Foto: (c) www.diamundialradio.org

Celebrată la 13 februarie, începând cu anul 2012, Ziua Mondială a Radioului marchează prima emisie a postului de radio al Națiunilor Unite, în 1946.

Pentru aniversarea din acest an, UNESCO a propus tema: “Inovație și tineret la radio”, prin care se solicită implicarea tinerilor în acțiunile desfășurate la radio și în același timp susține necesitatea implementării unor noi soluții prin care să poată fi asigurată optim protecția tinerilor jurnaliști care își riscă viața în zonele de conflict și de dezastre.

UNESCO încurajează toate țările să celebreze Ziua Mondială a Radioului prin organizarea de acțiuni în parteneriat cu posturile de radio naționale, regionale și internaționale, organizații neguvernamentale, media și ascultători, pentru a atrage atenția asupra importanței extraordinare a acestui mijloc de comunicare, fără de care mulți oameni nu ar avea acces la informații.

În mesajul transmis pentru acest an de către directorul general al UNESCO, Irina Bokova, se menționează faptul că 2015 este al patrulea an în care celebrarea Zilei Mondiale a Radioului se concentrează asupra situației tinerilor. Cu această ocazie, UNESCO susține și menține ca prioritară integrarea socială a tinerilor sub 30 de ani, care reprezintă mai mult de jumătate din populația lumii, și subliniază puterea radioului de a contribui la realizarea acestui obiectiv social.

Radioul poate oferi mijloacele necesare pentru o schimbare, fiind un vector de coeziune, educație și cultură. El poate deveni o platformă pentru schimbare, în care tinerii pot să dezbată preocupările lor actuale. S-a constat că posturile de radio au prea puține programe dedicate tinerilor. Această populație tânără nu este reprezentativă în mass-media și s-a observat de cele mai multe ori o excludere socială, economică și democratică a tineretului. De cele mai multe ori îndepărtarea tinerilor se face pornind de la mențiunea lipsei de experiență sau existența uneia mult prea reduse în domeniul în care solicită integrarea.

Un alt aspect asupra căruia se insistă în mesaj este și necesitatea unor idei inovatoare prin care să se poată asigura protecția celor care își desfășoară activitatea în regiuni sensibile sau periculoase. Mulți tineri și-au riscat viața în serviciul de informații și radio. Obiectivul Zilei Mondiale a Radioului în 2015, reflectă eforturile UNESCO de a contracara toate formele de discriminare.

În acest an, în această zi, Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (UIT), European Broadcasting Union (EBU) și UNESCO sunt gazdele unei emisiuni transmise în direct și în comun pe parcursul întregii zile, emisiune care va fi transmisă on-line. Site-ul Zilei Mondiale a Radioului pune la dispoziția celor care vor să sărbătorească, material tipărit și digital — bannere, postere, logo-uri și fotografii de mare profil.

Ideea celebrării Zilei Mondiale a Radioului a venit din partea Academiei Spaniole de Radio. Delegația Permanentă a Spaniei la UNESCO a prezentat în mod oficial propunerea la cea de a 187-a sesiune a Comitetului Executiv al UNESCO, din septembrie 2011. La 3 noiembrie 2011, în cadrul celei de-a 36-a Conferințe generale a UNESCO, a fost aprobată crearea Zilei Mondiale a Radioului, pentru a promova cooperarea internațională între radiodifuzori, dar și pentru a încuraja accesul la informație prin intermediul posturilor de radio de pe întreg globul.

La 1 noiembrie 1928, ora 17,00, se inaugura, cu apelul ”Alo, Alo aici Radio București, România”, postul național de radio, cuvinte rostite de Dragomir Hurmuzescu, promotorul radiofoniei românești. La 10 martie 1929, a debutat la microfon cel care a ținut cele mai multe conferințe radiofonice: Nicolae Iorga. În România Decretul regal de aplicare a “Legii Radiofoniei”, adoptat la 15 decembrie 1925, a fost transmis ulterior și Oficiului Internațional de Radiofonie de la Geneva. Cu toate că legea a creat un cadru favorabil înființării Societății Române de Radiodifuziune, aceasta nu a fost inaugurată decât trei ani mai târziu.

La 22 decembrie 1927, Consiliul de Miniștri a aprobat, în sfârșit, înființarea Societății de Difuziune Radiotelefonică din România (actuala Societate Română de Radiodifuziune). Astăzi funcționează zeci de posturi radio în București, dar și la nivel local iar unele posturi transmit doar online.

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Cerasela Bădiță)

Foto: (c) LIVIU POPESCU/AGERPRES ARHIVĂ

“Pentru comuna Berislăvești, faptul că acest schit vechi de patrimoniu va fi reabilitat și redat circuitului de pelerinaj este un mare câștig. Alături de bijuteriile ecleziaste ale Călimăneștiului — Cozia, Turnu, Ostrov, Stânișoara, iată că Bersilăveștiul revine ce a fost odată. Noi ca primărie am încercat tot ce am putut dar investiția care ar fi trebuit făcută depășea cu mult posibilitățile bugetului nostru.

Schitul a primit 8 hectare de pământ, noi am asfaltat drumul de acces până la poarta mănăstirii. Berislăveștiul intră astfel pe circuitul monahal al Vâlcii”, a precizat Bușagă.

Berislăvești este un ansamblu monahal început în secolul al XVIII-lea de Alexandru Bucșenescu, mare paharnic, și finalizat de egumenul Nicodim Beligrădeanu în 1762. Ansamblul se compune dintr-o biserică, cândva impunătoare, amintind Biserica cu hramul ‘Toți Sfinții’ din Râmnicu Vâlcea, ridicată în aceeași perioadă, inclusiv în ceea ce privește turlele mici de pe pronaos torsate după modelul turlelor de la Mănăstirea Curtea de Argeș, o incintă pătrată, generoasă, având chilii pe două laturi, la est și nord, o frumoasă clopotniță dominând valea spre vest și o stăreție cu o impresionantă pivniță boltită spre nord.

Istoria mănăstirii s-a împletit strâns cu cea a Mănăstirii Cozia, căreia i-a adăpostit în vremuri tulburi documentele și odoarele de preț, motiv pentru care ‘la leatul 1788, în războiul ce au avut Poarta Otomanicească cu Poarta Chesearecească, când s-au ars mănăstirea Cozia s-au ars și Berislăveștii’, cum stă menționat pe un clopot din 1801, refăcut de Teodosie, arhimandritul Coziei.

