Turist in Romania

Facebook Twitter Email
 Biserica domnească din Curtea de Argeș
În timp ce autocarele cu turişti se varsă la Mănăstirea lui Manole, mânate de ghizi grăbiţi, iar lumea n-are timp să se închine pentru că fotografiază, o minune rămâne ascunsă, în singurătate: este Biserica Domnească a Basarabilor. Rarii trecători care au inspiraţia să-i treacă pragul devin fascinaţi: sub cupola întunecoasă, aureolele sfinţilor licăresc palid, a reproş. Sunt fresce de secol XIV, care l-ar face invidios şi pe Giotto. Cu economie de mijloace, câteodată cu numai două culori (un albastru translucid şi un bej saturat, sticlos), meşterii au înfăţişat cetele îngereşti, iar feţele apostolilor au fost migălos construite. Ici, o vezi pe Maica Domnului într-o ipostază aproape laică, ținându-și cu greu pântecul umflat, sub pulpanele hainei; colo, tâlharii din dreapta şi stânga lui Hristos îşi poartă crucile parcă dansând, dezvăluind o uluitoare anatomie. Pe peretele de nord-est, un misterios graffiti anunţă şi datează moartea marelui Basarab Voievod.
 
Pilda bogatului care şi-a făcut casă
Nu se ştie cu exactitate cine a ridicat acest lăcaş şi nici în ce an a făcut-o. Pisania de deasupra uşii de intrare a fost distrusă acum 200 de ani. Oricum, biserica se află în spaţiul Curţii Domneşti a Basarabilor, iar construcţia ei se pare că s-a întins pe zeci de ani, în perioada legendară a fondării Ţării Româneşti, de la sfârșitul secolului al XIII-lea şi până la jumătatea secolului al XIV-lea. E o vreme a misterului. Unele tradiţii vorbesc despre descălecarea lui Negru Vodă, pe la 1215, un voievod din Făgăraş care a trecut munţii la Câmpulung, probabil în urma atacurilor cavalerilor teutoni, implantaţi în Ţara Bârsei la 1211 de regele ungar, Andrei al II-lea. De la Câmpulung, el va străbate dealurile şi va fonda capitala, Curtea de Argeş. De aici, legenda îşi dă frâu liber: Negru Vodă avea un cal înaripat, cu care îi bătea pe tătari, ridica stăvilare pe Dâmbovița ca să inunde valea în calea duşmanilor, răpea la hotarul Moldovei femei venite la târg (o nouă răpire a Sabinelor…), ridica fortăreţe în locuri inaccesibile (precum cea de la Cetăţeni) şi câte şi mai câte. Ce reţin istoricii din legende? Că este posibil să fi existat mai mulţi domni ai locului, poate şefi cumani, poate voivozi veniţi peste munţi, care, pe fondul atacurilor tătarilor, ce au slăbit până la anihilare puterea Regatului Ungar, au unit mai multe căpetenii din văile de sub munte, constituind o structură politică feudală, numită Ţara Românească.
Oricum, istoria „oficială” începe după 1310, când boierii ţării îl aleg domn pe Basarab I, fiul lui Negru Vodă. De aici avem documente: „Cronica pictată de la Viena” povesteşte lupta lui Basarab I cu regele ungar Carol Robert de Anjou, la încă neidentificata Posadă. După victoria valahilor, cu prada de război şi din comerţ, Curtea de Argeş înfloreşte. Suntem pe la 1330. Dinastia Basarabilor se întăreşte – întâiul născut al Domnului, Nicolae Alexandru, va ajunge să trateze cu Ludovic, noul rege al Ungariei, o vasalitate convenabilă. E şi timpul ridicării Bisericii Domneşti. Lui Nicolae Alexandru îi va urma la tron fiul său, Vlaicu, al treilea Basarab, apoi dinastia va continua cu Radu I (zis cel Negru, în timpul căruia se va termina zugrăveala Bisericii domneşti), care a fost tatăl lui Mircea cel Bătrân. Apoi istoria se învaţă la şcoală. Anii au trecut, nemiloşi peste Biserica Domnească. Multe au văzut bătrânele ziduri: incendii, cutremure, inundaţii, ba chiar și restauratori nepricepuţi. Pe la 1827, noii „ctitori” scot pardoseala de cărămidă, considerată prea modestă, strivesc pietrele mormintelor voievodale din sfântul lăcaş, jefuiesc tot ce le cade în mână, compromit zugrăveala.
 
Lespedea misteriosului mormânt nr. 10
Abia la începutul secolului XX, „Comisiunea Monumentelor Istorice” desemnează o echipă de savanţi, printre care şi marele Nicolae Iorga, care să cerceteze ce se mai poate salva. Sunt înlăturate rândurile de cărămidă şi… surpriză! Apar 14 morminte, dintre care unul, mormântul nr. 10, este găsit intact! Lespedea care-l acoperă nu poartă însă nicio inscripţie, ci doar un desen straniu – un Arbore al vieţii încununat de o stea cu 12 colţuri, formată din tot atâtea triunghiuri echilaterale. În mijlocul stelei, alt simbol solar. Racla de piatră mai are săpată la picioarele mortului o cruce templieră şi la cap o Stea a lui David!
Cavalerul cu lebădă
Arheologii abia îşi ţin răsuflarea. Lespedea este trasă la o parte şi, din negrul mormânt, apare vedenia unui nobil cavaler. Pe cap poartă o diademă de mărgăritare, strânsă cu un lanţ de aur peste părul lung. O tunică din mătase purpurie, veneţiană, împodobită cu zvastici, îi acoperă pieptul. Treizeci de nasturi de aur încheie haina, strânsă la mâneci, la piept şi la gât cu mărgăritare. Un guler de dantelă, lucrată în mătase şi aur, amintește de moda galantă a Apusului. Cavalerul e încins cu o centură brodată cu metal preţios, care se strânge cu o uluitoare pafta de aur, înfățișând un castel cu patru turnuri. În faţă, pe smalţ albastru, o lebădă de argint cu cap de femeie străluceșteenigmatic. Inele dăltuite cu litere latine se văd pe oasele descărnate ale mâinilor. Apoi, deodată, în contact cu aerul, ţesăturile minunate se pulverizează, rămânând, ici-colo, câteva petice! Disperat, marele Iorga cade în genunchi şi seroagă de iertare. Dar ireparabilul se produsese…
 
