nostalgie de sarmalele cu semințele de dovleac preparate de bunica și de mama sa precum și de claca de semințe, ce se organiza în seara de dinaintea zilelor de sărbătoare.

Contantin Nițu spune că în copilăria sa femeile de la sate trudeau cât era ziua de mare prin gospodărie sau la câmp și aveau familie numeroasă, cu multe guri de hrănit, de aceea doar în serile de dinaintea sărbătorilor găseau timp de a se aduna laolaltă, însă nici atunci pentru a sta, ci cu diferite îndeletniciri, cum este decojitul semințelor de dovleac pentru sarmale.

“Când o gospodină se hotăra să facă sarmale din miez de semințe de dovleac lua legătura cu vecinele, pentru că avea nevoie de ajutoare să le decojească. Gospodina mergea prin vecini și anunța că seara, de obicei sâmbătă seara ori înaintea sărbătorilor, va face clacă de semințe. După ce se întuneca și începeau să fie aprinse luminile în case, vecinele celei care avea clacă de semințe se îndreptau una câte una spre aceasta și începeau să curețe cojile, dar cu ochii pe copii, care pândeau să ia din miezul curățat. Ele vorbeau, mai cântau, mai povesteau bucurii sau necazuri și copii le ascultau, cu privirile spre semințele decojite din troacă”, își amintește Constantin Nițu, care menționează că de multe ori a stat alături de bunică și mamă la clacă, atras de semințe, dar mai ales de povești.

Pentru a prepara sarmalele cu semințe de dovleac după rețeta tradițională de la Cornățelu, sunt necesare semințe de dovleac, foi de varză murată, roșii uscate sau bulion, mirodenii, respectiv leuștean, cimbru și mărar uscate, boia dulce de ardei, pentru sarmalele de post, iar pentru cele cu carne se folosește și ou și cubulețe de carne de porc.

“Troaca era coaja uscată a unui dovleac românesc, tăiat pe jumătate. După ce curățau semințele și umpleau troaca, le puneau pe un șervet din cânepă, pe sobă, la uscat. A doua zi dimineața le luau de la uscat și le pisau în piuă de lemn până când ajungeau ca o făină. Făina rezultată, bine piuită, se trecea printr-o sită nu prea deasă. Se punea apoi într-un castron mare din lut, cu ou, pentru a fi frământată. Între timp, pe o tablă, la sobă, se puneau frunze de leuștean, cimbru și mărar pentru a fi uscate și a se sfărâma ușor. Leușteanul, cimbrul și mărarul se adăugau în castronul cu făina din semințe de dovleac și ou și se mai punea un pic de boia de ardei roșu, dulce. Se frământa și se făceau grămăjoare de mărimea unui ou, ce se puneau pe un cărpător de lemn, una lângă alta. Dacă se tăiase porcul și gospodina mai păstra carne, câte un cub de carne se punea în mijlocul fiecărei grămăjoare de pe cărpător”, mai spune Constantin Nițu.

El menționează că pentru a nu risipi foile de varză, gospodinele numărau grămăjoarele cu amestec pentru sarmale astfel încât să știe exact câte foi de varză murată au de pregătit. Se numărau toate grămăjoarele de amestec pentru sarmale și se pregăteau un număr egal de foi de varză acră, scoase din putina cu varză pusă la acrit pentru iarnă. “Familiile erau mai numeroase pe vremuri și gospodinele pregăteau bucatele cu economie, de aceea numărau grămăjoarele de amestec și foile de vază, pentru a nu risipi varza acră și a pregăti mai multe foi decât erau necesare. Se împachetau sarmalele, se legau bine cu ață din cânepă sau bumbac, circular și apoi în cruce, pentru a nu se desface în timpul fierberii și una dintre sarmale era lăsată cu legături mai slabe, ce se desfăceau ușor, aceasta urmând a fi așezată pe ultimul rând de sus în oală, spre mijloc, pentru a o încerca gospodina din timp în timp, să observe dacă s-a fiert. În perioadele de post nu mai puneau bucățică de carne în mijloc iar în loc de ou pentru a da consistență și a lega amestecul, se folosea apă cu făină de grâu”, relatează Constantin Nițu.

Sarmalele se fierbeau la Cornățelu în oale mari din lut, la focul din vatră, iar alături de cocea pâinea sau mălaiul. Pregătirea sarmalelor începea dimineața și se fierbeau până la prânz, când constituiau felul principal de mâncare.

“Se puneau sarmalele la fiert în oală mare de pământ, pe fundul căreia se așezau două-trei foi de varză mai grosiere, să nu se lipească sarmalele. Peste foile de varză se puneau sarmalele, una câte una, în straturi până se umplea oala. În partea de deasupra a straturilor cu sarmale lăsau loc pentru varză tocată și pentru o mână de roșii uscate, care dădeau culoare, aromă și gust preparatului. Oala era apoi pusă la foc, pe vatră, pentru câteva ore, până aproape de masa de prânz. Lângă sarmale se cocea și pâinea sau mai ales mălaiul, făcut din făină de porumb, făină de grâu și drojdie. Sarmaua din mijloc, legată mai puțin se încerca din timp în timp și când era bine fiartă, se lua oala de la foc. Se puneau câteva sarmale în străchini pentru vecinele ce veniseră la clacă, drept răsplată pentru ajutor și apoi pentru cei din familie. Din sarmalele gătite duminica sau la zi de sărbătoare punea gospodina la masă timp de trei, chiar patru zile”, își mai amintește artistul popular din Cornățelu.

Acesta afirmă că nu a uitat gustul sarmalelor din semințe de dovleac legate cu ață și nici savoarea poveștilor de la clacă.

“Eu am făcut aceste sarmale de multe ori, mai ales când trăiau bunica și mama mea. Acum se pregătesc mai rar, doar la sărbători și le mai prepară numai bătrânele care știu rețeta și au putere să mai gătească și să curețe atâtea semințe. Se sting bătrânii de la sate rând pe rând, ca lumânările, și clacă nu se mai face. Erau savuroase și sarmalele din semințe de dovleac și claca, mai ales pentru copii. Se cânta, se spuneau snoave, ghicitori, vorbeau despre întâmplările fericite ori amare din viața comunității. De la clacă am aflat multe dintre obiceiurile locului. Așa am aflat despre obiceiul de Sânziene. Atunci fetele din satul acesta, din Cornățelu, aruncau pe gârlă batiste cu anumite semne, iar băieții din satele învecinate, din aval, le luau din apă și le duceau tinerelor. Dacă fetei îi plăcea băiatul care a găsit batista ei, recunoștea că ea a cusut-o, dacă nu îi plăcea tânărul, spunea că nu recunoaște batista. Mai sunt și astăzi în sat cupluri care s-au format după ce fetele au recunoscut batistele”, conchide Constantin Nițu.

AGERPRES / (AS — autor: Cristina Matei)

Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Conform site-ului oficial al Cotnarilor, istoricul podgoriei datează de peste 2.500 de ani. Descoperirile din interiorul cetății Cătălina atestă faptul că locuitorii traco-geți se ocupau, la acea vreme, cu transformarea strugurilor în vin. De altfel, însuși numele de Cotnari trimite la meșteșugul în “cotitul butoaielor” (cot-a coti, a măsura și ar-meșter). Primele mențiuni istorice ale podgoriei datează din secolul al XVIII-lea, când Nicolae Costin scria că viile Cotnarilor existau încă dinainte de întemeierea Moldovei, la 1359. Ulterior, A. D. Xenopol menționează prezența viilor aici la 1288, iar Radu Rosetti, chiar mai devreme, respectiv la 1250.

