Foto: (c) Gina ȘTEFAN/AGERPRES FLUX

Șeful Serviciului Turism de la Salina Praid, Ilie Colorian, a declarat că incinta ștrandului are o suprafață de 5.200 de metri pătrați, din care luciu de apă este de 1.942 de metri pătrați.

Copiii au la dispoziție două bazine, cu adâncime cuprinsă între 60 cm și 1,20 m, după care urmează o zonă de trecere pe sub un podeț, de un metru adâncime și se intră apoi în bazinul pentru adulți, care are o adâncime a apei cuprinsă între 1,20 — 1,60 m, acestea fiind interconectate.

Foto: (c) Gina ȘTEFAN/AGERPRES FLUX

Potrivit lui Ilie Colorian, este vorba de cel mai mare ștrand cu apă sărată din România, cu o concentrație foarte mare a sării, de 220 miligrame pe litru, apa fiind indicată pentru tratarea afecțiunilor reumatice.

Lucrările efective de construcție au început în luna aprilie 2013 și s-au finalizat la 1 iunie 2014, valoarea investiției fiind de 1,5 milioane de euro, cea mai mare făcută vreodată în domeniul turismului de Societatea Națională a Sării.

”Avem 300 de locuri pe șezlonguri care sunt deja amplasate pe zonele de plajă, restaurant cu autoservire, două baruri exterioare, unul la parter, unul la primul nivel, și un bar în piscină. Zonă de plajă amplasată pe parter și pe etaj. Capacitatea totală este de 520 de locuri. Avem 40 de angajați, ștrandul dispunând de salvamari și de personal medical”, a explicat șeful Serviciului de Turism al Salinei Praid.

Foto: (c) Gina ȘTEFAN/AGERPRES FLUX

Sâmbătă, înainte de inaugurarea oficială, intrarea la ștrand a fost liberă pentru toți cei care au dorit să se relaxeze, aproximativ 300 de persoane fiind prezente în incintă.

”Urmărim de câteva săptămâni pe Internet ca să vedem când se deschide ștrandul și astăzi am venit, vă spun, sincer, din curiozitate. E foarte frumos, ne place, apa este mult mai sărată decât în alte locuri din țară și sigur mai venim aici”, a spus o familie de turiști din Piatra Neamț.

Ștrandul cu apă sărată de la Praid face parte dintr-un program mai amplu al salinei din localitate privind dezvoltarea turismului.

Seprodi Zoltan, directorul Salinei Praid
Foto: (c) Gina ȘTEFAN/AGERPRES FLUX

Directorul Salinei Praid, Seprodi Zoltan, a spus că există deja un studiu de fezabilitate pentru construirea unui hotel de patru stele, dar se dorește și amenajarea unei zone de camping și separarea, în subteran, a zonei de distracție de cea destinată bolnavilor care vin pentru tratarea diferitelor probleme respiratorii.

Seprodi Zoltan susține, însă, că pentru realizarea acestor obiective este nevoie și de voință politică.

”Pentru asta este nevoie de voință politică, fiindcă nu trebuie să uităm că 51% aparținem statului și bineînțeles ei ne pot sprijini, pot avea încredere în studiile de fezabilitate pe care le-am făcut și trebuie susținute asemenea investiții. Doar hotelul ar costa în jur de 15 milioane de euro. Aici, Consiliul de Administrație mi-a pus două condiții majore, să intre și un privat în afacere (…) și să obținem și fonduri europene. Deci, trebuie întărită colaborarea și în domeniu privat”, a conchis Seprodi Zoltan.

Salina Praid
Foto: (c) MIircea ROȘCA/AGERPRES FLUX

Începuturile Salinei Praid datează încă din epoca romană. În comuna Praid se află și “Muntele de Sare”, o rezervație geologică inclusă în zonele naturale protejate de interes național, care are aproximativ 60 de hectare și unde cresc plante extrem de rare, unele unice în România.