Paftaua centurii, în formă de castel, cu misterioasa lebădă cu cap de femeie
După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat relicvele şi au plecat la Bucureşti. Nu vă luaţi după plăcuţa de plastic, anunțând lapidar că acolo a fost înhumat Vladislav Vlaicu… În lipsa unor teste ADN şi a cercetării amănunţite a relicvelor, nici până astăzi nu se ştie sigur al cui este acest mormânt. Unii au crezut că măreţul Cavaler cu lebădă ar fi Radu Negru… Se ştie însă cu siguranţă că Iorga i-ar fi zis Reginei Maria, care făcuse o pasiune pentru inelele Cavalerului: „Majestate, lăsaţi-le! Sunt ale Dinastiei Basarab, nu ale Casei Hohenzollern – Sigmaringen”.
Radu Negru? Sau mormântul este mai vechi? În lipsa datării cu C14, istoricii se mulţumesc cu speculaţii. Există însă şi alte chei cu care poţi deschide uşa misterului. Analizând simbolurile înscrise pe obiectele din mormânt, anumiţi autori au făcut, de-a lungul ultimilor 80 de ani, afirmaţii uluitoare.
 
Floarea vieţii pe lespedea mormântului
În „Dacia hyperboreană”, Vasile Lovinescu propune următoarea teorie, în consonanţă cu scrierile lui B.P. Hașdeu, Ovid Densuşianu şi René Guénon: Întemeierea Țărilor Române a fost făcută de iniţiaţi în vechile mistere, moştenite de la daci, care şi ei le-au căpătat anterior. Până la anul 1300, când intră în istorie, Basarabii sunt o castă, nu o familie – casta sacerdotală a dacilor, „purtătorii de căciuli”, cum îi numea scriitorul antic Iordanes, supravieţuind 1000 de ani după retragerea aureliană, în Oltenia de sub munte şi în Haţeg. Cavalerul cu lebădă este, la rândul lui, un iniţiat, emanând dintr-un centru hyperborean polar, întrucât pe sarcofag se află dăltuit Arborele vieţii, „Y”-ul sacru al lui Ianus, iar paftaua aminteşte că, în urmă cu 4000 de ani, Polul Ceresc era în Constelaţia lebedei sau a dragonului. Mulţi domni ai noştri, până la Mihai Viteazul, au fost conştienţi de descendenţa lor, adăugându-și în faţa numelui particula „IO”, care înseamnă „Ianus” sau Ion Sânt Ion – „REGELE DACILOR”, o funcţie, aşa cum noi purtăm în faţa numelui titluri ca „ing.”, „prof.” sau „dr.”. Iar Negru-Vodă (sau Radu-Negru) este tot o funcţie, existând mai mulţi domni care au purtat acest nume. Ţările Române (Moldova, Transilvania şi Ţara Românească) intră în istorie prin aceşti agenţi (Iancu Corvin, Dragoş şi Negru-Vodă) sub semnul Negrului, sub semnul lui Saturn.
 
O cruce templieră pe mormântul unui domn ortodox?
Notă: În legendele germaneCavalerul cu lebădă este Lohengrin, fiu al lui Parzival și cavaler al Sfântului Graal.
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Amplasat într-un cadru pitoresc, în satul Curțișoara din județul Gorj, pe cea de-a doua terasă a Jiului, Muzeul Arhitecturii Populare este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Oltenia.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Este un muzeu în aer liber care cuprinde în patrimoniul său zeci de obiective, dispuse concentric pe o suprafață de 13 hectare, cărora li s-a adăugat, în anul 2002, ansamblul arhitectural ”Gheorghe Tătărescu”, strămutat de la Poiana-Rovinari, ca urmare a extinderii lucrărilor miniere în zonă.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Începuturile muzeului datează din 1966, când au fost organizate o serie de expoziții de etnografie având ca temă ”portul popular în Gorj” și au fost achiziționate mai multe monumente de arhitectură populară din zone reprezentative ale județului: Bumbești-Jiu, Racoți, Găleșoaia, Cârligei, Țicleni, Cărbunești-sat, Timișeni, Dobrița, Baia de Fier, Glodeni, Olari, Drăguțești, Padeș, Bălești și Boroșteni.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Între anii 1966 și 1975, obiectivele au fost amenajate în jurul Culei Cornoiu, o locuință permanentă, construită în anul 1785, pe trei niveluri (caturi) ridicată pe un platou ce domină valea Jiului, asigurând vizibilitate spre sud în direcția Târgu Jiu. Cula a fost restaurată în anii 1966-1967 și integrată muzeului.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Muzeul fost inaugurat în august 1975, meritul revenind arhitectului Elena Udriște și tatălui acesteia, arhitectul Nicolae Vânătoru, care au conceput primele schițe ale muzeului. A fost amplasat în satul Curțișoara, la 10 km nord de Târgu Jiu și, îmbogățindu-și permanent colecția de patrimoniu, a ajuns să cuprindă peste 35 de monumente de arhitectură din secolele XVIII-XIX, între care Cula Cornoiu (1725), Biserica ”Sf. Ioan Botezătorul” (1820), case și gospodării țărănești din lemn, reprezentative pentru diferitele zone ale județului, pivnițe, pătule, instalații tehnice populare, mobilier țărănesc, piese de port, țesături, unelte, ceramică, crestături în lemn. Cea mai veche casă expusă, ridicată cu peste 200 de ani în urmă, este Casa Popii Udriște, din satul Olari, ce datează din 1802.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Acestor obiective li s-au adăugat, în anul 2002, ansamblul arhitectural Gheorghe Tătărescu. Acesta este alcătuit din o casă-culă biserica familiei cu hramul Sf. Gheorghe și casa Antonie Mogoș, achiziționată de către familia Tătărescu din satul Ceauru, comuna Bălești, precum și două conace. Ansamblul a fost strămutat din localitatea gorjeană natală a marelui om politic și de stat, Poiana, dispărută ca urmare a lucrărilor de exploatare a lignitului. Obiectivele acestui ansamblu au fost donate de Sanda Maria Tătărescu-Negropontes, fiica fostului premier liberal Gheorghe Tătărescu, iar amplasarea pe noul teren s-a făcut respectând cât mai fidel dispunerea și orientarea fiecărui obiectiv, astfel încât ansamblul să reamintească pe cât posibil de vechea curte boierească din localitatea Poiana.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Muzeul mai expune mori de apă, pive, uleiernițe și alte construcții utilitare din gospodăriile rurale care au fost demontate și aduse din satele din jur sau din spațiul Gorjului și apoi remontate la Curțișoara precum și fântâna Sf. Arhangheli (1896).

