Monumentul Eroilor din Arma Geniului, ‘Leul’ din Capitală
La 31 mai 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, militar și el de carieră, “încuviințează” Raportul nr. 1902, înaintat de Guvernul Moldovei, prin care se cerea aprobarea înființării și întreținerii unui batalion de geniu, necesar pentru “înaintarea lucrărilor publice”. Este, de fapt, data “nașterii” primei unități de geniu din armata română — Batalionul 1 Geniu.

Un an mai târziu, corpul de geniu instituit la 31 mai 1859 a sporit prin înființarea, în Țara Românească, a unui al doilea batalion care, împreună cu cel din Moldova, a constituit primul regiment de geniu. Primele batalioane de geniu ale oștirii române aveau un efectiv de 1.000 de oameni fiecare, împărțiți în patru companii. Comandant al acestor subunități a fost numit căpitanul, ulterior maiorul, Panait Donici. Dificultățile financiare au impus, în 1871, contopirea trupelor într-un singur batalion. În ajunul Războiului de Independență, organizarea batalionului de geniu cuprindea un stat major, un pluton independent, o școală a trupei geniului și cinci companii (patru de săpători minari și una de pontonieri), potrivit volumului ”Calendarul tradițiilor militare” (2010).

În timpul Războiului de Independență (1877-1878), trupele de geniu au contribuit, atât prin lucrările executate, cât și prin jertfe de sânge, la obținerea victoriei de la Plevna împotriva Imperiului Otoman, îndeplinind misiuni specifice, precum lucrările de fortificații executate pe malul Dunării în sectoarele Calafat, Ciuperceni, Poiana Mare, Rast, Bechet, Corabia, Izlaz și altele, întinderea podului de vase peste Dunăre, la Siliștioara-Măgura, între 14-31 august 1877, organizarea și executarea lucrărilor de fortificații în zona Plevnei și asigurarea comunicațiilor pentru nevoile trupelor românești și rusești din zonă.

De-a lungul timpului, arma geniului a trecut prin diferite schimbări, au fost luate măsuri pentru perfecționarea ei organizatorică, pentru înzestrarea trupelor.

La începutul Primului Război Mondial, trupele de geniu erau formate din: un regiment de pontonieri, un regiment de căi ferate, cinci batalioane de pionieri și un batalion de specialități cu o companie aerostații. Printre misiunile îndeplinite: construirea podului de pontoane în cadrul manevrei de la Flămânda (18-22 septembrie 1916), minarea regiunii fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați, precum și a podului de la Cernavodă, pentru a nu fi folosite de inamic, și lucrările de bază din zonele bătăliilor de la Mărăști și Oituz, în vara anului 1917. Jertfele geniștilor în Primul Război Mondial sunt estimate la aproape 1.000 de morți și mult mai mulți răniți.

În memoria eroilor armei geniului din Războiul de Întregire a Neamului, în București a fost ridicat un impresionant monument — “Leul”, pe soclu aflându-se inscripția: “Spuneți generațiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului” — “Eroilor din arma geniului 1916-1919”.

Dintre lucrările genistice executate de trupele de geniu în perioada interbelică se detașează sistemul de fortificații de la granița de vest a țării, acțiune demarată în anul 1936.

De la înființarea lor, trupele de geniu — în paralel cu desfășurarea pregătirii militare — au participat efectiv la executarea unor obiective economice: platforme industriale, modernizări portuare, irigații, Transfăgărășanul și Canalul Dunăre-Marea Neagră, dezvoltarea sau întreținerea rețelei de drumuri și de căi ferate în toată țara etc.

În conformitate cu Hotărârile Parlamentului, nr. 23 și 43/1995 și Hotărârea de Guvern nr. 63 din 07.02.1996, începând cu 8 martie 1996, România a participat la misiunea NATO din Bosnia și Herțegovina, cu 1 batalion de geniu (Batalionul 96 Geniu) cu un efectiv de 200 de militari, misiunea de bază a acestuia constând în asigurarea libertății de mișcare a forței militare internaționale în teatrul de operații. Geniștii români au îndeplinit o gamă diversă de misiuni (124 la număr), diferite ca amploare, complexitate și durată, pe întreg teritoriul Bosniei-Herțegovina, într-o arie deosebit de mare (peste 350 km de la Nord la Sud și peste 300 Km de la Est la Vest), atât în Republica Srpska, cât și în Federația Croato-Musulmană. După anul 2000, având în vedere stabilizarea păcii în Bosnia, Batalionul 96 Geniu a fost reorganizat, luând ființă Detașamentul Național “Bosnia”, staționat la Butmir, și Detașamentul Național “Olanda”, care a acționat în cadrul contingentului olandez.