Mănăstirea a fost refăcută și, un fapt important de menționat, autoritățile comuniste au sprijinit renovarea ei, astfel că au fost făcute reparații în anii 1949, 1966 și 1976.

În ultimii 25 de ani, schitul s-a degradat fiind aproape de prăbușire.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Clădirea morii din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

În județ mai există funcțională, în prezent, o singură moară tradițională cu valțuri, în localitatea Hida, aceasta fiind cu un motor electric ce funcționează neîntrerupt de aproape o jumătate de secol. Doi frați care au morăritul în sânge țin încă în viață această ocupație, însă nu știu să spună cine va urma după ei. În satul vecin Dragu, o altă moară tradițională cu valțuri, în prezent nefuncțională, așteaptă o soluție pentru a fi readusă la viață.

Salvarea morilor și a morăritului din Sălaj poate veni de la fiica fostului morar din Dragu, ce propune organizarea unui festival al morilor din zonă, în care să fie incluse cele două mori amintite, alături de moara din Așchileu Mare, județul Cluj. Specialiștii în domeniul patrimoniului industrial cred că primul pas ce trebuie făcut este introducerea acestor mori pe lista monumentelor istorice, pentru a putea fi accesate fonduri europene ce ar permite salvarea lor.

Valț pentru măcinat grâu, moara din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Pășind în moara din Hida ai senzația că intri într-o adevărată catedrală a morăritului. Încăperea principală, cea care găzduiește valțurile și elevatoarele, te întâmpină cu un aer sobru, dominat de grinzi uriașe de lemn patinat de timp și ziduri albe, înalte. Câțiva saci de făină se odihnesc între două scări, tot din lemn, așteptând să fie duse în gospodăria vreunui sătean. Construită în vremea imperiului austro-ungar, între anii 1932-1934, moara era, la momentul inaugurării, una dintre cele mai mari și mai moderne din zonă. Cele patru valțuri de măcinat grâul fuseseră aduse de la o renumită fabrică din Ungaria, Ganz Danubius Budapesta, o parte din utilaje provenind de la fabrica timișoreană “Klug — construcțiuni de mașine și mori”, așa cum se mai poate încă citi scris cu litere negre pe o etichetă aurie de alamă, fixată pe unul dintre elevatoarele de lemn ale morii. Întreaga moară era acționată la început de un motor cu aburi, pentru funcționarea căruia au fost sacrificați mulți arbori din pădurile satului. Motorul nu deservea doar moara, ci o întreagă mică industrie locală, ce includea un gater, o presă de ulei și o instalație de dărăcit lână. Instalația cu aburi a fost înlocuită cu una ce funcționa cu gaz rezultat tot din arderea lemnelor, mai apoi cu două motoare diesel și, în fine, din 1963 și până astăzi, cu un motor electric de dimensiuni impresionante.

Alexandru Sâmpetrean, morarul din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

“Moara funcționează din 1934 și e cu trei valțuri duble. Era o societate la Timișoara care făcea utilaje de morărit. O parte din mașini s-au făcut la Timișoara, iar valțurile de la Ganz Danubius, din Budapesta. Prima dată cu aburi a fost motorul. A ‘mâncat’ păduri întregi. Erau oameni care aduceau lemne în fiecare zi la moară și era unul care numai tot tăia lemne și băga pe foc. Băga metrul ster odată, întreg, nu-l tăia. Era nevoie de putere, pentru că motorul acționa și o presă de ulei, un gater și o drebe (instalație de dărăcit lâna — n.r.). Tot în asta clădire au fost. O singură transmisie și un singur motor le-au dus pe toate. Este beton de opt metri turnat în pământ sub motor. A fost aici o industrie locală completă. A funcționat până la începutul anilor ’60. A rămas apoi numai moara propriu-zisă după ce au venit comuniștii. Motorul actual e unul electric, ce funcționează fără nicio reparație din 1963. E tot de la Ganz Danubius. Înainte de a-l aduce aici a lucrat la concasoarele din cariera de la Morlaca”, spune Alexandru Sâmpetrean, unul dintre cei doi frați care mai lucrează încă la moară, cu jumătate de normă, deși e pensionar.

Frații Alexandru si Cozma Sâmpetrean, morari în Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Se ocupă de moară încă din 1971, când s-a alăturat fratelui său Cozma, care a fost angajat ca morar din 1957 până în 2000. Cei doi prezintă și astăzi, cu pasiune și însuflețire, procesul de fabricare a făinii, pe care l-au supravegheat vreme de jumătate de secol.

“Mai întâi grâul se triază, intră jos în manta, unde este o piatră abrazivă ce ia coaja de pe bob, iar mai apoi intră într-o altă mașină ce are o plasă prin care grâul bun rămâne, iar restul îl aruncă afară. Camera de praf preia tot praful care vine de la grâu. Apoi grâul intră la măcinat, la valțuri, începe și se macină și ajunge la elevatoare. Fiecare elevator în parte are un altfel de rol, duce o altfel de marfă. La fiecare valț sunt două elevatoare. Unul duce de la o parte de măciniș, unul de la alta. Făina e trecută mai apoi prin sită. Moara are două sită dublă, cu 24 de rame care cern făina și 24 de rame colectoare. Fiecare ramă are site cu găuri de alte dimensiuni. Sitele sunt acoperite cu mătase italiană. Mai întâi rezultă grișul, care măcinat din nou se transformă în făină. Pentru a ajunge făină, un bob de grâu se macină de șapte ori și rezultă șapte calități de făină: trei șroturi, trei șime și tărâța. E moară sistematică în șapte mersuri. Al șaptelea măciniș e la o piatră ce funcționează aici de 70 de ani și scoate făina neagră. Moara de la Dragu e în cinci mersuri. La Surduc era o moară în trei mersuri, cu un singur valț”, explică Alexandru Sâmpetrean.

Site pentru cernut făina, moara din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Dintre cele 24 de mori ce existau în județ în 1972, astăzi mai este funcțională doar cea din Hida. Iar faptul că la Hida se mai macină încă făină e în mare parte meritul celor doi frați. Din păcate, le e greu și lor să spună ce se va întâmpla în viitor cu această moară și cu meseria pe care au practicat-o cu pasiune întreaga viață.