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

O parte din terenul muzeului precum și mai multe clădiri reprezentative, între care și Cula Cornoiu, în jurul căreia a luat ființă, au fost retrocedate, în martie 2006, moștenitorului fostului proprietar, Constantin Neamțu, care s-a stabilit în Franța în 1945. Pe terenul retrocedat moștenitorului se află 16 case între care casa Dumitru Mihai, din Timișeni, un șopron pentru căruțe, conacul de plai din Bumbești-Jiu, piva de bătut dimii, din Padeș, pivnița din Boroșteni, cruci monumentale din piatră amplasate alăturat drumului de acces către culă și conac, și alte bunuri.

Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj este declarat monument istoric.

AGERPRES (Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email
  • Sursă: ∞ DREAMER ∞/ weheartit.com
  • Sursă: ?☀️Felicitas☀️?/ weheartit.com
  • Sursă: ☯Andrada☯/weheartit.com

Câteva zile și vine vara. Tocmai de aceea, ne-am gândit să ne “facem temele din timp” și să vă povestim nu despre litoralul românesc, spre care trebuie să mergem cu mașina câteva ore bune, ci despre plajele necunoscute care se află la doar câțiva kilometri de București. Mai exact, este vorba despre o distanță de aproximativ 60 de kilometri, cam cât din București până la Ploiești. Așa’i că sună de vis? Citiți cu atenție mai jos, luați aminte și țineți-le minte pentru weekend-urile din iunie, când nu veți mai petrece mult timp pe drum până la mare.

Un pic peste 1.000 de kilometri este lungimea malului românesc al Dunării și pe tot parcursul lui sunt nenumărate plaje naturale, unele amenajate cu grijă de afaceriștii din zonă, altele simple, care îndeamnă vizitatorii la relaxare și răsfăț.

  • Comuna Gostinu

Sunt doar 50 de kilometri de București până la Gostinu din Giurgiu, o plajă care ne așteaptă cu mașina, cortul sau doar cu un costum de baie și o carte bună. Drumul până la plajă este destul de complicat, ba chiar dacă nu aveți noroc puteți rămâne cu mașina prin zonele nu tocmai cu asfalt ca’n palmă, tocmai de aceea e recomandat să întrebați localnicii pe unde ar trebui să o luați exact pentru a ajunge la plajă.

Ceea ce veți descoperi este mai bine de un kilometru de nisip fin și plajă.

  • Mocanu

Mocanu este o plajă necunoscută de mulți de lângă Podul Prieteniei, mare atenție și aici pentru că zonele neamenajate nu presupun doar sălbăticie și relaxare, ci și pericole, precum acela că dacă vă prinde o ploaie serioasă, drumurile nepietruite vor deveni adevărate capcane.

Sursă: ∞ DREAMER ∞/ weheartit.com
  • Neajlov

Lăsăm malul Dunării și ne apropiem și mai mult de București, la doar 30 de kilometri de mers cu mașina de Capitală avem lacul Neajlov, unde liniștea și pacea fac parte din “meniul zilnic”. Ajungeți rapid dacă mergeți spre Giurgiu prin Călugăreni, în direcția opusă spre Comana. Merită orice efort drumul, pentru că locul este de vis, cu pădure, apă, soare, vegetație și liniște.

  • Argeș

Și mai aproape de București este orașul Bolintin-Vale, la doar 23 de kilometri vest de Capitală. Vara, orașul este tranzitat de mulți care sunt în căutare de plaje frumoase pe malul râului și nici nu este de mirare având în vedere că timpul petrecut de când ieșiți pe ușa apartamentului și până la plajă e de sub o oră după ce învățați drumul.

  • Valea Doftanei

E un pic mai departe de București, dar trebuie să ajungeți vara aceasta la Valea Doftanei. Cu puțin noroc nu veți face mai mult de două ore până acolo, e un pic mai sus de Câmpina, la 130 de kilometri de Capitală. Poienițele mari și verzi, oamenii relaxați și apa curată vă vor reîncărca bateriile.

Autor Roxana Jilăveanu

Sursa: getlokal

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Salina Turda reprezintă “un motiv în plus pentru a vizita România”, potrivit site-ului smithsonian.com, care ilustrează materialul în care recomandă acest obiectiv cu o serie de fotografii realizate, de-a lungul timpului, de către turişti.

Mina de sare de la Turda a fost transformată într-un minunat, dar ciudat parc, notează Smithsonian.com. Mina este un monument istoric din timpuri vechi, când exploatarea sării reprezenta o afacere de succes în regiune. Începând din anul 1992, mina a fost înregistrată ca sit istoric. Aceasta a fost transformată într-un parc în care se găsesc coşuri de baschet, mici terenuri de golf, un lac subteran, un centru spa şi multe alte facilităţi.

“Un motiv în plus pentru a vizita România”, se mai spune pe site-ul smithsonian.com.

Revista Smithsonian şi Smithsonian.com analizează subiectele şi problemele care merită cercetate, studiate şi expuse de Institutul Smithsonian – ştiinţă, istorie, artă, cultura populară – şi realizează cronici pentru cititori.

Institutul Smithsonian este un institut de învăţământ şi cercetare şi un complex de muzee, administrate şi finanţate de guvernul Statelor Unite ale Americii şi de fonduri caritabile, contribuţii benevole şi din profiturile obţinute din operaţiunile sale de retail şi activităţile de acordare a unor licenţe. Institutul Smithsonian este cel mai mare complex muzeal din lume şi multe dintre clădirile sale sunt repere istorice şi de arhitectură.