AGERPRES/(Documentare, editor: Cerasela Bădiță)

Sursa: who.int


Pentru anul 2015, tema zilei este: “Opriți comerțul ilicit cu produse din tutun”, aceasta fiind o prioritate la nivel mondial a tuturor sistemelor de sănătate, juridice și economice, de guvernare și de luptă împotriva corupției. Se estimează că una din 10 țigări și multe alte produse din tutun consumate la nivel mondial sunt ilegale.
Cele două obiective ale campaniei inițiate de OMS în 2015 sunt: de a sensibiliza opinia publică cu privire la prejudiciul asupra sănătății cauzat de comerțul ilicit cu produse din tutun, în special sensibilizarea grupurilor de tineri și a persoanelor cu venituri mici, a grupurilor de risc datorită accesibilității sporite la aceste produse cu costuri încă mici; de a evidenția că acumularea de venituri mari ale grupărilor criminale provenite din comerțul ilicit cu produse din tutun este un mijloc de finanțare a altor activități, precum traficul de medicamente, de ființe umane și de arme și inclusiv a actelor de terorism, potrivit www.who.int.

Ratificarea de către guverne a Protocolului pentru eliminarea comerțului ilicit cu produse din tutun este necesar pentru a răspunde efectelor financiare, juridice și asupra sănătății pe care îl are acest gen de comerț. Protocolul a fost deschis spre semnare la 10 ianuarie 2013 până la 9 ianuarie 2014. El a fost semnat de 53 de state și Uniunea Europeană. Protocolul este deschis pentru ratificare.

La nivel global, consumul de tutun ucide anual aproape 6 milioane de oameni, din care 600 de mii sunt nefumători. Se estimează că, până în 2030, consumul de tutun va determina direct sau indirect peste 8 milioane decese în fiecare an, iar peste 80% din aceste decese vor fi înregistrate în țările slab dezvoltate. OMS pledează pentru politici eficiente de reducere a consumului de tutun, potrivit site-ului organizației.

Scopul Zilei mondiale fără tutun este de a contribui la protejarea generațiilor prezente și viitoare, de a le feri de consecințele devastatoare asupra sănătății provocate de consumul de tutun și de expunerea la fumul de tutun. De asemenea, are în vedere și impactul negativ al consumului de tutun asupra domeniilor social, economic și asupra mediului.
În Romania sunt organizate mai multe evenimente pentru a marca aceasta zi. Între acestea se înscrie și continuarea campaniei “Ajută-mă să cresc sănătos!” și prin realizarea de activități de informare — sensibilizare — conștientizare, activități de petrecere a timpului liber și de formare de abilități în unitățile de învățământ, de către Agenția Națională Antidrog, prin Centrul de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog Alba, se încearcă conștientizarea și sensibilizarea elevilor cu privire la necesitatea unui mediu sănătos în care să crească și să se dezvolte atât ei cât și generațiile viitoare.

Ziua mondială fără tutun se marchează, din 1988, la 31 mai, la inițiativa și sub auspiciile Organizației Mondiale a Sănătății. În 1987, țările membre ale OMS au adoptat o Rezoluție, prin care se făcea un apel la decretarea unei Zile internaționale fără fumat, la 7 aprilie 1988. Succesul înregistrat a dus la permanentizarea acestei practici, dar în ultima zi din luna mai.

AGERPRES / (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

Până în anul 2014, Ziua Românilor de Pretutindeni era celebrată la 30 noiembrie, odată cu sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, potrivit Legii nr. 299 din 13 noiembrie 2007, privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 792 din 21 noiembrie 2007. Articolul 10 din Legea 299/2007 a fost modificat prin Legea 101/2015, conform căreia se schimbă data la care se sărbătorește această zi.

Inițiatorul acestei modificări legislative este deputatul PNL de Diaspora, Aurelian Mihai, care, la 23 aprilie 2015, declara: “În luna mai a anului 2014 am prezentat colegilor parlamentari inițiativa de modificare a Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, proiect susținut de încă 42 de colegi deputați și senatori, care, iată, în urma votului dat ieri, 22 aprilie 2015, în Camera Deputaților, a fost votat de către 299 din deputații prezenți. Modificarea adusă de această inițiativă legislativă prevede ca Ziua Românilor de Pretutindeni să fie sărbătorită în fiecare ultimă duminică a lunii mai”. Această modificare a fost adusă ca urmare a solicitărilor repetate ale comunităților de români din afara granițelor statului român.

De asemenea, deputatul Aurelian Mihai a explicat opțiunea pentru alegerea acestei noi date, prin faptul că în luna mai au loc mai multe sărbători ale familiei, precum Ziua Mamei (prima duminică din mai), Ziua Tatălui (a doua duminică din mai), dar și Ziua Europei sau Ziua Independenței de Stat, ambele celebrate la 9 mai. Astfel, luna mai este o perioadă propice activităților culturale specifice acestei zile.

