“Am editat cu prilejul Zilei Copilului o carte intitulată “Jocuri de ieri, pentru copiii de azi”, un fel de manual pentru copiii care vor să învețe jocurile de odinioară. Manualul a fost deja distribuit în unele unități de învățământ. Am aflat de la profesorul Dan Ravaru că un învățător din Pogonești, mare iubitor al tradițiilor, Dumitru Andrei, are un manuscris cu jocuri de copii. Cum și domnul Dan Ravaru are studii privind jocurile de copii și folclorul românesc iar anul acesta am beneficiat de finanțarea necesară editării unui astfel de volum, ne-am gândit că este momentul ca el să vadă lumina tiparului”, a explicat Lucian Onciu, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui.

Cartea a fost prezentată de 1 Iunie, în cadrul primei ediții a Târgului de Jucării, desfășurat în Parcul Copou, și a fost distribuită în școli și grădinițe.

Copiii pot afla din carte despre jocuri ca “Ala, bala, portocala”, “De-a ascunselea”, “Baba oarba”, “Pietricelele”, “Praștia” sau “Trânta”, jucate de părinții lor, însă au ocazia să cunoască și jocuri mult mai vechi, povestite de oameni de prin zona Vasluiului.

“Când noi, băieții, creșteam, nu ne mai jucam cu fetele, că ne era rușine. Făceam pe drum harbuzării cu gard din colb strâns și adunat în palme. În locul înconjurat cu gardul ista, făceam mușuroaie și ziceam că-s harbuji. Unii păzeau, alții făceau pe hoții. Săreau gardul, luau harbuzul și… după ei. (…) Tare ne mai plăcea trenul. Pe drum făceam cu talpa piciorului o linie lungă cu câte o gară la capete. Între cele două gări, trenul mergea, adică noi pufăiam din gură, duduiam și chiuiam, învârtind palmele, cum învârt pistoanele roțile la mașină. În gară făceam manevră, întorceam trenul și plecam la cealaltă gară. Satul este aproape de Gara Buhăiești, ne plăcea și unii dintre noi au ajuns chiar ceferiști”, povestea în anul 1971 Ion Teclă, pensionar CFR, citat în cartea despre jocurile de altădată.

Un capitol special este dedicat cântecelor copilărești, multe transmise prin viu grai din generație în generație.

“Pe copiii mai mărișori, când începeau să vorbească, îi învățau să zică așa: Cucurigu, ga, ga/ Sî măritî Sanda!/ Sî mărită gioi,/ Hai, băeț șî noi’. Sau a le da curaj să pășească, să meargă, le spuneau la copii așa: ‘Pomușor, pomușor,/ Cî-i dă mama oușor./ Oușor în vetrișoarî,/ Să ai viața mai ușoarî””, povestea prin anul 1936 Catinca Rotaru.

Astfel de mărturisiri au fost strânse în manurescrise de dascăli pasionați de folclor și au ajuns să vadă acum lumina tiparului.

Prima ediție a Târgului de Jucării s-a încheiat. Copiii au vândut și au făcut schimb, au donat jucării pentru copii nevoiași, au alergat, au râs, au făcut un șotron uriaș și, cel mai important lucru, de 1 Iunie, au învățat să se joace.

AGERPRES/(AS — autor: Loredana Ciobanu, editor: Florin Marin)

Plenul Camerei Deputaților a adoptat, la 11 februarie 2014, propunerea legislativă privind instituirea Zilei Naționale pentru Adopție în data de 2 iunie, cu 292 voturi pentru și 5 abțineri. Camera Deputaților este for decizional.

Proiectul de lege a fost inițiat în aprilie 2013, de către 12 parlamentari din întreg spectrul politic, având ca scop principal promovarea adopției naționale. La 29 octombrie 2013, propunerea de lege a fost adoptată de Plenul Senatului, cu 103 voturi pentru, 4 împotrivă și o abținere. Senatul a fost prima Cameră sesizată în acest caz.

Inițiativa legislativă propune ca autoritățile și instituțiile publice, organismele neguvernamentale, reprezentanțele diplomatice ale României, precum și alte instituții românești din străinătate să organizeze programe și manifestări de promovare a adopției dedicate acestei zile, activitățile urmând a fi coordonate de către Oficiul Român pentru Adopții.

Totodată, se acordă posibilitatea Societății Române de Radiodifuziune (SRR) și celei de Televiziune (SRTv), în calitate de servicii publice, să includă în programele lor emisiuni ori aspecte de la manifestările dedicate acestei sărbători.

Instituirea unei Zile Naționale a Adopției are ca scop promovarea adopțiilor și propunerea de soluții pentru simplificarea procedurilor de adopție. Conform Oficiului Român pentru Adopții, procesul de adopție durează, în medie, în România, între 1,5 și 2 ani. Chiar și după intrarea în vigoare a Legii 233/2012 referitoare la regimul juridic al adopției, procedurile birocratice au rămas la fel de greoaie. În toamna anului 2012, numărul de copii adoptabili a rămas foarte redus, conform statisticilor Oficiului Român pentru Adopții: din peste 29.000 copii, doar 941 (3,22% din total) au fost declarați adoptabili. În anii anteriori, numărul copiilor adoptați a fost chiar mai mare, respectiv 1.736 de copii înfiați în 2011 și 1.921 în 2010. În 10 județe, procentul de copii care pot fi adoptați este de sub 1%. În prezent, funcționează Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), aflată în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și constituită în baza prevederilor Hotărârii de Guvern nr. 299/2014.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Cerasela Bădiță)

Istoria Italiei are o importanță deosebită în ceea ce privește dezvoltarea culturală și socială a lumii mediteraneene. Această parte a lumii a fost dominată pe rând de civilizația etruscă, greacă și romană, și apoi de Evul Mediu, cu epocile ”Comunelor” și principatelor. Umanismul și Renașterea, succesiv, au contribuit în mod definitoriu la formarea spiritualității europene.