Totodată, Salina Turda a fost inclusă, în 2013, într-un top 25 al destinaţiilor de călătorie incredibile din lume, despre care turiştii nici nu ştiu că există. Astfel, Salina Turda este listată în acest clasament al “destinaţiilor de călătorie incredibile despre care nici nu aţi ştiut că există” de către site-ul american Business Insider, în contrast cu atracţii turistice tradiţionale, cum sunt cetatea Vaticanului din Roma, turnul Eiffel din Paris şi catedrala Westminster din Londra.

Exploatarea sării la Salina Turda datează din epoca romană. Salina a fost închisă în 1932 şi a fostredeschisă pentru public şi pentru pacienţii cu boli respiratorii în 1992.

În perioada 2008-2010, ea a fost modernizată în urma unei investiţii de aproape şase milioane de euro din fonduri europene şi a fost inaugurată, în ianuarie 2010, în prezenţa premierului de atunci, Emil Boc, şi a ministrului Turismului de la acea vreme, Elena Udrea. De la deschiderea din 1992 până în prezent, Salina Turda a fost vizitată de aproximativ 2 milioane de turişti români şi străini.

Sursa: Bucharest Herald

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

La patru ore de mers cu maşina din Bucureşti, lângă comuna gorjeană Polovragi, în Munţii Căpăţânii, se găseşte una dintre cele mai mari cavităţi stâncoase din ţara noastră. Speologii încă nu i-au găsit capatul, iar legenda spune că ieşirea e tocmai în Transilvania, la Sarmisegetuza

O zi “cheltuită” ca să vizitezi o peşteră în care legenda spune că a trăit un zeu pare o investiţie bună. Caverna de la Polovragi este cu adevărat o minune despre care puţini români au aflat. Cei 25.000 de vizitatori care au intrat anul trecut în scobitura de kilometri a stâncii o fac mai mult din întâmplare. Muzeografii de la Muzeul Gorjului recunosc sincer că turiştii au descoperit caverna doar după ce în zonă s-a deschis Transalpina, drumul auto care trece prin Parâng şi leagă Gorjul de Alba.
Deşi nu are “camere” spectaculoase de peste o sută de metri înălţime cum are peştera Skocjan din Slovenia, grota gorjeană este una dintre cele mai lungi din Europa cu peste 10,3 km şi specialiştii nu sunt siguri dacă i-au dat de capăt.

Pe drumul spre Zamolxis sar păstrăvii din râul Olteţul Dacă se porneşte din Bucureşti, ca să se ajungă la destinație, se merge spre Râmnicu Vâlcea, se trece de Horezu şi apoi va ieși, undeva în cale, şi localitatea Polovragi. Se poate ajunge uşor şi fără automobil. Dacă se ia autobuzul spre Târgu Jiu, trebuie doar să se ceară la șofer o staţie în comuna cu pricina aşezată la poalele masivilor Capăţânii şi Parâng. Odată ce se ajunge în localitate, mai întâi se dă o raită pe la mânăstire. E din secolul XVII şi e realizată în stil bizantin. Nu e mare aşa că se bifează rapid vizitarea ei! După ce se ieşe din Casă Domnului, urmează drumul forestier spre grota unui alt zeu. Sună bine! Până la destinație e timp să se admire drumul spre casa lui Zamolxis, peisajele din Cheile Olteţului sunt magnifice. Râul cu acelaşi nume îi însoţeşte zgomotos pe temerari pe partea stângă a potecii. Tot în amonte urcă şi păstrăvii care sar uneori din apă ajutaţi de micile cascade formate de pietrele din albie. Peisajul te fură, aşa că nici nu nu-ţi dai seama că ai şi ajuns la peşteră. Acasă la zeul dacilor Din cei 10 km ai peşterii doar vreo 900 de metri sunt accesibili publicului, în rest doar speologii au acces. În grotă este cald şi umed (temperatură constantă este de 9 grade Celsius şi umiditate medie de vreo 90%, spune ghidul).
Acum se trece la poze, cine are un aparat mai performant e fericit, şi la “uau, ce ciudat e”! Dar pentru a depăşi gardul trebuie să se plătească şi o taxă de 5 lei de persoană (complexul e deschis doar de vineri și până duminică, între orele 11.00-17.00)
Locul are o încărcătură emoţională de excepţie deoarece a fost de-a lungul timpului un refugiu pentru daci, vraci şi călugări.

În interior îţi atrage atenţia:

  • scaunului lui Zalmoxis – piatra pe care se spune că stătea zeul
  • cuptoarele – unde ardeau dacii planta polvraga
  • pictura realizată de către un călugăr în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morţii. Autorul acestui desen ciudat este preotul Pahomie care, în anul 1607, a stat aici, în beznă, alături de vietăţile subpământene, vreme de şaşe luni.
  • Izvorul Speranţelor, din spatele căruia se întrezăreşte Maica Domnului cu Pruncul în braţe
  • Bolta însângerată
  • Camera Albă
  • Bolta Divină

Cam vreo 45 de minute durează traseul până se ajunge iar la ieşire.
Înainte de a spune “la revedere” ghidul aminteşte vizitatorilor că pe vârful de deasupra se găsesc ruinele unei cetăţi dacice, despre care se spune că a fost cetatea lui Zamolxis, cetate la care se ajunge după un traseu de aproximativ 20 de minute de mers prin pădure. Datorita oxigenului eliminat din apă (umiditatea este foarte mare), aerul îţi dă o energie nemaiîntâlnită aşa că noul drum pare floare-la-ureche.

LEGENDELE
Casa lui Zamolxis În Peştera Polovragi sunt urme ale folosirii sale drept turnătorie de metale de către daci, iar o legendă spune că aici s-ar fi refugiat Zamolxis. Legătură cu realitatea este că deasupra peşterii se află o cetate geto-dacică. Chiar se spune că aici încă mai trăieşte Zamolxis, iar picăturile ce se preling din ţurţurii de piatră sunt lacrimile vărsate de el după cucerirea Daciei.