Podgoria a cunoscut o dezvoltare extraordinară în secolele XV-XVI, în perioada domniilor lui Petru al II-lea (1444-1449), Ștefan cel Mare (1457-1504) și Despot-Vodă (1561-1563). La sfârșitul secolului al XVI-lea, Cotnariul era unul dintre cele mai mari târguri ale Moldovei, dezvoltarea sa datorându-se în mare parte viței-de-vie și vinului. Istoria Cotnariului este strâns legată de domnitorul Ștefan cel Mare, care, fascinat de această zonă, și-a construit aici o locuință de odihnă, o biserică, pivnițe adânci, drumuri și poduri pentru transportul vinului. Mihail Sadoveanu scria: ”Binecuvântată în veac a fost fapta lui Ștefan Vodă, căci după cum toate cele bune și mari din această țară a Moldovei au fost atribuite lui, tot astfel de numele lui se leagă și aceste podgorii de la Cotnari” (…) ”Acest vin armaș e băutura Măriei Sale Domnul Moldovei. Ca orice lucru scump nu se potrivește destrăbălării, dramul lui trebuie să împlinească puterea minții și virtutea trupului”.

Biserica clădită de Ștefan cel Mare în anul 1504
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Cele mai vechi aprecieri despre Cotnari și vinurile sale, însă, sunt cele menționate de Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldaviae”: “Parcă firea, lipsind de vii celelalte ținuturi dinspre miază-noapte, a vrut să-și pună toate puterile în acest singur loc”. ”Și vinul cel mai bun se face la Cotnari, un târg în ținutul Hârlăului (…). Iară eu fără de aceea îndrăznesc a-l socoti a fi cel mai bun decât toate celelalte vinuri ale Europei, încă și însuși decât cel de Tokaia; că ținându-l cineva trei ani în pivniță adâncă și boltită, după cum este obiceiul la noi în țară, apoi întru al patrulea an dobândește acel feliu de putere încât arde ca rachiul și cel mai mare bețiv abia este vrednic să bea trei pahare și să nu se îmbete. Însă nu aduce durere de cap și culoarea lui este deosebită de a altor vinuri, căci este verde și de ce se învechește se și mai înverzește”.

Pe la 1830, podgoria ocupa o suprafață de 360 de hectare, în anul 1990 — 2.000 de hectare, pentru ca, în prezent, să ocupe 1.700 de hectare.

Vinurile de Cotnari se caracterizează printr-o calitate deosebită, datorată, în primul rând, particularităților geografice, respectiv condițiilor specifice de climă, sol și expunerea la razele soarelui, iar în al doilea rând, se datorează soiurilor folosite. Sortimentul podgoriei este format din patru soiuri autohtone, prezente aici cu mult înaintea invaziei filoxerice: Grasă de Cotnari, Fetească albă, Tămâioasă românească (denumit aici Busuioacă de Moldova) și Frâncușă (sau Țârțâră), iar mai recent — Fetească neagră și Busuioacă de Bohotin. Pe lângă acestea, la Cotnari se produce, în mod tradițional, și vinul-sortiment, obținut printr-un amestec dintre toate cele patru soiuri amintite mai sus: Grasă 35%, Fetească albă 35%, Frâncușă 20%, Tămâioasă românească 10%. Pe scurt, așa cum spunea Mihail Sadoveanu, podgoria a fost dăruită cu “bună potrivire de oameni înțelepți și de la natură”.

Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES

Până spre începutul secolului al XX-lea, prelucrarea strugurilor la Cotnari se făcea într-un mod empiric, cu vase, instalații și mijloace tradiționale, care prilejuiau adevărate sărbători populare cu joc și voie bună. În prezent, întregul proces de vinificare se realizează folosind o tehnologie de ultimă generație, pornind de la culesul strugurilor și până la învechirea vinurilor, căci vinurile produse la Cotnari capătă personalitatea autentică abia după câțiva ani de la producere.

Casa de Vinuri Cotnari
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Vinul obținut în ”podgoriile sfinte”, așa cum le numea Dimitrie Cantemir, se încadrează în patru game. Gama Selecții cuprinde sortimentele Frâncușă, vin alb sec, Chateau Cotnari, vin alb sec și Blanc Cotnari, vin alb demisec. Gama Clasic cuprinde Frâncușă, vin alb sec, Casa de Piatră, vin alb demisec, Cătălina, vin alb demisec, Fetească albă, vin alb demidulce și demisec, Grasa de Cotnari, vin alb demidulce și dulce și Tămâioasa românească, vin alb dulce. La categoria Vin de Spirit se înscriu vinurile 2XL, demisec; Vin selecționat, demidulce; XL Alb, demisec; XL Roșu demisec. Pe lângă acestea, vinoteca de la Cotnari adăpostește peste un milion de sticle din gamele de colecție. Cezar Petrescu, originar din Cotnari, aprecia ”mirosul amărui ca parfumul frunzelor de nuc (…) Mirosul dintr-o cameră în care se bea vin vechi de Cotnari se aseamănă cu mirosul emanat de o căpiță de fân sau cel dintr-o biserică”.

Casa de Vinuri Cotnari
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

Despre vinurile de Cotnari s-a scris foarte mult. Denumit și ”Fleur de la Roumanie”, ”Perle de la Moldavie” și ”Vinul de viață lungă”, vinul de Cotnari se regăsește nu numai în literatura de specialitate, ci și în epigrame, poezii sau proză. Elena Herovanu, autoarea unei cărți despre Cotnari, prezenta vinul de Cotnari ca fiind ”foarte asemănător cu cel de Tokay. El are totuși personalitatea sa. Nu e nici prea dulce, nici prea alcoolic. Culoarea lui e culoarea chihlimbarului, parfumul e cel al viilor înflorite, iar gustul său — știu eu? — e făcut parcă din amăreala migdalelor, din dulceața stafidelor, din aroma piersicilor și a căpșunilor. Cel care bea din el simte o căldură de viață și un avânt cald și tineresc ca și cum licoarea minunată i-ar fi strecurat în vine ceva din soarele arzător al acestor ținuturi”. De asemenea, în 1936, scria: ”Puțin, ca tot ce este bun,/ Și bun, ca tot ce este rar,/ Acesta-i vinul de Cotnar”. Poetul Vasile Militaru își exprima aprecierea pentru acest vin prin versurile: ”Salut, Cotnari cu viță rară, salut podgorie din care/ Puteri mereu nebiruite a tot sorbit Ștefan cel Mare!/ Slăvită fii în veșnicie, că dărui României mele/ Nectar ce-n suflete coboară, seninătăți din nori și stele./ Când beau licoarea vieții tale, Cotnari cu vin fără pereche,/ Eu stau cu Dumnezeu de vorbă, și-mi cântă îngeri la ureche”.

De asemenea, scriitorul N.D. Cocea și-a exprimat părerea despre vinurile de Cotnari în cartea ”Vinul de viață lungă”, prin intermediul personajului Manole Arcașu, eroul cărții sale: ”Ape ruginii, fosforescente, jucau cu irizări nesfârșite în masa compactă a vinului untdelemnos. Nu era Cotnar roș. Era Cotnar alb. Și cu toate acestea în cupa de cleștar, la flăcările lumânărilor, Cotnarul acesta alb avea răsfrângeri de purpură și sânge. (…) Simțeam strecurându-se un miros subtil, insinuant, iritant și lasciv. Mi se părea și mie că undeva, îndărătul nostru, cineva uitase o cădelniță aprinsă. Parc-ar mirosi a smirnă… a tămâie”.

Cunoscutul epigramist Păstorel Teodoreanu, cunoscut ca un mare iubitor al vinurilor de calitate și un talentat oenolog, spunea: ”Dacă apa din fântână/ S-ar preface-n vin Cotnar/ Aș lăsa limba română/ Și m-aș face Fântânar”, iar în volumul ”Epigrame și alte rime vesele”, publicată în 1997, se află versurile: ”(…) Dar am crezut și crede-voi mereu/ În Artă, în Moldova și-n Cotnar”.

