Constantina Diță, la festivitatea de premiere a probei feminine de maraton din cadrul Jocurilor Olimpice de la Beijing 2008
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Performanța sportivă a avut loc la 17 august 2008, reprezentanta țării noastre fiind cronometrată pe distanța de 42,195 km cu timpul de 2h26min.44/100, reușind să o devanseze pe campioana mondială en titre, Catherine Ndereba din Kenya — 2h27min.06/100. Celelalte reprezentante ale României în această cursă, Lidia Șimon și Luminița Talpoș, s-au clasat pe locurile 8 (2h27min.51sec) și, respectiv, 18 (2h31min.41sec).

Atleta Constantina Diță, distinsă cu ”Premiul Național pentru Sport”, în cadrul ‘Galei sportului românesc’. Evenimentul a fost organizat de Comitetul Olimpic Roman în colaborare cu Ministerul Tineretului și Sportului, la Complexul Olimpic de la Izvorani. 31 ianuarie 2009
Foto: (c) Lucian TUDOSE / Arhiva AGERPRES

Realizarea Constantinei Diță a fost omologată de Academia Mondială a Recordurilor la 9 iunie 2009. Precedentul record fusese stabilit de portugheza Rosa Mota, câștigătoare la Seoul în 1988, pe când era cu opt ani mai tânără decât atleta din România.

Totodată, Valeriu Tomescu, antrenorul Constantinei Diță la Beijing, a fost înregistrat de către aceeași Academie Mondială a Recordurilor drept cel mai tânăr antrenor al unei campioane olimpice de maraton. Valeriu Tomescu avea doar 32 de ani, la momentul, în care ”Pușa” Diță, atleta și fosta sa soție, câștiga titlul olimpic la Beijing.

Constantina Diță s-a născut la 23 ianuarie 1970. Printre performanțele sale se mai numără locul 1 la maratonul din Chicago, 10 octombrie 2004 și locul al doilea la maratonul londonez din 17 aprilie 2005.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)

Mădălina Seghete, o româncă plecată la studii în Statele Unite acum 14 ani, şi alţi trei asociaţi ai săi din firma Branch MetricsInc, din Palo Alto – California, au uimit recent lumea aplicaţiilor pentru telefoane inteligente cu o tehnologie „deep linking”. Printre altele, tehnologia permite accesul în documentele postate prin alte aplicaţii, chiar dacă acestea nu sunt instalate pe terminalele utilizatorilor finali. Curând, Branch Metrics îşi va propune expansiunea în Europa, cu care ocazie ar putea deschide un birou şi în România.

Autor: Adrian N. Ionescu

Alexandru Urdaş: „Am plecat din România la 17 ani după terminarea clasei a XI-a. Am plecat în vacanţă la mama şi tata, locuiau în Valencia, în 2004, să petrec vara, iniţial. Părinţii mei erau trişti acolo, am decis să rămân eu. M-am gândit că mă integrez mai uşor, sunt mai sociabil. Am făcut clasa a XII-a acolo. Am dat Bac-ul acolo, a fost intensiv, a trebuit să învăţ limba aproape de la 0”.

Şi-a continuat studiile la Universitatea din Valencia şi şi-a luat licenţa în Economie. A urmat un Master la o facultate din Danemarca. Şi s-a oprit la Paris.

Alexandru Urdaş: „Am ajuns cu un stagiu aici la UNESCO la Paris, în 2011, şi am rămas până azi. Mi-a fost uşor să mă adaptez. Sunt sociabil şi îmi place să mă pun în pielea celuilalt”.

Ce face acum? Dezvoltă proiecte prin care traiul altora poate deveni mai bun.

Alexandru Urdaş: „Sunt economist, lucrez în cadrul unei asociaţii ataşate UNESCO, numită Columbus. Mă ocup cu gestiunea de proiecte de dezvoltare instituţională. Lucrez cu universităţi, ministere de educaţie, cercetare, sănătate, camere de comerţ. Aceste proiecte sunt nişte consultanţe de nivel înalt cu scopul de a capacita managerii de top să-şi gestioneze instituţiile mai bine. Unele ar putea fi aplicate şi în România. De exemplu, am lucrat cu ministerul Educaţiei din Brazila pentru un proiect care constă în pregătirea spitalelor să-şi gestioneze la cele mai înalte standarde spitalele”.

Cea mai mare dorinţă a lui Alexandru Urdaş este ca într-o zi să facă astfel de proiecte şi pentru România.

Alexandru Urdaş: „Am reuşit să punem cap la cap un proiect de succes într-o ţară care se află pe aceeaşi poziţie cu România ca indice de corupţie. Deci, se poate, cu voinţă, şi în ţări etichetate ca fiind corupte, în care nimic nu pare posibil. România prezintă multe oportunităţi. Avem multe teme de făcut. E nevoie de oameni pregătiţi care să construiască împreună. Să lăsăm barierele şi ideile preconcepute şi să ne punem pe treabă. Rezultate şi reguli clare, bani sunt, europeni sau din alte părţi. Trebuie doar utilizaţi bine pentru a produce bunăstare”.