Planta magică care dă numele grotei În peşteră, vracii daci şi cei de dinaintea lor prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă sau polovragă, întrebuinţată în popor ca remediu împotriva bolilor. Ieşirea, la Sarmisegetuza Alt mit ar fi că ieşirea din peşteră se află tocmai în Transilvania. Deocamdată lungimea acestei peşteri atinge 10 km şi cercetările continuă. Aurul Unul dintre miturile străjuite de localnicii din Polovragi, judeţul Gorj, este cel al aurului dacic ascuns în peştera lui Zamolxis.
Căutatorii de comori continuă să vină aici la Polovragi, au cu ei detectoare de metale, pe care le dosesc prin bagaje, se prefac că sunt vizitatori încântaţi de minunăţiile peşterii, apoi se furişează prin cotloane să verifice dacă dau de comoară, povești oferite de ghid la o “pauză” de bârfă. Sursă de energie La “Galeria Ispăşirii” este ceva obişnuit să simti furnicături pe mâini, chiar in dreptul “Tronului lui Zamolxis”. Ghidul spune că detectoarele de biocurenti o iau razna, învârtindu-se făra noima, ca în prezenta unei fiinţe vii, extrem de încărcate cu energie.

Tudor Vladimirescu nu a fost ucis O întâmplare demnă de reținut este cea care îl vizează pe Tudor Vladimirescu. Acesta avea ca obicei să vină pentru rugăciune în preajma zidurilor Mânăstirii Polovragi. O iscălitura de-a sa a rămas în mânăstire și a dat apă la moară celor care susțin varianta neoficială în care o sosie de-a sa ar fi fost ucisă de eterişti, pe cand Tudor a rămas în mânăstire unde a trăit deghizat în călugar. Datele peşterii Are o vechime de peste şapte milioane de ani. Aici s-au găsit desene rupestre, dar şi texte cu scriere cuneiforma săpate în piatră.
Denivelarea este de 87 m (-62, +25).
După unii autori, numele Dacia provine de la Da-Ksha, în care “Da” înseamnă zeu, iar “Ksha”, țară

Autor: Marian Păvălaşc |

Sursa: evenimentul zilei

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email
Fundata1.jpg
autor(i): Andra Troasca |
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Despre Covasna se spune că este un județ sărac, pentru că așa indică PIB-ul, însă acesta deține una dintre cele mai mari, mai bogate și valoroase zăcăminte de apă minerală din Europa.

Bazin aflat în baza de agrement din localitatea Vâlcele, jud. Covasna, construită în cadrul Programului ‘Drumul apelor minerale’.
Foto: (c) MALINA NEGREA / AGERPRES FOTO

În Covasna sunt mii de izvoare de apă minerală — unele devenite branduri, altele cunoscute doar de localnici care le folosesc ca leacuri pentru diverse boli. În unele localități aproape că nu găsești fântâni cu apă dulce, doar apă minerală pe care o scoți cu ciutura. Fiecare cu alt conținut, cu alt gust și cu alte proprietăți curative.

Pe vremuri, atunci când oamenii din zonă aveau vreo problemă de sănătate, nu dădeau fuga la medic, ci mai degrabă căutau un izvor cu apă minerală tămăduitoare.

În stațiunea Vâlcele, de lângă Sfântu Gheorghe, cândva mai celebră decât Karlovy Vary, există un izvor de apă minerală cu un conținut extrem de mare de magneziu, 335 de miligrame la litru, prin urmare este un excelent remediu pentru una dintre bolile secolului — stresul. E bună și pentru gastrite, ulcer, osteoporoză, reumatism și multe alte boli care se tratează cu bani mulți și pumni de medicamente. Oameni importanți au venit de-a lungul timpului la Vâlcele pentru a face cură cu apă minerală și băi ”clocotitoare”. Chiar și capete încoronate, printre care Carol I și regele Ferdinand al României.

Fotografii-document din sec. al XIX-lea al centrului de agrement din localitatea Vâlcele, jud. Covasna.
Foto: (c) MALINA NEGREA / AGERPRES FOTO

Voievodul sârb Miloș Obrenovici, care a vizitat Vâlcele în 1841, a donat bani pentru ridicarea unei biserici după ce s-a vindecat în urma tratamentului făcut în această stațiune. Dar pe aici au trecut și Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Anton Pann, Dimitrie Bolintineanu, Titu Maiorescu și mitropolitul Andrei Șaguna, spunea muzeograful Nicolae Moldovan, ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani, cel care a adunat mărturii, documente și fotografii și a realizat monografia localității Vâlcele.

Din păcate, stațiunea și-a pierdut strălucirea de altădată, vilele au fost lăsate în paragină și, fără a vedea fotografiile de epocă, greu ți-ai putea imagina vremurile sale de glorie, când fanfara cânta în parc, iar aleile erau pline de turiști ieșiți la promenadă. Astăzi, stațiunea Vâlcele trăiește în anonimat, dar apa minerală continuă să curgă.

Baza de agrement din localitatea Vâlcele, jud. Covasna, construită în cadrul Programului ‘Drumul apelor minerale’
Foto: (c) MALINA NEGREA / AGERPRES FOTO

Și curge…Localnicii își spală cizmele de cauciuc sub jetul de apă minerală, iar orășenii vin de la zeci de kilometri pentru a lua apă de izvor. Aici există și singura fabrică de îmbuteliere manuală a apei minerale medicinale, o apă pură, fără adaosuri și ”îmbunătățiri”.

”E îmbuteliată așa cum vine din pământ, fără nicio intervenție, fără a scoate sau a introduce ceva. Apa ajunge la cumpărător așa cum a fost făcută și echilibrată în cel mai performant laborator pe care îl cunosc — natura”, spunea Silviu Manole, patronul societății Wega Invest.

La Șugaș Băi, o mică și cochetă stațiune de vacanță aflată în apropierea municipiului Sfântu Gheorghe, se găsește izvorul Elisabeta, folosit de sute de ani ca remediu împotriva bolilor hepatice și a gastritelor.

În nordul județului, la Balvanyos, se află ”izvorul de ochi”, care tratează conjunctivitele. Copacii din jurul izvorului sunt acoperiți cu o puzderie de batiste folosite de cei ce și-au spălat ochii cu apa miraculoasă și care cred spusele bătrânilor că astfel vor scăpa de boli.

