Imagine de la Zidul Plângerii din Ierusalim.
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

În Israel se găsesc numeroase orașe și ruine antice, multe dintre acestea aparținând Patrimoniului Mondial UNESCO. Cele mai impresionante obiective turistice din această țară sunt: Zidul Plângerii sau Zidul de Vest, Grădinile suspendate din Haifa, Cetatea Ierusalimului, Biserica Sfântului Mormânt, Muntele Ghetsimani, Situl arheologic Tzipppori (în antichitate capitala Galileei), Akko (Acra), fosta cetate a cruciaților, Grădinile etajate Bahai ș.a.

Loc de rugăciune în orașul vechi din Ierusalim, sfânt pentru poporul evreu, Zidul Plângerii sau Zidul de Vest este, potrivit ”Enciclopedia Universală Britannica” (Ed. Litera, 2010), o relicvă din al Doilea Templu al Ierusalimului.

Primul templu ridicat de regele Solomon a fost construit în secolul al X-lea î.Hr. și distrus de babilonieni în anul 586. Cel de-al doilea Templu a fost terminat și închinat în anul 516. Potrivit site-uluicrestinortodox.ro, regele Irod a inițiat, în jurul anilor 19-37 î.Hr., o imensă lucrare de extindere a Muntelui Templului. Astfel, au fost construite patru ziduri în jurul esplanadei, pentru susținerea ansamblului edificiului.

Credincioși care se roagă la Zidul Plângerii din Ierusalim.
Foto: (c) Mihai POZIUMSCHI / / Arhiva AGERPRES

Construcția zidurilor a durat 11 ani, după cum arată www.sacred-destinations.com. În anul 70 d.Hr., romanii au distrus Ierusalimul și Templul. Apoi, în perioada otomană (începând din secolul al XVI-lea), zidul care a rămas a devenit loc de pelerinaj pentru evreii care veneau aici să plângă distrugerea Templului.

Zidul Plângerii, ca loc de rugăciune, se referă la o secțiune de 57 de metri situată în partea de vest a Muntelui Templului. O mare parte din zidul lung de 488 de metri este subterană și se întinde în Orașul vechi. Potrivit crestinortodox.ro, zidul are o înălțime de 32 de metri și un număr de 45 de rânduri de piatră, dintre care 28 la suprafața solului, iar 17 dedesubt.

Rândurile, care stau la baza zidului, sunt formate din bucăți mari de piatră și datează din perioada regelui Irod, potrivit www.sacred-destinations.com. Următoarele straturi de piatră au fost așezate în secolul al VII-lea (sub califii Omeiazi și Fatimizi), urmate de cele adăugate în perioada de dominație otomană. Cele mai recente straturi au fost așezate înainte de 1967.

Denumirea de ”Zidul Plângerii” a fost introdusă de britanici în 1917 (epoca mandatului britanic a durat între 1917 și 1948), și a avut la origine, mărturii ale călătorilor europeni care vorbeau despre “Zidul de tânguire al evreilor”.

Imagine de la Zidul Plângerii din Ierusalim.
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Credincioși din întreaga lume vin aici să se roage. Ei introduc rugăciuni scrise în crăpăturile zidului, cu credința că ele vor ajunge la Dumnezeu. Zona din dreapta este rezervată femeilor, iar cea din stânga bărbaților. Toți credincioșii trebuie să se îmbrace modest și să aibă capul acoperit.

Imagine de la Zidul Plângerii din Ierusalim.
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Înainte de sărbătoarea Paștilor și de Anul Nou evreiesc (toamna), bucățelele de hârtie sunt scoase și duse pe Muntele Măslinilor, unde sunt îngropate, pentru a face loc altor noi rugăciuni.

AGERPRES/(Documentare: Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

Muzeul a fost inaugurat în anul 2010 de compania Romgaz, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la prima sondă comercială de gaze naturale din România. Este vorba despre Sonda 2 Sărmășel, din județul Mureș. Aceasta, destinată inițial extragerii sărurilor de potasiu, a accesat, în anul 1910, unul dintre cele mai bogate zăcăminte de gaze naturale ale lumii din acea perioadă, potrivit istoriei gazelor naturale în România prezentată pe site-ul amintit.