“Noi suntem particulari, privatizați din 2000, când am devenit Multiprod. Suntem singura moară veche din Sălaj. Am mai avut o moară de la Sărmășag, vândută și mai apoi transformată în service auto, cea de la Zăuan a devenit pescărie, moara de la Ip și ea e vândută. Moara de la Vârșolț a fost revendicată, s-a predat foștilor proprietari de trei ani și nu mai funcționează. O mai fost moară la Surduc — o ars, o mai fost la Zimbor — o ars, o fost la Românași — s-o prăpădit toată. După noi urmează doar cei care o vor strica. Noi am avea urma care să o ducă, dar merg la un alt serviciu. Amândoi avem feciori care știu să lucre aici. Ar fi interesați, dar moara nu mai e rentabilă. Nu poți asigura un venit stabil, pentru că nu au măciniș continuu. Pe vremuri erau foarte mulți oameni care veneau la moară. Se stătea la rând câte trei zile. Astăzi toți cumpără pâine de la ABC. Diferența între pâinea din făina de la moara noastră și cea din comerț e ca de la cer la pământ. Când mănânci o bucată de pâine de casă, ești sătul toată ziua, când mănânci pâinea din comerț, e ca și cum ai mânca floricele de porumb”, crede morarul din Hida.

Clădirea morii din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

La o aruncătură de băț de Hida se află localitatea Dragu, unde o altă moară cu valțuri, cu câțiva ani mai în vârstă ca cea prezentată, este, cel puțin pentru moment, nefuncțională, dar cu toate utilajele la locul lor. Unele site de cernut făina au fost roase de șoareci, unele utilaje au nevoie de mici reparații, însă moara, care este actualmente în proprietatea primăriei, ar putea fi readusă la viață. Cel puțin acest lucru și-l dorește cu ardoare Eva Tulgodi, soție, fiică și nepoată de morar care locuiește chiar în casa de lângă clădirea morii. Eva a copilărit de altfel în moara Dragu, iar casa familiei sale era, în vremurile bune, plină de sătenii care veneau să-și macine grâul și erau obligați să stea la coadă zile în șir.

“Bunicul meu, din partea mamei, a fost adus aici în 1918, la prima moară, care a fost la Voivodeni. După câțiva ani, moara de la Voivodeni a ars și a început construcția morii de la Dragu, iar el a venit aici, tot ca și morar. Primii proprietari au fost Kiss și Hamlet, un maghiar și un evreu din sat. În 1928 s-a finalizat moara de aici. În același an s-a născut mama mea, în casa ce aparținea tot de moară. Bunicul a venit din Buza, județul Cluj. Bunicul din partea tatei a fost mecanic, specializat pentru instalarea de mori în Austria, fiind chemat aici pentru instalarea motoarelor de la morile din Hida și Dragu. Așa s-au cunoscut și părinții mei, pentru că bunicii au lucrat împreună. Tata, Racz Martin, a lucrat prima oară la moară la Hida, iar apoi a venit aici, unde a lucrat până în 1998. De sărbători era așa de mult de lucru că nu mai știai dacă e zi sau noapte. La noi în casă era tot timpul plin de oameni, Veneau oamenii la moară și intrau la noi și își făceau plăcinte, pentru că stăteau câte două-trei zile la rând. Veneau de pe o rază de 50 de kilometri”, povestește Eva Tulgodi.

Eva Tulgodi, în fața morii din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Naționalizată în 1948, moara a ajuns în prezent în proprietatea primăriei, care a închiriat-o în ultimii ani familiei Evei Tulgodi. Din păcate, lipsa clienților a făcut imposibilă menținerea în funcțiune a morii, o problemă importantă fiind și imposibilitatea găsirii unor morari, după ce tatăl și soțul Evei au decedat. Acesta și-ar dori însă ca moara să nu fie abandonată și distrusă, ci să fie redeschisă și, mai mult, chiar inclusă într-un circuit turistic.

“Abandonarea patrimoniului industrial vechi, tradițional, pe motivul lipsei de fonduri, nerentabilității și a faptului că este depășit din punct de vedere moral și tehnic e la fel cu decuplarea unui bolnav de la aparate înainte de a se epuiza căile medicale de a salva pacientul, dar în lipsa unei investiții iminente, datorită stării avansate de degradare, atât a utilajelor, cât și a clădirii, starea ei se va înrăutăți pe zi ce trece. Trebuie făcute eforturi pentru a se găsi resurse financiare prin diferite proiecte pentru a fi realizate investiții de primă necesitate pentru punerea în siguranță a clădirii prin repararea acoperișului. Moara de la Dragu este un reper identitar major pentru comunitatea locală, putând fi considerată fără niciun fel de reținere cartea de vizită a acestei comune. Se pot găsi surse de finanțare din fondurile structurale ale Uniunii Europene și alte mecanisme de finanțare, pentru a susține valorificarea produselor tradiționale locale și a turismului cultural”, consideră Eva Tulgodi.

Concret, aceasta crede că o idee pentru salvarea morii și a tradiției morăritului ar putea-o reprezenta realizarea unui festival al morilor din zonă, în care să fie incluse morile din Hida și Dragu, alături de moara din Așchileu Mare, județul Cluj. Cei interesați ar putea asista la demonstrații de măcinat grâul și ar putea degusta produse făcute din diferitele sortimente de făină de la moară.

Mecanism moara din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Importanța acestor clădiri din patrimoniul industrial, ce ar trebui mai întâi inventariat și clasat, este subliniată și de Valeria Lehene, conductor arhitect în cadrul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniul Național (DJCPN) Sălaj.

“Astfel de clădiri industriale sunt foarte importante, pentru că au elemente specifice. În momentul în care mergi într-o localitate, poți să-și dai seama care-i clădirea școlii, mă refer la școlile mai vechi, știi exact care-i clădirea căminului cultural, știi care-i moara, primăria sau casa parohială. Dacă ele s-au păstrat, trebuie protejate pentru că dau specificul localității. Chiar dacă nu ar fi puse în valoare ca un muzeu, deși aici cred că este cazul, ele contribuie la păstrarea specificului. Dacă în momentul aceste ce vedem mai important este în interior, și oricum va rămâne ce este în interior, cred că ar trebui lucrat și la exteriorul clădirilor pentru a fi aduse la aspectul inițial. Ne referim în principal la tencuiala exterioară, care a fost evident refăcută. Ar merita căutate poze vechi, pentru a se vedea cum arătau”, afirmă Valeria Lehene.

Interior moara din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Asemenea fiicei morarului din Dragu, și reprezentanta DJCPN Sălaj crede că fondurile europene ar putea reprezenta o soluție pentru salvarea morilor, însă mai întâi acestea ar trebui clasate, respectiv introduse pe lista monumentelor istorice.

Patrimoniul industrial este protejat în România de o lege specială, adoptată încă din 2008, dar prea puțin pusă în practică până în prezent, în principal din cauza lipsei de personal din cadrul direcțiilor de cultură județene, crede arhitectul Irina Iamandescu, președintele al AIR — Asociația pentru Arheologie Industrială din România.