Cât de greu i-a fost să reuşească în Franţa?

Alexandru Urdaş: „N-am întâlnit piedici, doar comentarii răutăcioase, care nu m-au surprins şi pe care le-am contracarat cum am putut. În Franţa, să fii român era ultimul lucru pe care ţi-l doreai. Nu mi-a păsat”.

Era obişnuit. Prin fiecare ţară prin care a trecut, a descoperit alte tot soiul de prejudecăţi.

Alexandru Urdaş: „Am ajuns în Spania când nu era ceva extraordinar să fii romăn. Cei de-acolo ascundeau că sunt români. Erau cântece jignitoare despre români, dar am avut din primele două – trei luni zeci de prieteni spanioli. I-am înţeles şi pe ei. Asta le vindea lor presa. Nu mă supăram când făceau glume şi le-am câştigat încrederea. Apoi lumea a devenit ok. Toată lumea cunoştea un român care îşi facea treaba bine. În Danemarca, să fii român era super. În 2009, aveam o reputaţie de a fi muncitori foarte buni. La sfârşitul masterului, un val de furturi realizate de români ne-au afectat această imagine, transformată într-una negativă”.

Toată această luptă cu mentalităţile a avut şi părţile ei bune. A învăţat că trebuie să te implici social, pentru că doar aşa poţi schimba percepţia oamenilor despre tine şi despre locul din care vii.

„M-a preocupat foarte mult imaginea României în Franţa. Am realizat o înfrăţire între o zonă privilegiată a Parisului şi Vişeul de Sus din Maramureş, cu scopul de a arăta o imagine obiectivă a României. A fost îmbucurător să văd francezii bucurându-se de muzica populară, de dansurile populare româneşti…”, mai spune el.

Alexandru Urdaş cochetează cu gândul de a reveni într-o zi acasă chiar dacă în fiecare zi de la fereastra biroului său priveşte spre Turnul Eiffel.

„Am învăţat, m-am pregătit şi pot da multe pentru ţara mea. Putem construi împreună România viitorului unde părinţii noştri să trăiască decent. O ţară care n-are grijă de micuţii ei şi de bătrânii ei nu-şi merită o soartă decentă. Aş renunţa la confortul financiar din Franţa, dacă mi-aş putea permite să-mi plătesc o rată la casă, să pot duce viaţa liniştit, fără lipsuri, să mă ocup de copiii şi de soţia mea. Pentru 1000 de euro pe lună, m-aş întoarce pentru a fi aproape de familia mea, de neamul meu şi de patria mea şi mulţi tineri gândesc la fel. N-au neapărat problemă financiară, ci acel şoc de a nu a avea parte de o respingere pe genul “tu n-ai mâncat salam cu soia ca noi”.

Este convins însă că România are puterea de a se transforma pentru a deveni acea ţară din care oamenii nu îşi vor mai dori să plece.

Alexandru Urdaş: „Schimbarea profundă a României a început. Contăm pe trei calitaţi: oamenii să aibă caracter, competenţă şi pasiune”.

Sursa: digi24

Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES FOTO

Potrivit unui comunicat al ICR Tel Aviv, transmis marți AGERPRES, în cadrul festivalului vor fi proiectate, în trei serii, filme din România, Franța, Elveția, Canada, Belgia, Cipru, Vietnam, Republica Democrată Congo și Grecia.

De asemenea, în holul Cinematecii vor fi amplasate standuri de informare aparținând tuturor țărilor participante la eveniment.

Festivalul va fi deschis la ora 12,00 cu proiecția filmului românesc “Puntea” (2014, regia: Vlad Trandafir), urmat de scurt metrajul elvețian “Back to Mandima” (2011).

Începând cu 1998, în fiecare an, pe 20 martie, se sărbătorește la nivel mondial Ziua Internațională a Francofoniei. Ambasada Franței și Institutul Francez, în colaborare cu reprezentanțe diplomatice ale diverselor țări francofone organizează în Israel o serie de evenimente culturale sub titlul “Zilele Francofoniei”.

Alături de Franța (Institutul Francez din Israel și Ambasada Franței), în acest an, vor participa ambasadele Belgiei, Canadei, Ciprului, Greciei, Elveției, Vietnamului, Republicii Democrate Congo, Coastei de Fildeș, Republicii Congo, Camerunului și a României, mai informează ICR Tel Aviv.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Florin Marin)

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Potrivit unui comunicat al ICR Madrid, transmis marți AGERPRES, proiectul face parte din strategia Institutului de a promova artiștii români stabiliți în Spania, prin organizarea de expoziții și susținerea de colaborări cu instituții de artă spaniole.