Italia a devenit stat-națiune în 1861, când cea mai mare parte a statelor Peninsulei au fost unite de regele Victor Emanuel al II-lea din dinastia de Savoia, potrivit www.mae.ro. O contribuție însemnată la unificarea Italiei au avut-o contele Camillo Benso di Cavour, primul ministru al regatului, și generalul Giuseppe Garibaldi. Roma a rămas încă un deceniu capitală a Statului Papal, devenind parte a Regatului Italiei la 20 septembrie 1870, data unificării complete a Italiei.

Pod în Roma

Italia a participat alături de Antantă în Primul Război Mondial. Mai târziu, dictatura fascistă a lui Benito Mussolini, instaurată în 1922, a condus la o alianță dezastruoasă cu Germania nazistă și Japonia (Axa Berlin-Roma-Tokyo) și la înfrângerea Italiei în cel de-al Doilea Război Mondial.

Pe 2 iunie 1946, s-a stabilit prin referendum abolirea monarhiei și proclamarea republicii. La 1 ianuarie 1948 a fost adoptată noua constituție republicană.

Ca centru al vastului Imperiu Roman, peninsula italică a moștenit un patrimoniu arheologic, cultural și literar uriaș. Mai mult decât atât, a fost leagănul Umanismului medieval și al Renașterii. Gândirea politică, filosofia și arta europeană s-au dezvoltat considerabil datorită contribuției unor personalități marcante precum Niccolo Machiavelli, Dante Alighieri, Petrarca, Leonardo da Vinci, Galileo Galilei, Botticelli, Michelangelo, Rafael, Caravaggio, Verdi, Puccini și mulți, mulți alții.

Situată pe malul fluviului Tibru, în partea centrală a țării, Roma este capitala Italiei și are o populație de 3.697.000 de locuitori (2014), potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov).

Roma, cunoscută și sub denumirea de Caput mundi (Capitala lumii), Citta Eterna (Orașul etern) sau, pur și simplu, l ‘Urbe (Orașul), este o capitală europeană modernă și cosmopolită. Întregul centru istoric al Romei se află sub protecția patrimoniului mondial UNESCO.

Conform legendei, Roma a fost întemeiată de gemenii Romulus și Remus în anul 753 î.Hr., dar mai multe dovezi arheologice sprijină teoria conform căreia Roma s-a dezvoltat pornind de la așezările pastorale aflate pe Dealul Palatin, construite în zona viitorului Forum Roman, și care au stat la baza noului oraș în secolul VIII î.Hr.

Roma istorică, întinsă pe cele șapte coline, a fost locuită încă din Epoca Bronzului (cca 1500 î.Hr.), iar cetatea a fost politic unificată pe la începutul secolului VI î.Hr, potrivit volumului ”Enciclopedia Universală Britanica” (2010). A fost capitala Imperiului Roman. Romanii au cucerit treptat Peninsula Italică, și-au extins dominația în tot bazinul Mării Mediterane, lărgindu-și imperiul până în Europa continentală. Sub conducerea lui Pompei și a lui Iulius Caesar, influența Romei s-a extins până în Siria, Ierusalim, Cipru și Gallia.

După bătălia de la Actium, toate teritoriile romane au fost controlate de Octavianus (Augustus), primul împărat roman. Fiind capitală imperială, Roma avea să devină locul unor clădiri publice splendide, palate, temple, băi publice, teatre și stadioane. A atins punctul culminant al măreției și al populației antice la sfârșitul primului secol și începutul celui de-al doilea d.Hr. A rămas capitala Imperiului Roman până în momentul în care împăratul Constantin cel Mare a creat încă una la Constantinopol (în prezent, Istanbul), în 330 d.Hr.. Până la sfârșitul sec. VI, protecția orașului a fost în mâinile Bisericii Catolice care a obținut controlul total abia în secolul XV.

Orașul a înflorit în timpul Renașterii și a fost capitala statelor Papale și a Papalității. În 1870 a devenit capitala Italiei unite. A fost transformată într-o capitală modernă în anii 1920-1930, fiind centrul administrativ, cultural și de transport al Italiei.

Printre monumentele istorice cele mai faimoase ale Romei și Italiei, deopotrivă, se numără Colosseumul și Columna lui Traian.

Colosseum

”Il Colosseo” era cunoscut în antichitate sub numele de Amphiteatrum Flavium și a fost ridicat între 70-82 d.Hr., în timpul domniei împăraților Vespasian și Titus din familia Flavia, conform volumului amintit mai sus. Termenul Colosseum a început să fie utilizat după secolul VIII d.Hr., datorită mărimii și capacității sale impresionante (50 000 de spectatori). Spre deosebire de amfiteatrele mai vechi, care erau aproape toate săpate în deal pentru a fi mai rezistente, Colosseumul este o structură de piatră și beton de sine stătătoare, de formă ovală, susținută de coloane. A fost scena luptelor dintre gladiatori, dar și a luptelor dintre oameni și animale. Colosseumul a fost avariat de incendii provocate de fulgere și a fost distrus de cutremure în perioada medievală, dar cel mai rău a fost devastat de vandali. În anii 1990 au început lucrări de restaurare, iar, în 2000, Colosseumul a găzduit pe scenă o serie de piese de teatru, primele spectacole cu public după 1 500 de ani. O nouă serie de lucrări de restaurare au început în 2013. Colosseumul fost declarat monument istoric încă din 1744 printr-un edict papal.