“Există o lege privind regimul juridic al patrimoniului tehnic și industrial care a fost aprobată în 2008, dar care nu are nicio eficiență. Nu a fost urmată de niște metodologii și nu are eficiență în practică. Situația dificilă provine din faptul că aceste obiective nu mai au funcțiunea care le-a creat și aparțin unor societăți care nu mai au activitate economică. În concluzie, intră în degradare și se distrug exponențial. (…) Punctul meu de vedere este că e neapărat nevoie să se păstreze ce a mai rămas, amândouă dacă doar două au mai rămas, și să se investigheze dacă mai există și alte cazuri. Ministerul Culturii a făcut în urmă cu șapte-opt ani un apel în teritoriu să se facă aceste propuneri de clasare, dar cu rezultate minime din cauza lipsei de personal. Lucrează câte un om pe județ sau niciun om pe județ, din păcate”, afirmă Irina Iamandescu.

Ea spune că păstrarea unor astfel de obiective este la fel de importantă precum conservarea oricărei clădiri de patrimoniu.

“Este la fel de important ca și conservarea unei biserici sau ca și conservarea unei case în care s-a născut o personalitate locală, un poet, un scriitor. De ce aceste clădiri să fie mai puțin importante? Sunt un segment din istoria noastră și au aceeași importanță. Nici legea și nici societate n-ar trebui să distingă între ele. Legea nu face distincție și le consideră la fel de importante. Sunt la fel de importante ca orice segment din istoria noastră, fie el cultural, religios sau social”, conchide specialista în arheologie industrială.

Și sfatul Irinei Iamandescu se îndreaptă spre clasarea unor astfel de clădiri și încercarea de accesare a unor proiecte europene.

Acoperite de praful fin de făină, cele două mori din Sălaj așteaptă și speră la vremuri mai bune, așa cum au trăit la începuturile existenței lor. Se spune că speranța moare ultima. În cazul lor, speranța că praful de făină nu va fi înlocuit cu praful uitării.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Ștefan Gabrea)

Fotografii: (c) Alexandra Marcu și Dan Marcu / ARHIVĂ PERSONALĂ

Părinții Alexandrei, Dana și Dan Marcu, sunt cei care-i stau alături. De altfel, tatăl său este cel cu care se antrenează și împreună cu care a urcat pe toți vulcanii din acest circuit: Mont Blanc (Franța), Uhuru-Kilimanjaro (Tanzania), Kazbek (Georgia), Damavand (Iran), Giluwe (Oceania și Australia), iar acum Ojos del Salado (Chile).

Cu un program de pregătire ce include antrenamente zilnice și cu o voință de fier, Alexandra plănuiește să încheie “Circuitul celor șapte vulcani” la sfârșitul acestui an.

Tânăra mărturisește, într-un interviu acordat AGERPRES, că escaladarea muntelui Ojos del Salado a fost o experiență fantastică, cel mai frumos moment fiind când a ajuns pe vârf și a ridicat acolo steagul României.

AGERPRES: Alexandra, la vârsta ta, 17 ani, fetele preferă să meargă mai degrabă prin mall, decât să urce pe munte. Ce simte adolescenta care a cucerit cel mai înalt vulcan din lume?
Alexandra Marcu: Este o experiență fantastică, parte a unei expediții extraordinare. Nu mă așteptam să se înlănțuie toate, să ne facem atât de mulți prieteni. Am învățat spaniola special pentru această expediție și ne-am descurcat foarte bine. Toți cei care erau acolo, în Chile, ne-au ajutat.

AGERPRES: Ați plecat din Deva în decembrie, în plină iarnă, și ați ajuns în Chile în plină vară.
Alexandra Marcu: Am ajuns la temperaturi extrem de ridicate, direct în Deșertul Atacama, cel mai arid din lume. A fost o experiență totală. Nu puteam să purtăm pantaloni scurți sau o haină de vară pentru că trebuia să fim acoperiți, în permanență. Dacă stăteai o jumătate de oră fără să fii acoperit, te ardea soarele.

AGERPRES: Și din Deșertul Atacama, unde soarele arde foarte puternic, ați început ascensiunea pe Ojos del Salado, la aproape 7.000 de metri altitudine. Cum s-a desfășurat acest drum spre vârful celui mai înalt vulcan din lume?
Alexandra Marcu: Expediția a durat nouă zile. Am început “să luăm altitudine” încetul cu încetul. Două zile am mers cu rucsacii în spate, fiecare cu o greutate de 20 de kilograme, circa 22 de kilometri, până am ajuns la penultimul refugiu de pe munte, la o altitudine de circa 5.000 de metri. Acolo am stat puțin să ne revenim și am întâlnit o echipă de chilieni. Ei ne-au simpatizat foarte tare și ne-au spus că renunță la ultima lor zi de stat în refugiu pentru a veni cu noi spre vârf. Așa am reușit să realizăm o expediție româno-chiliană pe Ojos del Salado.

AGERPRES: Până să cuceriți vârful a fost nevoie de aclimatizare?
Alexandra Marcu: Am făcut aclimatizare la 5.800 de metri altitudine, la ultimul refugiu, apoi am revenit la tabăra de bază. A doua zi am urcat, din nou, la ultimul refugiu, unde am rămas peste noapte. La 5,30 dimineața am pornit spre vârf, pe un frig de nedescris. Eram îmbrăcați foarte gros, aveam bocancii mari de altitudine. Tatăl meu se simțea rău pentru că avea o infecție pulmonară. Cu toate astea, am pornit urcarea pe o pantă abruptă, pe care era cenușă vulcanică, oarecum asemănătoare nisipului, și părea că nu avansai deloc. Am avut și o porțiune de escaladă, iar să faci escaladă la aproape 7.000 de metri nu este tocmai atât de ușor.

AGERPRES: Spuneai de tatăl tău că a avut o problemă de sănătate. El se laudă că fiica sa a ajuns să-l conducă pe munte.
Alexandra Marcu: De această dată am preluat eu conducerea expediției. După ce am urcat patru ore, tata mi-a spus: “Alexandra, eu mă simt groaznic. Nu cred că vom reuși astăzi vârful”. M-am uitat la panta pe care tocmai o urcasem și i-am răspuns: “Nu, tati! Te rog frumos, astăzi trebuie să urcăm pe vârf!” Și așa am continuat. După aceea mi-a spus că ultimele două ore de urcuș le-a petrecut gândindu-se la cum ar fi putut el să se întoarcă la toți românii care ne-au ajutat și să le spună că noi nu am reușit să cucerim vârful? Trebuia să mergem și să ridicăm steagul României acolo.