AGERPRES/(A, AS — autor: Gina Ștefan, editor: Georgiana Tănăsescu)

Osemintele de uriaşi de la Argedava

În anii 1940-1950, la Argedava, judeţul Giurgiu, unde s-a stabilit că a fost prima cetate de scaun a lui Burebista, înainte de a unifica toate triburile dacilor, arheologii au descoperit nu mai puţin de 80 de schelete uriaşe, de umanoizi de 4-5 metri înălţime. Ioniţă Florea, care între 1939 şi 1951 a participat la săpăturile arheologice de la Argedava declara unui ziar local că a văzut cu ochii lui schelete de uriaşi. Bărbatul a povestit că a dezgropat cu mâna lui un craniu neobişnuit de mare, mult mai mare decât cele de om, iar când i-a anunţat pe arheologi, şeful echipei, Dinu V. Rosetti, i-a trimis pe săteni acasă. „Rămâneau şi săpau doar ei, cu oamenii lor”, povestea bărbatul. Osemintele erau urcate într-un camion şi duse în altă parte, nimeni nu ştie unde. Povestea s-a repetat şi în anii următori, în care se spune că au fost descoperite în total 80 de schelete. În partea de sud a Munteniei, în Giurgiu şi Teleorman, există mai multe legende despre uriaşi. Sau „jidovi”, cum li se mai spune. Cea mai populară este legenda lui Novac, care s-ar fi luptat cu un balaur care le făcea rău oamenilor. Novac a reuşit să-l izgonească, iar când a fugit, balaurul a lăsat o dâră pe pământ, care poartă şi acum numele „Brazda lui Novac”. În zonă există şi o mulţime de măguri, despre care poveştile din bătrâni spun că au fost ridicate de jidovi.

Tartarii din Munţii Buzăului şi osemintele de la Scăieni

Legende despre uriaşi întâlnim şi în Munţii Buzăului, la Scăieni. Aici, în cel mai vechi sat din zona Boziorului, au fost descoperite schelete umanoide care măsurau peste 2,4 metri. Ceea ce a frapat în mod deosebit era dimensiunea craniilor, care erau cât „dovlecii de prăsilă”. Descoperirea a fost făcută absolut întâmplător, când oamenii au vrut să planteze o livadă de meri pe o colină din zonă. Scheletele erau intacte, iar lângă ele au fost găsite mai multe fragmente de oale. Oamenii au continuat să sape şi au dezgropat câteva schelete, dar apoi au decis să lase restul mormintelor intacte şi au încercat să sape printre ele. Ei sunt convinşi că scheletele descoperite aparţin uriaşilor despre care vorbeau legendele din bătrâni. În vechime, cu mult înainte ca localitatea să fie atestată, se spune că zona Boziorului era locuită de uriaşi sau „tartari”. Legenda spune că aceştia ar fi construit două subterane sub nişte stânci enorme şi că tot ei ar fi sculptat Stâlpii Tainiţei, de pe muntele cu acelaşi nume, zonă în care nu poate ajunge picior de om în zilele noastre. De asemenea, pe muntele Tainiţa există un loc unde în stâncă sunt săpate “scaune” domneşti a căror origine este inexplicabilă pentru localnici, deoarece se află, de asemenea, la înălţimi foarte mari şi în zone inaccesibile. Legenda tartarilor este susţinută şi de Herodot, care amintea despre ei ca despre un trib nobil şi glorios. Numiţi şi „teutari” sau „titani”, aceştia erau, relata Homer, „favoriţii zeilor”, deoarece „întreceau pe toţi oamenii în înălţime, forţă şi frumuseţe”. Ei au ridicat altare imense pe care aduceau ofrande zeilor, dar şi construcţii sub formă de turnuri şi fortificaţii ciclopice de apărare, după cum spunea Aristotel.