AGERPRES/(Documentar-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES
Chihlimbarul este o piatră prețioasă de culoare galbenă transparentă cu forme translucide, opace. Este de origine organică, adică o fosilă provenită din rășina arborilor străvechi, cu o vârstă apreciată de până la 260 de milioane de ani, care cu timpul s-a solidificat ca o substanță amorfă. Fosila organică poate fi găsită în peste 200 de nuanțe de la galben-miere până la negru-verde. Astfel de chihlimbare se găsesc în țara noastră, în satul Colți din Munții Buzăului.

Expoziția ‘Chihlimbarul de Colți și frumusețile bijuteriilor târgului Podoabe din cristale și chihlimbar’ — 2007
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Rezervația Chihlimbarului de Buzău a fost declarată arie protejată prin Legea Nr. 5 din 6 martie 2000. Aceasta se întinde pe o suprafață de 2,52 hectare în nord-estul satului Colți, iar accesul se face dinspre Drumul Național 10 Buzău-Întorsura Buzăului, spre Pătârlagele și satul Colți.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

În acest areal, în straturile dezvelite sau în sol, au fost descoperite roci de chihlimbar sau ambră galbenă de o valoare inestimabilă datorită calității și mai ales, multitudinii de culori și nuanțe — peste 160. Dintre aceste roci, unele au un bogat conținut de resturi fosile, crustacee, insecte, pene de păsări sau peri de animale.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Prima atestare documentară a chihlimbarului, în această zonă, datează din vremea lui Mihnea Vodă, domn al Țării Românești (1508-1509), care în anul 1578 a oferit bisericii din Aluniș (lângă satul Colți) o danie ce cuprindea și o ușă încrustată cu bucăți de chihlimbar. Din anii 1828-1834 datează primele exploatări rudimentare ale acestei roci, iar la mijlocul secolului al XIX-lea au apărut primele ateliere de prelucrare a chihlimbarului.

Expoziția ‘Chihlimbarul de Colți și frumusețile bijuteriilor târgului Podoabe din cristale și chihlimbar’ — 2007
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Despre recoltarea și tehnologiile de prelucrare a chihlimbarului din această zonă a fost realizat și un film documentar în 1939, de către regizorul Eftimie Vasilescu.

Obiecte de chihlimbar de Buzău au fost reunite în 1980, în “Muzeul Chihlimbarului” din satul Colți. Aici se regăsesc peste 250 de piese brute sau prelucrate, dintre care cea mai mare are peste trei kilograme. Lângă muzeu a fost săpată o mină folosită în scopuri exclusiv turistice.

AGERPRES/ (Documentare — Cerasela Bădiță; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) crestinortodox.ro


Numele acestui lăcaș de cult vine din limba armeană și înseamnă împlinirea unei dorințe, a unei rugăciuni, drept pentru care mulți vizitează mănăstirea cu nădejdea că aici rugăciunile lor își vor găsi împlinirea.

Ca să li se împlinească dorințele, oamenii intră în genunchi pe poartă și continuă să meargă în acest fel în jurul bisericii. Din când în când se opresc și se roagă, aprind o lumânare, se odihnesc și apoi pornesc mai departe.

Catolicosul și patriarhul suprem al tuturor armenilor, Karekin al II-lea, la evenimentul de prezentare a emisiunii filatelice comune România — Armenia “Biserica Mănăstirii Armenești Hagigadar — 500 de ani”, organizat de Ambasada Armeniei în România, Academia Română și Romfilatelia
Foto: (c) Lucian TUDOSE / Arhiva AGERPRES


Mănăstirea Hagigadar este un important loc de pelerinaj pentru armenii din România și din diaspora, iar de peste o sută de ani, în duminica din preajma sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, are loc pelerinajul de hramul Mănăstirii Hagigadar. De altfel, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este cea mai mare sărbătoare a comunității armene, pentru că reușește să reunească toți armenii din România, o dată pe an, în același loc.

În 2012, cu prilejul acestei sărbători marcate și de împlinirea a 500 de ani de la sfințirea mănăstirii, la Hagigadar slujba a fost oficiată de Karekin II, catolicos și patriarhul suprem al tuturor armenilor. Slujba de resfințire a avut loc după ample lucrări de restaurare a lăcașului. De asemenea, cu prilejul marcării a 500 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Hagigadar, Romfilatelia și autoritatea emitentă din Armenia, Haypost, au introdus în circulație emisiunea comună de mărci poștale România — Armenia ”Biserica Mănăstirii Armenești Hagigadar — 500 de ani”.

Eveniment de prezentare a emisiunii filatelice comune România — Armenia “Biserica Mănăstirii Armenești Hagigadar — 500 de ani”, organizat de Ambasada Armeniei în România, Academia Româna și Romfilatelia
Foto: (c) Lucian TUDOSE / Arhiva AGERPRES

Potrivit istoricului comunității armene în România, prezentat pe site-ul oficial al Uniunii Armenilor din România (UAR), cea mai veche mărturie care atestă prezența armenilor în spațiul românesc o reprezintă o inscripție pe o piatră tombală, din anul 967, aflată la Cetatea-Albă.

Mănăstirea Hagigadar a fost construită în timpul domniei lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), în anul 1512, de către frații Drăgan și Bogdan Donavachian. Aceștia erau negustori de vite și, în drumul lor spre Budapesta, au poposit pe promontoriul de la Moara lui Bulai, unde, în somnul nopții, au avut o revelație divină. Maica Domnului li s-a arătat în vis, promițându-le că negoțul lor va fi unul cu mult câștig, adică li se va îndeplini dorința, dar la întoarcere să îi ridice o mănăstire în locul în care se aflau. Așa s-a și întâmplat, numele unuia dintre cei doi frați fiind inscripționat pe zidul bisericii.

Din punct de vedere arhitectonic, biserica are o forma dreptunghiulară cu altar spre răsărit. Turla este octogonală și zveltă. Pridvorul bisericii are o cornișă triunghiulară cu câte două ferestre de fiecare parte a ușii.

Cercetările recente efectuate la solicitarea Episcopiei Armene, care dorește să pună în valoare ansamblul monastic Hagigadar, au arătat că se pot distinge trei faze principale în legătură cu apariția și evoluția planimetrică a bisericii: faza inițială, cea din anul 1512, când biserica era compusă numai din naos și altar; o altă fază, din cea de-a doua jumătate a sec. al XVII-lea, când construcția a inclus spațiul pronaosului și când a fost construită turla; cea de-a treia fază, din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când partea plină a zidului dintre pronaos și naos a fost dărâmată, iar biserica a dobândit actuala configurație.

Tot în sec. al XIX-lea, bisericii i s-au adăugat două pridvoare închise, dintre care unul se păstrează și astăzi.

Alături de biserică, în incinta mănăstirii împrejmuite cu zid (zid care s-a dovedit a fi construit în sec. al XVII-lea), se aflau două impozante edificii anexe, unul în colțul de nord-est, azi dispărut, care a fost probabil stăreție, și altul în colțul de sud-est, care se păstrează.

Săpăturile din interiorul bisericii de la Mănăstirea Hagigadar au scos la iveală, sub pavimentul din cărămidă de secol XIX, un mormânt situat aproape de axul longitudinal al lăcașului de cult.

Biserica Apostolică Armeană este una din cele mai vechi biserici creștine, întemeiată istoric de Sfântul Grigorie Luminătorul, primul patriarh (catolicos) al Armeniei și întemeietorul marelui centru duhovnicesc de la Etchimiadzin (însemnând “locul pogorârii celui Unuia-născut”), inima creștinătății armene.

Armenia a fost primul stat din lume care a adoptat creștinismul ca religie oficială, la începutul secolului al IV-lea, într-un context istoric dificil, când teritoriul armean făcea obiectul rivalității dintre Imperiul Roman și Imperiul Sassanid.