AGERPRES: Cât a durat ascensiunea până în vârful vulcanului?
Alexandra Marcu: Am plecat la 5,30 dimineața și am ajuns pe vârf la 15,30. Se întâmpla pe data de 18 ianuarie 2015. Am fost împreună cu chilienii, în total o echipă de cinci persoane. Ei trei și noi doi. Am ajuns cu toții pe vârf, am petrecut câteva minute acolo, am făcut fotografii și apoi ne-am întors pentru că începusem să înghețăm, eram obosiți. Coborârea a fost, și ea, destul de grea. Mergeam zece metri și trebuia să ne oprim. Am ajuns la refugiu chiar când se lăsa întunericul, pe la ora 19,00, iar mama, care ne aștepta acolo, începuse să se îngrijoreze.

AGERPRES: Este pentru prima oară când mama ta, Dana Marcu, v-a însoțit până aproape de vârf.
Alexandra Marcu: Mama este sprijinul nostru, omul nostru de bază. A rămas în tabără pentru a ne susține, a fost bucătarul, medicul și psihologul expediției. A fost un sprijin extraordinar pentru că este bine să știi că este acolo, că poate să dea semnale acustice și luminoase, să găsim refugiul dacă ne-am fi întors pe întuneric. Îi mulțumesc pentru că fără ea ar fi fost foarte grea această expediție.

AGERPRES: O expediție care nu a fost ușoară. Care a fost cel mai greu moment al acesteia?
Alexandra Marcu: Aș putea spune că am avut o cădere mică, la penultima tabără, când toți cei cu care ne împrietenisem, grupuri de argentinieni, austrieci, chilieni, nemți, nu reușiseră să facă vârful. A fost o singură echipă care a cucerit vulcanul, echipa din Rusia. Din păcate, restul au fost nevoiți să coboare învinși. Își strângeau corturile și plecau, iar eu am avut un sentiment pe care l-aș putea numi “de părăsire”. Nu-mi venea să cred, parcă rămâneam numai noi pe munte.

AGERPRES: Cu siguranță a fost și cel mai frumos moment…
Alexandra Marcu: Acela a fost când am ajuns pe vârf, bineînțeles, și când am ridicat acolo steagul României. Sincer, m-am gândit la voi toți, la oamenii care m-au susținut. Pentru mine este extraordinar să mă întorc acasă, să mă salute lumea, să pun o poză pe internet și să primesc mesaje de susținere. Este un lucru extraordinar fără de care nu cred că aș putea să fac aceste expediții.

AGERPRES: În Chile v-ați întâlnit cu mai mulți români, de fapt o comunitate mică dintr-un oraș situat în apropierea Deșertului Atacama.
Alexandra Marcu: În orașul Copiapo, o localitate din apropierea muntelui, era o comunitate formată din ingineri mineri și geologi români, care ne-au ajutat enorm. Domnul Radu Almășan, cel care ne-a contactat, este chiar din Deva. Am fost sprijiniți și de alți români din oraș și am fost impresionată de felul în care conaționalii noștri se ajută, nu doar aici, în țară, cu toate mesajele pe care mi le-au adresat, dar și în afara țării. Ne-au dus să vedem împrejurimile, am făcut o plimbare cu barca, și multe altele. Le mulțumesc enorm și mă bucur că i-am cunoscut.

AGERPRES: Ai cucerit șase dintre cei mai cunoscuți vulcani ai lumii. Urmează al șaptelea din “Circuitul celor șapte vulcani”.
Alexandra Marcu: Al șaptelea va fi Mount Sidley (4.285 m) din Antarctica, tărâmul înghețat. Noi sperăm să-l atacăm în acest an, în decembrie. Problema sunt costurile expediției, pentru că ele sunt foarte mari. Nu știu exact la cât se ridică. Până acum am reușit să mai facem expediții pe cont propriu, nu am avut ghizi; am fost eu, mama și tata — familia Marcu din Deva, România. În Antarctica nu se poate discuta de așa ceva. Trebuie să fie o expediție organizată, este nevoie de un echipament special, trebuie închiriat un elicopter sau un mic avion care să ne ducă la tabăra de bază. Este cu totul altceva. Sperăm să fie totul bine.

AGERPRES/(A, AS — autor: Sorin Blada, editor: Ștefan Gabrea)

Boace cu păsat și hribe din Negrești Oaș
Foto: (c) Gheorghe Pietrar / AGERPRES FOTO

Mătușa Floare Finta, declarată tezaur uman viu, și mătușa Floare Hotca mai pregătesc și astăzi boace cu păsat și hribi, nu de puține ori pentru târguri. Boacele lor au ajuns să fie apreciate atât în Capitală, cât și peste hotare, la târgurile la care au fost duse ca și reprezentante ale Țării Oașului.

Floare Finta din Negrești Oaș pregatind boace cu păsat și hribe
Foto: (c) Gheorghe Pietrar / AGERPRES FOTO

Boacele pot fi pregătite și cu carne, afumătură sau orez, dar cele cu păsat și ciuperci sunt renumite. Pe lângă păsat și hribi, în boace se mai pun ceapă, pătrunjel, un pic de ardei, puțin orez, poprică (boia), tiper (piper), sare și ulei.

“Se spală orezul, păsatul, le aduni toate laolaltă, tai vreo patru-cinci cepe, un ardei dacă ai, se pune un pic de morar, frunze de pitrinjel (pătrunjel). Dă un gust foarte bun la boace, când le faci de post. Apoi tiper, sare, la care cum îi place”, povestește mătușa Floare Hotca.

După ce se pregătește, compoziția se umple în foi de varză cât mai mici și bine îndesate, după ce în prealabil a fost pregătită, și se așază în oală, care stă pe foc circa o oră, oră și jumătate, în funcție de preferințe.

“Asta îi rețetă de când am fost eu mică, de la mama, așa se făcea atunci, de post. Când nu era post făceau cu carne. Toată duminica făcea sarmale mama, făcea și altfel de mâncare”, mărturisește mătușa Floare Finta, în vârstă de 82 de ani.

Boace cu păsat și hribe din Negrești Oaș
Foto: (c) Gheorghe Pietrar / AGERPRES FOTO

Întrebată de unde vine termenul de boace, mătușa răspunde sinceră, fără să stea pe gânduri: “Noi așa l-am aflat când ne-am născut, boace, pe aierea se zice pumni, piroște, guși, multe denumiri au”.