Ziua Românilor de Pretutindeni a fost instituită prin Legea nr. 299 din 13 noiembrie 2007, privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care reglementează drepturile persoanelor ce își asumă în mod liber identitatea culturală română — persoanele de origine română și cele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, din afara granițelor României, având ca scop menținerea, promovarea și afirmarea identității lor culturale, etnice, lingvistice și religioase. Între anii 2007-2014, Ziua Românilor de Pretutindeni a fost marcată în fiecare an, la 30 noiembrie, de Ziua Sfântului Andrei, Apostolul românilor, de către Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni (DPRRP), printr-o serie de manifestări organizate în zone în care trăiesc mulți români. În 2012, la împlinirea a cinci ani de la celebrarea acestei zile, Ministerul Afacerilor Externe (MAE) a marcat această sărbătoare, precizând, în cadrul unui comunicat, că MAE consideră conaționalii de pretutindeni drept parte integrantă a poporului român, iar comunitățile românești din afara granițelor țării, un vector activ și puternic de promovare a imaginii României în lume.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Profesoara lui de fizică spune că elevii pasionaţi de o anumită materie au, de cele mai multe ori, nevoie doar de îndrumare din partea dascalului.

Învăţământul românesc ar trebui să se gândească la vârfurile pe care le are. Ceea ce este trist e faptul că de multe ori aceşti copii sunt obligaţi să desfăşoare nişte activităţi pe care nu şi le doresc şi pe care ar putea să le deşfăşoare singuri, fără să se plictisească, a declarat Dorina Cucu, profesoară de fizică.

Performanţa cere multe ore de muncă individuală şi chiar renunţarea la timpul liber.

Codrin se pregăteşte intens pentru Olimpiadele Internaţionale de Astronomie şi Astrofizică. Citeşte articole de pe internet şi cărţile procurate de părinţii lui.

Astronomia şi astrofizica nu fac parte din programa şcolară. Cât priveşte facultatea – în ţară sau afară – mai are timp să se gândească.

Președintele ACS Atletic Delta Chilia Veche, Sandu Nicolae și copiii antrenați

“Chilia Veche este mai frumoasă decât orice altă localitate de pe brațul ăsta al Dunării. Uită-te acolo! Vezi ce urâte sunt blocurile alea părăsite? Și noi avem blocuri, dar ale noastre sunt locuite! Uite, pe la noi trec și nave de croazieră, dar nu acostează decât în porturile din Ucraina”, îi spune o adolescentă unei prietene arătându-i nava de croazieră “Dnieper Princess”.

Mai sunt câteva zeci de minute până când nava de pasageri “Maramureșul” care asigură legătura dintre orașul Tulcea și satul Chilia Veche va acosta în portul din Deltă, iar călătorii de pe cele două nave care se întâlnesc pe Dunăre își fac cu mâna.

Cele două adolescente s-au cunoscut la un club de atletism, Alexandra, gazda Oanei, este din Chilia Veche și și-a primit așa cum știe mai bine prietena de la Tulcea, amândouă concurând însă sâmbătă dimineața în concursul “Cupa Dunării”.

Ajunsă la cea de a IV-a ediție, competiția inițiată de Asociația Clubul Sportiv “Athletic Delta” din comuna Chilia Veche a reunit sportivi înregistrați la cluburile din Alexandria, Slobozia, Galați, Tulcea, Buzău, Bacău, Focșani, clubul din Delta Dunării fiind unul dintre ultimele apărute în România, dar cu un palmares deja bogat.

“Ne-am înființat în luna decembrie a anului 2012. Anul următor, la un concurs național de atletism, copiii au obținut două medalii, iar anul trecut, la concursul de la Craiova, unde au participat sportivi ai cluburilor de renume din țară, Chilia Veche a fost pe primul loc. Atunci, festivitatea de premiere s-a oprit, iar în fața tuturor participanților cineva ne-a felicitat pentru că toate medaliile de aur au fost obținute de copiii noștri”, a declarat președintele ACS Athletic Delta, Sandu Nicolae, angajat al Sectorului Poliției de Frontieră Chilia.

Președintele ACS Atletic Delta Chilia Veche, Sandu Nicolae

Baza sportivă a clubului este minimă. “Clubul nu are nimic. Există un teren de fotbal pe care sunt două piste turnate cu zgură. Am transformat vestiarele terenului în sală de forță pentru pregătirea copiilor pe timpul iernii. Și atât”, a spus Sandu Nicolae.