Uriaşii din Ţara Haţegului

Ţara Haţegului este şi ea plină de legende despre uriaşi. Se spune că în zonă două fete de uriaşi au ridicat cetăţi, una la Deva, una pe vârful muntelui Retezat. Cum cea de pe munte era mult mai frumoasă, cealaltă fată de uriaş s-a supărat şi a aruncat cu un fier de plug, distrugând cetatea “rivalei” sale şi retezând, totodată, şi vârful muntelui despre care se spune că atunci şi-a primit şi numele. La începutul secolului al XX-lea, în depresiunea dintre Petroşani şi Deva s-au găsit câteva schelete despre care s-a crezut că aparţineau uriaşilor. Baronul ungur Franz Nopcsa, care studiase ştiinţele naturale la Viena, a fost interesat de descoperiri şi a cercetat oasele găsite de ţărani, însă a stabilit că acestea aparţineau însă unor dinozauri pitici.

Secretul uriaşilor din Bucegi

După cum a reieşit şi din povestea scheletelor gigantice descoperite la Argedava, autorităţile au părut mai mereu secretoase în privinţa uriaşilor. În 2009, echipa emisiunii „Acces Direct”, difuzată de Antena 1, a realizat o anchetă pe tema uriaşilor din Bucegi. După mai multe dezvăluiri privind o reţea de tunele subterane imense care s-ar regăsi în zonă, la redacţie s-ar fi primit un telefon de ameninţare, a cărui înregistrare a fost făcută publică în cadrul emisiunii. Un bărbat misterios le-a „recomandat” jurnaliştilor să sisteze dezvăluirile, deoarece au intrat „într-un joc periculos”. „Nu mai vorbiţi despre Bucegi. Sunt informaţii care trebuie să rămână la nivelul unor structuri şi nu trebuie făcute publice. Să nu vă doriţi să ne cunoaşteţi, să daţi interviuri la noi. Atât am avut de spus”, a fost mesajul transmis jurnaliştilor. Dacă apelul a fost adevărat sau regizat, probabil nu vom afla niciodată. În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, la Cetăţeni (2005), sub mânăstirea Negru Vodă, personaj despre care se spune că avea el însuşi o statură impunătoare şi că îşi ţinea consfătuirile cu căpitanii pe “scaunele” domneşti săpate în stâncă la Scăieni. Şi în Pantelimon – Lebăda, în octombrie 1989, au fost scoase din pământ 20 de schelete de uriaşi, dar în niciunul dintre cazuri cercetările nu au fost continuate.

Legenda lui Gogea Mitu, „Goliatul de România”

Dincolo de toate legendele cu uriaşi, în România a trăit un personaj cu genă de gigant. Toată lumea a auzit cel puţin o dată de Gogea Mitu, cel mai înalt român cunoscut vreodată. Născut Dumitru Goagă, pe 14 iulie 1914, la Mârşani, el a murit însă la numai 22 de ani. Avea 2,42 metri, iar datorită înălţimii sale a devenit celebru în toată lumea. După ce a lucrat o perioadă la Circul Globus, care îl prezenta drept “omul care îndreaptă fierul”, datorită forţei foarte mari conferite de statura sa, tânărul a fost remarcat de un fost boxer care l-a convins să urce în ring. Era anul 1934 când a început să înveţe tainele sportului cu mănuşi, iar primul său meci a avut loc pe stadionul Venus, unde s-au strâns mii de oameni pentru a-l vedea pe “Goliat de România“. Nu a apucat să boxeze decât doi ani, pentru că s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care l-a ucis la numai 22 de ani. Cel puţin asta este varianta oficială, pentru că au fost voci care au susţinut că de fapt ar fi fost otrăvit de oameni geloşi pe succesul său. O rudă îndepărtată a lui Gogea Mitu povestea în 2005 pentru Jurnalul Naţional că în familia Goagă s-a mai născut un băiat cu genă de uriaş, însă acesta a murit la vârsta de 7 ani, când măsura deja 1,80 metri. Ani de zile, însă, a circulat legenda potrivit căreia Gogea Mitu ar fi fugit în munţi, sătul să tot fie privit ca o ciudăţenie a naturii şi întors pe toate feţele de cercetătorii vremii care încercau să descopere misterul înălţimii sale impresionante. Povestea spunea că tânărul a decis să fugă în munţi, iar un prieten l-a ajutat să dispară. Ca ultimă rugăminte la despărţire, Gogea Mitu l-a rugat pe tovarăşul său să-i aducă logodnica pentru a-i spune “adio”, iar la ultima întâlnire cu femeia iubită, acesta a urcat-o pe maşină pentru un ultim sărut şi i-a spus să nu-l mai aştepte şi să-şi refacă viaţa, pentru că nu mai vrea să fie privit ca un monstru.