Mătușa mărturisește că nu-i absolut niciun secret să faci boace bune, trebuie doar “să pui tot ce trebe pe ele”.

De-a lungul timpului rețeta a mai fost modificată, în funcție de preferințe, dar și de produsele disponibile. Astăzi se preferă sarmalele cu orez, fiind mult mai ușor de preparat.

“Când am fost prunci, mama făcea aluat de făină, ca pentru pături, îl răzăluia, îl usca în blouder (cuptor) și cu ăla făcea boacele, că nu era orez, da atâta erau de bune, am zis că într-o zi o să facem că mi-a venit dorul”, mai spune Floare Hotca.

Floare Hotca din Negrești Oaș
Foto: (c) Gheorghe Pietrar / AGERPRES FOTO

Aceasta povestește amuzată cât de apreciate au fost boacele la diferitele târguri la care au participat.

“Nu știu câți ani la rând am fost cu Țara Oașului la București, a fost o căldură și le-am fiert de acasă, acolo le-o mai încălzit un pic. Am zis că nu trec, că s-o acrit, da’ când am văzut cum vin oamenii și mănâncă… N-o rămas nimic din ele, așa oameni mâncători n-am văzut, probabil au fost cei mai flămânzi. Apoi am dus pită de mălai și a venit lumea să mă întrebe cum ați făcut prăjitura asta”, își amintește, râzând, mătușa Floare Hotca.

Ar fi de preferat ca boacele să se servească aburinde, alături de pâine de mălai, și bineînțeles, după ce a fost gustată o pălincă de prune de Oaș.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Amplasat pe strada Lorena nr. 35, din Jimbolia, județul Timiș, muzeul a fost inaugurat în septembrie 2007, la inițiativa poetului Petre Stoica (1931-2009). Acesta, s-a stabilit în oraș în anul 1995 și a donat colecția sa de cotidiene, reviste, almanahuri, calendare scoase de publicații, cărți de vizită ale unor personalități precum Mihai Eminescu, Anton Bacalbașa, Geo Bogza, fotografii și legitimații ale jurnaliștilor, monografii ale periodicelor, statute ale asociațiilor ziariștilor, caricaturi de presă, afișe etc.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Poartă numele lui Sever Bocu (1874-1951), cel care, în opinia inițiatorului muzeului “… a sintetizat la modul superlativ calitățile gazetarului (Tribuna — Arad, România Mare — Kiev, Vestul și Voința Banatului — Timișoara), ale întregitorului de țară, ale militantului politic”.

Colecția muzeului, prezentată pe o suprafață de 600 mp, cuprinde publicații din diferite domenii (literatură, istorie, medicină, industrie, sport, modă) apărute începând cu prima jumătate a secolului al — XIX—lea, atât pe teritoriul țării cât și în diaspora (Basarabia, nordul Bucovinei, Banatul Sârbesc, Ungaria, Viena, Paris etc.), în limbile română, germană, maghiară, sârbă, franceză, engleză, bulgară, rusă, ucraineană, croată, italiană, turcă, ebraică etc.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Inestimabila colecție donată de Petre Stoica s-a îmbogățit permanent cu exponate provenind, mai ales, din donații, oferite de biblioteci din Sibiu, Galați, Focșani, Bocșa, Timișoara, Jimbolia, redacții ale publicațiilor din țară și străinătate și de colecționari din Sibiu, Brăila, Iași, Timișoara, Jimbolia.

Semnificativă este donația făcută de Biblioteca Astra din Sibiu, structurată cronologic (secolul XIX, 1900-1950, 1951-1989, după 1990), în funcție de limba în care a apărut publicația și geografic — în țară (orașul în care a fost editată — București, Arad, Timișoara, Cluj, Sibiu, Brașov, Blaj, Iași etc.) sau diaspora (Cernăuți, Chișinău, Silistra etc.).

Patrimoniul a mai fost îmbogățit și prin: abonamente, achiziții (din anticariate sau a primului număr al noilor periodice) și schimburi, numărul exponatelor crescând substanțial la toate segmentele: ziare și reviste din țară și din diaspora, almanahuri, calendare, legitimații, cărți de vizită, fotografii, foi, plicuri și cărți poștale cu antet, monografii, cărți de istorie a presei și de reportaje, volume dedicate Banatului.

Foto: (c) www.infopensiuni.ro

Pot fi văzute aici cele mai vechi publicații de pe actualul teritoriu al României, printre care: “Albina românească” (1837, 1839), prima publicație de limbă română din Moldova (Iași, 1829), “Dacia literară”, “Albina” (Viena, 1867), “Higiena și școala” (Timișoara, 1876-1877; Gherla, 1878-1880), “Dreptatea” (Timișoara, 1894-1898), “Gazeta poporului” (Timișoara), “Biserica și școala” (Arad), “Foaia diecesană” (Caransebeș), “Tribuna”, “Telegraful Român” și  “Foaia Poporului” (Sibiu), “Foaie pentru minte, inimă și literatură, revista Familia” (Oradea), “Gazeta Bucovinei” (Cernăuți), “Democrația” (Ploiești), “Resboiul”, “Timpul”, “Epoca”, “Moftul român”, “Moș Teacă” și “Steaua României”, toate din București.

Foto: (c)www.memoriabanatului.ro

Muzeul deține, de asemenea, numeroase publicații din perioada 1900-1950, între care: Neamul românesc, Luceafărul, Revista Fundațiilor Regale, Convorbiri Literare, Transilvania, Bilete de papagal, Gândirea, Boabe de grâu etc., marile cotidiene bucureștene (Universul, Curentul etc.); Nădejdea, Monitorul Municipiului Timișoara (1924-1936), Primăvara (Sânnicolau Mare). Este prezentă și presa apărută după 1989, cu precădere primul număr al fiecărei publicații postdecembriste, dăruit acestui muzeu.

Pe lângă bogata listă de publicații, almanahuri și calendare din secolele al XIX-lea și al  XX-lea, muzeul deține și documente legate de viața internă a ziarului (legitimații, plicuri, etc.), fotografii de epocă și o frumoasă bibliotecă de specialitate în domeniul presei scrise.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Încăperile muzeului sunt ornate cu specimene de ziare rare, imagini din viața cotidiană a tipografilor și desene de presă, iar pentru a sugera vizitatorului o imagine cât mai coerentă a vieții poligrafice, muzeul a achiziționat o tiparniță și piese de atelier tipografic.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Anual, pragul muzeului este trecut de circa 900 de vizitatori din țară și din străinătate, în special din Serbia, Ungaria, Republica Moldova, Austria, Germania, Belgia, Turcia, Canada.