Biserica Armeană a rămas în strânsă legătură dogmatică cu restul Bisericii până la Sinodul Ecumenic de la Calcedon (451), când episcopatul armean a respins hotărârile sinodului prin care era condamnată erezia monofizită.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) condimenteweb.ro

Leurda, Allium ursinum (usturoiul ursului), este o plantă erbacee, perenă, de talie medie-mică, cu frunze cărnoase, de un verde puternic, care face flori mici și albe. Are un puternic miros de usturoi și înflorește în perioada aprilie — iunie. Leurda crește numai în pădurile din Europa Centrală, iar până în prezent nu a putut fi aclimatizată în nici o altă regiune. În țara noastră, verdele viu al frunzelor și albul luminos al florilor ei împodobesc pădurile din Muntenia, Transilvania și sudul Moldovei.

Frunzele se culeg în lunile martie — aprilie, înainte să își facă apariția tija cu flori mici și albe, moment în care frunzele își pierd mare parte din principiile active. Pentru a obține preparate cu valoare terapeutică, trebuie să alegem frunzele tinere. Bulbii se culeg la sfârșitul verii și toamna (lunile august — octombrie).

Frunzele de leurdă au componente asemănătoare cu cele ale usturoiului, predominând sulfura de alil, care imprimă gustul și mirosul caracteristice tuturor speciilor din genul Allium. În plus, conține carotenoizi, vitaminele A și C, vitamine din complexul B, levuloza, ulei eteric complex, săruri minerale, calciu, fier, fosfor, natriu, magneziu, cupru și proteine.

Cu frunzele ei în formă de paloș, leurda este unul dintre cele mai puternice remedii din farmacia naturii. Consumată sub formă de salată, suc, infuzie, decoct, tinctură, acționează favorabil în numeroase afecțiuni.

În urma unor studii efectuate în laboratoarele din Germania, leurda a fost declarată “Planta mileniului trei” pentru multiplele sale efecte benefice asupra organismului nostru. În prezent, leurda este considerată din punct de vedere terapeutic mai puternică decât usturoiul.

Leurda este foarte bogată în adenozină, substanță care, conform unor studii recente, are un rol esențial în reducerea colesterolului, în scăderea tensiunii arteriale. Este eficientă în ateroscleroză coronariană, hematurie și previne accidentele vasculare, evitând apariția trombozei și tromboflebitei.

Substanțele active conținute de leurdă au efecte vasodilatatoare și reduc hipertensiunea arterială.

Ultimele studii arată că anumite substanțe active din leurdă neutralizează radicalii liberi din sânge, au efecte de relansare a activității endocrine, previn sclerozarea vaselor de sânge și favorizează circulația cerebrală, oprind astfel procesul de îmbătrânire.

Leurda stimulează capacitatea de memorare, combate momentele de lapsus, amneziile, insomniile, amețelile de dimineață, stările depresive, tensiunea la nivelul capului și stările de anxietate și de neliniște. În tratamentul insomniei și al stărilor de neliniște, sunt indicați bulbii, care se pot consuma ca atare sau sub formă de salată.

Frunzele consumate sub formă de salată sunt benefice persoanelor cu bronșite, în tuberculoza pulmonară și în tratarea infecțiilor de la nivelul căilor respiratorii superioare (gripe, raceli), datorită efectului antiseptic și antiinflamator. Acțiunea benefică a plantei este datorată și substanțelor volatile pe care le conține. Aceleași substanțe au și un pronunțat efect expectorant, eliminând mucusul din arborele bronșic. Tinctura de leurdă este un bun adjuvant în tratamentul bolilor ce afectează aparatul respirator.

Leurda curăță rinichii și vezica urinară, favorizează urinarea și elimină excesul de acid uric, foarte dăunător la bolnavii de gută. Are efecte în diaree acută și cronică, dizenterie, indigestii, insuficiență biliară, colici abdominale, balonări. Prin efectul depurativ, leurda ajută cu succes la eliminarea paraziților intestinali, fiind eficientă și în tratarea sclerodermiei, psoriazisului, acneei și în general a bolilor de piele care apar pe fondul intoxicării organismului. Este indicat și pentru a combate reumatismul degenerativ. Tinctura contribuie semnificativ la funcționarea optimă a sistemului digestiv.

Folosită pentru uz extern, leurda este eficientă în combaterea reumatismului degenerativ, eczeme, herpes, răni greu vindecabile, scrofuloză și alte boli cronice de piele. Datorită principiilor active, cu proprietăți antibiotice și antimicotice, uleiul de leurdă se folosește în principal pentru uz extern în tratarea diferitelor afecțiuni cronice ale pielii.

Tinctura de leurdă contribuie eficient la distrugerea candidei, indiferent de localizare. Cura cu vin de leurdă contribuie în mod esențial la prevenirea bolilor de natură virotică.

Atât clorofila din frunzele proaspete de leurdă, cât și anumite substanțe similare cu cele conținute de usturoi au efecte antitoxice puternice și ajută la înlăturarea efectelor nocive ale nicotinei și fumatului. Ele contracarează efectele dăunătoare ale nicotinei și al gudronului din țigări, fiind un mijloc de protecție excelent, atât pentru fumătorii activi, cât și pentru cei pasivi.

Leurda este extrem de bine tolerată de ficat. Și, deși are un puternic miros de usturoi, nu dă respirației izul neplăcut pe care îl dă usturoiul.

Leurda este contraindicată mamelor care alăptează, deoarece poate afecta calitatea laptelui și poate provoca colici sugarului. Persoanele care suferă de gastrită hipoacidă, indigestie sau colită trebuie să consume leurdă cu prudență.

AGERPRES/ (Documentare—Daniela Dumitrescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

• • Dumitru Gavrilas este un inventator somer care a realizat turbina electrica mobila, o pui in rucsac si ai curent oriunde te-ai afla. Acesta sustine ca daca ar gasi finantator ar putea schimba lumea cu inventiile sale.

A facut de toate, s-a oprit la inventica

Dupa Revolutie, atras de mirajul Vestului, a plecat in strainatate.

„Am plecat in Germania, unde am lucrat ce am gasit, adica in agricultura, lacatus mecanic etc. Intors in patrie, am deschis un SRL si am facut comert. Apoi am plecat la Istanbul, unde am lucrat comisionar”, povesteste Dumitru Gabriel Gavrilas.

Spalatoriile auto inspira geniul creator

Pana la statutul de inventator, Gavrilas a mai parcurs cateva etape. A mai facut comert o perioada, dupa care a devenit taximetrist in Onesti si Bacau. Pentru ca in tara nu-i mai mergea nimic bine, a plecat din nou in strainatate.

„Am plecat in Italia, unde am lucrat pe stunguri, freze, masini automate de debitat, lacatus mecanic si, ultima oara, la o spalatorie auto de unde m-am inspirat pentru prima inventie”, explica inventatorul.

Prima sa inventie, cea inspirata de spalarea masinilor italienilor, a capatat contur in 2012 si a fost inregistrata anul trecut laOSIM. Gavrilas sustine ca proiectul este realizabil, dar ca nu gaseste finantatori care sa realizeze macar prototipul dispozitivului ce poate schimba lumea.

Independenta energetica, prima tinta

Inventia in cauza este „o instalatie de generare a energiei electrice care foloseste apa in circuit inchis, cu presiune de aer”. Principiul utilizarii unei forte pentru a genera energie electrica, fie ea si apa, este vechi, dar Gavrilas spune ca sistemul sau este revolutionar.

„Eu doar am gasit alta modalitate de a crea presiunea necesara apei, pentru a reusi sa actioneze turbina hidraulica. Trebuie stiut faptul ca aceasta instalatie poate fi construita pe diverse marimi sau forme si, la nevoie, poate fi dezasamblata si dusa la munte, la mare, in Spania etc.”, sustine Dumitru Gavrilas.

Asadar, ideea venita in spalatoria italiana a fost aceea de a crea o turbina electrica la purtator, adica de a oferi independenta energetica.