Chiar și așa, elevii din Chilia Veche continuă să facă sport. “Neoficial, antrenez copii pentru competițiile sportive de vreo opt — nouă ani. Și mă bucur când văd că mulți dintre ei rămân în sport. Am de exemplu foști elevi care acum sunt în echipe de volei, iar unul dintre ei urmează să participe zilele acestea la campionatul național de kempo”, a continuat președintele clubului sportiv din Delta Dunării.

Imagine din timpul antrenamentului de pe terenul de fotbal din satul Chilia Veche

“Cupa Dunării” a inclus anul acesta și un concurs de cros organizat la nivel național de Comitetul Olimpic și Sportiv Român pentru a marca Ziua Olimpică. Evenimentele sportive din țară, inițiate pentru a aminti faptul că pe 23 iunie 1984, la Paris, a fost înființat Comitetul Internațional Olimpic, reunesc circa 14.500 de participanți, printre aceștia numărându-se și campioni olimpici.

La Chilia Veche a fost prezentă Elena Fidatov Moruzov care, în calitate de reprezentantă a Direcției Județene pentru Sport și Tineret (DJST) Tulcea, i-a premiat pe sportivii amatori și de performanță cu medalii, diplome, trofee și, în funcție de vârstă, cu jucării. Campioană mondială la semimaraton cu echipa României la Oslo, Norvegia, în anul 1994, la Monbeliard, Franța, în anul 1995, campioană europeană la cros cu echipa României, Alnwich, Anglia, în anul 1994 sunt doar câteva din titlurile obținute în cariera sa sportivă.

Iar dacă pentru copiii din Chilia Veche întrecerile sportive au fost fie un antrenament, fie un prilej de bucurie pentru reîntoarcerea acasă, cu siguranță sportivii din țară au fost încântați de excursia în Delta Dunării oferită de organizatori.

Cea de a IV-a ediție a competiției “Cupa Dunării” a fost organizată de ACS Atletic Delta, DJST și Primăria comunei Chilia Veche, în colaborare cu societatea Fil Construct Tulcea și Sectorul Poliției de Frontieră Chilia.

Una dintre localitățile izolate din Delta Dunării, Chilia Veche a fost în perioada medievală un important centru comercial și piscicol, datorită sturionilor. Situată vis-a-vis de actuala localitate Kilia Nouă, Ucraina, actuala comună din Delta românească a avut în vremea regimului comunist statutul de oraș, programul de amenajare a deltei pentru agricultură vizând transformarea localității într-o importantă urbe a zonei. În cadrul acestui program, au fost construite câteva blocuri. De-a lungul timpului însă, zona despre care unele surse susțin că a fost denumită de genovezi Lycostomo, adică “Gura lupului”, și-a pierdut importanța economică.

AGERPRES/(A, AS — autor: Luisiana Bîgea, editor: Andreea Rotaru)

PUBLICITATE

Este un “must” ca turistul care ajunge la Sinaia să își ia porția de regalitate, să se piardă în istorie, urcând pe vechea alee pavată cu dale de piatră ce poartă urmele vremii și ascultând susurul pârâului Peleș care pare să aibă multe de povestit, pentru a ajunge apoi în luminișul în care se odihnește, de peste o sută de ani, Castelul Peleș.

Nu mulți sunt aceia care știu despre reședința de vară a regelui Carol I că aceasta a marcat multe premiere pentru vremea la care a fost construită, că este un muzeu “viu” ce a putut fi vizitat încă de pe vremea regelui sau că a găzduit ședințe de spiritism despre care Carol a afirmat că “îți fac părul măciucă”.

V-ați întrebat vreodată cum au fost aduse la Sinaia faimoasele oglinzi venețiene, care au dimensiuni impresionante, sau în ce condiții speciale a fost transportat aici serviciul de cafea de porțelan japonez numit “coajă de ou”?

Înainte de a dezvălui câte ceva din toate acestea, trebuie menționat că piatra de temelie a acestui impresionat castel aflat în topul celor mai vizitate muzee din România a fost pusă în anul 1875, clădirea care are 160 de încăperi, dintre care 30 sunt săli de baie, fiind complet finalizată în anul 1914.

“Este construit în amfiladă, tocmai pentru a permite accesul publicului. El a fost gândit ca muzeu și vizitat încă de pe vremea regelui Carol I, deschis publicului încă de pe vremea sa. Se plătea o taxă, se vizita doar partea oficială, respectiv parterul, iar banii din aceste taxe erau folosiți pentru ajutarea săracilor, iar regina Elisabeta își desfășura activitatea de caritate din aceste sume. Suprapapucii se purtau încă de pe vremea lui Carol I ca să protejeze covoarele”, explică muzeograful Ionuț Banu.