AGERPRES (Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: restaurantedelux.ro

În această săptămână vă propunem ”Raci rasol” și ”Șerbet de scorțișoară”, rețete care au fost publicate în seria ”Buna Menajeră — Carte de bucate, practică” (1907) scrisă de doamna Ecaterina Colonel Steriad.

Raci rasol

Ia 40 de raci, spală-i bine în vre-o patru ape, pune-i într’o tingire, toarnă peste ei 600 grame de vin, jumătate apă, 150 grame de smântână, o lingură de unt, foi de pătrunjel tocate și două foi de dafin.

Acoperă tingirea bine și lasă-i să fearbă înăbușit până ce vor scădea, ascultând fertura și scuturându-i din când în când; cearcă-i apoi să nu fie trecuți, și, dă-i la masă așezându-i în mod piramidal.

Foto: (c) OANA POPESCU / AGERPRES FOTO


Șerbet de scorțișoară

Se pisează bine 90 grame de scorțișoară, se cerne, și cu 600 grame de apă se pune să fearbă până ce scade mai bine de două degete; zeama se strecoară, iar drojdiile se pun iar la fert cu 600 grame de apă; după ce va da câteva clocote, se strecoară din nou printr’un tulpan des.

Cu această apă se moaie 1200 grame de zahăr și după ce se va curăța cu ou și stropi cu zeamă de lămâe, se strecoară. Această fertură se pune iar pe foc, se adaogă și zeama de scorțișoară de mai sus, și legându-se ca șerbetul, se coboară tingirea, se lasă să se recească până ce va suferi degetul și pe urmă se ia la mestecat, până ce-și va schimba fața. După aceasta, frământându-se în mâini, se pune în borcane.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO

Fetească neagră, considerat de specialiști ”rubinul vinurilor românești” (Pușcă I., 2006), este unul dintre cele mai vechi soiuri autohtone, fiind cultivat doar în spațiul românesc de peste 2.000 de ani. S-a născut dintr-o selecție populară din vița sălbatică de pădure (Vitis vinifera ssp. sylvestris), cultivată de daci între Carpați și Nistru. Mai exact, se pare că acest soi își are originea pe valea râului Prut, în jurul localității Uricani din județul Iași, unde s-au găsit semințe datând din acea perioadă. Soiul însă s-a extins, treptat, din podgoriile din Moldova (județele Galați, Vrancea și Vaslui) către podgorii mai însorite, cum ar fi Cotești, Dealu Mare, Ștefănești-Argeș și în județul Mehedinți, unde, condițiile termice superioare au contribuit la obținerea unor vinuri de înaltă calitate. În aceste noi condiții de climă și de sol, Feteasca neagră a ajuns chiar să depășească calitativ, în anii favorabili culturii, vinul obținut din soiul francez Cabernet Sauvignon, considerat ”regele vinurilor roșii”. În prezent, Feteasca neagră este cultivată de către majoritatea cramelor românești din Moldova (Cotnari, Crama Gârboiu, Senator Wine), din Dobrogea (Murfatlar, WineRo), din Muntenia (Domeniile Săhăteni, Vinarte, LaCerta Winery, SERVE, Davino, Domeniile Dealu Mare Urlați, Crama Basilescu, Cramele Halewood, Valea Călugărescă etc.), din Oltenia (Domeniile Sâmburești, Agricola Stirbey, Domeniul Coroanei Segarcea, Crama Oprișor etc.), din Transilvania (Crama Liliac și Nachbil) și din Banat (Cramele Recaș și Petro Vaselo).

Foto: (c) ANDREEA ONOGEA / AGERPRES FOTO

Fetească neagră este unul dintre puținele soiuri dacice care mai există astăzi în cultură. Acest fapt se datorează și rezistenței mari la ger și la secetă, cât și calității superioare a vinurilor roșii obținute. Fetească neagră a fost cunoscut în popor și sub denumirile ”Poama fetei neagră”, ”ăsărească neagră”, ”Coada rândunicii”. În prezent, este considerat de unii specialiști drept ”port-drapelul vinurilor roșii românești”.

Foto: (c) ANDREEA ONOGEA / AGERPRES FOTO

Strugurii sunt de mărime mijlocie, au o formă cilindrică sau cilindro-conică, regulată, boabele sunt de formă sferică, așezate des pe ciorchine. Pielița are o grosime mijlocie, de culoare roșu-închis, aspect negru-albăstrui, acoperită cu pruină, cu pulpă zemoasă, necolorată. Soiul dă producții de aproximativ 8-10 t/ha, dar este pretențios la tehnologia de cultură. Ajunge la maturitate deplină în cea de-a II-a parte a lunii septembrie, acumulând 200-220 g/l zaharuri. Tăria alcoolică a vinului este de 12-12,5% vol. În cazul în care strugurii sunt recoltați mai târziu, pot ajunge până la 260-270 g/l zaharuri, iar vinul poate ajunge la o tărie alcoolică de până la 14% vol. În general, vinurile de Fetească neagră sunt seci, dar se pot obține și vinuri demiseci sau chiar demidulci.

Foto: (c) ANDREEA ONOGEA / AGERPRES FOTO

Vinul de Fetească neagră prezintă o culoare roșie-intensă cu nuanțe rubinii, are o aromă specifică, care amintește de cea a coacăzelor negre. Are un caracter olfactiv discret, iar gustul aduce ușor cu cel de mure, fiind echilibrat, consistent și viguros, de o aciditate potrivită, specifică soiului.

Din punct de vedere calitativ, vinul obținut din Fetească neagră câștigă mult prin maturare în butoaie de lemn, de până la 2-3 ani, sau prin învechire în sticle, de până la 10 ani. Reputatul oenolog prof. Viorel Stoian susținea că ”Vinul de Fetească neagră are un caracter olfactiv discret, dar foarte specific, ceva care sugerează mirosul de prune uscate. Când vinul este mai vechi apar și ușoare nuanțe de scorțișoară”.