Astfel, anul 1910 a marcat prima intenție de transport de gaze din Europa, intenție finalizată patru ani mai târziu, în 1914, odată cu realizarea primei conducte de transport gaze naturale din Europa, de la Sărmășel la Turda pe o distanta de 55 km.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

În anul 1915 a fost constituită prima societate din Europa, Ungarische Erdgas Gesellschaft (UEG), ce avea ca obiect de activitate exclusiv explorarea, forarea, exploatarea, transportarea și distribuirea gazelor naturale din bazinul Transilvan. În anul 1969 țara noastră deținea locul patru în lume la producția de gaze, un procent de 2,54% din producția mondială, iar în 1996 România a semnat o Convenție cu Federația Rusă pentru creșterea cantității de gaze importate și a capacității de tranzit a gazelor pe teritoriul României, pentru mai multe țări din Blacani între care Turcia și Grecia. Între pionierii industriei gazului din România amintim pe Constantin Ioan Motaș, Augustin Vancea, Oprescu Oprea.

Constantin Ioan Motaș
Foto: (c) muzeulgazelor.ro


O adevărată poveste a gazului, Muzeul prezintă în cadrul colecției deschisă publicului, denumită “Gazele naturale — trecut și prezent” exponate specifice sectorului gazifer, fotografii de istorie a industriei gazului, manuscrise, documente, harta digitală interactivă a ramurilor industriei gazifere, dar și o frumoasă colecție de minerale și carote.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

Astfel, pot fi admirate aici, potrivit www.romgaz.ro, de la machete, panouri, documente, insigne, brevete de inventator, echipamente, până la medalii,fotografii, minerale și roci.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

De asemenea, muzeul deține o bibliotecă de carte tehnică și lucrări științifice ce cuprinde studii, articole, manuscrise și documente, reviste, cărți de specialitate, CD-uri și DVD-uri cu filme ce prezintă activitatea diferitelor personalități care au activat în domeniul gazelor naturale. Biblioteca poartă denumirea “Constantin Ioan Motaș” și este structurată pe domenii precum: Gelologie, Foraj, Transportul gazelor naturale, Zăcăminte de petrol, Manuscrise de teren (C.I: Montaș, Augustin Vancea), Teze de doctorat, Carte Diversă.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro

Muzeul Gazelor Naturale este locul unde este valorificat trecutul istoric al gazului natural, pot fi consultate lucrări de specialitate și pot fi organizate conferințe, simpozioane, cursuri, mese rotunde dar și întâlniri de afaceri.

Foto: (c) muzeulgazelor.ro


Prin înființarea acestui muzeu se dorește, potrivit surselor amintite atât păstrarea și dezvoltarea unei memorii colective a industriei gazifere prin organizarea de expoziții, programe și proiecte, cât și asigurarea unui acces liber la informare printr-un sistem inteligent de documentare si informare pe plan național și internațional.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Cornel MOCANU / Arhiva AGERPRES

Denumirea ”de Bohotin” provine de la localitatea Bohotin, sat situat în sudul județului Iași, soiul fiind localizat inițial de-o parte și de alta a râului Prut. Originea soiului este în podgoriile Hușilor, dar s-a extins cu timpul și în areale ale județelor Vaslui și Iași. Cele mai bune condiții pentru obținea unui vin de înaltă calitate le întrunește, însă, în Dealu Mare, îndeosebi la Pietroasa.

Strugurii sunt de mărime mijlocie, uniaxiali, cilindrici și bătuți, de culoare roșu-închis, caracterizați, de cele mai multe ori, printr-o nuanță vineție. De aici și denumirile de Busuioacă vânătă de Bohotin sau Tămâioasă vânătă de Bohotin. Aroma specifică soiului se găsește în pielița bobului și sugerează aroma petalelor de trandafir. Odată cu aroma, tot din pieliță se obține și culoarea roze a vinului. Pentru extracția acestora, respectiv a aromei și a culorii, este necesară macerarea pe boștină. Strugurii ajung la maturare în cursul lunii septembrie, cu un conținut în zaharuri de 190-230 g/l. În cazul în care sunt culeși mai târziu, pot ajunge până la 260-280 g/l zaharuri.

Foto: (c) Andreea ONOGEA / Arhiva AGERPRES

În ceea ce privește culoarea acestui vin, aceasta variază între roz cu nuanțe violacee, la vinul tânăr, și portocaliu, la vinul cu macerare mai redusă și la cel mai vechi de 3-5 ani. Busuioaca de Bohotin se pretează la învechire îndelungată, de 8-15 ani, uneori chiar mai mult.