Și pentru că vorbim despre o reședință a familiei regale, nu lipsesc, desigur, premierele și “superlativele” care nu sunt puține la număr.

Astfel, Castelul Peleș a fost prima clădire din România ridicată pe o fundație din beton armat și prima construcție din țară care a beneficiat de curent electric, de apă curentă rece și caldă, de un sistem de încălzire centrală, care funcționează și în prezent, însă cu gaz, nu cu lemn, așa cum se întâmpla în epoca suveranului, dar și de un sistem mural pentru aspirația prafului, care este și acum utilizat.

Totodată, Peleșul este unicul depozitar din țară al picturilor semnate de Gustav Klimt, fosta reședință de vară a regelui Carol I având și o colecție de aproximativ 800 de vitralii lucrate atât în Germania, cât și în Austria, cea mai mare din țară.

Revenind la întrebările de mai sus, muzeografii spun că oglinzile venețiene au o istorie aparte. Este vorba despre șase oglinzi cu dimensiuni mari, de peste trei metri pătrați, cea mai mare dintre ele având cinci metri înălțime și fiind formată dintr-o singură foaie.

Chiar și în zilele noastre, transportul unor astfel de obiecte fragile în condiții de siguranță pe distanțe atât de lungi poate pune probleme. La acea vreme, oglinzile realizate în Veneția pentru Castelul Peleș au fost transportate pe Dunăre cu vaporul până la Brăila, din Brăila până la Sinaia cu trenul, iar din gara Sinaia până la Castelul Peleș au fost transportate în care cu fân trase de boi.

Rămânem pe aceeași linie și ne îndreptăm privirile și curiozitatea spre atelierul de pictură al reginei, unde se găsește un serviciu de cafea din porțelan japonez numit “coajă de ou”, caracterizat prin faptul că este atât de subțire, încât este translucid. Se presupune că a fost transportat în… unt, pentru ca finul porțelan să nu fie afectat pe parcursul traseului.

“Fiecare ceșcuță și fiecare farfurioară sunt pictate manual cu motive florale. Te poți uita prin interior și vezi modelul de la exterior, atât este de subțire materialul. Se presupune că serviciul a fost transportat în unt. Untul cald era turnat peste piesă, se lăsa într-un cub ca să se întărească și transportul era astfel mult mai ușor”, explică muzeograful Corina Dumitrache.

Un subiect de “culoare” puțin cunoscut este cel legat de ședințele de spiritism ale reginei Elisabeta, care le organiza cu ajutorul Elenei Văcărescu, domnișoara sa de companie, pentru a “vorbi” cu fiica sa Maria, decedată la o vârstă fragedă.

“Regina își nota aceste ședințe într-un caiet special, iar Carol este de-a dreptul șocat când află: Caietul cu însemnările reginei este ars de dentistul Casei Regale Române, dar lui Carol îi parvin niște copii ale acestui caiet. Carol declară către Leopold că e în posesia copiilor notițelor reginei Elisabeta care ‘îți fac părul măciucă’. Nu se știe ce s-a întâmplat cu acele copii pe care le avea Carol I”, povestește Corina Dumitrache.

Castelul Peleș adăpostește aproximativ 60.000 de obiecte de artă care fie au fost moștenite, fie achiziționate pe parcursul domniei sau primite în dar de la diverse oficialități care au trecut pragul castelului.

Acestea se constituie în mai multe colecții, Peleșul fiind unul dintre muzeele cu cele mai diverse colecții din țară, între care menționăm colecția de arme, de mobilier, de artă decorativă, de artă plastică, de vitralii, de textile, dar și decorațiile exterioare din piatră, marmură și ceramică (statuile și basoreliefurile de pe terase).

Camerele de la Peleș sunt amenajate acum ca pe vremea regelui, astfel că timpul pare să fi stat pe loc, iar vizitatorul poate avea impresia că de undeva, din spatele vreunei uși, poate oricând să apară suveranul…

AGERPRES/(AS — autor: Anamaria Toma, editor: Cristian Anghelache)

Sursa: giurgiu.djc.ro

“Proiectul și finalizarea amenajării Cetății din insulă — Cetatea Giurgiului este de o importanță majoră pentru municipalitate pentru că acel punct este gândit ca bază de plecare a tuturor proiectelor turistice în municipiu, ca trasee turistice, ca zonă turistică. Deci Cetatea este punctul cel mai important pentru depunerea proiectelor privind turismul în municipiul Giurgiu. Este nevoie de a pune în valoare ceea ce mai există din cetate pentru că știm că, în 1829, prin Tratatul de la Adrianopol, s-a luat decizia să se dărâme total acea cetate, dar în urma săpăturilor au mai reieșit anumite vestigii, de aceea zona pe care o vedem acum nu mai are un statut de cetate, ci doar de un loc unde a fost cetatea”, a precizat pentru AGERPRES primarul municipiului Giurgiu, Nicolae Barbu.