“Iulian Zâmbrean fotografiază oameni, e un fel de a documenta epoca în care a trăit — gesturile, durerile, fericirea, viața, copiii. Persoanele surprinse de el sunt în afara timpului, departe de meditațiile noastre, condamnați etern într-un spațiu prin care nici nu-l pot tranzita și din care nici nu pot ieși”, apreciază curatorul expoziției, Daniel Belinchon, citat de ICR Madrid.

Potrivit acestuia, “forma particulară a fotografiei de a opri timpul și de a judeca momentul generează un ‘limbo’ emoțional. Ceea ce aparatul foto captează și ceea ce ochiul fotografului vede e ceea ce rămâne prin fotografie: în afara timpului, fără să fie martori, fără să fie conștienți și făcând parte din amintirile noastre”.

Colaborator al agenției Whitepress, Iulian Zâmbrean trăiește în Spania de 9 ani, iar în ultimii 7 ani a început să lucreze și să colaboreze cu diferite reviste în calitate de fotograf.

Din 2014 este membru al Asociației Naționale a Jurnaliștilor de Presă și Televiziune din Spania și tot în 2014 a câștigat concursul de fotojurnalism fotoCAM din Madrid, organizat de Guvernul regional al Comunității Madrid pentru recunoașterea activității fotoreporterilor din Madrid care oglindesc în fiecare zi, prin munca lor, actualitatea regiunii.

Iulian Zâmbrean a fost selectat în festivaluri de fotografie din Spania și a avut expoziții de grup și personale în Castellon și Tarragona.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Mihai Simionescu)

Alpinista Crina ”Coco” Popescu a revenit în țară, după cea mai importantă expediție a sa, intitulată ”Antarctica 2010-2011”.
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

Odată cu recordul mondial pentru “Cea Mai de Succes Tânără Alpinistă din Lume”, acordat de World Record Academy, Crina ”Coco” Popescu a primit și medalia de aur acordată de WRA doar celor care realizează recorduri mondiale de excepție.

Alpinista română a intrat în Cartea Recordurilor, pentru prima oară, la 16 ani, după ce a încheiat atât circuitul celor șapte cei mai înalți vulcani de pe cele 7 continente, cât și prin escaladarea Muntelui Sidley — 4.285 m — cel mai înalt vulcan din Antarctica (alături de Alex Abramov, Mario Trimeri și Scott Woolams).

Crina ”Coco” Popescu, născută la Râșnov, județul Brașov, la 3 decembrie 1994, este pasionată de alpinism de la vârsta de 6 ani, când a început aventurile montane, alături de tatăl său. La 13 ani a urcat pe primul Vulcan — Damavand (5.610 m, Iran).

Printre performanțele Crinei Popescu, supranumită de cei de la Cartea Recordurilor, ”căprioara din Carpați”, se mai află: cea mai tânără alpinistă din lume care a escaladat cel mai înalt vârf al Oceaniei — Carstensz Pyramid (4.884 de metri) din Indonezia, cea mai tânără alpinistă din lume care a escaladat Muntele Giluwe (Papua Noua Guinee), cea mai tânără persoană din lume care a escaladat Aconcagua (6.963 de metri) pe traseul “Traverseul Ghețarului Polonez”, cea mai tânără persoană din lume care a urcat vârful Ojos del Salado din Chile (6.863 de metri), cea mai tânără persoană din lume care a atins vârful Kazbek din Georgia (5.047 de metri) și cea mai tânără persoană din lume care a urcat pe vârful Ararat din Turcia (5.165 de metri).

Crina Coco Popescu, Ovidiu Popescu, Radu Teodorescu, Daniela Teodor, Vali Peneș și dr. Călin Tunea, membri ai expediției andine organizate de către Clubul Montan Altitudine, au escaladat vârful Aconcagua (6. 963 metri), cel mai înalt din America de Sud (2009)
Foto: (c) Arhiva AGERPRES

În 2009, i-a fost acordat titlul de Maestru al Sportului. A fost desemnată ”Sportivul anului” la categoria alpinism de altitudine — Federația Română de Alpinism și Escaladă (2010), i-a fost decernat Premiul de Excelență — Gala IAA (2011), dar și Oscarul Românesc pentru Excelență (2011) etc.

Crina Popescu este inițiatoarea circuitului “7 Munți din Grădina Carpaților”, care vizează atingerea celor mai înalte vârfuri din Bucegi, Făgăraș, Retezat, Metaliferi, Rodnei, Ceahlău și Munții Piatra Craiului.

Ea este membră a “Clubului Sportiv Montan Altitudine”, afiliat Federației Române de Alpinism și Escaladă.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

V.R. Când ai început să participi la concursuri de matematică?

Ștefan Gramatovici: Primul concurs pentru care m-am pregătit serios a fost admiterea la Tudor Vianu, în clasa a 4-a. Primul meu rezultat semnificativ a fost primul loc la olimpiada națională de matematică în clasa a VI-a.