Din acest soi se obțin vinuri aromate dulci sau demidulci, având un conținut în zaharuri de peste 40 g/l, o tărie alcoolică între 11,5 și 12,5 % vol. și o aciditate echilibrată, notează oenologul Mihai Macici, în volumul ”Lumea vinurilor. Vinurile lumii”. De asemenea, susține că aceste vinuri ”se caracterizează printr-o mare complexitate gusto-olfactivă, prin finețe și perfectă armonie”, fiind obținute din struguri culeși la supramaturare. Nu în fiecare an pot fi obținute astfel de vinuri, ci doar atunci când se întrunesc condițiile de climă care asigură o bună maturare a acestora.

De asemenea, din soiul Busuioacă de Bohotin se pot obține și vinuri speciale licoroase, prin adăugarea unor adaosuri autorizate de must concentrat, alcool de origine viticolă sau distilat de vin. Acestea au însă o tărie alcoolică mai ridicată, de peste 15% vol., și un conținut mai mare de zaharuri, de peste 80 g/l, uneori chiar până la 120-140 g/l.

De cealaltă parte, însă, specialiștii nu recomandă decât vinurile dulci sau demidulci obținute din acest soi, vinurile seci având un gust dezechilibrat, din cauza asprimii extrase în urma macerării. Busuioacă de Bohotin poate fi servit singur, ca aperitiv, dar se armonizează foarte bine și cu deserturile, îndeosebi cu cele tradiționale, precum cozonacul sau pasca. Se recomandă a fi servit la o temperatură de 10-12°C.

Foto: (c) captură YouTube

Vinurile obținute din Busuioacă de Bohotin se bucură de o personalitate aparte, conferită de complexitatea gusto-olfactivă, dar și de finețea, culoarea și corpolența lor. Academicianul Valeriu D. Cotea spunea că ”este un vin ”eveniment”, cu o notă inedită, singular în gama vinurilor românești (…) vinul licoros Busuioacă de Bohotin este atât de plăcut încât ai impresia că în el s-au adunat parte din parfumul florilor din podgorie, împreună cu căldura domoală a soarelui de toamnă.”

Cu prilejul Expoziției și al Concursului Național de Vinuri care s-a desfășurat la București în 1936, academicianul Gheorghe Ionescu-Șișești spunea: ”Acest vin roz și parfumat este un dar unic, cu o culoare de briliant, ce merită degustat stând în picioare, ca o prețuire în plus”, iar regele Carol al II-lea, prezent la eveniment, a adăugat: ”Nu în picioare, ca la împărtășanie, ci în genunchi, ca la spovedanie…”.

Busuioaca de Bohotin se regăsește în numeroase versuri și cugetări din literatura română. ”Eu două lucruri, doar, în viață/ Vreau din Moldova să mai obțin/ (Și ambele de genul feminin):/ O moldoveancă zâmbăreață/ Și-o Busuioacă de Bohotin.”, scria Al V. Liță. Oenologul Avram A. Tudosie spunea că acesta ”e vinul cu o reală feminitate în rochie de gală, roz-trandafirie, fără etate certă și mereu strălucitoare … Busuioaca de Bohotin topește, rafinează și concentrează aroma muscatului, mirosul busuiocului, petalele trandafirului, farmecul cântecelor, plăcerea dragostei și fiorul visurilor în stropi de soare și rubin.”

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) cerasus.ro

Chiar dacă modul de preparare diferă de la o zonă la alta, ingredientele sunt practic aceleași: două-trei mâini zdravene de dragavei fraged, “fără ață”, proaspăt cules din grădină sau vreo două-trei legături dacă îl iei de la piață, două-trei cepe, unu-doi morcovi, o țelină mică (opțional), suc de roșii, 3-4 linguri de ulei, vreo trei linguri de orez, un pahar de suc de roșii (100 ml) sau două-trei linguri de bulion, o legătură bună de leuștean verde, sare după gust și vreo 15 corcodușe crude.

Doamna Elena din Craiova, originară din comuna doljeană Leu, a împărtășit pentru AGERPRES rețeta de ciorbă de dragavei pe care o știe din casa părintească.

“Într-o oală în care punea 2,5 — 3 litri de apă, mama toca vreo două cepe, 1-2 morcovi, eventual și o țelină mai mică dacă avea, adăuga și sare după gust și o punea la fiert.

După câteva clocote, adăuga dragaveiul curățat de nervura din mijloc și tocat mai mărișor (avea grijă să aleagă din grădină dragavei fraged, adică să nu fie îmbătrânit, să nu îi fi dat floarea sau să aibă frunza prea ațoasă). Imediat ce dragaveiul își schimba culoarea, adăuga orezul și lăsa la foc mic până când toate ingredientele erau fierte. Separat, fierbea corcodușele pe care, după ce se înmuiau bine, le freca într-o sită/trecurătoare deasupra unei străchini, iar acel conținut care este destul de acru îl adăuga în oală.