Columna lui Traian din Roma

Columna lui Traian este un monument artistic de prim ordin, o mărturie a geniului artiștilor romani sau greco-romani de la începutului secolului II d.H. Monumentul inaugurat la 13 mai 113, a fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, la ordinul Senatului roman, fiind celebru pentru imaginile, sculptate în relief, înfățișând cele două războaie dacice purtate de împăratul Traian (101-102 d.H. și 105-106 d.H.).

Columna lui Traian din Roma


Coloana se înalță deasupra unui soclu cu latura de 5,48 m și e construit din patru rânduri de câte două blocuri mari de piatră. Pe acest soclu se înalță fusul, compus din 19 tamburi uriași din marmură de Carrara; din ei, 17 sunt împodobiți cu reliefuri, unul în formă de cunună de lauri, servește drept bază pentru fusul coloanei, iar ultimul drept bază pentru capitelul ei Doric. Înălțimea totală a Columnei Traiane, fără statuie, este de 39,83 m. Banda sculptată are o lungime de 200 m; pe ea sunt reprezentate 124 de episoade din războaiele dacice și peste 2 500 de figuri. Basoreliefurile Columnei prezintă detalii importante despre îmbrăcăminte, armament, fortificații, harnașament, și mai ales despre figurile personajelor. O copie în mărime naturală a Columnei, realizată între anii 1939-1943, se află expusă din 1972 în lapidariumul Muzeului Național de Istorie a României din București.

Alte obiective turistice în Roma: Bazilica Santa Maria Maggiore, Bazilica Sf. Petru, Capela Sixtină, Fontana di Trevi, Pantonul, Fontana dei Fiori, Forul lui Augustus și Forul lui Traian, Arcul lui Costantin, Piazza Venezia, Piazza Navona, Muzeul Capitoliului, Capitoliul, Palatul Montecitorio, Forul Imperial, Forumul Roman, Bazilica Santa Francesca Romana, Piazza di Spagna, Bazilica și Piața Trinita dei Monti.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

De patru secole și jumătate, castelul în stil renascentist francez înălțat pe o colină domină Cetatea de Baltă, localitate aflată în extremitatea estică a județului Alba. În formă rectangulară, cu ziduri înalte și masive, castelul impresionează prin turnurile de colț, în formă cilindrică, și poarta de acces.

Construit în 1560 de cancelarul Transilvaniei, Bethlen Miklos, castelul și-a căpătat forma actuală în 1770, când acesta trecuse în posesia familiei Haller. La început a existat și un pod mobil care făcea trecerea peste șanț, dar care nu a fost umplut niciodată cu apă.

‘A fost construit ca un castel de vânătoare, ca un castel de agrement și nicidecum ca și un castel de apărare’, spune intendentul castelului, Irina Incze. Potrivit acesteia, 1560 este menționat ca anul în care a fost construit castelul inclusiv într-o enciclopedie, în limba maghiară, din 1887.

Inițial, castelul a avut doar cele patru turnuri, fiind construit după castelul Chambord, de pe valea Loarei.

‘De abia în 1770 s-a construit frontispiciul castelului, în timpul grofului Haller. De aceea se numește castelul Bethlen-Haller. Bethlen este cel care a construit castelul, iar Haller a fost ultima familie care a locuit în castel până la naționalizare. Între aceste două familii, castelul a aparținut la vreo patruzeci de familii de nobili, a avut o viață aventuroasă, a fost donat, a fost moștenit, a fost pierdut la cărți, iar în timpul comunismului, castelul fiind naționalizat, aici s-a făcut șampania de Jidvei, fiindcă aparținea de IAS (Întreprinderea Agricolă de Stat — n.r.) Jidvei’, explică Irina Incze.

Ea a precizat că în perioada comunistă, când ‘francezii erau departe’, se folosea denumirea de șampanie, acum aceasta fiind cea de vin spumant.

‘În perioada aceea (a regimului comunist — n.r.), castelul era într-o stare deplorabilă. Nu existau nici uși, nici geamuri, nici podele, în curte nu era nici măcar un fir de iarbă’, spune intendentul castelului, care precizează că știe foarte bine aceste lucruri deoarece lucrează la Cetatea de Baltă de trei decenii.

După 1989, castelul în care era îmbuteliat vin spumant a devenit proprietate privată odată cu privatizarea fostului IAS. În 1999, activele combinatului de vinificație de la Jidvei, inclusiv castelul de la Cetatea de Baltă, au fost achiziționate de familia Necșulescu. Revendicat de descendenții familiei Haller, castelul a fost retrocedat acestora, care apoi l-au vândut omului de afaceri Claudiu Necșulescu.

Acesta a investit până în prezent câteva sute de mii de euro în restaurarea castelului, fiind refăcute pivnița, parterul și unul dintre etaje, precum și fostele grajduri, care au fost transformate în camere. În viitor se are în vedere restaurarea unui alt etaj și amenajarea în spatele castelului a unui teren de golf, a spus Irina Incze.

Castelul este cu circuit închis, destinat oenoturismului. El este utilizat, prin degustările care au loc aici, organizate deseori atunci când județul primește vizita unei delegații de oficiali străini, și nu numai, pentru promovarea celebrelor vinurilor din podgoria de pe Tîrnave.