Masina care-si produce propria energie de consum

Dupa ce a rezolvat problema energiei electrice, Gavrilas s-a orientat spre zona transporturilor si a identificat modalitatea prin care nu vom mai fi afectati de cresterea preturilor la benzina: masina care isi produce singura energie.

„A doua inventie se refera la o instalatie de alimentare pentru autovehicule, care creeaza autonomie totala, mai precis nu mai e nevoie sa treci pe la benzinarie sau pe la priza de curent electric. Pe scurt, autovehiculul isi produce singur energia de care are nevoie pentru a putea sa circule”, explica inventatorul.

Si aceasta descoperire revolutionara a fost inregistrata la OSIM iar in Buletinul institutiei sunt dezvaluite si amanunte. Instalatia se foloseste de un electromotor, alimentat de un generator care alimenteaza, in acelasi timp, si un acumulator.

Daca ar avea bani, ar schimba lumea

Asadar, un adevarat perpetuum mobile care nu ia in calcul nici macar faptul ca energia produsa este mai mica decat cea consumata. Inventatorul moldovean sustine insa ca merge, iar singurul lucru care-l impiedica sa dea o lovitura crunta furnizorilor de hidrocarburi este lipsa banilor pentru a construi prototipul.

Pasiunea pentru inventica l-a determinat pe Gavrilas sa mearga mai departe, tot pe hartie, si sa-si imagineze sisteme revolutionare care n-au mai trecut nimanui prin cap.

„A treia inventie va fi publicata in februarie anul viitor si functioneaza tot cu apa si aer in circuit inchis, doar ca solutiile tehnice sunt mai variate. Daca prima continea doar 5 desene, aceasta din urma contine 12. O varianta constructiva poate folosi o solutie chimica pentru a crea presiunea necesara apei pentru a actiona turbina hidraulica. O alta varianta foloseste o butelie de azot”, explica Dumitru Gavrilas.

Sursa: caplimpede

Foto: (c) Radu TUȚĂ / AGERPRES FOTO

În acest loc, unde există acum Uzina de Reparații ‘Atelierele Centrale’ sau URAC ia naștere, în anul 1909, Societatea de Tramvaie București, care devine după cel de-al doilea război mondial cel mai important constructor de tramvaie din România.

Cu aproape 600 de vagoane de tramvaie construite de la zero, URAC continuă și azi să resusciteze tramvaiele îmbătrânite din București, să repare autobuzele care circulă pe șosele, dar mai ales continuă să inoveze și să construiască noi modele de tramvaie.

Primul tramvai modern, românesc 100%, cu podeaua parțial coborâtă (65%) a ieșit pe porțile fabricii în 2009, la un secol de la înființarea societății, iar acum, în 2015, în luna aprilie, alte două tramvaie vor intra pe traseu, al 14-lea și al 15-lea.

Bucur LF — CA (Low Floor) sau ‘Lăcusta’, cum îi spun cei din exploatare, datorită culorii sale măslinii, dar și rezistenței caracteristice acestei insecte, este perfect adaptat infrastructurii bucureștene, una doar parțial modernizată, dar și nevoilor bucureștenilor. Însă, acest lucru nu înseamnă că ‘Lăcusta’ nu poate fi vândută cu succes și în afară, cel puțin în țările din regiune, deoarece prețul de producție, sub un milion de euro, este la jumătate față de alte modele europene, dar la fel de modern și de fiabil.

Uzina bucureșteană, care arată la fel ca în vremea comunistă, poate produce într-un an cel puțin 10 tramvaie Bucur LF-CA, însă, cu doar o minimă retehnologizare, producția s-ar putea dubla. Tot aici, la uzină, prinde contur un nou tramvai, care deocamdată se află în faza de prototip Bucur LF-CA cu podea coborâtă 80%. Este un tramvai cu o capacitate de preluare a călătorilor mai mare cu peste 30% decât modelul existent, dar și cu o fiabilitate mai mare, însă lipsa banilor și a investițiilor lasă deocamdată în aer construcția noului model de tramvai.

Directorul Uzinei de Reparații, Gheorghe Cazan, ne-a vorbit despre toate aceste proiecte, despre cât sunt de rapide sau de nepoluante tramvaiele construite, despre istoria uzinei, dar mai ales despre ceea ce s-ar putea face în uzină, unde și-a pus amprenta unul dintre ‘părinții’ ingineriei românești, Anghel Saligny. Oamenii acestei uzine, care pare că abia își mai trage sufletul, reușesc să mențină pe linia de plutire transportul public bucureștean.

Foto: (c) RATB

* ‘Lăcusta’ cu numărul 15, pe șine din luna aprilie
“În luna aprilie vor ieși din uzină tramvaiele Bucur LF cu numărul 14 și 15 și după cel mult o săptămână de teste le vom vedea în trafic pe linia 1. Ulterior vom intra și pe alte linii.

Cred că va fi un moment de bucurie pentru cei care le-au făcut. Sunt tramvaie cu un consum energetic mai mic cu 40% față de cele care circulă deja în București. Sistemul de acționare permite o tracțiune lină, fără șocuri, și cu acces rapid pentru călători. Tramvaiul este proiectat și realizat în întregime în uzină, doar ușile de acces, articulațiile și sistemele de frânare sunt achiziționate de la producători de top din Germania și Austria”, povestește Gheorghe Cazan, în timp ce ne deplasăm într-o hală a uzinei unde se află boghiul, “inima tramvaiului”, fără de care acesta nu s-ar putea deplasa.

Vorbește cu mândrie despre aceste componente esențiale, mai ales că sunt de concepție originală, realizate la uzină. Consideră că boghiurile modernizate știu să circule cel mai bine pe infrastructura Capitalei, care este modernizată doar în proporție de 60%.

“Aici realizăm caroseria tramvaiului și componentele esențiale, boghiurile. Este elementul cel mai important, inima tramvaiului, pentru că asigură deplasarea lui, îl menține în traseu. Au o capacitatea extraordinară de frânare, datorită sistemului hidraulic, iar vatmanii îl prefera și fac listă de așteptare pentru el.

Caroseria tramvaiului este realizată prin procedee tehnologice de ultimă generație utilizate de toți marii fabricanți, iar învelișul exterior (laterale, acoperiș, față, spate) este în totalitate lipit pe structura de rezistență. Nu este o prindere mecanică. Faptul că învelișul este din aluminiu și avem o intervenție fără sudură, durata de viață a tramvaiului este garantată. Primul tramvai făcut de noi în tehnologia aceasta are deja 15 ani, dar ele sunt astfel gândite că pot să mai circule fără probleme încă 5 ani”, explică Cazan.

Boghiu
Foto: (c) Radu TUȚĂ / AGERPRES FOTO

Menționează un ultim detaliu, dar nu cel din urmă. Prețul tramvaiului. Este unul competitiv și nu doar pentru piața românească.

“Eu zic că este un proiect foarte bun pentru București, proiectat și realizat aici. L-am gândit foarte spațios, poate transporta 238 de călători. Absoarbe foarte rapid călătorii din stații pentru că accesul se face pe cele 4 uși duble pe podeaua aflată la nivelul peronului (fără trepte). Are zone cu acces facil, partea de sus fiind concepută pentru cei care merg pe distanțe lungi, iar călătorii cu traseu mai scurt stau mai aproape.

Marele lui avantaj este că răspunde în totalitate legislației europene în domeniu, dar este foarte bun și prețul. În afară, un tramvai cu podea coborâtă sută la sută costă 2,5 milioane de euro, iar unul similar cu ‘Lăcusta’ undeva la 1,8 milioane de euro. La noi, prețul actual de producție este sub un milion de euro, cu tot cu instalația de climatizare, pe care ne propunem să o avem în tramvaiele pe care le avem în fabricație.