De multe ori le mai fierbea și direct în oala de ciorbă, după care le scotea, le freca, arunca sâmburii și le punea înapoi. Fiecare acrește după gust.

Între timp, într-o tigaie cu puțin ulei toca o ceapă pe care o călea la foc mic, iar când ceapa era moale adăuga sucul de roșii sau bulionul în care mesteca de câteva ori să se omogenizeze cu ceapa. Această prăjeală o adăuga în oala de ciorbă, pe care o mai dădea de câteva ori în undă (adică în câteva clocote), adăuga leușteanul și o oprea. Și ciorba de dragavei cu corcodușe era gata”, spune doamna Elena.

Ea a adăugat că ciorba de dragavei se poate face și călind legumele de la început în ulei, după care se adaugă apa și restul ingredientelor, precum și cu orezul fiert separat.

De asemenea, în loc de corcodușe se poate folosi borș sau zeamă de varză sau se poate drege cu un ou-două, dacă în casă nu se mănâncă de post.

Cea mai bună ciorbă de dragavei, a mai spus doamna Elena, este cea fiartă în ulcică de pământ, la foc mic, în vatră.

AGERPRES/(AS — autor: Maria Mitrică, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Aflată în comuna Baia de Fier din județul Gorj, aceasta a fost săpată în masivul calcaros Parâng (marginea sudică), de râul Galbenul, la o altitudine de 700 de metri, așa cum relatează www.novaciranca.ro.

Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Declarată Rezervație Speologică în anul 1955 și Monument de Rezervație Naturală, Peștera Muierilor conține originale concrețiuni calcaroase care îi conferă unicitate și care sunt principalele atracții ale acesteia. După cum arată site-ul www.infoghidromania.com, aici se întâlnesc impresionante forme ale reliefului carstic precum Bazinele Mici, Orga, compusă din stalagmite unite cu stalactite, Domul Mic, ce are aspectul unui castel cu trepte formate din stalactite și stalagmite, Altarul cu stalagmite-coloane foarte apropiate între ele, Cupola altarului, asemănătoare unei catedrale, Amvonul, Cascadele Împietrite, Dantela de Piatră, Sala Turcului, Candelabrele Mari sau Vălul Miresei.

“Amvonul”
Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Alte atracții ale peșterii sunt, potrivit surselor amintite, Bazinele Mari, Poarta, Sala cu Guano, Sala Roșie a Luminii, Sala Bolților, Coșul peșterii, imaginea Stâncii Însângerate, denumită astfel datorită scurgerilor oxidului de fier sau Galeria Urșilor unde s-au descoperit urși de cavernă complet pietrificați, dar și un adevărat cimitir de resturi de vulpi, lupi, capre sălbatice și mistreți.

“Galeria Urșilor”
Foto: (c) Zeno TUFEGA / Arhiva AGERPRES

De asemenea se remarcă Sala Musteriană unde s-au descoperit obiecte și unelte datând din Paleolitic, Sala Liliecilor care adăpostește numeroase colonii de lilieci din speciile Myotis, Miniopterus și Rhinolophus, Sala Minunilor unde se află formațiuni carstice precum Soacra, Japoneza, Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici sau Coloana cu meduze. Deosebite sunt și Sala Perlelor cu un tavan jos, chiar sub un metru în unele locuri, și o podea de forma unui mozaic, din cauza numeroaselor cristale și perle de peșteră, și nu în ultimul rând Galeria electrificată, galeria principală a Peșterii ce găzduiește structuri ca Bazinele Mici și Bazinele Mari care mai ales primăvara sunt pline cu apă.

“Bazinele Mici”
Foto: (c) Zeno TUFEGA / Arhiva AGERPRES

În anul 1952, au fost descoperite în această peșteră și fragmente de oase umane, între care fragmente de craniu aparținând unui individ de sex feminin ce au fost recent datate de către cercetători ca având o vechime de aproximativ 30.000 ani.

Cu o lungime de peste 3.500 de metri, Peștera Muierilor este compusă din patru Galerii dispuse pe două niveluri. Nivelul inferior constituie rezervația speologică împărțită în două sectoare — nord (1.500m) și sud (880m). Etajul superior are o lungime de peste 1.200 de metri și este compus dintr-o rețea de cavități și canale foarte greu accesibile. Pe acest nivel numai o porțiune de circa 550 de metri este vizitabilă fiind amenajată pentru turiști la o înălțime de 40 de metri.