Încă de la intrarea în monumentalul edificiu, îți atrage atenția poarta veche a castelului, care datează din 1560, din care s-a păstrat inclusiv scripetele care ajuta la ridicarea podului mobil. ‘În timpul comunismului, această poartă a fost zidită. De abia după ce am început în 2000 renovarea castelului am depistat această poartă frumoasă’, precizează Irina Incze.

Oaspeții pătrund apoi în sala mare, în care se găsesc inclusiv armuri de cavaleri, dar și un tablou cu intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, care, aparent, pare o pictură, dar care, de fapt, este un colaj făcut din 1887 de bucăți de material.

Într-o parte a sălii tronează o piatră cu blazonul familiei Bethlen, care a scăpat de vitregiile regimului comunist doar pentru că a fost răsturnată, în curtea castelului, cu fața pe pământ, partea din spate arătând ca o rocă obișnuită. ‘S-a păstrat pentru că a fost cu partea cu blazonul pe pământ. Din spate apare ca o piatră obișnuită și atunci nu a fost distrusă’, spune Irina Incze.

Potrivit acesteia, șarpele de pe blazonul familiei Bethlen reprezenta înțelepciunea, coroana arăta gradul de noblețe al familiei — cu cât coroana avea mai multe proeminențe cu atât gradul de noblețe era mai înalt—, mărul reprezenta proprietatea, glia, iar crucea arăta că erau creștini. Tot pe blazon este sculptat și un cap de iobag.

Alături de blazon mai este expusă o piatră din 1745, pe care este inscripționat numele lui Bethlen Miklos.

Mobilierul, care este autentic și refăcut, a fost achiziționat de noul proprietar, deoarece din vechiul castel nu s-a mai păstrat absolut nimic.

În schimb, se păstrează încă de la 1560 o ușă, frumos sculptată în piatră, în spatele căreia există o scară interioară, din lemn, extrem de bine conservată. ‘În perioada aceea, astfel de scări se făceau doar din piatră. În toată Europa există doar patru-cinci de scări de genul acesta, construite din lemn’, menționează intendentul castelului de la Cetatea de Baltă.

De-a lungul scării care duce de la parter până la etajul doi se află expusă pe perete o colecție de 52 de vechi orologii, fiecare cu povestea sa, dăruite lui Claudiu Necșulescu, de ziua sa de naștere, de către angajații castelului. La început acestea au fost în număr de 45, colecția îmbogățindu-se an de an cu câte un alt orologiu.

Tot din 1560 datează și scara de lemn de intrare în pivnița de la subsol. Dacă în timpul grofului Haller aici era bucătăria castelului, unde, de exemplu, se curăța vânatul, acum pivnița este amenajată ca o sală de degustare, cu o capacitate de 62-64 de locuri.

La castel este gătită zilnic mâncarea pentru cei 150 de copii care frecventează grădinițele din Jidvei, Bălcaciu și Sînmiclăuș, precum și pentru 80 de muncitori ai societății, precizează Irina Incze.

Sub castel se găsește un tunel care se zice că ar duce la castelul de la Sînmiclăuș, traversând și râul Tîrnava Mică.

Construit de contele Bethlen Miklos, conform planurilor proprii, și acest castel reflectă, în general, principiile arhitecturii renascentiste. Are două niveluri în formă de patrulater și turnuri de colț ce flanchează latura de nord. Pe un frontispiciu la intrarea în castel s-a păstrat intact blazonul princiar. Era apărat de un zid cu bastioane și șanț cu apă.

Castelul în care odinioară aveau loc baluri fastuoase a ajuns în, 1856, în proprietatea familiei Bruckenthal. Rând pe rând, castelul a servit ca școală agricolă, grădiniță, închisoare, cantină, carmangerie și secție de șampanizare.

Și castelul de la Sînmiclăuș, aflat tot în proprietatea omului de afaceri Claudiu Necșulescu, va fi restaurat în următorii doi-trei ani, după cum apreciază Irina Incze.

AGERPRES/ (A,AS — autor: Marinela Brumar, editor: Mihai Simionescu)

Adunarea Generală a ONU a proclamat această zi în 2012, prin Rezoluția 66/292, pentru a le arăta părinților din întreaga lume respectul cuvenit. Celebrată la nivel mondial, ziua dedicată părinților reprezintă o oportunitate pentru exprimarea prețuirii deosebite față de toți părinții de pe întreaga planetă, pentru angajamentul lor dezinteresat față de copii și pentru sacrificiul acestora, pe tot parcursul vieții, pentru cultivarea acestei relații, se subliniază în rezoluția menționată.

Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite menționează, de asemenea, că familia are responsabilitatea cea mai mare în educarea și protecția copiilor, pregătindu-i pentru o viață împlinită și fericită. Părinții sunt ancorele familiei și, într-un sens mai larg, fundația comunității și a societății în care trăim. Rezoluția recunoaște rolul părinților în creșterea copiilor și invită statele membre să sărbătorească această zi împreună cu societatea civilă, implicând cât mai mulți tineri și copii în evenimentele organizate.

Decizia Adunării Generale a ONU s-a întemeiat pe recunoașterea rolului fundamental pe care tatăl și mama îl au în viața copiilor lor, dar și pe conștientizarea unor pericole la care aceștia sunt expuși în societatea contemporană, a unor circumstanțe socio-economice care îi împiedică să își îndeplinească datoria pe care o au față de copii.