Ce influenţă a avut familia asupra înclinaţiei tale spre matematică?

Familia mi-a oferit un ajutor pe tot parcursul educației mele. Inițial ajutorul a fost unul direct, la teme, în pregatire etc. În ultimii ani a fost ajutorul constant mai mult în sfaturi sau în găsirea unor profesori potriviți pentru obiectivele mele.

Când ai participat la prima olimpiadă internaţională şi ce îţi mai aduci aminte despre experienţa de atunci?

Prima și de altfel singura olimpiadă internațională de matematică la care am participat a fost cea din Columbia, în 2013.  Un detaliu care m-a șocat atunci fost faptul că paznicii de la poarta resortului în care erau cazate toate echipele erau înarmați cu puști și pistoale automate. Mi-a rămas întipărită în minte emoția de dinainte de concurs. Practic toată pregatirea mea de ani de zile se reducea la acele două zile de competiție.

Ce presupune pregătirea pentru un astfel de concurs?

Datorită unei varietăți foarte mari de subiecte posibile, pregătirea este una foarte largă și de lungă durată. Din păcate, pregătirea în România nu este foarte sistematică în comparație cu pregătirea elevilor americani de exemplu, în ciuda faptului că la nivel de olimpiadă avem profesori foarte buni. Aici (SUA –n.r.) elevii de top sunt trimiși să urmeaze încă din liceu cursuri de facultate, având mai multă structură în cunoștințele lor. Totodată, procesul de selecție și pregătirea echipei sunt mai lungi și mai serioase, desfășurându-se pe durata întregului an.

De ce ai ales să pleci la studii în Statele Unite? De ce Harvard?

În opinia mea Statele Unite au cele mai bune facultăți la ora actuală. Harvard a fost prima mea opțiune datorită unui foarte bun departament de matematică, unui brand global dar și datorită faptului că am mai mulți prieteni care studiau acolo.

Ce studiezi acolo?

Semestrul acesta am două cursuri de matematică, unul de informatică și un curs despre cultură Islamică. Nu sunt încă sigur cu ce diploma o să termin până la urmă, dar înclin spre matematică, informatică sau o combinație între cele două.

Cum sunt colegii?

Cel mai interesant aspect este diversitatea lor. Dacă în România majoritatea elevilor de top provin din disciplinele reale, aici studenții sunt foarte diverși și în general cultivați pe o arie foarte largă. Totodată, ce mă impresionează la colegii mei americani este că sunt foarte vocali în societate și mai implicați în ceea ce se întâmplă în jurul lor. La ei nu se prea întâlnesc atitudini de genul “toți sunt o apă și un pământ”, ” nu pot schimba singur nimic” și așa mai departe.

Dacă te uiţi în urmă, cum priveşti sistemul românesc de educaţie? Ce ne lipseşte? Este bine sau rău că avem un sistem elitist?

Petru mine sistemul educațional romanesc a fost prielnic pentru că am fost bun la matematică și alte științe. Am spus în repetate rânduri că programele românești sunt mult prea avansate pentru nivelul mediu de oriunde din lume. Această ambiție prostească de a ne lăuda că “la noi se face școală serios” nu face decât să alieneze o bună parte din elevi, care nu înțeleg materia și ori apelează la meditații și tocit, ori decid că școala nu e pentru ei. Elevii din generațiile actuale care nu au trecut Bac-ul (sau care nu au ajuns să îl dea) reprezintă o bomba socială, având în vedere că la ora actuală locurile de muncă ce nu necesită educație sunt din ce în ce mai puține. O soluție care ar păstra nivelul bun al elitelor dar ar ajuta și majoritatea ar fi o mai mare flexibilitate și un învățământ profesional de calitate.

Cum ai analiza sistemul universitar american?

Cred că este cea mai buna formulă. Lăsând la o parte resursele financiare uriașe de care dispun, universitățile americane se disting prin faptul că oferă o flexibilitate foarte mare studentului: poți să alegi orice curs vrei, în anumite limite. Mai mult, ești obligat să iei cursuri in domenii complet opuse specializării tale. Se urmărește formarea unor oameni cu un viitor bun, cetățeni care pot să-și articuleze ideile și să gândească critic, nu neapărat specialiști. Ei numesc asta “Liberal Arts Education”. O altă consecință a acestei flexibilități este ca poți experimenta diferite domenii și poți vedea care îți este cel mai prielnic. În jur de 50% din studenții de la Harvard termină cu o diplomă într-un domeniu diferit față de cel declarat când au aplicat. Acum gândiți-vă că în orice alt sistem acești 50% ar termina oarecum nemulțumiți de alegerea lor.

Ce ar putea prelua România de la sistemul american de educaţie?