Acum, cu dotările pe care le avem în uzină, am putea face în jur de 10 tramvaie pe an, dar în condițiile unui plan multianual, pentru că deocamdată OUG 34 nu ne permite să avem continuitate în producție. În momentul în care sunt alocate fondurile de la Primărie noi pierdem o mare parte dintr-un an calendaristic, iar aceste stagnări nu sunt benefice”, ne-a explicat șeful uzinei.

*Un tramvai numit…dorință! Prototipul Bucur LF-CA 41

Specialistul regiei de transport continuă să ne prezinte noul proiect la care lucrează angajații uzinei, prototipul unui tramvai cu podea coborâtă 80%. Un astfel de vagon de tramvai ar putea prinde viață până la finele anului 2015, dacă ar exista finanțare, pentru că realizarea lui nu ar fi o necunoscută, în condițiile în care se lucrează cu proiectul existent.

Prototipul Bucur LF-CA 41
Foto: (c) Radu TUȚĂ / AGERPRES FOTO

Bucur LF-CA 41 a fost dezvoltat pe vagonul existent prin introducerea a două noi tronsoane ceea ce aduce o îmbunătățire semnificativă cu 35% a capacității de transport, adică o creștere de la 238 la 320 de călători transportați și costă 1,1 milioane de de euro.

“Dacă ne ajută Primăria cu finanțare putem să scoatem acest prototip cu podea coborâtă până la finele anului, în decembrie. Practic, am recurs la lungirea tramvaiului pe care îl avem acum în fabricație, am mai introdus încă două tronsoane și astfel am crescut numărul călătorilor transportați de la 238 la 320.

Varianta actuală este formată din trei corpuri, iar prototipul presupune cinci corpuri. Va ajunge la o lungime totală de 32 de metri, va avea confort sporit, va fi un acces mai rapid în tramvai, ceea ce va crește viteza de circulație pentru că nu mai staționează prea mult în stație la preluarea călătorilor. Poate doar vom mai umbla la partea de design, să îi dăm o “față” mai stilizată. Prin modernizarea tramvaiului existent asigurăm și o zonă de podea coborâtă 80%, însă folosim agregatele de rulare care există acum pe stradă și sunt învățate cu problemele de zi cu zi ale traficului din București. Tramvaiul Bucur LF are podea coborâtă 65% și noi ne ducem acum cu acest prototip la 80%.

Pot spune că reprezintă echivalentul unui tramvai modern, cu podea total coborâtă, dar care este însă foarte scump. Bucureștiul are o infrastructură specifică, care nu este modernizată în totalitate și de aceea producătorii au o rezervă în ceea ce privește aducerea tramvaielor și exploatarea lor București. Infrastructura nu este pregătită să le primească. Prototipul costă undeva la 1,1 milioane euro, nu ar fi cu mult mai scump decât ‘Lăcusta’, dar ar apărea în plus încă două tronsoane. Este un proiect în care cred și mă bat pentru el”, adaugă șeful URAC.

* Vagoane business în tramvaiele bucureștene, realitate sau SF? 
Ideea de a introduce un vagon de tramvai clasa business, pare să prindă contur și în România, mai ales pe rutele lungi cum este linia 41, care leagă mai multe cartiere.

“Cred că trebuie să încercăm și varianta vagoanelor business pentru că sunt convins că mai multe persoane și-ar dori facilități sporite, chiar dacă vor plăti un abonament ceva mai scump decât cel actual, mai ales dacă merg pe distanțe mai lungi. Acel spațiu ar putea fi semnalat și se va intra doar cu restricție.

Dacă nu validezi acolo, în acel spațiu, nu poți să intri. Pe de altă parte, în toate vagoanele de tramvai vrem să instalăm pentru siguranța călătorilor camere intrerconectate cu poliția, în așa fel încât dacă este un incident să se poată interveni în timp real, iar pe de altă parte să le dotăm cu Wi-Fi. Totul depinde însă de bani, de finanțare”, spune cu regret directorul uzinei.

* 50 de ani pe străzile Vienei, tramvaiul de epocă restaurat la URAC

Foto: (c) Radu TUȚĂ / AGERPRES FOTO

Parteneriatele desfășurate de URAC de-a lungul anilor au vizat și restaurarea a cinci tramvaie de epocă pentru un muzeu din Viena. Ultimul restaurat a fost donat muzeului RATB. Cazan ne invită să îl vedem și rămânem uimiți.

“Acest tramvai a circulat pe străzile Vienei 50 de ani, din 1926 până în 1976. Colaboratorul austriac ni l-a făcut cadou și noi l-am restaurat. Este extrem de robust, după ce l-am reparat, l-am pus pe fir și am plecat cu el în traseu. Este incredibil cât este de simplu de întreținut și de exploatat, deși la vremurile de atunci a fost greu de realizat. Ușile se deschideau doar după ce plăteai biletul, iar la urcare are o riglă și cine era mai mic decât ea trecea fără bilet. Evident că era vorba de copii. Are mai multe elemente de epocă, claxon ca pe vremuri, ștergător manual clasic de parbriz, curele de piele. Ne mândrim cu el și îl mai scoatem pe linii la diferite evenimente”, spune încântat șeful Uzinei, în timp ce ne arată cum funcționează claxonul, ușile și ștergătorul.

* Istoria uzinei, un secol de activitate

Pe locul unde astăzi se află fabrica de tramvaie, în 1909, era periferia Bucureștiului, era groapa de gunoi. Inițial, în aceste locuri s-a constituit RATB sau Societatea de Transport de la acea vreme. Cazan povestește că zona era mult mai mică, dar s-a extins ulterior, cumpărând teren, metru cu metru, de la localnici. De la două hale au ajuns astăzi la șase și acum se întinde pe 10 hectare.

“Pe primele hale construite apare arhitectura secolului trecut cu cărămidă aparentă. Este, de asemenea, și o hală pe un proiect realizat de Anghel Saligny din anul 1929 cu structura similară podului de la Cernavodă, pe un sistem de prindere cu grinzi”, ne arată șeful uzinei.

Acum, activitatea uzinei se desfășoară în hale cu echipamente învechite, în hale cu aspect ponosit, dar în care se fac lucruri, URAC este singurul loc din România în care se mai produc tramvaie de la zero. Uzina a avut în vremurile bune și 3.000 de angajați și 2.500, dar a rămas cu doar 950, din care o treime sunt femei.

Din păcate, uzina a rămas cu retehnologizarea în urmă. Ultimele dotări de valori mai mici, nu retehnologizări, au fost o stație de sablare achiziționată în 2012 cu 100.000 de euro și câteva mașini cu comandă, însă nevoile uzinei sunt mult mai mari.

“Uzina arată foarte învechită, dar produce lucruri noi, adaptate. Cea mai nouă hală este din 1979. Dotările mai noi pe care le avem, din 2012, sunt niște mașini cu comandă program care ne ajută foarte mult la debitarea materialelor și la prelucrare și o mașină de sablare. Printr-o retehnologizare a uzinei, reconsiderare a fluxurilor de producție, noi am putea produce aici tramvaie pentru întreaga țară.

Conform studiilor realizate, o retehnologizare sumară a uzinei ar însemna cam 12 milioane de euro, iar una mai amplă de două ori pe atât, în jur de 24 milioane de euro, însă noi, cu doar o minimă retehnologizare, am putea dubla imediat producția de tramvaie de la 10 în prezent, la 18—20 de tramvaie Bucur LF pe an și ne-ar ajuta și pe partea de mentenanță. Uzina era singura unitate care construia tramvaie pentru România. Am construit pentru Constanța, Craiova, pentru Iași, Cluj, Ploiești, Timișoara și pentru toată zona Moldovei. Din 1909 s-au făcut aici la uzină aproape 600 de tramvaie. Doar în ultimii ani am început să facem mai puține”, spune cu regret Cazan.