În mod tradițional, în cele mai multe comunități, tații erau cei care se ocupau de educația morală și disciplinară a copiilor, pe lângă sarcina de a asigura partea materială necesară familiei. În zilele noastre, în multe țări, se accentuează rolul taților de co-părinte, însemnând o implicare mai substanțială în dimensiunea emoțională a dezvoltării copiilor, în creșterea lor de zi cu zi. În prezent, există numeroase provocări cărora tații și societatea, în ansamblul ei, trebuie să le facă față. La nivel internațional, migrația îi condamnă pe foarte mulți tați la separare de propria familie. Mulți tați se fac vinovați de violență domestică și chiar de abuzuri sexuale, provocând răni, în primul rând emoționale, de nevindecat. Alții își abandonează total familiile, lăsându-le fără niciun sprijin. Toate aceste provocări evidențiază nevoia de a reafirma poziția tatălui în cadrul familiei.

Mamele, de cealaltă parte, au un rol esențial în cadrul familiei. Relația mamă-copil este vitală pentru dezvoltarea firească și sănătoasă a acestuia din urmă. Mamele nu mai oferă doar afecțiune copiilor lor, ele asigură și mijloace materiale pentru familiilor lor. Totuși, mamele trebuie să facă față unor provocări majore, cu adevărat amenințătoare pentru ele și pentru familie.

Nașterea, care ar trebui să fie prilej de bucurie, continuă să fie un risc major pentru sănătatea multor femei din țările subdezvoltate. O femeie dintr-o astfel de țară este supusă unui risc de 300 de ori mai mare de a muri la naștere sau de a suferi complicații legate de sarcină, în comparație cu o femeie dintr-o țară dezvoltată. Violența împotriva femeilor, cu care se confruntă un număr tot mai mare, rămâne una dintre cele mai odioase încălcări ale drepturilor omului din timpurile noastre. Accesul la educație pentru femei și fete este o altă problemă majoră. Beneficiile educației pentru femei și tinere fete sunt incontestabile nu numai pentru familii, ci și pentru societatea din care fac parte, potențialul feminin putând fi valorificat în eforturile de dezvoltare. Statisticile arată, de asemenea, că mamele cu pregătire școlară sunt mult mai hotărâte să își trimită copiii la școală, ceea ce demonstrează că beneficiile educației transcend generațiile.

Acestea sunt rațiunile pentru care ONU a decis să dedice ziua de 1 iunie părinților, pentru a reafirma rolul tatălui și al mamei, al familiei în general, în sănătatea și în dezvoltarea generațiilor următoare.

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

Sursa: infin03wp.infin.ro

CJACT dă impresia unei școli destinate muzicii și dansurilor populare, un fel de Daciadă populară, dar are secții care trec dincolo de hore și brâuri și care atrag sute de cursanți: design vestimentar, canto clasic, pian, chitară, vioară, muzică ușoară, muzică religioasă, pictură-grafică, balet, dans modern, tango argentinian, cine-foto, actorie sau disk jokey, sculptură în gips, lemn sau piatră, ceramică — artă decorativă.

Centrul moștenește Școala Populară de Artă (înființată în anul 1962). Dacă înainte de 1989 aici se puteau învăța inclusiv limbi străine, după 1990 acestea au dispărut din oferta de studii iar acum are ca rol principal coordonarea, cercetarea și conservarea vieții culturale tradiționale din zona Banatului, respectiv din arealul etnofolcloric al județului Timiș.

Aici au ales să-i învețe pe cursanții de diverse vârste, de la copii la vârstnici, profesori cu cariere în muzică (Ion Deatcu — primul director al Școlii de Artă, Achim Penda, Sava Ilin, Costel Mihăescu, Iosif Hellman, Marieta Grebenisan, Ioan Odrobot, Gelu Stan, Pavel Roșu, Delia Musunea, Iacob Ochsenfeld, pianista Stella Dinulescu — fostă prim solistă la Filarmonica Banatul și la Opera Națională Română Timișoara), în coregrafie (Ionel Marcu, Mara Cărăuș, Petru Pilu, Marcel Botscheller, Emilian Dumitru, Ciprian Cipu), în arte plastice (Iulia Dinescu, Xenia Eraclide Vreme — nepoata lui Victor Hugo—, Simion Lucaciu, Dumitru Bașu, Susana Fântânaru), în teatru, cu artiști ai Teatrului Național Timișoara (Mircea Belu, Emil Reus, Diogene Bihoi, Dan Radu Ionescu).

Dintre absolvenții școlii s-au consacrat Ioan Toroican (muzică ușoară), Costel Busuioc, Lucia Mihăescu (muzică cultă), Carmen Popovici, Aurelia Ardeleanu sau Adrian Stanca (folclor).

Cu toate că în ultimii ani în Timișoara au apărut foarte multe cluburi care s-au dorit a fi alternative la Centrul de Artă și Cultură, niciunul nu a avut trăinicia și succesul acestuia.

‘Instituția, aflată în subordinea Consiliului Județean Timiș, funcționează pe trei paliere, având în componență trei mari compartimente: Conservarea și valorificarea tradiției și a creației populare, Școala de Artă și Ansamblul Profesionist Banatul. (…). După câte știu eu, suntem singura instituție pe acest segment care oferă diplome în baza cărora se pot face PFA-uri, oamenii își pot găsi, până la urmă, un rost. Ceilalți oferă doar o specializare (dans, un instrument — n.r.)’, a declarat pentru AGERPRES Liliana Laichici, manager general al CJACT.

Faima școlii este purtată peste hotare (Italia, Spania, Franța, Serbia, Ungaria, Belgia, Bulgaria, Cuba, China etc.) de Ansamblul Banatul, care a împlinit luna trecută 45 de ani, ’45 de ani de performanță, de mărire, dar și de criză, de trăiri intense, dar, în principal, 45 de ani de succes’, după cum spune managerul general.