Cred ca în sistemul românesc cea mai mare problemă este în disciplinele umaniste. Dacă în matematică problema nu este calitatea ci cantitatea prea mare, la Limba Română situația este dezastruoasă. La Harvard toți studenții trebuie să urmeze un curs care îi învață să scrie eseuri la standarde academice. Ne-au fost predate inclusiv standardele de plagiat. Conform acelor standarde toată munca unui elev la Limba Română este plagiat. Un elev este încurajat sa scrie la bac, la teze, la teste și la teme, o combinație între ideile profesorilor și cele ale criticilor. În ciuda acestui fapt, nu am văzut niciodată nici măcar o dată o sursă citată. Apoi ne întrebam de ce apar discuții absurde despre plagiat: elevii sunt crescuți în plagiat! Ce este și mai grav, contribuția personală este inexistentă în eseul standard din România. Îmi aduc aminte de situații absurde în care colegi de ai mei care se pregăteau pentru Bac învățau pe dinafară inclusiv partea eseului care le cerea o opinie personală! Totul la încurajarea profesorilor! Bineînțeles, notele la Bac obținute astfel au fost foarte mari, chiar maxime, arătând că problema este una sistemică.

Ce vrei să faci pe viitor? Vrei să te întorci în ţară?

La ora actuală nu am nici cea mai vagă idee. Faptul că studiez matematica, o știință care se aplică în aproape orice, îmi lasă foarte multe opțiuni de angajare. Totodată, există și oportunitatea continuării studiilor în vederea unui doctorat. În general studenții de aici încep să aibă o idee mai exactă despre ce vor face după facultate abia pe la începutul anului III.

Ce sfat ai pentru tinerii care pleacă la anul la studii în străinătate? Ceva ce ai fi vrut şi tu să ştii înainte să ajungi la Harvard.

Să fie pregătiți sa muncească, oportunitățile sunt foarte mari, dar și competiția este pe măsură.

CITAT: “Programele școlare românești sunt mult prea avansate pentru nivelul mediu de oriunde din lume.”, Ștefan Gramatovici, student la Harvard

Ea a renunţat la cetăţenia română atunci când a fost naturalizată în SUA, iar din anul 2000 este căsătorită cu  John Paulson, miliardar care controlează compania  Paulson & Co şi cu care are două fete. Jenny Zaharia a fost asistenta personală a lui John, iar de când s-au căsătorit, apare rareori în public şi atunci la evenimente caritabile.

John Paulson, 59 de ani, are o avere estimată la 13,7 miliarde de dolari, fiind clasat pe locul 73 în topul celor mai bogaţi din lume, conform revistei Forbes.

Soţul româncei a dat lovitura odată cu criza imobiliară, pariind masiv pe colapsul pieţei imobiliare.  Astfel în 2007, Paulson&Co a obţinut un profit net de 15 mld. dolari, din care 4 mld. dolari au fost câştigurile personale ale lui John. Paulson a preluat în 2013 producătorul de piane Steinway pentru 512 milioane de dolari.

sursa: diaspora romania

Pentru Italia va evolua și moldoveanca Daniela Mogurean, tot la gimnastică ritmică.

Uzbekul Daulet Narmetov (gimnastică artistică) a ales să concureze pentru Kazahstan, britanicii Reiss Beckford și Danusia Francis (gimnastică artistică) pentru Jamaica.

Chiar și americanul Daniel-Robert Lucas (gimnastică artistică) a ales Azerbaidjanul, iar David Jessen (SUA) a preferat Cehia. Grecoaica Christina Ioannidou (gimnastică aerobică) va evolua pentru Franța, iar letona Karina Afonina (trampolină) pentru Rusia.

Totodată, FIG a confirmat atribuirea organizării orașului canadian Montreal a Campionatelor Mondiale de gimnastică artistică din 2017.

Sursa: diaspora romania

Ne așezăm la o masă, eu beau o cafea, mama copilului un suc, David, având de ales între o înghețată de vanilie și una de caramel, ia de caramel. Pictorul îmi comunică: el a făcut și karate, îi place și baschetul, la fel ca fratelui său mai mare, Eduard, despre care mama spune că e modelul lui, normal, fiind fratele cel mare. David, un copil cu obraji rotunzi din aceea de le vine mătușilor să-i muște ca pe mere, îi dă dreptate mamei, dar nu până la capăt, căci “la pictură, Eduard e antitalent!”. Mama e, la bază, inginer chimist și e pasionată de Grigorescu și Tonița. Acum lucrează ca administrator și este și managerul lui David.

Iar pictorul nostru a expus deja la Saatchy Gallery în Londra, în urma unui concurs unde s-a clasat pe locul 4 din peste 13.000 de participanți din toată lumea, a câștigat peste șaizeci de diplome, medalii și distincții și a fost remarcat de Dan Cumpătă, singurul român aflat în anul 2013 în topul celor mai mari artiști în viață conform faimoasei Galerii Tate. Dan Cumpătă l-a invitat pe David Alexandru să expună în 2015 la Contemporary School of Arts & Gallery, în Washington, Statele Unite ale Americiii.