În Cupola înaltă de 17 metri sunt întâlnite colonii de lilieci.

Denumirea Peșterii Muierilor (regionalismul ”muiere” înseamnă ”femeie căsătorită”) vine din timpuri străvechi, potrivit legendelor. Unele dintre acestea susțin că în timpul războaielor cu năvălitorii locurilor, pe când bărbații plecau la lupte, în această peșteră se adăposteau femeile cu copii și bătrânii. Alte legende datorează denumirea faptului în zilele uscate de secetă, femeile mergeau să toarcă la gura acestei peșteri, curentul de aer ce ieșea din interiorul ei ușurându-le munca.

Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Primele informații scrise despre acest monument al naturii datează din anul 1870, când a fost menționat de arheologul Alexandru Odobescu  într-un chestionar arheologic, așa cum precizează site-ulwww.romanianmonasteries.org.

După electrificarea Peșterii, între anii 1963 și 1978 aceasta a devenit cel mai popular obiectiv turistic speologic al României, fiind vizitată anual de zeci de mii de turiști. Poate fi vizitată perioada mai-octombrie, iar la ea se poate ajunge din șoseaua (DN 67) care leagă Târgu Jiu de Râmnicu Vâlcea prin localitatea Poienari spre Baia de Fier.

Foto: (c) Nicolae BADEA / Arhiva AGERPRES

Peștera Muierilor rămâne un loc magic și plin de mistere. Se spune că aici se petrec minuni, iar femeile care nu pot avea copii își găsesc “leacul”. De asemenea, se pare că ar avea efecte curative pentru anumite afecțiuni, precum astm bronșic, diabet, reumatism, dereglări hormonale, depresii, stress sau insomnii.

AGERPRES (Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Arhiva AGERPRES

În iunie 1863, Veronica Micle a absolvit Școala Centrală din Iași cu diploma de eminență. Din comisia examinatoare făcea parte Ștefan Micle, profesor universitar de fizică și chimie, viitorul rector al Universității din Iași.

Impresionat de frumusețea și inteligența fetei, acesta a cerut-o de soție pe Veronica, iar căsătoria a avut loc la 7 august 1864, la Cluj.

Diferența de vârstă între soții Micle era de 30 de ani. Ștefan Micle se ocupa de educația tinerei sale soții, aceasta luând lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală.

La 29 aprilie 1866, s-a născut prima lor fiică, Valeria, iar în 1868 s-a născut cea de-a doua fiică, Virginia Livia, conform datelor publicate de Augustin Z.N. Pop în ”Mărturii … Eminescu — Veronica Micle”.

În 1869, Veronica Micle a început să se implice în îndrumarea unor școli de fete din Iași și să fie activă în viața literară. În primăvara anului 1872 a efectuat o călătorie la Viena pentru un tratament medical, cunoscându-l acolo pe Mihai Eminescu.

În același an a debutat în revista ”Noul curier român” cu două nuvele. În 1874 a publicat versuri în ”Columna lui Traian”, iar apoi în ”Convorbiri literare”. Din 1879 a colaborat și la ”Familia”, la ”Revista nouă” și ”Revista literară”.

În 1887 îi apare placheta ”Poezii”, în care se află poezii publicate în revistele la care a început să colaboreze din 1874. La Iași a organizat serate literare, loc de întâlnire a artiștilor și scriitorilor vremii. Puținele poezii pe care le-a lăsat denotă talent, însă se află în umbra creațiilor eminesciene.

Despre cartea de poezii a Veronicăi, Eminescu spunea: ”Cartea ei e veșnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”

În perioada 1877-1878 a fost soră de caritate, a făcut parte din Comitetul central pentru ajutorul ostașilor români răniți. La 4 august 1879 a murit soțul său, profesorul Ștefan Micle.

Povestea de iubire care o a legat-o de Mihai Eminescu a început în 1872, la Viena. Îi știa poeziile lui Eminescu, pe care le citise în “Convorbiri literare”, dar după ce l-a cunoscut, acesta a devenit idolul ei.

“M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ți închin a mea viață, să te fac idolul meu”, scria Veronica în poezia ”M-am gândit…” (1883).

La 1 septembrie 1874, Mihai Eminescu a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași, unde a locuit până în octombrie 1877. În această perioadă a mers des în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi.