În ceea ce privește asocierea vinurilor cu mâncarea, trebuie să se țină cont de o serie de factori care să le armonizeze. Astfel, trebuie să ținem cont, în primul rând, de felurile de mâncare, de succesiunea acestora, care necesită o anumită ordine a tipurilor de vin, de natura evenimentului (masă de Crăciun, de Paște, nuntă etc.), de anotimpul în care ne aflăm etc. De regulă, vinurile roșii însoțesc fripturile sau preparatele pe bază de carne. Astfel, antreurile pe bază de afumături și mezeluri, pastrama de oaie, fripturile pregătite la grătar, tocănița din carne de porc cu sos picant, sărmăluțele în foi de varză sau de viță, ardeii umpluți, fripturile de vânat sau de miel la tavă, pregătite îndeosebi în sezonul rece, se armonizează foarte bine cu vinurile roșii, printre care și cu Fetească neagră. Vinurile Fetească neagră se servesc, de obicei, la o temperatură de 14-15 grade Celsius.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Danish Ashraf/ Facebook

Danish Ashraf locuiește în Cluj-Napoca, unde a venit în urmă cu mulți ani pentru a urma cursurile Facultății de Medicină. Între timp el a decis să deschidă un local cu mâncare indiană, iar pentru a-i apropia pe clienții autohtoni de aromele orientale a adaptat un kebab la gusturile românilor.

Meniul restaurantului Club Camel din Cluj-Napoca prezintă peste 20 de feluri de kebab, alese dintre cele peste 500 care există de secole în India.

”Noi avem o tradiție de mii de ani în prepararea kebabului, există rețete foarte, foarte vechi. Pentru noi este o mâncare foarte bună pentru că modul de preparare face ca la final mâncarea să aibă foarte puțină grăsime. Se face numai cu pui, carne de vită și de oaie. Nu conține grăsime, pentru că noi nu o prăjim, se face doar pe grătar. Kebabul este o mâncare foarte sănătoasă, ușoară și bine tolerată de oameni. Acum o mie de ani carnea se pregătea în cuptoare de lut sub pământ, dar acum avem ustensile moderne. În India există peste 500 de feluri de kabab”, a spus Danish Ashraf.

Acesta a explicat că fiecare fel de kebab este diferit, în funcție de combinația de condimente care se folosește în prepararea sa.

Condimentele sunt cele care fac diferența între genurile de kebab și astfel fiecare capătă un gust unic. Indianul ține să precizeze că nu este vorba doar de piper și sare, ci de zeci de feluri de condimente. În bucătăria sa sunt folosite, în prezent, la prepararea kebabului, peste 100 de condimente aduse din India și niciunul dintre ele nu se folosește la toate. De asemenea, într-un singur fel de kebab se folosește o combinație de cinci-șase genuri de condimente.

Cum trăiește de multă vreme în România, Danish a adaptat un kebab la gusturile românești, în sensul că mâncarea este mai puțin iute și respectă pe cât posibil aromele noastre.

”În România, în afară de mâncarea tradițională cu mămăligă și sarmale nu este niciun fel de mâncare cunoscut internațional, ceva pe care lumea să-l recunoască. Eu am început cu acest kebab românesc că poate cine știe, ajunge celebru peste ani, iar peste o generație devine un fel de mâncare pe care toată lumea îl cunoaște. Că așa începe istoria. Dar este și o formă de apropiere a bucătăriei indiene de gusturile românilor. Este inventat de mine, se face cu pui, condimentele sunt toate aduse din India, dar mă gândesc să încerc și cu pătrunjel, ca să aibă totuși și ceva românesc”, a spus Danish Ashraf.

Pe lângă carnea de pui preparată pe grătar, ingredientele de bază ale ‘kebabului românesc’ sunt ‘garam masala’, care este un amestec tradițional de 20 de feluri de condimente, chilli roșu măcinat — dar folosit cu moderație și special tratat pentru a nu da o iuțeală prea mare — și ‘tanduri masala’.

Indianul este optimist că va reuși să stabilească o tradiție cu kebabul inventat de el, deoarece Clujul i se pare un oraș cosmopolit, în care oamenii sunt deschiși la nou.

Alte feluri de kebab din meniul său, care sunt foarte populare printre ardeleni, sunt Seekh kebab și Tikka alb de pui, care se face cu smântână.

AGERPRES/(A — autor: Elena Stanciu, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVA

În acest an, în mesajul transmis cu prilejul celei de-a XXIII-a Zi Mondială a Bolnavului, papa Francisc a lansat tema “Eram ochii celui orb și piciorul celui șchiop” (Iov 29,15)

Ziua Mondială a Bolnavului a fost sărbătorită pentru prima dată în 1993, iar celebrarea ei solemnă a avut loc la Lourdes. Această zi mondială se celebrează la dată fixă, 11 februarie: data coincide cu prima apariție a Sfintei Fecioare Maria la Lourdes.

Cu prilejul acestei zile, sunt organizate, în întreaga lume, manifestări spirituale și caritabile atât în colectivități, spitale, cămine de bătrâni, cât și la domiciliul suferinzilor: bolnavi, persoane cu handicap, orfani, săraci.

În România, Ziua Mondială a Bolnavului este marcată de comunitățile romano-catolice și greco-catolice prin slujbe religioase și rugăciuni care au loc în biserici, dar și prin vizitele reprezentanților în spitale, azile de bătrâni, oferind fructe, iconițe, pliante, jucării și alte mici daruri.

În acest an, la 8 februarie, la Cluj-Napoca, a fost celebrată actuala ediție a Zilei Bolnavului și a Personalului Medical. Bolnavilor și celor ce îi îngrijesc le-a fost dedicată Sfânta Liturghie celebrată în Catedrala episcopală de ierarhul de Cluj-Gherla, Florentin Crihălmeanu, împreună cu pr. Ioan Mătieș, vicar cu laicii, pr. Cristian Sabău, protopop de Cluj I, și preoții care fac pastorație în spitalele clujene. La sfânta jertfă liturgică au fost invitați medici, operatori sanitari, persoane purtătoare de suferință, potrivit relatării de pe EparhiaClujGherla.ro, preluată de catholica.ro.

În cuvântul de învățătură, episcopul de Cluj-Gherla, Florentin, a făcut o paralelă între pilda evanghelică a tatălui milostiv (Evanghelia duminicii a II-a din Triod) și mesajul papei Francisc dedicat Zilei Bolnavului din 2015: “Atitudinea prin excelență pe care ne-o propune Evanghelia de astăzi este atitudinea tatălui milostiv, care se poate defini prin patru elemente esențiale: a-l sluji pe fratele tău, a sta cu fratele tău, a ieși din tine spre fratele tău, a fi solidar cu fratele bolnav fără a-l judeca…”, potrivit sursei citate.

Această zi este dedicată tuturor bolnavilor, dar și lucrătorilor sanitari, credincioșilor creștini, voluntarilor și familiilor celor suferinzi.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)