David Alexandru este elev în clasa a II-a la Liceul Teoretic “Miron Costin” din Iași.  El a beneficiat pentru câteva luni de o bursă de 250 lei/lunar oferită de Primăria Iași și a fost susținut și de Asociația Centrul de Promovare Turistică a Iașiului, dar și de deputata Cristina Nechita și de un om de afaceri din Târgu Jiu – Viorel David.

Pe 9 august 2015, în plină zodie a Leului, David Alexandru va împlini zece ani. Interviul care urmează este primul din cariera autorului în care intervievatul avea vârsta necesară pentru a-i fi fiu reporterului. Este, tocmai de aceea, și o mare lecție.

Cu ce te ocupi, David?
Cu pictura.

Cum? De ce?
Pentru că îmi place.

Cum ai descoperit că îți place?
(n.m. – mama îi sugerează: ai început cu icoanele…) David spune: am început cum se începe – cu un triunghi, două linii, un cerc și mi-a plăcut, apoi m-am dus la un curs de icoane, la Palatul Copiilor.

(n.m. – mă uit peste lucrările lui și văd o fată foarte frumoasă și întreb) Cine e aici, David?
O fată.

O cunoști?
Da, o cunosc de la mine din imaginație.

Ai făcut un curs ca să înveți să pictezi icoane?
Da, eram la grădiniță și am mers la Palatul Copiilor. În vacanța mare, când am intrat în clasa întâi, acum doi ani, m-am dus la alt centru de pictură, în Palatul Copiilor, corpul A, și acolo am stat șase luni și nu prea mi-a plăcut. Tot ce am învățat a fost cum să fac pupila de la ochi. A… și să fac hașura! Dar e puțin. Voiam să învăț cum se face o anumită poziție (n.m. – cu mâinile încrucișate sub bărbie) și mi-au spus că e prea avansată pentru mine, dar până la urmă am făcut eu singur!

Și unde ai expus, David?
Am avut opt expoziții. Am avut și la Londra…

La Londra?!
Da.

Cum ai ajuns acolo?
N-am fost.

Cum n-ai fost? Au fost doar picturile tale?
Da, n-am avut bani să mergem.

David n-a avut bani sa ajunga la Londra

Cum s-a întâmplat?
Eu mă jucam pe calculator și am intrat pe o pagină din greșeală și mi-au apărut multe concursuri. Eu căutam niște jocuri, dar am găsit aceste concursuri de pictură pentru copii și am chemat-o pe mama. Ea a trimis niște desene (n.m. – mama intervine: era un concurs organizat de Sunday Telegraph și Galeriile Saatchi). Am trecut în semifinale, apoi în finală, după care am ajuns între primii douăzeci.

Câți copii au participat?
Peste 13.000 de copii!

Câți ani aveai atunci, David?
Aveam șase ani.

Și ai trimis lucrarea la Londra?
Da, am trimis lucrarea în original. Lucrarea se numea “Turc cu pipă” (n.m. – mama spune: e primul lui corp, un turc, care stă să cadă de pe o bancă).

Și unde ai văzut tu, David, turci cu pipă?
Am văzut într-un album de pictură dar și într-un joc pe calculator! Era un turc cu pipă pe care trebuia să-l l împușc, să-l omor, în joc.  (n.m. – intervine mama: La Saatchi s-a organizat o frumoasă expoziție, am așteptat să vedem dacă ia și el unele dintre primele trei locuri, primul loc lua și niște bani, 2.000 de lire, locurile 2 și 3 luau 1.000 de lire). Practic, în concursul de la Londra eu am ieșit pe locul 4!

Câte diplome ai adunat până acum, David?
Mama știe. (n.m. – mama spune: peste șaizeci de diplome naționale și internaționale, distincții, diplome de excelență).

Și celelalte expoziții, David?
Am avut la Chișinău, la Palatul Parlamentul în București anulut recut (n.m. – mama îi mulțumește pentru sprijin deputatei Cristina Nichita, care l-a dus pe David la Parlament, mama menționează că a mai fost invitat la Washington și că  Institutul Cultural din Viena i-a programat o expoziție pentru anul viitor, în noiembrie).