sursa: gazeta buziuanu

Castelul Corvinilor din Hunedoara a fost inclus de cunoscutul portal turistic TripAdvisor între primele cinci destinaţii de vacanţă din România, poziţia ocupată fiind datorată voturilor primite din partea turiştilor care au vizitat acest monument istoric construit în perioada medievală. 

Ca o recunoaştere a importanţei sale, castelul a primit din partea TripAdvisor un certificat de excelenţă pe anul 2014, fapt ce îl plasează automat pe harta atracţiilor turistice din România şi din lume.

‘Distincţia primită ne onorează şi ne dă încrederea că în acest fel Castelul Corvinilor şi municipiul Hunedoara se îndreaptă spre titulatura de atracţie turistică principală a Transilvaniei’, a declarat duminică, pentru AGERPRES, directorul Muzeului Castelul Corvinilor Hunedoara, Costin Tinca.

Ridicat în secolul al XV-lea de Ioan de Hunedoara, castelul este o construcţie impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane şi un donjon. De-a lungul timpului, castelul a avut mai mulţi proprietari şi a căzut pradă unui incendiu devastator în anul 1854. Prima restaurare a monumentului s-a încheiat în anul 1914, fiind urmată de o altă etapă, în perioada 1956-1968.

Din anul 1974, castelul a fost transformat în muzeu, în prezent acesta deţinând diverse colecţii de arheologie provenite din săpăturile sistematice efectuate în zona municipiului Hunedoara, dar şi expoziţii tematice.

Potrivit datelor oficiale, Castelul Corvinilor din Hunedoara a fost vizitat anul trecut de 300.000 de turişti, plătitori de bilete.

În general, utilizarea nămolurilor ca factor terapeutic are un efect cunoscut de mii de ani, fiind unul din cele mai vechi tratamente folosite încă din Egiptul antic și, apoi, tot mai mult în decursul vremii, iar unele metode de aplicare a nămolului s-au moștenit până în ziua de azi.

Proprietățile terapeutice ale nămolului de la Techirghiol sunt recunoscute în întreaga lume.

Potrivit unor documente, se pare că acestea au fost descoperite de legiunile romane staționate în regiunea Dobrogei. În zona lacului s-au descoperit monede romane și alte elemente care atestă activități economice pe malul Techirghiolului.

Lacul a fost consemnat în scrierile antice ca un popas pe drumul principal ce lega cetățile Tomis și Callatis. Primele atestări scrise privind utilizarea nămolului în scopuri curative aparțin însă armatei otomane, ai cărei comandanți obișnuiau să facă, la începutul anilor 1 800, împachetări cu nămol.

O legendă de prin partea locului, spune, însă, că beneficiile nămolului au fost descoperite de un bătrân olog și orb, pe nume Techir, care călătorea pe un măgar.Acesta ar fi ajuns, din greșeală, în mâlul lacului care îi poartă numele. Ore în șir s-a chinuit bătrânul să iasă din noroiul mirositor, iar când a reușit să scape, și-a dat seama că ochii săi puteau distinge o geană de lumină, iar picioarele sale, până atunci neputincioase, începuseră să îl asculte. Cât despre tovarășul său de călătorie, plăgile îi dispăruseră complet.

Prin așezarea sa geografică, România dispune de o mare bogăție de factori naturali (ape minerale, mofete, nămoluri, lacuri terapeutice) care sunt răspândiți aproape pe întreaga suprafață a țării.

Utilizarea nămolurilor în terapie a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la Techirghiol (sapropelic) și Vatra Dornei (nămol de turbă de la Copăceni și Poiana Stampei). Apoi ea s-a extins la terapia practicată în diferite stațiuni balneo-climaterice de pe litoralul Mării Negre. La începutul secolului al XX-lea, echipe de specialiști români și străini au studiat beneficiile tratamentului cu nămol de Techirghiol. Astfel, în 1924, nămolul sapropelic de la Techirghiol a primit medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris.