* URAC, inclusă într-un Program Național de Construire a Tramvaielor

Directorul fabricii ne vorbește și despre o propunere pe care a trimis-o Guvernului în urmă cu an, dar la care nu a primit niciun răspuns până în prezent. Un proiect ambițios pe care îl vede realizabil: Programul Național de Construire a Tramvaielor. Spune că ar benefic pentru toată industria românească.

“Propunerea noastră era ca aici, la URAC, să fie baza construcției de tramvaie, iar pe plan local să se asambleze. Este benefic pentru că dezvoltăm această industrie, pentru că noi avem multe colaborări cu multe unități industriale din București. Și este un produs românesc.

Îmi place să spun că tot ceea ce facem aici în România, rămâne în România. De exemplu, luăm tramvaiul Bucur LF care îndeplinește în această perioadă toate cerințele, nu impune o structură modernizată neapărat, poate să circule pe liniile nemodernizate, iar Guvernul poate să sprijine această acțiune pentru toate municipiile care doresc un astfel de tramvai. Acum municipalitățile încearcă să rezolve pe plan local, fiecare cum poate”, adaugă Gheorghe Cazan.

Până când autoritățile se vor gândi să vină cu un răspuns sau cu o soluție pentru a nu lăsa să moară această industrie, care merge neîntrerupt de 100 de ani, activitatea Uzinei de Reparații “Atelierele Centrale” va continua să facă întreținerile și reparațiile tuturor tramvaielor, troleibuzelor și autobuzelor care aparțin RATB-ului și va continua probabil să facă ce știe cel mai bine: să construiască tramvaie, cel puțin pentru București.

AGERPRES/(AS — autor: Mariana Nica, editor: Nicoleta Gherasi)

Foto: (c) Bogdan BĂRBULESCU / Arhiva AGERPRES

Premiul a fost acordat vineri, cu ocazia Târgului Internațional de Turism desfășurat la Romexpo de către Federația Asociațiilor de Promovare Turistică din România, Federația Patronatelor din Turismul Românesc și Fashion TV, în cadrul celei de a V-a ediții a Galei Turismului Fashion TV Tourism Awards, se arată într-un comunicat transmis AGERPRES, de Primăria Râșnov.

Stațiunea Turistică de Interes Național Râșnov a fost prezentă la Târgul Internațional de Turism 2015, ediția de primăvară, de la Romexpo, cu un stand cu tema “Descoperă Râșnovul”, o alegere inspirată de noua atracție turistică a orașului, Dinoparc, cel mai mare parc tematic cu dinozauri din Europa de Est care va fi inaugurat în această primăvară.

“Prezența Râșnovului la cel mai important târg turistic de primăvară din România este un gest de respect făcut de primăria Râșnov față de râșnovenii care lucrează în domeniul turismului, o formă eficientă de promovare a destinației turistice Râșnov și o dovadă a faptului că în turism ne păstrăm ștaiful la nivel național și chiar internațional”, precizează în comunicatul de presă primarul Râșnovului, Adrian Veștea.

La rândul lui, directorul Muzeului Județean de Istorie Brașov, Nicolae Pepene, susține că premiile pentru industria turismului reprezintă un reper foarte important pentru poziționarea unui obiectiv turistic pe piața națională.

“Premiul primit de Cetatea Râșnov este o confirmare a faptului că succesul transformării unui monument istoric în obiectiv turistic nu trebuie să cuprindă compromisuri care să afecteze moștenirea istorică. Cetatea Râșnov a devenit un spațiu primitor pentru vizitatorii de orice vârstă, un loc potrivit pentru familie și prieteni, o evadare din viața cotidiană, o experiență reconfortantă. Beneficiarul nostru țintă este turistul și acest premiu este dovada faptului că Primăria Râșnov este un partener de încredere pentru profesioniștii din turism”, subliniază, în comunicatul de presă, Nicolae Pepene.

Președintele Asociațiilor de Promovare Turistică din România, Corina Martin, a arătat că s-a bucurat foarte mult să regăsească Râșnovul între laureați.

“Cetatea Râșnov este un monument reprezentativ pentru turismul cultural din România și agenda evenimentelor culturale organizate la Râșnov este un model de promovare turistică eficientă. Primăria Râșnov și colegii noștri de la Asociația Rosenau Turism din Râșnov fac o treabă foarte bună. Există o strategie unitară și Râșnovul își îmbogățește oferta turistică de la un an la altul cu lucruri de calitate. Sunt un exemplu de urmat”, a afirmat Corina Martin.

În zona turismului cultural, în 2014, pe lângă Cetatea Râșnov au mai fost premiați Cetatea Alba Iulia și Muzeul Țăranului Român din București.

Cetatea din Râșnov a fost vizitată anul trecut de 241.500 de turiști plătitori de bilet, o creștere cu 15% față de 2013.

“Având în vedere că la o serie de activități culturale care au loc în cetate, în perioada sezonului estival, dar și de ziua monumentului istoric din luna iulie, intrarea este gratuită, numărul turiștilor se apropie de 300.000 anul trecut”, a precizat pentru AGERPRES primarul Adrian Veștea.

În Cetatea Râșnov au loc începând din luna iunie până în luna septembrie festivaluri medievale, concursuri naționale pentru copii, festivaluri de film, expoziții.

AGERPRES/(AS-autor: Jana Pintili, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Liviu ȘOVA / Arhiva AGERPRES

Potrivit unui comunicat al ICR, transmis luni AGERPRES, la stand vor fi disponibile volume apărute la peste 30 de edituri din România, programul cuprinzând lansări, dezbateri, întâlniri, expoziții, cu participarea unor scriitori, editori, traducători și jurnaliști români și francezi.

Vor fi prezentate volume de autori români apărute în ultimul an în limba franceză, printre care “Sara” de Ștefan Agopian, în traducerea lui Laure Hinkel (Editions Actes Sud) și “Le Levant” de Mircea Cărtărescu, în traducerea lui Nicolas Cavailles (Editions POL).

De asemenea, pavilionul României va găzdui mese rotunde pe teme precum receptarea cărților lui Mircea Cărtărescu în Franța sau traducerea și marketingul.

Programul include și o retrospectivă a istoriei Casei Regale (pornind de la volumul “Marie, Reine de Roumanie”, de Marie-Victoire Nantet), o rememorare a comunismului și a Revoluției române văzute de jurnaliștii francezi (“Journalistes francais dans la Roumanie communiste”, volum coordonat de Radu Ciobotea), relansarea revistei Seine et Danube, editată de Virgil Tănase și Dumitru Țepeneag.

O dezbatere pe marginea cărților “Grandes dames de la culture roumaine et leur parcours francais — Marie, Reine de Roumanie” (Editions Lacurne, 2014) și “Anna de Noailles au bord du Leman” (autor Marie-Victoire Nantet, Editions Bleulefit, 2014), moderată de scriitorul și istoricul Matei Cazacu, îi va avea ca invitați pe principesa Maria, Mihai Brancovan și Gabriel Badea-Păun.

Conform ICR, la eveniment au fost invitate peste 30 de personalități literare — autori din România, din Republica Moldova, precum și scriitori români din diaspora: George Arion, George Banu, Linda Maria Baros, Nicolae Breban, Bianca Burța-Cernat, Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Nina Corcinschi, Aurora Cornu, Ioana Crăciunescu, Margareta Curtescu, Dumitru Crudu, Rodica Draghincescu, Marina Dumitrescu, Dinu Flămând, Victoria Fonari, Bogdan Ghiu, Florina Ilis, Miron Kiropol, Nicolae Manolescu, Basarab Nicolescu, Simona Popescu, Radmila Popovici, Sebastian Reichmann, Selyem Zsuzsa, Victoria Sicorschi, Claudiu Soare, Simona Sora, Daniela Șontica, Virgil Tănase, Dumitru Țepeneag, Irina Teodorescu, Nicolae Tzone, Aida Vâlceanu, Andrei Vieru, Eugen Uricaru.

