Foto: (c) www.worldwideromania.com

Înființat în anul 2009, muzeul este adăpostit de clădirea Gării din localitatea Sinai, județul Prahova, prima Gară Regală din România, construită de direcția generală a Căilor Ferate Române, în anul 1886, pentru regele Carol I.

Foto: (c) www.primariasinaia.ro

Colecția muzeului cuprinde, potrivit surselor amintite, un sistem feroviar alcătuit din 150 de vagoane, 70 de locomotive și 300 de metri de linie ferată. Machetele sunt opera italianului Alberto Drera, pasionat de obiecte în miniatură, care s-a stabilit la Sinaia și a dorit să deschidă o expoziție. Înainte de a-și vedea visul împlinit acesta a murit, iar machetele au fost donate de fiica sa gării din Sinaia.

Foto: (c) www.worldwideromania.com

Vizitatorul poate urmări traseul trenulețelor prin tuneluri printre arbori și munți, oprirea lor în gări unde oameni așteaptă pe peron. Sunt realizate localități, cartiere peisaje de vară sau de iarnă, pe fundalul unor scene din viață cotidiană.

Foto: (c) www.worldwideromania.com

Într-una dintre stații se află și renumitul Orient Express, care a fost pentru prima dată pus în circulație la data de 5 iunie 1883 și a unit Parisul de Constantinopole prin Nancy — Strasbourg — München — Viena — Budapesta — Szeged — Jimbolia — Timișoara — Caransebeș — Vârciorova — Craiova — Piatra Olt — Pitești — București — Giurgiu — Smârda.

Colecția, care se îmbogățește continuu, a fost întregită cu instalații vechi de locomotivă, ceasuri și telefoane din patrimoniul CFR.

În cadrul muzeului există și un loc dedicat jocurilor și machetelor LEGO, unde sunt create diverse forme, jucării, mașini etc.

La ieșirea din clădirea muzeului sunt expuse două drezine vechi, și poate fi admirată mașina-drezină a Anei Pauker. Aceasta este un Mercedes căruia i-au fost montate roți speciale de tren, i-au fost blindate ușile cu plumb și a fost folosit circulația pe calea ferată.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

“Am început concursul de gătit pentru firme care prin tradiție și cu tradiție de 20 de ani au făcut acest lucru. S-au înscris nouă firme — restaurante, hoteluri, firme mai mici — care au dorit să arate publicului bihorean că se poate găti foarte simplu, dar extrem de gustos”, a declarat, pentru AGERPRES, organizatorul Radu Silaghi, directorul executiv al Asociației Firmelor Bihorene.

O primă etapă a concursului a fost la “categoriile” plită, grătar, proțap și ceaun. Au fost jurizate aspecte importante precum modul de prezentare a standului, cum se prezintă bucătarii la standuri, apoi au fost degustate și apreciate, în baza unei fișe, mâncărurile și gustul lor.

Organizatorii au prevăzut și un concurs de gătit în aer liber pentru amatori, pentru acei vizitatori care au dorit să gătească. Ustensilele și materia primă au fost oferite de gazde.

Chef Adrian Pop a ales să gătească un mușchiuleț de porc făcut la tigaie, flambat cu coniac, cu garnitură piure de mazăre, morcovi trași la tigaie, un brunoise de ardei gras cu ceapă echalote și ciuperci trase în unt.

După ce a preparat și comentat, în același timp, pentru public, acest fel de mâncare, maestrul bucătar a dezvăluit, pentru AGERPRES, modul de preparare, care este relativ simplu, potrivit acestuia.

Pentru o porție normală sunt necesare 100 de grame de carne și cam 150 de grame de garnitură. Mușchiulețul se condimentează cu sare și piper, se aromatizează cu ierburi — câteva fire de cimbru, puțin rozmarin și coriandru, se învelește în folie de plastic și se dă la frigider. Normal, ar fi necesar să stea la rece două-trei ore. Dar, pentru o demonstrație, nu se așteaptă atât.

“Nu complicăm lucrurile. Nu vrem să influențăm prea mult cu alte gusturi gustul cărnii și de aceea punem doar câteva mirodenii care să înnobileze carnea. Sunt câteva ierburi, după preferințele fiecăruia. Unii nu agreează rozmarinul, alții, salvia. Dar fiecare, după gustul său, poate să își pună ce ierburi îi plac”, a spus maestrul bucătar.

Pentru garnituri a ales ciuperci, morcovi, ardei și mazăre. Mazărea a fiert-o, după câteva minute a adăugat brânză pecorino, puțină smântână dulce, a pasat-o cu blenderul până a devenit piure. Celelalte legume — ardeiul tăiat brunoise, adică niște cubulețe foarte mărunte, cu ceapă echalotte — care este o ceapă dulce, aromată, s-au tras la tigaie cu puțin unt. Ciupercile — călite cu ceapă și cu unt, iar doi morcovi — puși puțin la grătar, urmând să fie trași la tigaie alături de carne.