Lacul Techirghiol, situat pe țărmul Mării Negre, între localitățile Techirghiol, Eforie Nord și Eforie Sud, este cel mai întins lac salin din România, cu lungimea de 7.500 m, adâncimea de maximum 9 m și salinitatea de peste 90 g/l.

El se deosebește fundamental de celelalte lacuri prin aspectele sale fizico-geografice cu toate că geneza este aceeași (liman fluvio-marin). Temperatura medie a apei este în general apropiată de cea a aerului. Datorită mineralizării ridicate, temperatura apei lacului Techirghiol poate scădea sub 0°C fără să înghețe.

Fauna nevertebratelor ce populează lacul Techirghiol este dominată de crustaceul Artemia salina, care împreună cu alga Cladophora cristalina furnizează materia primă pentru producerea nămolului sapropelic cu componenți minerali activi care îi dau o valoare terapeutică deosebită.

Manifestarea este una tradițională, la care și-au dat concursul mai multe ansambluri folclorice. În acest fel, localnicii spun că întâmpină primăvara, anotimpul în care natura renaște.

Sărbătoarea s-a desfășurat în afara localității, într-un peisaj montan deosebit, foarte aproape de Mânăstirea Călugăra.

“Peisajul e mirific în zonă, ansamblurile își fac datoria și încântă publicul, tradiția este păstrată, la fel ca și portul și jocurile folclorice. În plus, nu lipsesc de la această sărbătoare, micii și berea, specifice zilei de 1 Mai, ziua tuturor oamenilor care muncesc. Aceștia au nevoie de câteva zile care să le fie dedicate, pentru a se odihni și a se relaxa”, a declarat Sorin Chișărău, directorul Casei de Cultură “Mihai Eminescu” din Oravița.

Sărbătoarea Liliacului are o tradiție de peste 30 de ani, însă organizarea manifestării a avut, de-a lungul timpului, mai multe întreruperi.

“Am dorit ca această sărbătoare să fie permanentizată, pentru că este o ocazie de a ne promova costumele populare și folclorul, dar și de a ne păstra obiceiurile. Valea Carașului are ce arăta și sperăm ca manifestarea să adune, de la an la an, tot mai mulți participanți”, a spus primarul orașului Oravița, Dumitru Ursu.

Organizatorii manifestării au fost Primăria și Casa de Cultură “Mihai Eminescu” din orașul Oravița. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Sursa: financiarul

Unic în Europa şi unul dintre cele mai vechi monumente de acest gen din România, Monumentul Paleocreştin de la Niculiţel se află la poalele dealului Piatra Roşie din judeţul Tulcea, în partea de N-E a localităţii Niculiţel, la 30 km vest de municipiul Tulcea.

Monumentul datează de la sfârşitul secolului al IV-lea şi a fost descoperit în primăvara anului 1971 în urma unor ploi torenţiale care au provocat apariţia unei porţiuni din cupola criptei.

Este alcătuit dintr-o bazilică paleocreştină, ridicată deasupra unor morminte martirice şi este cel mai vechi edificiu de cult creştin cu ”nartex” (pronaos sau portic cu un singur etaj situat în faţa navei bisericii) cunoscut pană în prezent.

Nartexul este un element arhitectonic rar întâlnit în zona balcano-pontică, deschis spre o curte interioară asemănătoare atriumului. Absida semicirculară a bazilicii este orientată spre nord-est.

Basilica este un edificiu rectangular de proporţii considerabile — aproximativ 36/14 metri cu un pregnant caracter martiric. A fost construită în secolul al IV-lea, în timpul împăratului Valens şi refăcută în vremea lui Theodosius II, deasupra unei cripte-martirium paleocreştină.