Cum ai intrat în circuitul ăsta de expoziții, David?
Stai că nu am zis cum am început cu pictura. Mama nu era acasă și eu am găsit un album de artă, de pictură. Partea asta e amuzantă și nici mama nu o știe. Deci, când eu am intrat în cameră era un colț de la covor puțin ridicat în sus. M-am împiedicat puțin de el, dar nu m-am lovit rău. Și am căzut și s-a deschis un dulap și mi-a căzut o carte în cap și s-a deschis la o poză. (n.m. – mama completează: cumpărasem acele albume de artă de colecție care se dădeau cu ziarul “Adevărul”, m-am oprit după șapte numere, că n-am mai avut bani să mai iau). Era o pictură – “Cap de fetiță”. Și eu am reprodus-o (n.m. – când s-a întors de la piață, mama s-a uluit: David, spune drept, tu ai făcut asta?). Păi, cine să o facă? Edi e antitalent! Eu! Și am mai făcut o schiță din album și când a văzut-o mama a plâns și eu mi-am dat seama că-mi place să desenez.  Bine că s-o inventat vacanța, că înainte să încep clasa întâi am pornit cu schițe și m-am uitat la tutoriale pe net. Am făcut multe schițe și apoi am fost la profesorul Scutaru, la un curs de pictură. Nu aveam nici șapte ani și profesorul mi-a zis: “Măi, David, dacă tu vrei să fii în cursul meu trebuie să uiți tot ce ai făcut peste vacanță”. Și n-am vrut să merg la omul acela. Mergeam la cursul de icoane, făceam deja icoane frumoase. Îmi plăcea să intru în lumea mea, să desenez liniștit (n.m. – mama: Atunci eu am renunțat să-mi practic meseria și m-am transformat în managerul lui David și în ianuarie anul trecut am trimis un mail la o doamnă de la Adminsitrația Centrului de Promovare Turisitică a Iașiului cu câteva schițe și am întrebat-o în ce măsură ar putea să îl ajute să organizeze o expoziție și de atunci a început).

David are o memorie extraordinara si a practicat karate!

Unde a fost prima expoziție?
La Turnul Goliei, aici. Încă mai este! (n.m. – mama: au început și problemele financiare, fiindcă toate materialele costă, mai ales că el lucrează în fiecare zi, într-o lună normală de lucru fără expoziții, toate costă cam 400 de lei, inclusiv lecțiile cu un profesor). La prima expoziție am avut șaizeci și șase de lucrări, ele au trebuit înrămate. Am o memorie extraordinară! Eu mă duceam atunci și la karate.

Cu karatele ce ai făcut, David?
N-am mai mers, că erau seara și nu mai ajungeam. M-am întâlnit apoi cu maestrul Valentin Ciucă și mi-a sfătuit să rămân singur, fără profesor, cu stilul meu. Măcar până la zece ani. A doua expoziție a fost la Palatul Copiilor, tot cu șaizeci de lucrări. Apoi, din nou la Turnul Goliei, cu și mai multe lucrări. Apoi la Chișinău – la Festivalul Național pentru Copii.

Cum ai ajuns să expui la Chișinău?
Tot prin Palatul Copiilor de la noi, de la Iași. Aveau ei o înțelegere cu cei de la Chișinău. (n.m. – mama: cu o zi înainte să plecăm la Chișinău, bunica lui David s-a îmbolnăvit și n-am mai plecat, am trimis doar lucrările). Apoi am fost la Palatul Parlamentului.

Ți-a plăcut la București?
Da, a fost super-tare.

Ce ți-a plăcut?
Când mă duceam la baie, era acolo un întreg fotoliu pe care mă puteam să mă întind.

Și ce ți-a mai plăcut?
Că era toată chestia, toată clădirea mare.

David descopera cum arata un filantrop: ca un om normal

Asta te-a încântat?
Da! Totuși am stat la pupitru, am fost important! (n.m. – mama: David atunci a vândut tablouri, au fost deputați care au cumpărat tablouri și banii au fost donați la o fundație). Când am început clasa întâi, mi-au dat o diplomă și de la școală! O distincție pentru pictură.

Ție unde ți-ar plăcea să trăiești David? În România sau în străinătate?
Îmi place și aici, îmi place și acolo, pentru că știu că au multe jucării. Eu n-am fost niciodată în străinătate (n.m. – și nici mama). Bunicul meu a ieșit! A fost mai demult în Anglia! Colegii de la școală îmi spun că sunt un erou! După prima expoziție, când m-am dus la clasă și când am intrat eu s-au ridicat deodată și mi-au făcut o surpriză plăcută. Anul trecut a apărut despre mine un articol în ziarul „Adevărul” și un domn David de la Târgu Jiu care a citit despre mine a vrut să mă ajute și m-a ajutat cu bani să-mi iau materiale mai performante. Și noi nu-l cunoșteam. Și anul acesta când ne-am întors de la mare am mers la dânsul, să-l cunoaștem, să vedem cum arată.

Și cum arăta?
Arăta ca un om obișnuit. Când ne-am apropiat de Târgu Jiu l-am sunat să-l informăm că venim.

Ți-a plăcut la Târgu Jiu?
Mi-a plăcut coloana aia care nu se mai termina!

Coloana Infinitului?
Da!

David, azi lucrezi ceva când te duci acasă? Când lucrezi tu?
Aici apare cea mai mare problemă.