Mușchiulețul se scoate de la frigider, cu ierburi cu tot se pune într-o tigaie încinsă cu ulei și se brezează pe toate părțile. După circa zece minute, se flambează cu 20 de grame de coniac; prin aprindere se elimină alcoolul, rămâne aroma și se rumenește și carnea capătă un gust foarte plăcut de la acea flambare. Se lasă să se odihnească după care se adaugă 50 ml de vin și se lasă pe foc până se reduce sosul. La urmă, sosul se drege cu smântână dulce. Mușchiulețul se porționează și se montează pe o farfurie, cu garniturile respective, după imaginația fiecăruia.

Chef Adrian Pop, de 30 de ani în domeniu, este maestru în arta culinară cu titlul obținut în anul 2006 și are nenumărate premii, dar cel mai mare și care l-a bucurat cel mai mult a fost medalia de argint obținută la Cupa mondială de gastronomie de la Luxembourg, în anul 2014.

“M-a bucurat foarte tare pentru că noi am fost prima echipă din România care am adus un premiu așa important în țară de la o cupă mondială”, a declarat chef Adrian Pop.

AGERPRES/(A — autor: Eugenia Pașca, editor: Cristian Anghelache)

‘Există peste 150 de flori comestibile în câmpuri și grădini care se dezvoltă bine în climatul nostru temperat, le putem contempla, dar le putem folosi și în hrana noastră, acest tip de hrănire se poate adăuga celui vegetarian, pentru că florile pot fi utilizate cu orice ingrediente’, a declarat, pentru AGERPRES, Maria Ivașcu, autoare a unui studiu despre florile comestibile.

Ea ne propune două rețete pe baza unei plante de sezon existente aproape în fiecare grădină: florile de soc.

‘Florile de soc se prepară în aluat, se confiază, se cristalizează, se adaugă în salate, tarte, parfumează vinul sau băuturile răcoritoare. Ele împrumută parfumul lor fructelor’, a mai declarat Maria Ivașcu.

Flori de soc în aluat: se iau 20 de flori de soc și se face un aluat din 125 de grame de făină, două ouă, o lingură mare de ulei, un pahar de bere blondă, o lingură de zahăr pudră, o lingură de coniac. Mod de preparare: se umectează florile cu albuș de ou, se pudrează cu zahăr, se trec apoi inflorescențele prin aluat, ținându-le de codiță și se coc în uleiul încins până se auresc ușor. Se servesc calde, pudrate cu zahăr. Se servesc cu bere rece.

Socata: Se iau 10-15 flori mari de soc, 1 kg de zahăr, două lămâi, 8-10 grame drojdie proaspătă și se amestecă într-un borcan de 10 litri plin cu apă. Mod de preparare: se spală florile de soc și se pun pe fundul borcanului. Se adaugă zahărul, sucul de lămâie, la care se adaugă cojile de lămâie tăiate și se lasă la macerat.

După 24 de ore, se umple borcanul cu apă, se adaugă drojdia și se lasă circa 48 de ore într-un loc cald și însorit, răstimp în care se amestecă lichidul din borcan. Când amestecul a ajuns la nivelul de aciditate dorit, se strecoară, se pune în sticle și se păstrează la rece.

AGERPRES/(A, AS — autor: Dorin Ivan, editor: Marius Frățilă)

Diversitatea condițiilor pedoclimatice ale României, varietatea formelor de relief și a altor condiții favorabile a permis statornicirea, pe teritoriul țării noastre, a numeroase soiuri valoroase de viță-de-vie, unele dintre ele intrate în legendă. După dezastrul filoxeric de la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu refacerea viticulturii s-au introdus și extins în cultură o serie de soiuri valoroase din sortimentul mondial, cum ar fi Cabernet Sauvignon sau Merlot. Alături de aceste două categorii, în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, prin munca de ameliorare a specialiștilor, s-au obținut peste 70 de soiuri noi, care au contribuit substanțial la diversificarea sortimentului viticol.

Un loc aparte în ierarhia noilor creații îl ocupă soiul Negru de Drăgășani, obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Viti-Vinicolă Drăgășani, în anul 1993, prin hibridarea sexuată a soiurilor Negru vârtos, soi vechi românesc, cu Saperavi, soi de origine gruzină. Acest proces a fost realizat de specialiștii Mircea Mărculescu și Mircea Vlădășel. Negru de Drăgășani este fratele mai mic al lui Novac, un alt soi de struguri obținut tot la SCDVV Drăgășani din aceleași soiuri, Negru Vârtos și Saperavi, de către specialistul Mircea Mărculescu, în 1987.