În zona centrală a monumentului, sub pavimentul altarului, se află o criptă-martirium, de formă cubică şi plan trapezoidal, acoperită de o cupolă emisferică sprijinită pe pandantivi. În interiorul acesteia se găsesc două morminte martirice suprapuse. La nivelul inferior se află osemintele a doi martiri ale căror nume nu sunt cunoscute, iar la nivelul superior, într-un sicriu colectiv, se află rămăşiţele a patru martiri — Zotikos, Attalos, Kamasis si Philippos — ale căror nume sunt scrise cu roşu pe pereţii încăperii.

Cunoscuţi arheologic şi atestaţi de izvoarele hagiografice aceştia au fost martirizaţi la nordul Dunării. Nu s-a putut stabili cu exactitate anul martiriului, dar se presupune că ar fi avut loc fie în timpul persecuţiei lui Diocleţian, în anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, în anii 319-324, fie în timpul persecuţiilor religioase întreprinse de către căpeteniile vizigote între anii 369-372. Chiar dacă nu ştiu exact anul martiriului, cercetătorii susţin însă că acesta ar fi avut loc într-o zi de 4 iunie, astfel că cei patru martiri au fost canonizaţi şi figurează în calendarul creştin ortodox la această dată.

Orientarea criptei şi a absidei bazilicii spre nord-est şi nu spre răsărit, cum prevedeau prescripţiile Constituţiilor apostolice a fost impusă de o situaţie dată — orientarea în această direcţie a vechiului mormânt martiric pe axul căruia s-au construit cripta şi absida bazilicii şi care a fost inclus în zona presbiterium-lui.

Basilica şi cripta sunt acoperite de o cupolă de formă semisferică sprijinită pe pandantivi.

În interiorul complexului este deschisă şi o expoziţie permanentă de obiecte paleocreştine, fotografii şi diapozitive care completează spaţiul muzeal al întregului ansamblu paleocreştin.

Monumentul Paleocreştin de la Niculiţel a fost amenajat ca punct muzeal în anul 1998, iar în prezent se află într-un amplu proces de reorganizare, rămânând unul dintre cele mai importante obiective turistice din Delta Dunării şi un punct de atracţie pentru pelerini din ţară şi de peste hotare. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Sursa: Financiarul

Comuna Costeşti din Vâlcea poate fi considerată de departe un colecţionar de patrimoniu, pe teritoriul acesteia aflându-se cele mai frumoase obiective turistice din estul judeţului, începând cu trovanţii, “bolovani căzuţi din cer”, cum li se mai spune prin partea locului, culminând cu spectacolul pe care îl face râul Bistriţa, ape care taie cele mai înguste chei în calcar din România.

Nu în ultimul rând, trebuie amintite cele două mănăstiri de patrimoniu — Bistriţa, leagăn enciclopedic, aici existând o impresionantă colecţie de carte veche dat şi Arnota, locul ales de domnitorul Matei Basarab, să-i fie trecere spre lumea de dincolo. Arnota stă de strajă sus, pe versantul de sud al Builei, privind toată valea Bistriţei şi drumul molcom al mocăniţei, singura cale ferată de acest tip care a mai rămas în România de sub munte.

După ce trecem de Mănăstirea Bistriţa, începe spectacolul regal al Cheilor pe o porţiune de 1 km. Bistriţa, râu prizonier al Munţilor Căpăţânii, s-a chinuit să evadeze din strânsoarea versanţilor Buila-Vânturariţa, iar reuşita a fost unul dintre cele mai frumoase defilee din România — cascade, pietre sfărâmate, peşteri, vâltori. Atunci când plouă sau când ninge sus la munte, nici nu mai recunoşti râul domol care se varsă cuminte în Olt, în zona Băbeniului.

Intrarea în defileu ţi-o asigură două poduri. Pe unul trecea pe vremuri, în urmă cu o 100 de ani, o cale ferată forestieră, continuarea drumului mocăniţei de azi. Acest pod este acum unul auto şi deschide porţile Parcului Naţional Buila-Vânturariţa. Odată trecut podul, dacă priveşti în sus, te simţi mic şi mărunt raportat la pereţii verticali ai Builei, acolo unde auzi foşnetul aripilor unor acvile, singurele fiinţe de fapt care domină defileul, cavalerii cheilor.