Printre miile de izvoare de apă minerală din județul Covasna există unul care poate ”prezice” cu exactitate vremea cu 24 de ore înainte. Este vorba despre izvorul ”Putya” din localitatea Micfalău, denumit de localnici ”izvorul meteorolog”. Dacă apa e tulbure înseamnă că va ploua, iar dacă e limpede atunci va fi soare. Localnicii spun că izvorul nu a dat greș niciodată în decurs de sute de ani și că au mai multă încredere în ”prezicerile” acestuia decât în buletinele meteorologice prezentate la televizor.

Numai în jurul orașului stațiune Covasna, unde există singurul spital din România de recuperare în urma bolilor cardiovasculare, se găsesc peste 1.000 de izvoare de apă minerală, iar exemplele ar putea continua cu izvoare cunoscute încă de pe vremea romanilor.

Geneza apelor minerale este legată în mare parte de fenomenele post-vulcanice din zonă.

”Trecând prin straturile succesive de sol, apa spală și dizolvă mineralele și sărurile din adâncimile pământului și iese la suprafață încărcată de gaze și săruri minerale”, explică geologul Kisgyorgy Zoltan din Sfântu Gheorghe, care deține o bogată colecție de etichete de apă minerală adunate de-a lungul a peste trei decenii. Are mai mult de 1.000 de exemplare, iar cea mai veche etichetă e datată 1902 — Izvorul Maria din Malnaș. Dacă citești compoziția chimică de pe etichete îți poți da seama că fiecare apă minerală e unică în felul ei.

Conștiente de comoara din adâncuri, autoritățile covăsnene au demarat, împreună cu cele din Harghita, un proiect menit să revigoreze câteva stațiuni lăsate în paragină, dar și să dezvolte alte câteva localități cu potențial balnear. L-au numit ”Drumul apelor minerale”, un drum ce străbate localitățile Bixad, Belin, Malnaș, Vâlcele, Bodoc, Șugaș-Băi, Mărtănuș, Baraolt din județul Covasna și Borsec, Tușnad, Jigodin, Homorod, Remetea din județul Harghita. Au investit 10 milioane de euro, din care mai mult de jumătate din fonduri europene.

În orașul Baraolt a fost reabilitat ștrandul, la Bodoc a fost construită o nouă mofetă, au fost amenajate două izvoare cu apă minerală și a fost construită o nouă clădire pentru băi. La Malnaș au fost reamenajate pavilioanele a două izvoare și parcul, iar la Șugaș și Vâlcele s-au construit centre SPA, cu bazine, băi turcești, saune finlandeze, săli de fitness și alte spații de agrement.

”Era nevoie de investiții pentru că degeaba ai atâta bogăție, dacă turistului nu-i poți oferi și altceva”, spunea primarul municipiului Sfântu Gheorghe, Antal Arpad.

Pe vremuri, în majoritatea localităților din județ, exista câte o baie populară cu apă minerală, un fel de ștrand, să-i zicem așa, în care oamenii se scăldau pentru că le făcea bine la toate. Erau niște bazine mici din lemn, amenajate de regulă în desișurile pădurilor, în locurile în care se găsea câte un ”ochi de apă”. Cu timpul au fost abandonate și cotropite de vegetație, dar unii oameni au mai îngrijit, în trecere, izvoarele de apă minerală de care auziseră din bătrâni, de teamă să nu se înfunde și să li se piardă urma.

Autoritățile locale s-au gândit că ar putea atrage turiștii în zonă dacă ar reconstrui aceste băi tradiționale, așa cum erau ele odinioară. Nu neapărat pentru efectul curativ, cât mai ales pentru ineditul lor.

Odată cu ele au reînviat o tradiție — claca. Unii oameni au venit cu munca, alții cu materialele, iar alții cu mâncarea pentru voluntari. Așa au fost refăcute o parte dintre aceste piscine, la Cernat, Bodoc, Olteni, Peteni și Hătuica, unde orice turist poate petrece în liniște câteva ore departe de vacarmul orașelor și grijile de zi cu zi.

Președintele Consiliului Județean Covasna, Tamas Sandor, spunea că acest proiect este important nu doar pentru că oferă noi perspective turismului local, ci și pentru păstrarea tradițiilor secuilor din zonă.

Covăsnenii au dedicat apei minerale și un festival, intitulat ”Aquarius”, prin care și-au propus să popularizeze apele minerale, mai ales pe cele neîmbuteliate, de izvor. Specialiștii spun că nu toate apele minerale ”rezistă în sticlă”, prin urmare ca să nu-și piardă proprietățile și să aibă efecte curative trebuie băute direct de la izvor.

Festivalul are loc în fiecare an în altă localitate, iar apele minerale sunt aduse în butoaie. Cu acest prilej au loc degustări și concursuri de băut apă minerală, expoziții de etichete, fotografii și cărți poștale vechi, prelegeri științifice, concerte și spectacole de divertisment și, spre deliciul publicului, un tradițional concurs de preparat clătite cu apă minerală.

Ca să poți recunoaște o apă minerală de calitate trebuie să fii atent la compoziție. Specialiștii recomandă să citești eticheta și să alegi o apă minerală care să îți ajute organismul, deci să conțină mineralele care îți lipsesc.

Covasna nu e un județ sărac, dacă ținem cont că are una dintre cele mai valoroase resurse naturale — apa minerală. O bogăție ce izvorăște necontenit și apoi se întoarce în pământ.

AGERPRES (A, AS — autor: Oana Mălina Negrea, editor: Georgiana Tănăsescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 

De multe ori în viaţă se întâmplă să apreciem ceva abia atunci când nu mai există.

Cred că asta este situaţia şi cu vechile noastre case tradiţionale şi implicit cu stilul (de viaţă) rustic autentic. Poate că la o primă vedere pare că mai sunt multe case vechi în satele noastre, dar eu cred că există încă în forma lor datorită bătrânilor care le locuiesc şi că, odată cu dispariţia acestora, e posibil  să  dispară şi spiritul autentic al satului românesc.

Pentru că, din nefericire pentru noi, rareori reuşim să găsim soluţii salvatoare, resurse şi energie pentru a ne implica în proiecte care privesc recuperarea, păstrarea şi transmiterea valorilor tradiţionale. Suntem probabil prea prinşi în rutina vieţii cotidiene pe care o trăim şi nu prea avem timp să ne gândim ce va fi dacă…şi, aşa cum spuneam, nici soluţiile nu par a ne fi chiar la îndemână.