Strugurii soiului Negru de Drăgășani sunt mijlocii, cu o greutate cuprinsă între 180 și 200 grame, conici, cu baza lățită, semi-compacți, cu boabe mijlocii, sferice, cu pielița de grosime mijlocie, colorată în negru-albăstrui, cu pulpa zemoasă și mustul necolorat, notează prof. dr. Liliana Rotaru în ”Soiuri de viță-de-vie pentru struguri de vin” (2009). Maturarea strugurilor are loc spre sfârșitul lunii septembrie, cu acumulări de zaharuri de 195-230 g/l. Soiul are o bună rezistență la ger, secetă, mană și făinare și o toleranță mare la putregaiul cenușiu al strugurilor.

Deși relativ nou, soiul Negru de Drăgășani este prezentat în cartea ”Wine Grapes”, publicată de Jancis Robinson, Julia Harding și José Vouillamoz (2012), printre cele 1.368 de soiuri de viță-de-vie din toată lumea, cu potențial de producere a vinurilor catifelate, cu aromă fructată.

Maturat la baric (fr. barique — butoi de stejar cu o capacitate de 225 l) timp de 6 luni, vinul Negru de Drăgășani are o culoare roșu-rubiniu intens, strălucitor, cu arome intense de cireșe amare și fructe de pădure și nuanțe de condimente. Vinul este sec, plin, puternic și echilibrat, cu astringență moderată și cu o tărie alcoolică ridicată, de minim 12,5%, notează site-ul www.vinarte.ro. Vinurile tinere sunt fructuoase, iar prin maturare capătă un buchet mai complex.

Vinurile obținute din Negru de Drăgășani se armonizează cu mezeluri, preparate din carne roșie, vânat, preparate tradiționale românești pe bază de carne, brânzeturi proaspete, paste și orez.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; editor: Irina Andreea Cristea)

Aflat în județul Harghita, la limita cu județul Neamț, lacul este accesibil de pe drumul național DN12C, care face legătura între orașele Gheorgheni și Bicaz.

Situat pe cursul superior al râului Bicaz, la 980 metri altitudine, lacul s-a format în 1837, prin surparea unei porțiuni din muntele Piatra Ghilcoșului spre poalele masivului Suhard, barând valea râului Bicaz.

Aspectul unic al lacului este dat atât de culoarea roșie, cât și de trunchiurile de molid care se văd la suprafața apei. Acestea sunt rămășițe ale pădurii de rășinoase ce acoperea valea înainte de producerea alunecării de teren și inundării văii. Partea de sub apă este conservată de carbonatul de calciu și de oxidul de fier din compoziția apei, însă partea superioară a cioatelor este supusă acțiunii vremii.

Culoarea roșie a lacului este dată de argilele bogate în oxizi de fier, aduse de Pârâul Roșu și depozitate în lac. Totodată, rocile de aceeași culoare ale masivului Suhard accentuează culoarea roșie a lacului.

În volumul menționat mai sus, se arată că lacul are o suprafață de 12,6 ha, o lungime de 2,5 km și o lățime de 100-200 m, un volum de 680.000 metri cubi și o adâncime maximă de 10,5 metri. Două lacuri de acumulare și de decantare a aluviunilor au fost construite, în urma unor puternice colmatări (depuneri de sedimente), în zona superioară a lacului, cauzate de afluenții care se reunesc acolo — Bicaz, Pârâul Oilor, Pârâul Roșu, Licașu ș.a.: unul pe Pârâul Oilor (1960) și altul pe Pârâul Piatra Roșie (1962).

Barna Hegyi, directorul Parcului Național Cheile Bicazului-Hășmaș, explica, într-un interviu AGERPRES, că ”lacul se află într-un proces natural de colmatare. În plus, având în vedere că pe valea afluentului principal al lacului s-au retrocedat pădurile, iar zona nu este în Parcul Național, versanții au fost defrișați, barajele de retenție construite în anii ’60 s-au colmatat în totalitate și din cauza vremii capricioase, a ploilor torențiale, lacul se colmatează accentuat. Practic uscatul înaintează cam cu un metru pe an, iar în ritmul acesta, dacă nu se intervine, între 50 și 80 de ani lacul dispare în totalitate”.

Împrejurimile lacului au o faună și o floră foarte bogate, predomină pădurile de conifere în amestec cu alunul, salcia de munte, pe versanți cresc bradul alb, paltinul și plopul de munte, iar dintre animale se regăsesc râsul, capra neagră, lupul, cerbul, mistrețul.