În octombrie 1877 Mihai Eminescu se mută la București. Doi ani mai târziu, după moartea soțului său, Veronica se mută și ea la București.

Potrivit lui Octav Minar, biograful Veronicăi Micle, odată cu declanșarea bolii lui Eminescu, în 1883, pentru Veronica Micle a început suferința.

Primul exemplar al volumului de ”Poezii” i l-a trimis lui Eminescu, cu dedicația: “Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste, București, 6 februarie 1887”. La sfârșitul anului 1888, Veronica Micle a venit la Botoșani, pentru a fi aproape de Eminescu, din ce în ce mai bolnav.

La 10 aprilie 1889, îi scria lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătății poetului: “Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieții sale intelectuale. Și așa sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puțin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în ființa lui Eminescu”.

La moartea poetului, în 15 iunie 1889, Veronica se afla la București. Atunci a scris poezia “Raze de lună”, care a apărut în cotidianul “România” din 20 iunie. După moartea lui Mihai Eminescu, s-a retras la Mânăstirea Văratec.

A murit în același an, în noaptea de 3 spre 4 august, în casa maicii Fevronia Sârbu, după ce a băut o sticluță cu arsenic.

Veronica Micle scria, într-o poezie neterminată, datată 1 august: “O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie și curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.” La 6 august 1889, a fost înmormântată lângă bisericuța ”Sfântul Ioan” din curtea mânăstirii Văratec.

Mormântul Veronicăi Micle de la mănăstirea Văratec, județul Neamț
Foto: (c) Viorel LĂZĂRESCU / Arhiva AGERPRES

Casa din Târgu Neamț în care Veronica Micle și-a petrecut o mare parte a vieții a devenit, în timp, Casa memorială ”Veronica Micle”, potrivitwww.neamt.ro. Construită în 1834, Casa memorială a fost declarată, în 1934, monument istoric, iar în 1984 a fost redată circuitului turistic.

Din 1998, în partea stângă a casei se află o statuie cu bustul poetei, realizată în bronz de sculptorul Damian-Ioan Popa.

AGERPRES/(Documentar — Marina Bădulescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) www.earthday.org

În întreaga lume, cuvântul “mamă” are o mare putere. Pământul este “mamă” pentru fiecare din noi — o planetă uluitoare care, din timpuri imemoriale, a susținut nenumărate forme de viață. Atâta timp cât trăim, avem nevoie de aer, apă, sol fertil și nenumărate alte daruri pe care această planetă ni le oferă, susține secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, în mesajul pentru ediția 2015 a acestei zile.

În 2015, Ziua Internațională a Mamei-Pământ are ca slogan “Este rândul nostru să conducem”, accentul fiind pus pe contribuția umanității în domeniul protecției mediului, conform paginii dedicate zilei, www.un.org. Este tras un semnal de alarmă în privința schimbărilor climatice, care afectează deja oameni, animale și locuri din întreaga lume, situație ce necesită schimbări urgente.

Ziua Internațională a Mamei-Pământ este marcată la noi în țară în mai multe orașe prin diverse activități, precum plantări și lucrări de întreținere în grădini botanice și parcuri, acțiuni școlare în unități de învățământ, spectacole etc.

Tot la 22 aprilie, este marcată Ziua Planetei Pământ, inițiată de senatorul american Gaylord Nelson ca zi de luptă împotriva poluării. Simbolul ales pentru această sărbătoare a planetei Terra este litera grecească teta de culoare verde pe fundal alb. A fost marcată pentru prima dată la 22 aprilie 1970, când aproximativ 20 de milioane de americani au participat la manifestații anti-poluare pe întreg teritoriul Statelor Unite. Ulterior, în 1990, datorită eforturilor depuse de activistul Denis Hayes, Ziua Planetei Pământ a început să fie organizată la nivel internațional, în peste 140 de țări.

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

PUTEREA MIRACULOASĂ A LĂCAŞULUI SFÂNT

Se zice că pe la începutul secolului 20, când aceste locuri făceau parte din România, peste aceste meleaguri se abătuse o secetă cumplită. Preoţii făcuseră slujbe la o biserică, apoi la alta. Au venit şi aici. La ultimele cuvinte ale liturghiei, a început din senin o ploaie torenţială, care a salvat viaţa multora.

De atunci bătrânii tot spun: «Mare putere are biserica asta!»”, povestea Maria Bondarenco, care păstrează cu grijă, de ani buni, cheia bisericii, pentru ziarul Adevarul. Despre credinţa oamenilor în puterea miraculoasă a locului vorbesc şi zecile de bileţele cu dorinţe pe care le găsim înăutru, aruncate pe fereastră. Puţini au acces în interior, pentru că lăcaşul e mai tot timpul închis.