Când se apropie vacanța, activitatea Centrului este efervescentă, pentru că se pregătesc manifestări devenite tradiționale: Festivalul Etniilor (7 iunie, la Muzeul Satului Bănățean) iar în august, Nedeea Românilor de Pretutindeni (în prima duminică după Sfânta Maria Mare).

Centrul de Artă și Cultură ar putea aduce în viitor secții noi, în funcție de solicitări și de posibilități, și nu este exclus să apară și o secție de gastronomie, poate, sub o denumire mai modernă.

‘Avem un proiect pentru dotarea claselor și sperăm să terminăm în întregime, până la reluarea cursurilor din toamnă, procesul de modernizare a sediului (reparații, dotări ale sălilor de clasă cu mobilier și echipament necesar). Pentru înființarea de noi secții va trebui să analizăm, să vedem în ce măsură se poate. Sigur, posibilități ar fi multe, poate și nevoi ar fi multiple. Trebuie să vedem ce anume se și poate face din toate ideile’, adaugă Laichici.

După Revoluție, centrul a primit un sediu de excepție, cel în care a ființat cu trei veacuri înainte Mănăstirea Franciscanilor, construită între 1716-1736. Este un sediu generos din Piața Libertății, unde călugării franciscani au sosit în secolul al XVI-lea și au construit un adevărat complex, format din biserică și mănăstire, pe care le-au folosit până în anul 1789. Atunci, ambele au fost transferate Ordinului Piarist (romano-catolic), care au deschis o școală în mănăstire.

Biserica a fost folosită până în anul 1911, când a fost demolată, iar în 1909, mănăstirea a trecut la administrația locală, care a înființat aici Conservatorul de Muzică. În zidul mănăstirii se vede un obuz din timpul asediului orașului din 1849. La Liceul Piarist a învățat și scriitorul Ioan Slavici (1885-1887) iar fosta grădină interioară a mănăstirii a fost transformată în ultimii ani în amfiteatru în aer liber, unde au loc spectacolele cursanților CJACT de la sfârșit de an.

Ca în jurul fiecărui loc ce dăinuie de veacuri, și de fosta Mănăstire Franciscană se leagă legende, mai ales că pe aici a trecut și împărăteasa Maria Terezia a Austriei, care în 1768 a ascultat Sfânta Liturghie în biserica franciscanilor din vecinătatea mănăstirii.

Astfel, epidemia de ciumă (1738-1739) care a secerat o treime din populația Timișoarei nu i-a cruțat nici pe preoții vremii, supranumiți ‘preoții negri’, și se spune că sufletele lor nu au fost împăcate când au părăsit această lume.

Povestea merge mai departe și ne putem imagina de ce unii spun că sufletele lor ar mai bântui locurile în care au viețuit și astfel s-ar explica și faptul că imobilul nu a fost niciodată ‘vânat’ de samsarii imobiliari. Dar, până la urmă, rămâne un loc predestinat culturii.

Glasul clopotelor și al cântărilor de slavă ale franciscanilor s-au împletit, peste veacuri, asemeni unui curcubeu al timpului, cu vocile și acordurile instrumentelor pe care le mânuiesc tinerii artiști ce învață astăzi aici.

AGERPRES/(A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Florin Marin)

Sărbătorirea unei zile dedicate copilului a fost propusă în 1925, la Conferința mondială pentru bunăstarea copiilor de la Geneva. Decizia instituirii unei zile pentru protecția copiilor a fost adoptată de către Federația Democratică Internațională a Femeilor, în cadrul unei sesiuni speciale din noiembrie 1949, desfășurată la Moscova.
La 14 decembrie 1954, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția nr. 836 pentru a proclama o Zi mondială a copilului. Pornind de la convingerea că trebuie acordată o atenție deosebită copiilor, care reprezintă generația de mâine, Adunarea a recomandat, cu acest prilej, ca începând din 1956, în toate țările să fie instituită o Zi mondială a copilului, pentru ca ea să fie marcată “ca o zi a fraternității și înțelegerii între copiii de pretutindeni, a activităților dedicate promovării idealurilor și obiectivelor Cartei și bunăstării copiilor din toată lumea, pentru întărirea și lărgirea eforturilor pe care Națiunile Unite le fac în favoarea copiilor din întreaga lume”, potrivit www.un.org.

Rezoluția recomanda guvernelor statelor membre să instituie o astfel de zi, la data pe care o considerau de cuviință, deci nu neapărat 1 iunie, dată la care este sărbătorită în România. Organizația Națiunilor Unite marchează această zi la 20 noiembrie, data la care au fost adoptate Declarația Drepturilor Copilului în 1959 și Convenția asupra Drepturilor Copilului, în 1989.

În România, Ziua internațională a copilului este marcată printr-o serie de evenimente speciale, care încep cu câteva zile înainte și continuă și după 1 iunie. Bucureștiul îmbracă haine de sărbătoare de Ziua internațională a copilului și îi invită deopotrivă pe cei mici și pe cei mari la evenimente pentru a se bucura împreună.

Pe 30 mai se desfășoară cea de-a II-a ediție a Ultramaratonului caritabil “100 for Children”, eveniment non-competitiv, organizat de Asociația ProVita, împreună cu un grup de voluntari, cu ocazia Zilei Copilului, pe o distanță de 100 de kilometri, de la București la Valea Plopului, având drept scop strângerea de fonduri pentru 400 de copii orfani sau abandonați, aflați în tabăra de la Valea Plopului. Tot pe 30 mai au loc manifestări dedicate acestei zile în Parcul Herăstrău, dar și Parada Elevilor Bucureșteni, urmată de un concert susținut de Faydee și trupa Vama în Piața Constituției.