Vor fi prezenți și traducători cunoscuți: Sylvain Audet, Nicolas Cavailles, Jean-Louis Courriol, Florica Courriol, Laure Hinkel, Fanny Chartres, Jan H. Mysjkin, Mariana Cojan Negulescu.

Conex programului de la Salon du Livre, la sediul ICR Paris va avea loc vernisajul expoziției de design “Tică, Ceaușescu a căzut” a artistei Andreea Dobrin, urmat de un concert de jazz susținut de Mircea Tiberian & invitații săi. Grafica standului României este realizată de graficianul Răzvan Luscov.

Organizat începând din 1981, Salonul Internațional de Carte de la Paris este dedicat atât profesioniștilor din domeniul editorial — editori, agenți literari, distribuitori și vânzători de carte din Franța și din peste 50 de țări — cât și publicului larg. Țara invitată de onoare a ediției din acest an este Brazilia, mai informează ICR.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Vicențiu Purcărea)

Tradiționala paradă de Sfântul Patrick organizată la București
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / Arhiva AGERPRES


Sărbătoarea Sfântului Patrick era celebrată de irlandezi încă din secolele IX-X, dar a fost inclusă în calendarul catolic abia la începutul secolului al XVII-lea. În 1903, Ziua Sf. Patrick a devenit sărbătoare națională, iar începând cu anii ’90 a fost organizat și Festivalul Sf. Patrick, cu cele mai spectaculoase parade și petreceri, în primul rând, pe străzile Dublinului, precum și pe bulevardele din New York, Moscova, Munchen, Londra, Viena sau Sydney. În ultimii ani, astfel de manifestări au fost organizate și la București.

Dublin (Baile Átha Cliath în irlandeză) este capitala și cel mai mare oraș al Irlandei, cu o populație de aproximativ 500.000 de locuitori și cu peste 1,1 milioane în zona metropolitană. Dublin este situat în ținutul Leinster de pe coasta estică a Irlandei, la gurile râului Liffey.

Foto: (c)freedigitalphotos.net

Fondat ca o așezare vikingă, regatul Dublin a devenit principalul oraș al Irlandei după invazia normandă. Orașul s-a dezvoltat rapid începând cu secolul al XVII-lea. A fost, pentru o perioadă scurtă, cel de-al doilea oraș al Imperiului Britanic, înainte de Actul de Uniune de la 1800.

Capitala irlandeză ocupă locul 30 între orașele lumii, fiind descrisă ca un ”oraș global de tip Alpha”, în cadrul listei realizate de Rețeaua de Cercetare a Orașelor lumii și a procesului de globalizare (Globalization and World Cities Research Network — GaWC).

Dublinul este un oraș aerisit, verde și dezvoltat pe orizontală, fără clădiri mai înalte de două-trei niveluri. Capitala Irlandei a fost și va rămâne o mare atracție pentru turiștii din toate colțurile lumii, fiind un oraș vibrant, cu numeroase monumente istorice, cu o arhitectură ce îmbină stilul medieval, georgian și contemporan. Este, totodată, un important centru contemporan al educației, artelor, administrației, economiei și industriei.

Dublinul noaptea 
Foto: (c)freedigitalphotos.net

Muzeul Irlandez de Artă Modernă a fost deschis spre vizitare, pentru prima dată, în 1991 și este principala instituție de artă modernă și contemporană din Irlanda. Are, în prezent, o colecție de aproximativ 2.000 de piese.

Situat pe strada Kildare, Muzeul Național al Irlandei impresionează, la exterior, prin clădirea sa extrem de frumoasă, iar la interior, prin detalii arhitecturale: coloane de marmură, podele de mozaic și balustrade cu ornamente. A fost deschis în 1890 și de atunci și-a mărit continuu colecțiile de arme, unelte de bronz și bijuterii din aur.

Atracția Bibliotecii Naționale din Dublin este sala de lectură cu dom. Biblioteca deține și un muzeu heraldic, dar cel mai interesant pentru turiști este biroul genealogic, unde personalul îi ajută pe aceștia să-și identifice rădăcinile irlandeze.

Muzeul Scriitorilor din Dublin celebrează notorietatea scriitorilor irlandezi, precum Samuel Beckett, James Joyce și Oscar Wilde, prin expoziții de manuscrise, jurnale, scrisori și prime ediții de cărți. Sediul muzeului este o casă construită în secolul al XVIII-lea și include o sală de desen plină de picturi de o frumusețe rară. Printre cărțile extrem de valoroase care sunt expuse în acest muzeu se află prima ediție, apărută în 1897, a cărții ”Dracula” scrisă de Bram Stoker și ediția din 1804 a ”Călătoriilor lui Gulliver” scrisă de Jonathan Swift.

Fondat, în 1592, de regina Elizabeta I, Colegiul Trinity din Dublin este cea mai veche universitate din Irlanda, iar printre studenții săi s-au aflat Jonathan Swift, Samuel Beckett și Oscar Wilde. Acest complex din secolul al XVI-lea găzduiește multe clădiri impozante, dar și campusul Universității.

Cea mai mare biserică din Irlanda este Catedrala Sfântului Patrick din Dublin, ridicată pe locul, unde se crede că sfântul și-a creștinat adepții și datează din secolul al XII-lea. Jonathan Swift, autorul ”Călătoriilor lui Gulliver”, a slujit drept diacon între 1713 — 1745. Vizitatorii pot vedea, aici, mormântul și pupitrul său.

La doar 3 kilometri spre vest de centrul orașului, Parcul Phoenix oferă multă liniște. Este considerat cel mai mare parc urban din Europa, cu grădini amenajate splendid, lacuri ornamentale și pajiști uriașe. În cadrul parcului se află reședința președintelui Irlandei, dar și Grădina Zoologică, de asemenea, una dintre cele mai vizitate obiective turistice.

Dublinul noaptea 
Foto: (c)freedigitalphotos.net

Castelul Dublin a fost fondat, în 1204, cu rol de fortăreață. După numeroase reconstrucții, singura parte originală, care a rămas, este turnul Norman. Apartamentele statale au fost adăugate în secolul al XVIII-lea și sunt, și astăzi, folosite pentru ocazii deosebite.

Orașul, în cea mai mare parte a sa, își are rădăcinile pe terenurile întinse ale Castelului Howth, construit în 1564, însă schimbat foarte mult de-a lungul anilor, cel mai recent în 1910, când Sir Edwin Lutyens i-a conferit un aspect modernist.
Pe domenii se află ruinele Castelului Corr, din secolul al XVI-lea, și un dolmen (criptă realizată din pietre verticale acoperită cu o altă piatră orizontală), cunoscut ca Mormântul lui Aideen. Grădinile castelului merită să fie vizitate, fiind celebre pentru rododendronii săi, care înfloresc în mai și iunie, azalee și un labirint din stejari înalți plantați în 1710. Tot aici, se găsesc și ruinele Bisericii St. Mary, fondată, în 1042, de către regele viking Sitric. Unele părți din ruine datează din acea vreme, dar majoritatea sunt din secolele al XV-lea și al XVI-lea.

O adăugare mult mai recentă este Muzeul Transportului Național, care are o gamă largă de exponate, inclusiv autobuze cu două platforme, o dubiță de brutărie, motoare cu ardere și tramvaie. Între acestea, se remarcă un exemplar din tramvaiul electric Howth, care a funcționat din 1901 până în 1959.

Numeroase pub-uri tradiționale se găsesc în cartierul Temple Bar, unde se poate savura mâncare tipic irlandeză și asculta muzică populară tradițională.

Poarta St. James din inima Dublin-ului este locul unde Arthur Guinness a pus pe picioare afacerea cu bere, în 1759. Depozitul Guinness, un atrium de sticlă, ce are forma unei halbe de bere, dezvăluie turiștilor, la fiecare etaj, trecutul, prezentul și viitorul celei mai faimoase beri din lume.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)