Odată ce ai intrat parcă se deschide o poartă în timp. Este singurul loc din Republica Moldova care a păstrat vechea pictură murală. Scenele biblice, îngerii, domnitorii, cărora le poţi desluşi chipurile chiar dacă nu au fost restaurate vreodată, nu te lasă singur, deşi nimeni nu mai e înăuntru. Fără academii şi studii, meşterii au calculat totul atât de bine încât razele de lumină din altar, care se scurg prin două ferestre mici, se întâlnesc pe pristol în formă de cruce oblică.

De ce să cobori? Potrivit unor date, biserica ar fi fost ridicată pe timpul tătarilor, Căuşeniul fiind secole la rând un centru al acestora. „Legenda spune că pe acele timpuri nicio locuinţă nu putea fi mai înaltă decât un călăreţ cu o suliţă în mână”, explică Maria Bondarenco de ce trebuie să te apleci atunci când păşeşti înăuntru.

Totuşi, niciun cercetător nu poate spune cu exactitate când a fost ridicată biserica. Cei mai mulţi o atribuie secolelor XVI-XVIII. Specialiştii spun că pictura murală ar putea fi mai târzie şi că ar fi opera zugravilor Stanciu, Radu şi Voicu din secolul XVIII.

ÎNCERCATĂ DE VREMURI

De-a lungul veacurilor, lăcaşul sfânt a rezistat la orice nenorocire. Se spune că în timpul unui război ruso-turc, otomanii îl transformaseră în grajd. Într-o noapte le-au pierit toţi caii şi, în semn de răzbunare, turcii au scos ochii sfinţilor de pe pereţi. Biserica a rezistat şi în timpul URSS, chiar dacă ani a servit drept loc unde muncitorii unei fabrici uscau mere prin afumare. A rămas în picioare şi la cutremurul din 1977, care a lăsat însă fisuri în ziduri.

În 2009, biserica a fost inclusă într-un registru al Fondului Mondial al Monumentelor ce conţine 93 de obiecte de arhitectură de valoare internaţională care riscă să dispară. Numai restaurarea frescelor ar costa circa două milioane de dolari.  Pe la începutul anilor 2000, s-a schimbat acoperişul, graţie unui suport de 15.000 de dolari din partea Ambasadei SUA la Chişinău.

Sursa: turismistoric.ro

Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

Potrivit unui comunicat de presă remis marți AGERPRES de Editura Litera, fiecare participant va ține în mână câte o carte. Astfel, începând cu ora 18,30, peste 12.000 de cărți își așteaptă iubitorii la Casa Poporului din București și la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

“Ministrul Culturii, Ionuț Vulpescu, va fi prezent în București, la Noaptea Cărților Deschise, pentru a sărbători Ziua Internațională a Cărții alături de cititori. Punctul de întâlnire al participanților este vizavi de Casa Poporului, în alveola de la Parcul Izvor”, precizează sursa citată.

Primele două ediții ale campaniei Noaptea Cărților Deschise le-au oferit participanților un impresionant spectacol al miilor de cărți deschise, care acopereau perimetre mari din centrul Bucureștiului, așteptându-și cititorii. Aproximativ 20 000 de bucureșteni au luat parte la aceste spectacole, primind o carte Litera în dar și sărbătorind Ziua Internațională a Cărții.

Evenimentul este organizat de Litera și Ring, în parteneriat cu Universitatea Babeș-Bolyai și Cărțile pe față.

AGERPRES/(AS-autor: Roberto Stan, editor: Antonia Niță)

Foto: (c) cerasus.ro

Ștevia (Rumex patientia), denumită popular dragomir, macriș de grădină, este o plantă din familia Poligonaceelor, o erbacee perenă foarte frecventă în flora spontană din România. Crește sălbatică și liberă pe marginea drumurilor în toată Europa. Este originară din Austria inferioară, unde este cultivată ca plantă culinară, potrivit site-ului ierburiuitate.wordpress.com.

În pământ, ea are un rizom gros, cu multe capete. În partea superioară, tulpina de ștevie este ramificată, purtând pe ea frunze mari, cu pețiolul consistent. Florile sunt grupate, verzui, purtând pe ele un cerc roșu-palid sau roșu-vișiniu.