El a precizat că prin proiectul al cărui finanțare ar putea fi asigurată prin programul transfrontalier România-Bulgaria cetatea ar putea fi pusă în valoare.

“Deci nu va fi reconstruită cetatea în sine, zidurile cetății, pentru că nimeni nu mai știe cum a fost și e greu să faci acest lucru și nici nu ar avea vreo utilitate dacă am face o construcție supraterană, de aceea am avut o primă discuție cu arhitecți de la Universitatea de Arhitectură ‘Ion Mincu’ că ar fi binevenit dacă finanțarea proiectului ne va permite o exemplificare a cetății printr-un joc de lasere”, a afirmat primarul.

El spune că proiectul se va realiza în comun cu bulgarii, cu orașul Ruse, iar traseul turistic ar urma să aibă și o componentă ecumenică, traseu urmând să cuprindă Bisericile Sfântul Nicolae și Buna Vestire, Catedrala Episcopală cu hramul Adormirea Maicii Domnului și Biserica Sfântul Gheorghe, dar și să pună în valoare zona istorică strada Gării-strada Ștefan cel Mare.

Costurile proiectului se ridică, a menționat Nicolae Barbu, la aproximativ două milioane de euro.

Primarul municipiului Giurgiu spune că acest proiect va fi depus până în luna septembrie acest an și crede că în vara anului viitor se va semna contractul de finanțare pentru ca în următorii trei ani de zile să fie implementat.

Potrivit istoricilor, prima mențiune sigură a cetății Giurgiu este în documentul Codex Latinus Parisinus de la începutul secolului al XV-lea, când aceasta apare sub forma de Zorio, însemnând ‘loc pustiu’. Aceasta a sugerat specialiștilor că cetatea fusese distrusă în timpul campaniei otomane din 1394 împotriva lui Mircea cel Bătrân.

În 1420 a fost cucerită de Imperiul Otoman care deținea astfel controlul traficului pe Dunăre.

Prin existența Cetății lui Mircea cel Bătrân, orașul fortificat de la Dunăre a fost de multe ori atacat pentru importanța strategică la Dunăre, Giurgiu fiind un cap de pod în drumul spre capitala țării. Mihai Viteazu a reușit, prin marea victorie de la Giurgiu, din 1595, să păstreze pentru câțiva ani cetatea, dar după numai doi ani, turcii au revenit, au refăcut și au mărit cetatea, astfel încât, după alți doi an de la recucerire, în 1599, puteau încăpea aici aproximativ zece mii de oameni față de trei sute cât era capacitatea acesteia la jumătatea secolului al XV-lea.

Mihnea al III-lea este ultimul voievod român care încearcă recucerirea cetății în septembrie 1659, dar, după o lună de asediu, află de înfrângerea aliaților săi și se retrage în interiorul țării. Cetatea lui Mircea cel Bătrân își păstrează importanța la aproape patru sute de ani de când a fost construită, astfel încât, în timpul luptelor ruso-otomane, (1768-1774) are rolul de bastion de apărare.

Cetatea a fost cucerită de ruși dar prin înțelegere a revenit tot turcilor, care au fortificat orașul, iar în cetate au depozitat muniții.

În toate războaiele ruso-austro-otomane, cetatea a fost asediată. Giurgiu a fost retrocedat Țării Românești în 1829, dar turcii, înainte de retragere, au distrus complet zidurile și fortificațiile.

La mai bine de șase sute de ani de la ridicarea Cetății, în apropiere funcționează Zona Liberă, iar din această primăvară câteva sute de giurgiuveni au primit repartiții în noi blocuri ANL construite în zonă. În jurul cetății urmează să se amenajeze o zonă pentru petrecerea timpului liber, cu alei pietonale, terase de flori, parcări, zonă de agrement pentru ambarcațiuni ușoare și restaurante cu specific pescăresc.

AGERPRES/(A — autor: Camelia Bigan, editor: Diana Dumitru)

Potrivit site-ului www.kule.ro, localitatea Glogova a jucat un rol politic important datorită boierilor din familia Glogoveanu care dețineau aici una din reședințe. O legendă locală spune că un negustor sârb cu numele de Glogovan s-ar fi așezat în această zonă și ar fi întemeiat localitatea, iar urmașii lui și-au luat numele de Glogoveanu, devenind boierii acestor locuri.

Arhitectul gorjean Iulian Cămui notează în ediția din 1982 a Revistei “Litua” că monumentul din Glogova nu s-a bucurat de prea multă atenție din partea specialiștilor. Considerată de mulți drept o casă întărită, clădirea dezminte această apreciere la o cercetare mai atentă.