Care e cea mai mare problemă a ta?
Cea mai mare problemă a mea e timpul. Chestia e că școala îmi ia o mare parte din timp, că sunt la școală după-amiază. Trebuie să-mi fac temele seara și dimineața și nu mai am timp să fac nicio schiță! Acum, din clasa a doua, am început să învăț după-amiaza. De-asta am și renunțat la karate, că aveam antrenament seara. N-am zis?

Sâmbăta, duminica nu lucrezi?
Ba da! Duminica, dau tot timpul meu liber, că am o tonă de timp liber duminica!, n-am altceva de făcut. Dau timpul liber ca să pictez foarte serios.

Tu la desen la școală, când ai ora de desen, te plictisești sau înveți?
Mă cam plictisesc pentru că doamna ne învață să facem niște linii drepte. Eu asta făceam dinainte să am șase ani!

Ce te-a determinat să te apuci să faci schițe? 
Prima oară s-au întâmplat două lucruri: unu, mă plictiseam, doi, voiam să fac ceva. Era și fratele meu acasă, dar el dormea și nu voiam să îl trezesc. M-am gândit să fac ceva.

În cât timp ai făcut prima schiță?
În cinșpe minute și patruzeci de secunde (râde). Păi, eu mai știu?

Ai făcut-o repede?
Repede.

David s-a inspirat de la un prosop de bucătărie

Aseară ai lucrat ceva?
Am făcut două schițe – Vestul sălbatic și încă una (n.m.  – răsfoiesc schițele lui David, iar el mă oprește). Hei, hei, îți place asta?

Ce e asta – un rățoi bucătar?
Da, e mai comică.

De unde te-ai inspirat?
De la un prosop de bucătărie. Mie îmi place și tenisul, îmi place de Simona Halep, i-am făcut o schiță și vreau să i-o trimit. Am vrut să mă duc să joc, dar era tot după-amiaza.

Ce e omul din schița asta, David?
E un chinez.

Păi, n-are ochii oblici.
N-are, că nu e chinez încă, e un explorator care a ajuns în China și n-a apucat să devină chinez. M-am inspirat tot de la jocul meu de pe calculator. Mă luptam cu un zombie mare și m-a lovit cu un picior și am ajuns până în China!

Păi ai timp să te mai și joci?
Da, am. (n.m. – eu răsfoiesc în continuare schițele). Asta vă place?

Ce e?
E un soldat care păzește. Deasupra e și un avion, dar nu se vede prea bine. De fapt, soldatul doar stă și nu face nimic. A venit de la război și așteaptă trenul ca să se ducă acasă. El e și încruntat pentru că s-a lovit și are o cicatrice la ochi. Am adus și diplomele mele, câte am putut căra. Vrei să le vezi?

Da.
Am și de la școală, am de peste tot. (n.m. – mama povestește cum a ajuns să îl înscrie pe David la concursuri în toată lumea, pe toate continentele, până-n India, la început căuta pe google “international contests for children” și unde găsea ceva de pictură îl înscria, iar David câștiga cel puțin o diplomă).

Cum se trimit lucrările tale?
Mama lui David: prin Poștă.

Și nu s-a întâmplat să nu ajungă vreo lucrare?
Mama lui David: Ba da, o dată, la un concurs în Bulgaria.

Cine a fost de vină: Poșta românească sau cea bulgărească?
Mama lui David: Bulgarii. Am întrebat organizatorul  și mi-a spus că n-au ajuns. David: Am o întrebare pentru tine, domnu’ Andrei: e mișto să fii jurnalist?

Da, e, că vorbesc cu tine, vin la Iași, plec de la Iași, merg peste tot.
Super, drăguț! Ce tareeee!

David stie ce nu vrea sa se faca atunci cand va fi mare

Ce vrei să te faci când te faci mare, David? Îți place întrebarea asta stupidă?
Îți spun ce vreau să nu mă fac. Nu vreau să lucrez la școală! Vrei să îți fac o schiță cu accesorii?

Ce sunt accesoriile?
Păi, uneori sunt soldați sau pete de culoare. Important e peisajul.

(n.m. – eu continui să răsfoiesc schițe și din când în când să mă mir) Pentru scena asta de unde te-ai inspirat, David?
Dintr-un album de artă. Eu mă jucam cu armele și am ajuns la frontul de luptă din camera estică, mama se uita pe un album, apoi ea s-a dus la baie și m-am uitat și eu pe album și am făcut schița asta – mi-a plăcut forma copacilor și mi-a plăcut și bărcuța.

Care e pictorul tău preferat?
Am doi: Dan Cumpătă și Nicolae Grigorescu.

De ce ei?
Pentru că sunt cei mai buni. Dar și eu o să fiu cel mai bun.

Citat: “Am început cum se începe – cu un triunghi, două linii, un cerc și mi-a plăcut”, David Alexandru, pictor.

sursa: viitorul romaniei