Duminică, pe 31 mai, copiii și părinții pot petrece câteva ore în parcul Cișmigiu, într-un imens spațiu de joacă intitulat Cișmigiul Copiilor, transformat astfel de Arcub. Gala Pepinierei de talente, ediția a III-a, și Concertul intitulat Șotron, susținut de Nicu Alifantis și invitații săi, în Parcul Titan-Parcul Artelor, pot fi o alegere pentru această zi.

Pe 1 iunie, de Ziua internațională a copiilor, are loc evenimentul Ziua porților deschise, pentru copii, la Camera Deputaților. ARCEN — Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate, organizează evenimentul “De-a joaca literară sau cum să creștem mici prin basme”, la Ceainăria Cărturești. Un alt evenimentul special, ”Joacă-te ca altădată”, este organizat la Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti”.

Acestea sunt doar câteva din evenimentele dedicate copiilor în această zi a lor. Ziua copiilor este ziua în care încercăm încă o dată să conștientizăm că interesul pentru copii trebuie să fie unul prioritar și că toți copiii au nevoie de sprijinul și de atenția noastră.

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

PUBLICITATE

Sursa: Cetatea Mikó / MUZEUL SECUIESC AL CIUCULUI

Oricine poposește în Miercurea Ciuc trebuie să viziteze și cel mai vechi și mai important monument al orașului, care atrage ca un magnet prin simplitate și eleganță. Cetatea are ziduri groase, bastioane de colț în stil italian și o curte interioară frumoasă și liniștită, unde se organizează, periodic, evenimente culturale.

Construcția castelului renascentist a avut loc în prima treime a secolului 17, începută probabil în 1623, fiind ridicat de Mikó Ferenc de Hăghig, căpitan al zonei. Clădirea nu a fost terminată în timpul vieții sale, iar urmașii au continuat ceea ce a început Mikó Ferenc, dar cetatea este jefuită și incendiată de tătari, chiar înainte să fie finalizată.

“În 1661 a fost distrusă de către armatele tătare, care au invadat toată zona Ciucului și Gheorgheniului, în după-masa zilei de 21 octombrie 1661, când aproape o treime din populația Ciucului a fost luată prizonieră. E unul din momentele cele mai triste din istoria acestei zone”, explică pentru AGERPRES Kósa Béla, istoric de artă la Muzeul Secuiesc al Ciucului, care se află în cetatea Mikó.

Din acest moment, până la începutul secolului 18, clădirea a fost o ruină, nefiind folosită. Uneori, se adăposteau aici unii călători, dovadă stând mesajele găsite pe pereții unor încăperi.

Reconstrucția a avut loc între 1714-1716 și revine forțelor austriece, mai exact generalului Stephan Steinville, care era conducătorul armatelor austriece nou instalate în Transilvania și anul reconstrucției a rămas cioplit în piatră, deasupra porții de intrare.

De altfel, generalul și-a dat seama de importanța strategică a zonei Ciuc, aflată la granița estică și foarte aproape de trupele otomane din Moldova, el fiind cel care a comandat și refortificarea cetății Deva și a cetății Alba Iulia, explică Kósa Béla.

De altfel, clădirea a fost folosită în marea majoritate a timpului drept cazarmă, în funcție de evenimentele istorice care au avut loc în zonă de-a lungul secolelor.

“Din 1714 până în a doua jumătate a secolului 19 a fost folosită ca și cazarmă. Prima dată pentru armata austriacă, apoi pentru regimentul grăniceresc secuiesc, după aceea, în perioada Revoluției din 1848-1849, a fost folosită de armatele revoluționare secuiești, conduse de Gál Sándor, care au avut centrul în această clădire, apoi forțele austriece au venit din nou și au stat până în anii 1870, când deja majoritatea forțelor austriece și mai apoi austro-ungare au fost mutate în zona graniței de pe Valea Trotușului și de pe Valea Oituzului”, spune Kósa Béla.

Din a doua jumătate a secolului al XIX, o perioadă de 30 ani, clădirea este un fel de centru administrativ și cultural al orașului, unde au loc diverse ședințe și unde se prezintă, uneori, spectacole de teatru. După începerea Primului Război Mondial devine iarăși cazarmă, mai mult pentru ofițeri, întrucât capacitatea ei nu este foarte mare și nu-și pierde importanța militară până în 1970.

Sursa: Cetatea Mikó / MUZEUL SECUIESC AL CIUCULUI

“Deci, până atunci, în majoritatea timpului clădirea a fost folosită de diverse armate — prima dată de armata austriacă, după aceea de armata română, de armata maghiară, de Armata Roșie o scurtă perioadă, după aceea Armata Populară Socialistă, iar după 1970 devine sediul muzeului”, a mai spus Kósa Béla.

Clădirea din piatră nu a fost dărâmată niciodată, fiind doar incendiată și jefuită de tătari. Explicația este că în această parte a locului toate casele erau din lemn și oamenii nu aveau nevoie de piatră pentru construcții.

La vremea construirii ei, cetatea era cea mai mare construcție privată din acea perioadă, din Transilvania, dar dimensiunea ei era mult mai mică decât clădirile comandate de principe.

“Pentru zona noastră este o clădire destul de mare și impozantă, dar e mult mai mică decât construcțiile de stat, comandate de principe, cum ar fi cetatea de la Oradea. (…) O latură a unui bastion de la cetatea respectivă, construită în aceeași perioadă, are o lungime de peste o sută de metri, iar aici, la clădirea noastră, distanța cea mai mare de la un colț al unui bastion până la celălalt este de 75 metri. Deci, se poate observa diferența, între o construcție privată și una de stat”, a precizat istoricul de artă.