“Tehnica construcției vizibilă la interior arată două etape distincte. Prima, pe care tradiția o atribuie lui Necula Glogoveanu (secolul XVII), e constituită din beciul a cărui vechime pare să se piardă în negura vremurilor, existența boierilor Glogoveni încă din secolul al XVI-lea justificându-ne acest lucru. Situat la nivelul solului, beciul este o construcție masivă din piatră și cărămidă cu asize alternante în ziduri de peste un metru grosime. Scara de acces la etaj era exterioară, aflându-se în porțiunea retrasă, dinspre sud-vest, unde se constată în prezent existența a două ziduri paralele, unul interior și altul exterior, care îl dublează pe primul și corespunde adaosurilor din secolul al XVIII-lea. Existența unei scări exterioare la clădirea Glogovenilor constituia un mare neajuns. În această situație, necesitatea unei scări interioare pare justificată, locul ei putând să fi fost în spațiul din mijlocul beciului, în porțiunea ce nu are boltă, ci tavan drept de lemn. Restaurând casa la începutul secolului al XVIII-lea, Matei Glogoveanu sau fiul său Ioniță regularizează planul culei și îl măresc, desființând vechea scară și înlocuind-o cu cea actuală de sub cerdac. Părțile adăugate în această perioadă se recunosc ușor, având ziduri mult mai subțiri, printre cărămizile de tip nou văzându-se și destule cărămizi de tip vechi, dovadă că zidarii au folosit și cărămizile rezultate din demolarea caturilor superioare”, arată arhitectul.

La etaj, cula are cinci camere, în care se intră dintr-un cerdac. Iulian Cămui amintește în scrierile sale și de existența unor pasaje subterane, folosite în cazul unor asedii prelungite.

“Etajul este puternic marcat de existența cerdacului, din care se intră într-o sală spațială din care se accede spre cele cinci odăi, câte două de fiecare parte și una spre spatele clădirii. Între cele două odăi dinspre stânga se trece pe sub o arcadă, într-o sală ce duce spre latrină. Numeroasele guri de tragere ale beciului atestă pronunțatul caracter de apărare al culei. Restaurarea făcută de Gheorghe Vernescu la sfârșitul secolului al XIX-lea impunea ca o necesitate a confortului mărirea ferestrelor, alterând caracterul de locuință fortificată. Tradiția amintește de existența unor subterane ce făceau legătura între culă și biserica paraclis din apropiere și dintre culă și un luminiș din apropierea Motrului, subterane folosite în cazul unui asediu prelungit”, povestește arhitectul.

Tot site-ul www.kule.ro notează că termenul culă derivă din cuvântul turcesc “kula”, care înseamnă turn. În arhitectura românească, definește un anumit tip de locuință fortificată, cu volumetrie simplă și compactă, cu plan pătrat sau dreptunghiular, având două sau trei nivele, cu rol de apărare și de veghe, dar și de locuire.

Culele sunt construcții cu pereți groși din piatră sau cărămidă, cu ferestre mici și metereze (guri de tragere), cu ușă de acces la nivelul parterului puternic întărită și numeroase ascunzători. Locuirea se realiza la etajele superioare, parterul fiind folosit pentru depozitarea proviziilor. Întotdeauna scara de acces la nivelele superioare este bine protejată, fiind amplasată în interiorul culei.

AGERPRES / (AS — autor: Oana Popescu, editor: Marius Frățilă)

Profesorul Ilie Fârtat spune că două drumuri tranzitau actualul județ Vâlcea de la sud la nord, spre Sarmisegetuza, unul pe firul Oltului, pe care au înaintat romanii în anul 103 î.H., dar și unul pe valea Oltețului, care venea dinspre zona sucilor (Corabia) pe actuala Transalpina, direct spre Sarmisegetuza.
“Și atunci este evident că pe parcursul acestui traseu au existat mai multe cetăți dacice cum este cea din Grădiștea. În apropierea satului Valea-Grădiștei, sat component al comunei Grădiștea, pe culmea Dealului Muierii (478 m), în punctul numit “La Cetate”, se găsesc urmele unei cetăți dacice, ce a dat și numele comunei vâlcene ce se găsește așezată la poalele ei. Conform DEX, “Grădiște, grădiști, este o formă de relief de dimensiunea unei movile sau a unui deal rămasă în lunca unui râu, în urma eroziunii. Sau locul sau urmele unei vechi cetăți sau localități preistorice””, relatează prof. Fârtat.

De altfel, mai spune el, Grigore Tocilescu, în anul 1880, află dintr-o comunicare făcută de Prefectura Vâlcea despre Cetatea de la Grădiștea. Ca urmare, face o vizită de documentare la Grădiștea, unde rămâne plăcut surprins că cetatea era bine cunoscută inclusiv în rândul copiilor.