Nu se aude nimic, decât ecoul şi mugetul pe care îl face râul lovind cu putere zidurile calcaroase, vrând să-l sfarme de la bază. De ce? Nu vom şti, cert este că a reuşit. Cheile Bistriţei sunt pline de grote, de zeci şi sute de mii de ani. În peştera Urşilor s-au găsit urme din neolitic şi fosile ale urşilor preistorici. Vetre de foc conservate aşa cum erau ele în timpul culturii Cucuteni.

Dar deasupra, pe versantul abrupt din dreapta stă mărturie o “peşteră a creştinităţii” cum este numită aici, de localnici şi pelerini. Peştera unde a trăit un sfânt, Grigore Decapolitul. La peste 100 de metri înălţime, acolo unde doar acvilele pot ajunge, se află intrarea în Casa Domnului. Aici se găsesc moaştele lui Decapolitul, bine păstrate într-o biserică construită chiar în peşteră. Un sfânt care a împărţit chilia naturală cu liliecii.

Cunoscută şi sub denumirea de Peştera Liliecilor, aici se află una din cele mai mari colonii din Europa de Sud-Est, de aceea accesul turiştilor în peşteră se face restrictiv, pentru a nu perturba această minune a naturii.

Intrarea în Chei se face prin două poduri. Sau mai exact, până la precipitaţiile din acest an, erau două, acum a rămas doar cel auto. Cel de-al doilea este Podul Regal, pe care Bistriţa, în lupta ei cu zidul de calcar al Builei, l-a smuls de pe poziţii.

Aşadar la picioarele podului nou de pe drumul forestier ce străbate Cheile Bistriţei turistul poate vedea azi urmele unui pod care traversa râul, iar la capătul celălalt se oprea în peretele vertical al versantului, după care pe o alee din piatră turiştii puteau înainta până la jumătatea cheilor. Acest pod este consemnat în Lista monumentelor istorice cu numele de “Podul Reginei Maria”, împreună cu două cruci săpate în calcarul muntelui. Este numit aşa pentru că regina îl îndrăgea în mod deosebit.

El făcea parte din promenada începută încă din vremea domnitorului Gheorghe Bibescu, cel care iniţiază în 1846 refacerea Mănăstirii Bistriţa. Era un pod îngust cu balustrade elegante din beton armat cu bare de fier care imaginau crengi arcuite de copac. Se spune că regina venea aici ori de câte ori vizita Mănăstirea Bistriţa.Apoi, regina, urmată de “o întreagă suită de doamne şi cavaleri mergea la plimbare prin chei până la primele poieni unde se petreceau multe jocuri, multe taifasuri şi multe din cele pe care boema curţii şi le permitea într-o sfântă zi de duminică”, se pomeneşte în câteva note ale vremii.

Podul regal nu a mai primit respectul cuvenit în timp. Prin anul 2005 sau 2006, un colector de fier vechi a distrus balustradele podului ca să recupereze câteva kilograme de fier. Astfel, acele arcade similare celor din Cişmigiul Bucureştiului au dispărut la un Remat din zonă. Primăria a încercat să refacă proiectul, dar până să reuşească, Bistriţa s-a grăbit şi a zădărnicit cu totul acest proiect. Precum în celebrul cântec…”podul de piatră s-a dărâmat”.

O intrare în zona Cheilor Bistriţei costă azi 10 lei pe zi, accesul vehiculelor motorizate este restricţionat, Cheile făcând parte din Parcul Naţional Buila Vânturariţa. Turiştii care vor să admire cele mai înguste chei în calcar din România pot vizita şi Mănăstirile Bistriţa, Arnota şi Hurezi, trovanţii, dar şi Muzeul de Artă Alexandru Balintescu din Costeşti, muzeu care adăposteşte 7 sculpturi ale lui D.D. Anghel, sculptorul care a realizat statuia lui Mihai Eminescu din faţa Atheneului. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Sursa: financiarul