Substanțe active importante sunt: în cantitate semnificativă vitamina C, dar și A, E și K, acid tartric, acid oxalic (oxalați), săruri minerale — potasiu, fosfor, magneziu, calciu, fier, zinc—, proteine, fibre.

Valoare medicinală au, mai ales, rădăcinile, care se recoltează toamna, atunci când perioada de vegetație a încetat, precum și semințele. Pentru aplicații strict medicinale, se prepară infuzie, decoct, cataplasme.

Ștevia este o plantă specifică bucătăriei est europene, consumată mai ales primăvara, când frunzele sunt tinere și când acidul oxalic se găsește în cantități mai mici în plantă, responsabil de formarea pietrelor la rinichi, potrivit unor informații. În bucătăria noastră tradițională, se folosesc frunzele tinere mai ales în ciorbe, în plăcinte, omlete, ca foi pentru sarmale sau înnăbușite asemeni spanacului. Ele pot fi consumate crude, în salate sau pot fi conservate prin uscare, congelare, sau puse la borcan cu sare și adăugate ulterior la diferite mâncăruri.

Preparatele din ștevie, în forma lor naturală, nefiartă, au proprietăți depurative, diuretice, tonice. Consumul de ștevie este indicat, cu precădere, în lunile de primăvară, pentru detoxifierea organismului. Prin proprietățile sale depurative, ștevia curăță organismul de toxinele adunate în decursul iernii.

Ștevia contribuie și la accelerarea proceselor de mineralizare, de reechilibrare a organismului, în trecut fiind considerată și un antiscorbutic important. Capacitatea șteviei de a combate scorbutul trebuie luată în seamă și în ziua de azi.

Consumul de ștevie stimulează energia mentală și fizică, fiind totodată o barieră împotriva bacteriilor care provoacă cariile dentare. Aceste calități sunt susținute de cercetări și studii științifice. Este o plantă care ne ajută să eliminăm lichidul de prisos din corp, ne scapă de oboseala minții și a trupului. Este recomandată și în restabilirea echilibrelor gastrice, fiind alcalinizantă.

Ștevia, cultivată sau sălbatică, este folosită pentru calmarea usturimii provocate de contactul cu urzicile. Efectul de ameliorare este resimțit aproape imediat.

Pentru că are o valoare energetică redusă, ajută la scăderea în greutate datorită proprietăților sale de reglare a nivelului de zahăr din sânge, dar și a nivelului colesterolului.

Preparatele din rădăcină au eficiență în tratarea unor boli de piele (cum ar fi pecinginea, bubele dulci), epuizare fizică și nervoasă, reumatism, gută, insuficiență hepatică, icter, infecții ale pielii. Rădăcina șteviei în tradiția populară era folosită la vopsit în diferite culori — verde, galben, albastru.

Preparatele din semințe, sub formă de decoct, sunt folosite ca laxativ și ca purgativ. Tot ca purgativ este folosită și ștevia stânelor sau măcrișul cailor (Rumex alpinus), o specie de ștevie care crește mai ales în zonele montane, pe locurile unde au poposit turmele de oi sau pe locul stânelor. Ștevia stânelor are o tulpină subpământeană de forma unui rizom iar pentru tratamente medicinale se prelucrează acest rizom și rădăcinile sale. Această ștevie a stânelor are și un rol notabil în declanșarea peristaltismului intestinal, potrivitwww.afaceriardelene.ro.

Ștevia și rădăcina de ștevie sunt contraindicate celor suferinzi de afecțiuni pulmonare și ale căilor respiratorii, celor cu stomac sensibil, reumaticilor și bolnavilor cu suferințe articulare, celor cu pietre la ficat sau la rinichi. Potrivit unor medici specializați în probleme naturiste, preparatele pe bază de ștevie pot crea mari probleme dacă sunt luate în cantitate mare, mai ales în cazul preparatelor obținute din rădăcini și semințe.

Ștevia nu trebuie confundată cu stevia, faimosul îndulcitor natural. Stevia, îndulcitor foarte la modă în ultimii ani, s-a impus și la noi ca o alternativă la zahăr și, mai ales, la zaharina bănuită între timp de efecte cancerigene. Deși confuzia este frecventă și apare inclusiv pe unele ambalaje traduse din limba engleză, stevia (cu “s”) nu este una și aceeași plantă cu ștevia (cu “ș”). Stevia dulce este o plantă originară din America de sud, unde a fost cunoscută și folosită mii de ani de triburile din zona Braziliei și Paraguayului, după cum menționează site-ulierburiuitate.wordpress.com.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)