“A fost condus la cetate de către un grup de copii ce pășteau vacile în apropierea cetății, dovadă a transmiterii acestei informații din generație în generație. De altfel, despre cetatea de la Grădiștea, Dumitru Berciu spune, în Arheologia preistorică a Olteniei, că datează din perioada de trecere de la cultura Hallstatt la cultura La Tëne. Tot Berciu reliefează faptul că sub cetate sunt urme ale culturii Coțofeni (2500-1800 î.Hr.)”, precizează profesorul Fârtat.

Cetatea Grădiștei, aflată pe o înălțime dominantă, beneficia de o vizibilitate deosebită asupra împrejurimilor. Aceasta era situată pe culmea celui mai înalt deal din cele trei care se adună și formează un platou. Alți istorici menționează existența unor izvoare cu apă potabilă pe platoul și în împrejurimile cetății și avansează ideea că aceasta ar fi fost distrusă prin incendiere, de către romani, în urma unor puternice operațiuni militare, dovadă stratul gros de arsură.

Poziția strategică a cetății asigura și securitatea drumului dacic ce făcea legătura între Sucidava (Corabia de azi) și Sarmisegetuza, capitala dacică din Munții Orăștiei. Ea se înscria în ansamblul de cetăți și fortificații de pe acest vechi drum comercial și militar, Sarmisegetuza, cetatea de la Polovragi — Gorj, Pelendava — Dolj, Malva și Sucidava de la Dunăre.

“În Revista Muzeului Militar Național nr.1 din 1991, Floricel Marinescu publică un studiu mai amplu despre cetatea grădișteană: “De formă aproape circulară, cu diametrul interior aproximativ 85 metri, această fortificație se află pe una din prelungirile sudice ale Dealului Muierilor și este mărginită spre est-nord-est de abrupta Vale a Grădiștei, care a și erodat o parte din incintă, iar spre sud-vest, de o serie de alunecări de teren. Spre sud se prelungea creasta dealului în pantă ușor descendentă, pe ea găsindu-se, la circa 200 de metri depărtare de cetate, așezarea contemporană deschisă. Înspre nord, cetatea era amplasată în imediata apropiere a unuia dintre cele mai importante drumuri de plai care făceau legătura între câmpia Dunării și zonele subcarpatice și, peste munți, cu podișul Transilvaniei, așa numitul Drum al Muierilor, una din importantele artere de comunicație din regiune de până acum un secol. Până în prezent, cercetările au demonstrat că pe dealurile de nord, est și sud, incinta, lată de circa 5 metri era formată dintr-un zid de pământ, lemn și piatră până la înălțimea de 2 m, din care 1 m păstrat în situ-peste care se ridica numai o construcție din lemn lipit cu lut și, ca element adiacent, calupuri relativ paralelipipedice din lut bine ars”, a citat din studiul publicat în 1991 prof. Fârtat.

La mică distanță de cetate, înspre valea Oltețului, se află un pisc de deal numit  Straja, pe care se afla un punct de observare.

În iulie 1999, Muzeul Militar Național a reluat cercetările pe acest șantier. Obiectivele vizate au fost stabilirea clară a sistemului constructiv al fortificației, stabilirea raportului stratigrafic dintre fortificație și nivelurile antropice din incinta cetății, depistarea și sondarea așezării corespunzătoare fortificației și datarea cu exactitate a întregului obiectiv.

Din păcate, a fost deschisă o singură secțiune, perpendiculară pe latura sudică a fortificației. Zidul are o lățime de peste 5 metri, cu paramenți din blocuri de piatră prinse cu lut. Materialul arheologic descoperit nu a fost numeros datorită faptului că fortificația de la Grădiștea a fost una de refugiu. Lipsa acestora nu a permis o încadrare cronologică a fortificației alta decât cea stabilită în urma vechilor cercetări.

“Succesiunea scenelor de pe Columnă ar indica faptul că o parte din legiunile romane, spre Sarmisegetuza, ar fi trecut pe acest drum, drum păstrat în memoria localnicilor ca Drumul Dacilor — o prelungire a Drumului Muierii — și că cetatea a fost cucerită și arsă de aceștia. Acest lucru este ilustrat de scenele 94 — 98 de pe Columna Traiană”, a mai spus profesorul Ilie Fârtat.

Din păcate, Cetatea dacică de la Grădiștea nu a reușit să atragă interesul specialiștilor, dovadă slaba preocupare a acestora în a face o cercetare profundă a sitului, timpul (dar mai ales oamenii) distrugând iremediabil și ultimele urme ale trecutului dacic de pe meleagurile vâlcene.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)