De-a lungul vremii, cetatea a fost martoră a diverselor evenimente istorice, a găzduit unele figuri importante ale vremii, iar în temnița sa au fost aruncați cei considerați dușmani de puterea instalată în funcție.

Potrivit lui Kósa Béla, principele Gheorghe Rákóczi a venit aici de mai multe ori, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, pentru a vizita armatele secuiești. Printre cei care au trecut pragul castelului se mai numără împăratul Iosif al II-lea sau Carol al IV, succesorul tronului austro-ungar, după moartea împăratului Franz Jozef. De asemenea, din această clădire au plecat armatele austriece care au participat la masacrarea secuilor din Siculeni, în 1764 și tot aici au fost întemnițați, la sfârșitul anilor ’30, mai mulți membri ai Gărzii de Fier, care au fost ulterior executați.

Clădirea emblemă a municipiului Miercurea Ciuc a trecut, în perioada 1969-1973, printr-un amplu proces de restaurare, iar din 1970 găzduiește Muzeul Secuiesc al Ciucului, care își are originile în perioada interbelică. Al doilea mare proces de restaurare a avut loc în perioada 2011-2013, atunci când s-a amenajat și parcul din fața clădirii, pentru a o pune cât mai bine în valoare.

Tot cu această ocazie s-a vernisat o expoziție permanentă, despre istoria cetății, realizată într-o manieră mai puțin obișnuită, folosind prezentări multimedia și alte elemente unice în România.

Pe lângă această expoziție, care este mândria muzeului, mai există alte două expoziții permanente, respectiv una etnografică și o alta care prezintă activitatea legătoriei de cărți din mănăstirea franciscană de la Șumuleu Ciuc.

Cetatea Mikó din Miercurea Ciuc reprezintă, însă, mai mult decât muzeul pe care-l găzduiește. După cum spune directorul Muzeului Secuiesc al Ciucului din Miercurea Ciuc, Gyarmati Zsolt, castelul are o curte interioară, o secție etnografică în aer liber, reprezintă un loc primitor și plin de viață, unde se organizează evenimente culturale.

Sursa: Cetatea Mikó / MUZEUL SECUIESC AL CIUCULUI

“Castelul Mikó este puțin mai mult decât muzeul. Castelul are o curte interioară, o secție în aer liber în spate, este o locație primitoare, pentru că și atunci când muzeul este închis, castelul este un loc pentru evenimente culturale, funcționează o terasă, este un loc foarte primitor. Contrar aspectului mai modern al orașului, zona aceasta cu clădirea Primăriei, cu alte clădiri din zonă, are un aspect mai vechi, e o microzonă, și atrage turiști”, a declarat Gyarmati Zsolt.

Turiștii, veniți atât din România, cât și din străinătate, sunt impresionați de frumusețea cetății, de clădirile vechi care o înconjoară, de ospitalitatea localnicilor.

AGERPRES/(A, AS — autor: Gina Ștefan, editor: Cristian Anghelache)

Icoană de la sfârșitul secolului al XVIII-lea

Despre venirea pe pământ a celei de a treia persoane a Preasfintei Treimi, a vorbit însuși Mântuitorul Iisus Hristos în seara Cinei celei de Taină: “Eu vă spun adevărul. Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi”. (Ioan 16, 7)

Numai atunci Dumnezeu Duhul Sfânt a putut coborî peste firea umană curățită de păcate și răscumpărată și s-a sălășluit în cei care l-au primit pe Hristos.

Sfânta Liturghie, la Biserica “Bucur Ciobanul”, în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt

Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinții Apostoli, Duminică dimineața, în ziua Cincizecimii, pe la orele nouă, în chip de limbi de foc, nu în chip de porumbel ca la Botezul Domnului, spune arhimandritul Ilie Cleopa în volumul de Predici la praznicele împărătești și la sfinții de peste an.

Iată cum descrie evanghelistul Luca venirea Sfântului Duh peste Apostoli, care se găseau în foișorul Cinei de Taină, de pe muntele Sion: “Când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi… Și toii erau uimiți și nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alții, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must… “. (Fapte 2, 1-13)

Chiar în acel ceas Sfântul Apostol Petru a rostit prima sa predică în fața mulțimii, mărturisind că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Auzind ei cuvântul lui, au întrebat ce să facă, iar Apostolul Petru le-a răspuns: “Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38).

La cuvântul Apostolului Petru au crezut în Hristos și s-au botezat în ziua aceea ca la trei mii de oameni.

Sfânta Liturghie, la Biserica “Bucur Ciobanul”, în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt

Din punct de vedere al credinței ortodoxe, la Cincizecime, prin pogorârea Duhului Sfânt a apărut un Organism cu totul nou, un Așezământ divino-uman, Biserica. Coborârea peste Apostoli a Duhului, darurile și harismele primite de ei, predica și botezul primilor oameni constituie întemeierea Bisericii creștine, atât ca o comunitate a credincioșilor, cât și ca instituție.

După ce Sfinții Apostoli au primit Duhul Sfânt, trăgând sorți, s-au dus în toate părțile pământului să vestească Evanghelia mântuirii și credința în Iisus Hristos, începând de la Ierusalim.

Astfel, prin Sfinții Apostoli, Duhul Sfânt a fost transmis în lume tuturor celor ce cred în Hristos, prin Sfintele Taine ce se săvârșesc în Biserică de către preoți și episcopi.

AGERPRES/ (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)