Şi totuşi…

Este, probabil, unul dintre puţinele contexte în care ar trebui să ne bucurăm că suntem în urma celorlalţi. Pentru că, în felul ăsta, străinii care deja sunt în faza de după şi nu mai au ce să păstreze, dându-şi seama că acest stil de viaţă rustic este pe cale de dispariţie vin şi încearcă să facă aici ce n-au mai apucat la ei: să păstreze simplitatea, farmecul şi naturaleţea acestui stil de viaţă şi implicit să conserve arhitectura specifică acestuia. Vin fascinaţi şi găsesc soluţii. Soluţii diferite de la caz la caz, dar care au ca rezultat menţinerea şi promovarea acestui minunat şi autentic mediu rustic.

Duncan şi Penny Ridgley sunt englezi dar de câţiva ani numesc acasă Maramureşul. Au lăsat viaţa agitată a Londrei (Duncan este un fost celebru paparazzo) şi au ales simplitatea vieţii din Breb. Detalii despre întreaga lor poveste găsiţi pe site-ul lor, Somewhere Different.

Eu vreau doar să laud iniţiativa lor de a da unor case vechi o nouă viaţă şi dorinţa lor de a găsi soluţii printre care şi implicarea unor voluntari străini în reconstrucţia şi mentenanţa căsuţelor. Micul sat de vacanţă numit The Village Hotel este un loc fermecător care oferă turiştilor şansa de a se bucaura pentru câteva zile de tihna vieţii „ca la ţară”.

Casele sunt restaurate în aşa fel încât să se păstreze cât mai mult din stilul rustic.

De vreţi să citiţi păreri despre experienţa şederii în acest sat de vacanţă găsiţi petripadvisor numai cuvinte de laudă. Iar despre viaţa din Breb s-a auzit chiar şi laNational Geographic.

Poate că nu e la fel de confortabil, poate că nu ar putea reprezenta acasă chiar pentru oricine, dar gândul că atunci când ai mai mare nevoie să te reconectezi la ceea ce este important în viaţă sau atunci când simţi că vrei să ai câteva momente în care să-ţi aminteşti cum este să trăieşti simplu, ai unde să mergi să te reîncarci, este reconfortant nu-i aşa?

Să ştii că încă mai sunt locuri care păstrează farmecul vieţii de la sat, că ai unde să duci copilul şi să-l înveţi şi altceva decât ceea ce învaţă fie că vrei, fie că nu în lumea tabletelor, că ai unde să te întorci, este important, nu credeţi? Nu ştiu alţii cum sunt dar eu apreciez enorm ceea ce fac cei care se implică în astfel de proiecte şi mă bucur de fiecare dată când dau peste aceste  exemple. Şi mereu mă gândesc că e musai să învăţăm să preţuim ceea ce avem, înainte de fi prea târziu.

 Sursa: financiarul

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Şanţul de apărare al fortificaţiei turceşti din Timişoara, menţionată în scrierile şi hărţile vechi şi care datează din secolul al XVI-lea, a fost descoperit de arheologi în Piaţa Unirii, unde au loc lucrări de reamenajare, fiind, de asemenea, găsite obiecte ceramice şi două schelete umane.

Arheologul de la Muzeul Banatului Dragoş Diaconescu, care face parte din echipa de cercetare a şantierului arheologic din Piaţa Unirii din Timişoara, a declarat, duminică, pentru Mediafax, că acolo a fost descoperit şanţul de apărare al fortificaţiei turceşti din secolul al XVI-lea.

Fortificaţia turcească de la Timişoara este menţionată în scrierile istorice, existând şi hărţi vechi cu amplasamentul acesteia, însă arheologii nu vor săpa pentru descoperirea acesteia, întrucât planul de reamenajare nu cuprinde şi perimetrul unde ar fi construită cetatea.

Potrivit sursei citate, arheologii au găsit inclusiv buştenii de stejar care protejau şanţul de apărare construit din bucăţi de cărămidă şi pământ bătut. De asemenea, pe straturile de pământ săpate de cercetători se poate vedea un strat gros de cenuşă, de pe vremea când Eugeniu de Savoya cucerea cetatea Timişoarei, în 1716.

“Se vede latura exterioară a şanţului cu apă al fortificaţiei turceşti din Timişoara. Se poate vedea un şir de buşteni puşi unul lângă altul, cel mai probabil lemn de stejar. Aveau rolul de a întări malul şanţului cu apă, pentru a-l proteja de eroziunea provocată de apă. În anul 1718 armata austriacă executa nişte secţiuni transversale prin fortificaţiile cetăţii turceşti şi acum ni se prezintă niste imagini generale despre acest aspect. Este foarte clar că turcii au întărit cu lemn de stejar marginile atât din exterior, cât şi din interior ale şanţului de fortificaţie. În partea sudică se vede valul de pământ al cetăţii turceşti, val care era dublat de mai multe rânduri de palisade. Acest lucru înseamnă garduri mari, făcute din buşteni, îmbrăcate în lut şi vopsite”, a explicat arheologul Dragoş Diaconescu.

Arheologii au putut stabili, în urma săpăturilor din Piaţa Unirii, că zidul cetăţii Timişoara, la momentul când şanţul de apărare era funcţional, adică în secolul al XVI-lea, era alb şi a fost construit din lemn şi lut.

“Practic, zidul cetăţii la momentul respectiv era de culoare albă, fiind construit din lemn şi din lut. Putea să absoarbă mult mai bine şocul pe care îl provocau armele de foc, destul de evoluate la începutul secolului al XVIII-lea, arme de foc pe care, de altfel, Eugeniu de Savoya le foloseşte pe deplin în momentul asediului (în anul 1716 – n.r.)”, a spus arheologul Dragoş Diaconescu.

Tot în Piaţa Unirii din Timişoara au fost găsite şi obiecte, printre care vase sau fragmente de vase din ceramică, dar şi arme sau unelte.

“Sunt foarte multe obiecte descoperite: ceramică, unelte, arme. Sunt fragmente de ghiulele, cuţite care pot fi şi unelte casnice şi arme. Două dintre ele sunt de tip briceag. Acum sunt la inventariere, la Muzeul Banatului”, a menţionat arheologul.