Aici se află și stațiunea cu același nume, care beneficiază din plin de clima subalpină și oferă amatorilor de drumeție itinerarii deosebit de atrăgătoare. Temperatura medie anuală este de 8°C. Media cea mai scăzută de temperatură este de—7/-4°C, iar cea mai ridicată de 14-18°C. Temperatura apei, vara, poate atinge 22°C, iar primăvara și toamna 6-10°C. Iarna, lacul este acoperit de un strat de gheață gros de 60-70 cm. Vânturile sunt moderate.

Denumirea lacului atât în limba română cât și în limba maghiară, potrivit site-ului oficial al orașului Gheorgheni,www.gyergyoszentmiklos.ro, provine ori de la muntele Ghilcoș (ucigașul), ori de la pârâul Roșu (Verescheu). Astfel, în 1864, apare sub denumirea Lacul Pietrii Roșii, mai târziu a fost denumit Lacul Ucigaș, dar și Tăul Roșu. În 1936 a fost numit oficial Lacu Roșu.

Legat de originea lacului, potrivit www.cesavezi.ro, tradiția populară păstrează două legende. Prima legendă este despre o fată care și-a întâlnit alesul inimii. Însă cei doi sunt despărțiți, fata fiind furată de un tâlhar. Acesta căuta să o înduplece să-l îndrăgească, însă fata n-a mai răbdat și a strigat către munți, cerându-le ajutorul. Stâncile au răspuns cu o prăvălire de pietre măturate de o ploaie puternică. Fata și tâlharul au fost prinși sub dărâmăturile stâncilor și apoi, acoperiți de ape, care au format Lacu Roșu (Ucigașul). Cealaltă legendă spune că furtuna ce se apropia i-a făcut pe niște ciobani și oile lor să caute adăpost, însă Muntele Ucigaș, dărâmându-se, i-a îngropat împreună cu oile.

În aval de Lacu Roșu încep Cheile Bicazului, 6 km de chei spectaculoase în Carpații Orientali, pe valea râului Bicaz, care fac legătura între Transilvania și Moldova, și care, împreună, formează un ansamblu turistic unicat în România.

Lacu Roșu face parte din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, alături de Cheile Bicazului și Hășmașul Mare.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Daniela Cerba din Gottlob dezvăluie pentru AGERPRES rețeta acestui fel de mâncare. Avem nevoie de un pui, 1/2 pachet de unt, o lingură de făină, o ceapă, o lingură de boia de ardei dulce, sare.

‘Se porționează puiul în bucăți și se rumenește în unt împreună cu ceapa tocată; presărăm și puțină boia dulce, făina și se stinge cu apă, atâta cât să se acopere bucățile de carne.

Adăugăm sarea și lăsăm oala de tuci să-și vadă de treabă, în cuptor, până scade atât cât ne place’, spune Daniela Cerba. Se mai pot adăuga și frunze de dafin și piper.

AGERPRES/(AS — autor: Otilia Halunga, editor: Mihai Simionescu)

Acest rafinat produs se putea cumpăra doar la cofetăria din centrul satului sau pe stradă, la vânzătorul ambulant.

În comuna Răchita aflăm rețeta acelor ani.

“Avem nevoie de 3 ouă întregi, 1/2 litri lapte, 120 gr. zahăr pudră, 1 praf vanilat. Acestea le amestecăm și le batem bine cu telul. Vasul se pune la foc potrivit și amestecăm în continuare conținutul cu telul, până se îngroașă. Încercăm consistența prin introducerea unei linguri în cremă. Dacă lingura rămâne îmbrăcată în cremă, înseamnă că e gata. Lăsăm să se răcească complet și turnăm în tăvițele frigiderului, unde lasăm să se răcească”, a dezvăluit rețeta înghețatei de casă, pentru AGERPRES, Doina Jivan din Răchita.

Vă aduceți aminte de frigiderele Fram, care aveau tăvițele acelea mici pentru gheață? Ca desert, se puneau în pahar/cupă câte două-trei cubulețe, nu mai mult. Și copiii se mulțumeau cu atât…

AGERPRES/(AS — autor: Otilia Halunga, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) www.unceai.ro

Albăstreaua (Centaurea cyanus), denumită popular floarea grâului, vinețea, zlavoc, măturică, iarba frigurilor, tătăisă vânătă, potrivitwww.sanatatecuplante.ro, este o plantă erbacee din familia Asteraceae. Planta este acoperită de peri de mici dimensiuni, care îi conferă un aspect mătăsos. Are flori albastre globuloase. În ciuda numelui, florile plantei sunt atât albastre, cât și alb-roz sau roz-violacee.

Plantă europeană, albăstreaua crește în zonele de deal și de câmpie, fiind întâlnită mai ales în lanurile de grâu și de secară. Ajunge la maturitate între lunile iulie-septembrie și are o durată de viață de 1-2 ani.

Florile de culoare albastră se recoltează în momentul în care sunt integral deschise, fiind utilizate doar după uscarea acestora. Florile conțin substanțele active importante: centaurina, pelargonină, cianină, tanin, săruri de potasiu și magneziu etc.

În scopuri medicinale, se folosește sub formă de ceai, infuzie, tinctură, pulbere. Extern, albăstrelele se folosesc ca ingredient în numeroase metode de tratament cum sunt: spălături oculare, comprese și cataplasme. Extractele din această plantă intră în compoziția mai multor produse cosmetice.

În medicina populară, potrivit aceluiași site menționat mai sus, preparatele din albăstrelele erau utilizate la tratarea durerilor de ochi, răceală, friguri, tăieturi, boli de rinichi.

Albăstrelele au proprietăți calmante, hidratante, antiinflamatoare, bacteriostatice, emoliente.

Compresele cu infuzie concentrată de albăstrele pot fi folosite în cazul conjunctivitelor sau al orjeletului (urciorului), potrivitwww.sanatatecuplante.ro.

Ceaiul de albăstrele are puternice efecte calmante și antiinflamatorii asupra articulațiilor afectate de artrită, dar și asupra durerilor cauzate de reumatism.

Infuzia de albăstrele se folosește intern, datorită proprietăților diuretice pe care le are această plantă. Ceaiul din aceste flori ne scapă mai repede de răceli, de boli ale rinichilor și ale aparatului urinar, de litiaza biliară.

Albăstrelele reprezintă, totodată, un remediu împotriva diareei și a altor probleme apărute la nivelul tractului gastro-intestinal. Infuzia din petale de albăstrele ajută la îmbunătățirea digestiei.

Aftele, dar și gingiile iritate, pot fi combătute cu o infuzie de albăstrele.

Ceaiul de albăstrele are un efect ușor calmant asupra sistemului nervos central, fiind folosit în combaterea crizelor de anxietate, a stresului sau a depresiei.

Albăstrelele sunt folosite în cosmetică, datorită efectelor calmante și tonifiante, având efect împotriva îmbătrânirii. Astfel, un tratament cu infuzie de albăstrele sub formă de comprese este recomandat în diminuarea ridurilor, pentru ochii obosiți și iritați, dar și pentru tonifierea mușchilor faciali. Masca cu albăstrele are efecte regenerante asupra pielii, epiderma devenind mai suplă și mai catifelată, potrivitwww.tratamente-naturiste.org.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Potrivit istoricilor, prima mențiune despre cetățile Moldovei este făcută de domnitorul moldovean în omagiul adresat, în anul 1387, regelui Poloniei, dar prima referire la Cetatea Neamțului datează din anul 1395, când regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, emite un act “ante castrum Nempch”.

În fiecare an, la începutul lunii iulie sunt organizate Zilele Cetății Neamț și Festivalul de Artă Medievală, iar în luna august are loc Festivalul Național de lăută. Dar, în cei peste 600 de ani de existență, între zidurile cetății nu au răsunat doar lăutele.

“Istoria Cetății datează de la finalul secolul al XIV-lea, fiind construită, strategic, pe culmea Pleșu, de către Petru I Mușat, între anii 1374 — 1391. Au fost trei frați, Petru, Ștefan și Roman Mușat, care s-au despărțit la timpul potrivit, iar Petru Mușat vine de la Suceava, peste deal, și așează aici temelia Cetății. Intrarea principală în interiorul Cetății nu este pe unde vin astăzi turiștii, ci pe a doua poartă, denumită Poarta Mușatină, iar podul era inițial în linie dreaptă”, a declarat, pentru AGERPRES, Mihai Cucolea, muzeograful Cetății.

Cetatea Neamț a fost deopotrivă loc de retragere pentru familia domnitorilor, dar a fost transformată și în închisoare pentru dușmani. Cetatea a fost martora unor trădări și a unor execuții sângeroase.

“Întărirea Cetății atât strategic, cât și militar a fost realizată de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt. Marele voievod Ștefan cel Mare și Sfânt întărește toată țara Moldovei din punct de vedere militar și apoi politic. Este vorba de capitala Suceava și de cetățile de la Soroca, Chilia, Tighina, Hotin, Cetatea Albă, Baia, Șcheia, Roman și Cetatea Neamț. A adus meșteri italieni, ardeleni și moldoveni și a înălțat-o. A avut trei etaje, un confort deosebit, avea un acoperiș din foiță de plumb și alamă, într-un cuvânt avea formă de castel. Voievodul a schimbat și sistemul de apărare a Cetății. A dărâmat podul liniar și a făcut podul sub formă de semicerc, pe care vin astăzi turiștii. Însă, acest pod nu avea balustradă, pentru că dușmanii trebuiau să fie primiți cum se cuvine”, a povestit Mihai Cucolea.

Marii poeți și scriitori au evocat în operele lor evenimentele istorice sau pur și simplu au creat povești care s-ar fi petrecut în Cetatea Neamț.

Spre exemplu, momentul sosirii lui Ștefan cel Mare la Cetate, după bătălia de la Valea Albă din 1476, este prezentat de poetul Dimitrie Bolintineanu în poemul “Muma lui Ștefan cel Mare”, scris în anul 1857. Poezia începe cu versurile “Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, / Unde cură-n vale un râu mititel”. Într-o noapte, domnitorul bate la poarta Cetății, cerând să fie primit înăuntru pentru că este rănit și urmărit de turcii care i-au zdrobit oastea, dar mama domnitorului, aflată în cetate, refuză să-i deschidă spunându-i “străinului”: “Dacă tu ești Ștefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruință, Nu poți ca să intri cu a mea voință. Du-te la oștire! Pentru țară mori! Și-ți va fi mormântul coronat cu flori”. În realitate, doamna Maria Oltea a murit pe 4 noiembrie 1465, deci cu 11 ani înainte de momentul pierderii luptei de la Valea Albă — Războieni.

“Lupta a avut loc la Valea Albă — Războieni, unde Ștefan cel Mare și Sfânt a pierdut lupta. Se retrage rănit la cetate, noaptea târziu, bate la poartă și un glas de bătrână întreabă cine este acolo. În interiorul cetății, în vremuri de război era familia sa, probabil și mama sa cum spun cronicarii, o parte din averea Moldovei adusă de la Suceava, foarte mulți copii ca să nu fie luați și făcuți ieniceri, și oștenii care făceau paza. Ștefan ia drumul Sucevei, bate la ușa chiliei lui Daniil Sihastru, dar părintele nu-l primește pentru că își făcea rugăciunea. Abia după ce termină rugăciunea îl primește și îi dă o povață părintească. ‘Măria Ta, nu închina țara dușmanului. Ține post negru pentru tine și oștirea ta timp de trei zile și trei nopți, iar pe steagul de luptă așează Icoana Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruință și să faci o biserică în cinstea lui, iar izbânda va fi a Măriei Tale’.

După cum a spus preotul și după înțelepciunea voievodului, turcii au fost trași aici la Cetate. Au încercat să o cuprindă două zile degeaba, după care au început să bombardeze cetatea. Sub pod erau suliți bine ascuțite și pe pod nu puteau veni. Alții au căzut în capcane sau au murit de săgețile trase din cetate, iar Mahomed s-a reîntors spre Istanbul. Cu prizonierii de război, Ștefan cel Mare i-a adunat în curte, le-a făcut semn cu sabia pe pământ și le-a spus: ‘pământ și apă ați căutat, de veți săpa și de apă veți da, liberi să fiți’. Au săpat circa 110 de metri până la nivelul râului Ozana și au zidit astfel fântâna. Cine a rămas în viață, a fost eliberat”, a povestit muzeograful Mihai Cucolea.

O altă povestire, de această dată reală, este prezentată de Costache Negruzzi în nuvela “Sobieski și românii”, publicată în anul 1845. Aici, Negruzzi vorbește de rezistența legendară a plăieșilor din Cetate la asediul oștirii poloneze conduse de regele Sobieski, din 1691.

În această nuvelă, acțiunea se petrece “pe la sfârșitul lui septemvrie 1686, când o oaste poloneză în frunte cu Ion Sobieski, regele Poloniei, și hatmanii Iablonovski și Potoski, ajung în fața Cetății. În fortăreață se aflau în acel moment 19 plăieși trimiși de ispravnicul de Neamț pentru străjuire. Dorind să pună mâna pe averile pe care bănuia că domnitorul le-a trimis aici, Sobieski poruncește asedierea cetății, iar după cinci zile de lupte, timp în care au murit zece plăieși, iar în cetate se terminaseră merindele și praful de pușcă, străjerii predau cetatea și primesc făgăduința de a fi lăsați liberi să plece la casele lor. Văzând că din cetate ies numai șase oameni, din care trei duceau pe umeri pe alți trei care erau răniți, Sobieski hotărăște să-i spânzure, dar este oprit de hatmanul Iablonovski care-i spune că ‘acești viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică și vrednică de toată lauda, și că au avut norocirea a câștiga făgăduința marelui Sobieski că vor fi slobozi și nesupărați'”.

Regele îi eliberează, le dă câte 50 de zloți la fiecare, în timp ce “Cetatea cu porțile deschise, purtând pe zidurile sale urmele boambelor dușmănești, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaș”.

În lucrarea sa monografică, Descriptio Moldaviae, scrisă în limba latină între anii 1714-1716, Dimitrie Cantemir a descris Cetatea Neamț astfel: “Neamțul, cetate așezată pe râul cu același nume, care este zidită pe un munte foarte înalt și e atât de întărit din fire, încât pare să înfrunte orice atac vrăjmaș. A fost de multe ori atacată, dar n-a fost cucerită decât de două ori: o dată de turci, sub domnia lui Soliman, și o dată în vremurile noastre de Ioan Sobieski, craiul Lehiei. Dar ea n-ar fi fost luată, dacă foamea nu i-ar fi silit pe cei câțiva moldoveni aflați înlăuntru ca s-o apere, s-o dea în mâinile leșilor, după o împresurare de mai multe zile.

Odinioară cetatea avea un zid îndoit și numai o poartă, după aceea însă, când turcii au stricat zidul dinafară, moldovenilor nu le-a mai rămas decât cel dinlăuntru. Înainte ca Moldova să fi fost închinată turcilor, la izbucnirea războaielor, voievozii își trimiteau copiii și averile în această cetate, aproape de nebiruit; și astăzi încă ea este locul de scăpare foarte sigur pentru locuitori, când sunt atacați de vecinii lor. Din această pricină și înainte vreme voievozii și-au clădit aici palate destul de mari, care se văd încă și acum”.

În “Amintiri din copilărie”, marele povestitor Ion Creangă descrie “Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire, de atâtea veacuri, Cetatea Neamțului”.

Cetatea a fost renovată prima dată în anul 1966, iar ultima renovare a avut loc în anul 2011 cu fonduri de la Uniunea Europeană.

În interiorul Cetății au fost amenajate încăperile care odată au fost “Neagra Temniță”, “Monetăria”, “Bucătăria” sau “Sfatul țării”.

Anual, peste 100.000 de turiști trec pragul Cetății Neamț, reper cultural și istoric al județului Neamț, declarată monument istoric.

AGERPRES/(AS — autor: Gabriel Apetrii, editor: Cristian Anghelache)

Cetatea se află situată la 70 de metri deasupra apei, singurul acces la aceasta fiind doar dinspre fluviu, din cauza pereților abrupți din calcar, cu o înălțime de 200 metri.

Directorul Parcului Natural ,,Porțile de Fier”, Marian Jiplea, a declarat pentru AGERPRES că peștera și cetatea, cunoscute în atlasuri și istorii sub denumirea de Veterani, după numele generalului austriac de origine italiană, Friedrico Veterani, aghiotantului lt. col. Ianovici, comandatul armatei austriece cantonată la Caransebeș, au fost reamenajate la sfârșitul secolului al XVII-lea din rațiuni politice, mai bine zis pentru a opri coborârea pe Dunăre a convoaielor de nave turcești și, astfel, a invaziei teritoriilor de dincolo de Orșova.

“Înainte de anul 1.400, când cetatea cade sub stăpânirea imperiului austriac, aceasta a fost botezată Peth. Aici cu mult înainte, romanii își aduseseră în jur de 200 de soldați și au ridicat noi ziduri de apărare. S-a constatat că și dacii au utilizat peștera, probabil tot pentru a observa navigația pe Dunăre, dovadă sanctuarul descoperit pe care aduceau ofrandă lui Zamolxis, specialiștii descoperind aici mai multe oase de păsări”, a afirmat Jiplea.

Potrivit acestuia, cetatea-grotă, care putea fi închisă prin rostogolirea unei stânci, este compartimentată, mai multe spații fiind destinate proviziilor de hrană, muniției, dormitului și studiului hărților.

,,Există legende care susțin că în interiorul peșterei-cetate, cunoscută și sub denumirea de Piscabara, atât Maria Tereza, cât și țarul sârb Obrenovici și-ar fi ascuns comorile. De aceea, de câțiva ani, ea a ajuns ținta căutătorilor de comori, ocazie cu care unele ziduri au fost distruse”, a explicat Jiplea.

El a arătat că în anii 1692 și 1788, pe Dunăre, în vecinătatea cetății-peșteră, s-au dat lupte crâncene între trupele turcești și austriece. Peste ruinele fortăreței romane se construiesc ziduri groase de 2 metri și înalte de 4 metri. Fortăreața a fost amplasată pe trei nivele, pe cel din fața peșterii s-a amenajat o forjă, grajduri pentru cai și o mică cazarmă, pe cel de-al doilea nivel s-a păstrat peisajul natural care camufla intrarea în grota-cetate, iar pe al treilea, în interior, au fost executate o cămăruță, un jgheab de piatră, o fântână și un punct de observare și apărare.

,,Un tratat de istorie menționează că în urma unui zvon potrivit căruia principele Transilvaniei, Imre Thököly și oastea curuță urmau să atace Banatul, generalul austriac Frederico Veterani ordonă întărirea cetăților Lipova, Lugoj, Caransebeș și fortificarea peșterii Piscabara. De aceea, la 25 februarie 1692, căpitanul baron d’Arnau (regimentul 24 Mansfeld), pornește în fruntea unei armate de 300 de ostași, dotată cu cinci tunuri, să instaleze în cetatea Peth o garnizoană militară pentru paza Dunării și împiedicarea deplasării flotilei turcești prin defileul Dunării. El ajunge în Caransebeș la 7 martie, ia legătura cu comandantul trupelor austriece cantonate în raionul Almăj, locotenent-colonelul Inovetz și înaintează spre peșteră pe drumuri aproape impracticabile, tunarii fiind trecuți peste munți, abisuri și lunecușuri. După nouă zile, ajunge la cetatea Peth, dar, din păcate, turcii ocupaseră deja Grebenul, circulația dintre peșteră și trupele lui Inovetz fiind astfel restricționată. În urma unei confruntări eroice și cu multe sacrificii, un căpitan, Schröckengast, a reușit să trimită alimente și muniție ostașilor lui d’Arnau. Luptele în preajma peșterii-cetate s-au desfășurat neîntrerupt, până în 20 aprilie, când 15-20 de șăice, venite din Orșova, au acostat pe malul sârbesc. Turcii au amplasat tunuri aici și au început, chiar în aceeași zi, bombardarea pozițiilor austriece de la Piscabara/Peth. Baronul d’Arnau a fost obligat să se retragă în peșteră, dar căpitanul Michl reușește să ajungă (printr-o altă peșteră, Ponicova) în spatele trupelor otomane și îi forțează pe turci să părăsească locul de deasupra platoului. Patruzecișicinci de zile a durat bătălia”, a povestit Jiplea.

În context, el a mai spus că cetatea-peșteră Peth a jucat un rol deosebit și în timpul războiului austro-turc, pe la începutul lunii august a anului 1788, după ce au cucerit Orșova, turcii îndreptându-se spre Clisura Dunării, cu intenția vădită de a o cuceri și de a controla traficul naval pe fluviu.

“Cu misiunea de a-i opri și a recuceri cetatea din peșteră a fost însărcinat, de către generalul Wartensleben, căpitanul de grăniceri al regimentului valaho-iliric, Adam Maovecz.Armata lui, de 280 de infanteriști și zece tunuri, s-a alăturat soldaților maiorului baron Ludwig Stein care supraviețuiseră luptelor de la Orșova din două dintre batalioanele Regimentului “Graf Brechainville” nr.25 Infanterie și își așezaseră din 4 iulie tabăra în apropierea fortificațiilor peșterii”, a completat Jiplea.

Potrivit sursei citate, în jurnalul său de război, din perioada 10-31 august 1788 aflat în Arhivele Istorice Militare din Budapesta (VII, fond XXXV, pag.14), maiorul Stein, aflat pe câmpul de luptă, avea să redea astfel luptele pentru cucerirea cetății-peșteră asaltată de pașa Mehmed Memis, aflat în fruntea a 7.000 de infanteriști și 1.000 de călăreți: “10 august. După-amiază, în jurul orelor două, inamicul îndrăznește un asalt asupra Dubovei, cu 36 de șăice (…) și la peștera lui Veterani (…).La orele șapte seara au încetat focul; 11 august: La orele patru dimineața a început o sângeroasă confruntare. Armata noastră a fost atacată din patru direcții(…) Au căzut peste 2.500 de oameni, batalionul a pierdut 346 de oameni, 2 caporali de artilerie și 15 tunari; 13 august: De la orele patru ale dimineții până la orele șapte seara, turcii au atacat reduta nr.1, care a fost fortificată cu șapte tunuri și au azvârlit 344 de bolovani, rănind doi oameni…”.

Șeful Parcului Natural ,,Porțile de Fier” a concluzionat că după 20 de zile de asediu, la 30 august, maiorul Stein a fost obligat să capituleaze, situație care a transferat cetatea din peșteră Imperiului Otoman, însă, de-a lungul timpului, a fost pierdută în favoarea austriecilor.

Actualmente cetatea Peth/Veterani este prima din sud-vestul județului Mehedinți în care s-au efectuat lucrări de amenajare. Și acum, ca în vechime, ea poate fi vizitată numai dinspre Dunăre. De aceea administrația ariei protejate menționate a executat un ponton pentru acostarea ambarcațiunilor și o alee de acces pentru a fi vizitată de miile de turiști atrași în Clisura Dunării de istoria cetății ascunse în creierii Muntelui Ciucarul Mare.

AGERPRES/(A, AS — autor: Florian Copcea, editor: Diana Dumitru)