Lângă Domul Catolic, în Piaţa Unirii, au fost găsite şi două morminte care datează din perioade diferite. Unul dintre scheletele umane descoperite este de adult, iar celălalt de copil.

“Avem două morminte umane descoperite. Unul de copil şi altul de adult. Le-am găsit în apropierea Domului. Nu credem că a fost un cimitir aici, ele nu datează din aceeaşi perioadă, sunt din perioade diferite. Unul dintre ele este din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, iar cel de-al doilea, cel mai probabil din secolul al XVI-lea. Niciunul dintre cele două nu păstrează inventar”, a spus Dragoş Diaconescu.

Pe şantierul arheologic deschis în Piaţa Unirii din Timişoara în cadrul lucrărilor de reabilitare a centrului istoric au fost făcute mai multe descoperiri.

Astfel, fragmente din scheletul unui animal de talie mare, posibil o cămilă, au fost descoperite, joi, în Piaţa Unirii din Timişoara, rămăşiţele datând, cel mai probabil, din secolul al XVI-lea. În acest caz, urmează ca arheo-zoologii să se pronunţe cu privire la animalul căruia îi aparţin rămăşiţele.

Tot în Piaţa Unirii din Timişoara, au fost descoperite, în luna februarie, porţiuni din pavaj şi trotuare din cărămidă care datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi despre care se crede că duceau spre Domul Romano-Catolic.

Lucrările de reabilitare a centrului istoric din Timişoara au început la sfârşitul lunii octombrie şi sunt realizate de firma Romprest, care face lucrări de arhitectură, rutiere, de alimentare cu apă şi canalizare, reţele de alimentare cu energie electrică, instalaţii electrice pentru iluminatul public şi telecomunicaţii.

În cadrul lucrărilor, au mai fost descoperite, în Piaţa Libertăţii, obiecte din perioada ocupaţiei otomane, pereţii unei băi turceşti, un sistem de canalizare şi postamentul unei statui.

În Piaţa Sfântul Gheorghe, s-au descoperit zidurile unei moschei construite după anul 1552 şi ale Bisericii Sfântul Gheorghe, construită după anul 1754, precum şi un cimitir turcesc cu peste 80 de morminte.

În Piaţa Ţarcului, în faţa Palatului Dicasterial în care funcţionează instanţele din Timiş, au fost descoperite zidurile unei cladiri administrative din timpul Imperiului Habsburgic.

La finalul lucrărilor, programat pentru iulie 2015, zece străzi vor deveni pietonale. În plus, vor fi schimbate aproape în întregime pieţele Sfântul Gheorghe, Libertăţii şi Ţarcului, excepţie făcând Piaţa Unirii, unde se vor face doar lucrări pentru înlocuirea reţelelor subterane şi a pavajului.

Totodată, proiectul prevede schimbarea mobilierului urban din zonă, iar subsolurile clădirilor istorice ar urma să fie transformate în spaţii comerciale.

Durata de execuţie a lucrărilor este de 21 de luni, iar valoarea totală a proiectului este de 53.005.711,38 lei, la care se adaugă TVA de 12.582.466,32 lei. Din acest total, contribuţia eligibilă a Uniunii Europene este de 42.013.145,55 lei, adică 80,35%, cea a bugetului de stat este de 9.228.774,35 lei, adica 17,65%, iar cea a Primăriei Timişoara este de 1.936.120,60 lei. TVA eligibilă este de 12.410.137,20 lei.

Sursa: Bucharest Herald

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Peştera Lacul Verde, denumită şi Peştera cu Lac, este situată în peretele vestic al Muntelui Stogşoare, la o altitudine absolută de circa 990 metri şi relativă de 140 metri faţă de talvegul văii râului Cheia, în versantul stâng al Ogaşului Ursului, din Munţii Căpăţânii, Masivul Buila – Vânturariţa.

Peştera Lacul Verde şi-a căpătat denumirea după culoarea intensă a lacului pe care îl ascunde între pereţii săi de stâncă, un ochi de apă de circa 10 metri pătraţi, dar cu o adâncime care atinge în unele locuri chiar şi 3 metri.

A fost explorată şi cartată în anul 1978 de către Cercul de Speologie “Niphargus” Râmnicu Vâlcea, fiind una dintre cele mai apreciate si vizitate pesteri din zonă, adăpostind puncte fosilifere şi faună cavernicolă de interes.

Intrarea relativ mare, de circa 6×4 metri, este urmată imediat de două galerii: prima, foarte îngustă, are numai 10 metri lungime, iar cealaltă, largă şi înaltă, are podeaua dreaptă, acoperită cu fragmente mărunte în primii 15 metri şi cu blocuri mari de calcar în rest, prăbuşite peste vechi concreţiuni.

După 35  de metri, galeria se ramifică: în dreapta se termină cu trei diverticule scurte, iar în stânga coboară la lacul prins între pereţii unei diaclaze. Cele două ramificaţii, după ce îmbrăţişează un imens pilier, se reîntâlnesc în Sala Mare. Ramificaţia principală are o pantă de 4 metri, iar cea secundară este uşor descendentă, neconcreţionată şi foarte largă (25 de metri).

Prezenţa lacului într-o peştera fosilă suspendată în calcare puternic fisurate se explică prin impermealizarea puţului galeriei cu argilă de decalcifiere.

Prin deschiderea unor fisuri, este posibil ca lacul să se dreneze, ca şi cel din Peştera Pagodelor.

Accesul în peşteră este îngreunat datorită blocurilor mari de calcar prăbuşite. Totuşi,nu necesită echipament special, ci surse de lumină.

Peştera Lacul Verde sau Peştera cu Lac este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Valea Oltului, obiectiv pe care nu ar trebui să-l rataţi dacă vă aflaţi în apropiere.

Pentru cei care doresc să viziteze peştera, calea de acces pleacă din D.N. 64A Râmnicu Valcea – Olăneşti, în dreptul satului Cheia se urmează, circa 16 kilometri, un drum modernizat şi forestier, apoi poteca nemarcată pe malul stâng al pâraului Cheia, până în Cheile Cheii.

Sursa: financiarul

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva