Foto: (c) Paul BUCIUTA / ARHIVA AGERPRES

Ortodoxe
Sf. Cuv. Auxentie, Maron și Avraam (Sâmbăta morților — Moșii de iarnă)

Greco-catolice
Cuv. Auxențiu; Chiril și Metodiu — patronii Europei. Pomenirea tuturor morților

Romano-catolice
SS. Ciril, călug. și Metodiu, ep., patroni ai Europei; Valentin, pr. m.

Sfântul Cuvios Auxentie, pomenit în calendarul creștin ortodox la 14 februarie, s-a născut la Constantinopol, în timpul lui Teodosie II (408-405).

A fost un militar recunoscut la Constantinopol. Hotărând să se călugărească, s-a retras din cetate, într-un munte nu departe din Calcedon. Fiind descoperit de niște păstori, lumea a început să vină la dânsul, pentru că primise daruri tămăduitoare pentru cei suferinzi.

Pentru a nu-și pierde liniștea, credincioșii i-au construit o chilie în vârful muntelui. Aici comunica cu cei care veneau pentru sfat și tămăduire printr-o ferestruică tăiată în peretele chiliei.

A participat la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451) unde a luat apărarea dreptei credințe. A murit în jurul anului 470, fiind cinstit ca făcător de minuni.

În această zi, în bisericile și cimitirele ortodoxe, se face pomenirea celor adormiți. În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, credincioșii aduc ofrande pentru sufletele celor trecuți la cele veșnice, ziua mai este cunoscută în Biserica Ortodoxă și sub denumirea de Moșii de iarnă.

Sfinții Părinți au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiți, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepții adormiți. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos.

Biserica a rânduit mai multe sâmbete pe an, când se fac pomeniri pentru cei adormiți: Moșii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți), Moșii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt), Moșii de toamnă (prima sâmbătă a lunii noiembrie). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiți se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Marina Bădulescu)

Fotografii: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Legendele spun că aici ar fi existat cnezatul lui Seneslau, iar un mormânt cu inscripții slavone ar aparține tatălui acestuia, Miraslau, însă istoricii nu confirmă ipoteza. Tot în Titești se află și o celebră placă pe care se află gravată crucea malteză, a cărei origini se pierd în secolul XIV.

Însă comuna mai deține un lucru care cu timpul a devenit o curiozitate pentru turiștii sau călătorii aflați în trecere pe aici: satul părăsit. Cum te abați de la primărie în jos, pe panta unui deal, se vede un grup de 30 — 40 de case pustii, înconjurate de buruieni și arbuști.

“Este vorba de satul Cucoiu, sat vechi, care a fost abandonat în ultimii 25 de ani iar toată populația a migrat aici sus pe culme, refăcându-și efectiv gospodăriile. A fost o acțiune neimpusă de cineva decât de natură”, a declarat, pentru AGERPRES, primarul din Titești, Cătălin Daneș.

De fapt satul Cucoiu, vechi de peste 500 de ani, a fost un sat de fugă, ascuns la baza versantului și ferit din calea invadatorilor. Satul era sub cota drumului comercial sau militar, funcție de situație, care venea dinspre Ardeal spre Muntenia.

“Acum nu se știe exact de ce străbunii celor din Cucoiu au ales să-și facă vatra chiar acolo jos. Cert este că nu se vede de sus de pe culme, decât dacă dacă privești cu atenție printre pâlcurile de arbori. Dar să ne imaginăm că în urmă cu sute de ani nu erau case mari, ci unele mici. Acest drum al Loviștei era folosit de armate, fie cele habsburgice, fie otomane și deci era extrem de periculos să ai casa în drum. Nu mai spun de cei care veneau să strângă birurile”, spune Daneș.

Dar ceea ce a însemnat pe vremuri un avantaj geografic, s-a transformat în ultimii 50 de ani într-un coșmar pentru sătenii din Cucoiu. Toate ploile și toți torenții curgeau chiar peste case. În timp s-au format adevărate mlaștini care le distrugeau oamenilor grădinile. Se formau chiar lacuri pline de noroi care în timp au afectat structura de rezistență a caselor și a școlii.

“Autoritățile comuniste nu au vrut să-i ajute pe oameni, probabil că nu au uitat faptul că prin anii ’50 loviștenii au luat arma în mână și au umplut munții din zonă cu cuiburi de partizani. De aceea au tărăgănat strămutarea”, a mai spus edilul Daneș.

În cele din urmă, când deja ruperile de maluri au pus în pericol toată linia estică a satului Cucoiu, obștea din localitate le-a dat oamenilor locuri de noi de casă și, în cele din urmă, în 10 ani tot satul s-a mutat chiar pe culme, pe marginea vechiului drum al Loviștei.

Satul Cucoiu are case cu un etaj, tipic de munte, cu gard înalt, însă așezării îi lipsea ceva. Biserica. Biserica veche rămăsese acolo în zona înnămolită și chiar dacă exista una nouă aproape de centrul comunei, cei care se strămutaseră doreau biserica lor.

“Un fiu al satului, Viorel Barbu, a luat decizia de a ridica o nouă biserică, dar una diferită, care să exprime faptul că acest sat e unul nou, unul dârz, unul care privește spre cer. Și astfel biserica propusă a se ridica a fost aleasă să fie una pe model maramureșan. Singura de acest gen din tot județul Vâlcea. Toată comunitatea a contribuit la înălțarea acestei biserici de lemn. Au fost tăiate lemnele, pregătite, măsurate, sub supravegherea unor meșteri tocmai din Maramureș. Și uite așa s-a născut una dintre cele mai frumoase biserici de lemn maramureșene la Titești”, a declarat Daneș.

Biserica de lemn din Cucoiu se află chiar la marginea versantului și este locul de unde se vede cel mai bine fosta vatră a satului. Oamenii mai au acolo jos pământ, mai coboară vara, au fânețe dar au un reper, acolo, pe vârful dealului, biserica maramureșeană care este semnul renașterii.

“Îmi amintesc acei ani ai strămutării, oamenii aduceau pe lângă paturi și alte obiecte de uz casnic icoanele. Cred că erau o moștenire din moși-strămoși, de când s-a înființat satul ascuns. Multe dintre icoane au fost aduse aici, la biserica nouă. Și mai e ceva de spus. Titeștiul a fost în calea tuturor, că se numeau romani, că au fost cruciații, că au fost habsburgii, otomanii, imperii nu glumă, aceste imperii nu mai sunt azi. Satul Cucoiu este însă. Aici, sus, pe culmea dealului, în jurul unei biserici cu arhitectură românească, de acolo, din altă zonă istorică, plină cu oameni mândri, Maramureșul…”, conchide primarul din Titești.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES FOTO

Cea de la care se pare că a pornit această sărbătoare a iubirii, este povestea unui martir roman, episcopul Valentin din Ineramna (azi Terni). Acesta, în timpul împăratului Claudius al II-lea (268-270), ar fi ajutat tinerii, creștini sau păgâni, să se căsătorească. Împăratul roman era convins că bărbații nu vor să se înroleze în armată datorită logodnicelor și soțiilor, de aceea a interzis căsătoriile. Episcopul, dimpotrivă, susținea că mariajul este parte din planul lui Dumnezeu și unul dintre scopurile acestei vieți. Astfel, a continuat să îi căsătorească pe tineri în secret, în numele iubirii.

A fost închis și condamnat la moarte la 14 februarie 269. Potrivit însă unei alte legende, Valentin, în timp ce se afla la închisoare, s-a îndrăgostit de fiica paznicului. Înainte de a muri, Valentin i-ar fi trimis acesteia o scrisoare, pe care a semnat-o ”De la al tău Valentin”, expresie care se folosește și astăzi.

Preotul este îngropat pe Via Flaminia, iar astăzi moaștele sale sunt expuse la Biserica Carmelită din Dublin și la Biserica Sfântul Praxed.

Pe lângă toate acestea, alegerea lui ca ”sfânt al îndrăgostiților” vine, probabil, și din asocierea cu sărbătoarea păgână a Lupercaliei — un festival al fertilității, pe care romanii îl celebrau la 15 februarie.

Foto: (c) Daniel STOENCIU / AGERPRES FOTO

Diverse legende, apărute în Evul Mediu, în Anglia și Franța, îl aduc în prim plan pe acest preot și îi dau titulatura de ”sfântul patron al îndrăgostiților”.

Nu se cunoaște cum a evoluat obiceiul în timp, dar tradiția modernă a apărut în special în Statele Unite, când americanii au început trimiterea de ”valentine” scrise de mână pe la începutul anului 1700. În 1840, britanica Esther A. Howland a început comercializarea primelor felicitări realizate în masă, una dintre acestea aflându-se expusă la British Museum.

De-a lungul timpului, tehnologia și cadourile simple sau extravagante au înlocuit treptat ”valentinele” scrise de mână. Unii îndrăgostiți aleg modul clasic — acela de a trimite o felicitare, fie ea și electronică sau un cadou ce conține faimoasele inimioare de ciocolată, iar alții aleg să-și petreacă această zi invitându-și partenerul la un restaurant select sau aleg ceva cu totul inedit, cum ar fi un exercițiu de călărie, o plimbare cu balonul, o excursie la schi, o vizită la sala de bowling sau la patinoar.

Foto: (c) Mircea Roșca / AGERPRES FOTO

Pe mapamond, Ziua Îndrăgostiților se sărbătorește sub diferite nume, și în unele țări are specific local. Astfel, în Suedia, această zi se numește ”Ziua tuturor inimilor” și este marcată din 1960.

În Marea Britanie, pe lângă flori și ciocolată, mai circulă și povești regionale, precum cea din Norfolk, unde un personaj numit Jack Valentin împărțea copiilor dulciuri și cadouri, pe care le lăsa la ușa din spatele casei. În schimb, în Țara Galilor, sfântul patron al îndrăgostiților galezi, Sf. Dwynwen, este sărbătorit la 25 ianuarie.

Danemarca și Norvegia sărbătoresc, la 14 februarie, Valentinsdag, în timp ce în Finlanda se sărbătorește, la aceeași dată, ”Ziua Prietenului”.

În Slovenia, un proverb spune că Sfântul Valentin aduce ”cheile rădăcinilor”, plantele și florile începând să crească din această zi. Slovenii sărbătoresc, în mod tradițional, Ziua iubirii la 12 martie, ziua Sfântului Grigorie.

Foto: (c) Daniel STOENCIU / AGERPRES FOTO

În Italia, de Ziua Îndrăgostiților — ”il giorno della festa degli innamorati” — doar cei care au pereche trebuie să sărbătorească, de aceea, cei singuri sau membri familiei nu își vor oferi cadouri. Specialitatea Baci Perugina, o bomboană cu alune, învelită în ciocolată, care conține o bucățică mică de hârtie în interior cu un citat romantic, scris în patru limbi, este unul dintre cele mai frecvente daruri.

În Turcia, echivalentul acestei zile este ”Ziua Inimilor Dragi/Dulci” și este sărbătorită la 17 februarie, în special de tinerii din marile orașe, precum Istanbul, Ankara sau Izmir.

Valentine’s Day se sărbătorește, în Brazilia, în mod tradițional la 12 iunie, cu o zi înainte de Sfântul Anton, protectorul căsătoriilor, obiceiurile fiind aceleași, îndrăgostiții oferindu-și diverse cadouri, între care ciocolată și flori. Columbienii sărbătoresc această zi în cea de-a treia vineri și sâmbătă a lunii septembrie, numind-o ”Ziua iubirii și a prieteniei”. Și mexicanii sărbătoresc această zi, dar la o altă dată.

În India, oamenii sărbătoresc această zi doar de câțiva ani. Cu câteva săptămâni înainte, magazinele și toate orașele sunt pline de însemne ale iubirii. Cele mai frecvente cadouri care se oferă sunt: ciocolată, flori, felicitări, jucării și lumânări.

Foto: (c) Cristian Nistor / AGERPRES FOTO

În Japonia, la 14 februarie, fetele oferă băieților ciocolată. O lună mai târziu, în Ziua Albă (14 martie), băieții întorc favorul, oferindu-le fetelor ciocolată albă.

În alte țări din Asia această zi poartă numele de ”Ziua Inimilor”.

În China, o sărbătoare a iubirii are loc în cea de-a șaptea zi a celei de-a șaptea luni a anului, cunoscută ca Qi Xi Jie (Noaptea celor Șapte, Festivalul de Dublu Șapte, Festivalul Celor Șapte Surori sau Festivalul Fiicelor). Chinezii celebrează această zi vizitând temple și rugându-se pentru dragoste, fericire și căsătorie.

Deși românii sărbătoresc la 24 februarie, Dragobetele, zeul tinereții în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziții, au importat, după 1990, și Ziua Îndrăgostiților.

Ca în fiecare an, în București și în majoritatea orașelor din țară, cluburile, pub-urile și mall-urile se întrec în a-i atrage pe îndrăgostiți la concerte, petreceri tematice, spectacole sau filme, târguri. Pentru a echilibra situația, unele cluburi organizează și petreceri anti-Valentine’s Day.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA

”Nunțile din februarie au un farmec aparte. Am avut o nuntă extraordinară, în luna lui Făurar. Nunta a fost după toate regulile de la țară, cu mâncare bună și din belșug, cu prăjituri și torturi de casă frumos ornamentate, după tot tipicul. Și nu a durat doar o zi. După nuntă am căzut însă morți de oboseală”, spune Paulina Bonc, care a fost mireasă cu treizeci de ani în urmă.

Pregătirea unei nunți la țară este o treabă serioasă, pentru că “bate toba” și e chemată toată suflarea. Pregătirea bucatelor se face timp de o săptămână. Toate bucătăresele și cofetăresele comunității dau jos din cui șorțurile și dau o mână de ajutor: de la oale și cratițe pentru gătit, până la potrivirea gusturilor mâncărurilor, coacerea blaturilor pentru prăjituri și realizarea cremelor pe cuptor.

În săptămâna nunții sunt tăiate orătăniile din curte, găini grase, curci îndopate și altele. Porcul a fost deja tranșat înainte de Crăciun, iar toate porcăriile au fost deja coborâte din afumători și rânduite în cămări bine aerisite.

Primele mâncăruri care sunt preparate în săptămâna mare pentru tinerii însurăței sunt blaturile pentru torturi, iar rețeta se păstrează pentru fiecare nuntă, de cel puțin o sută de ani.

“Pentru 10-12 felii mari de Doboș tort avem nevoie de 14 ouă, 10 linguri de făină, 750 de grame de zahăr, 2-3 linguri de cacao și două pachete de unt. Separăm albușurile de gălbenușuri, batem albușurile spumă tare, până când vedem că nu pică din castron dacă-l întoarcem cu gura în jos, apoi adăugăm 10 linguri de zahăr și 10 gălbenușuri, treptat, și amestecăm continuu, până obținem o pastă foarte fină. Apoi turnăm ‘în ploaie’ 10 linguri de făină și amestecăm ușor. Tava de copt se unge, se tapetează bine cu făină și se coc pe rând 10 foi. Pentru cremă, luăm 4 ouă bătute spumă cu un șol (o cană) de zahăr și două linguri de cacao, se fierb pe abur până se îngroașă, amestecând continuu, apoi se lasă să se răcească. Separat se freacă untul și se toarnă în el, treptat, crema răcită. Cu această cremă se umplu foile și deasupra se toarnă zahăr caramel”, a dezvăluit rețeta pentru AGERPRES Veronica Kretten, din Giarmata, ale cărei prăjituri sunt nelipsite de pe mesele nunților din comună.

Urmează supa, de altfel prima care va ajunge în farfuriile mesenilor, la felul principal de mâncare. Odată tăiate și curățate, găinile se păstrează la rece, prin toate frigiderele satului, iar cu o seară înainte de nuntă ajung în cele mai mari oale din sat, pe rând. Bucătăresele “de nunți” știu cel mai bine cantitățile de zarzavaturi pentru ca supa să iasă foarte bună: câte-o ceapă mare, trei morcovi zdraveni și o rădăcină de pătrunjel pentru fiecare găină pusă la fiert.

Sarmalele bănățenilor (sarme) trebuie să aibă, musai, afumătură și nu sunt mărunte, ca în Moldova sau în Țara Românească, ci sunt atât de mari, încât oamenii locului spun cu umor că “nu încape una pe gura oalei”, dar ne referim la oalele de lut, mai înguste în partea de sus, așa cum erau odinioară.

“Pentru vreo 20 de sarme ne trebui 100 de grame de untură, 12 cepe mari, o cană de orez, două kg de carne de porc și vită în amestec, sare, piper, piparcă roșie (boia) și două verze murate. Mai întâi, călim ceapa tăiată mărunt în untură și adăugăm condimentele de care am zis. Oala în care se fierb sarmalele se pregătește anume: se unge fundul oalei cu untură, se pun boabe de piper, foi de dafin, se toacă varză și se așează frumos pe fundul oalei. Dup-aia punem sarmele în oală și peste ele noi punem ciolan afumat sau un șonc și acoperim iarăși cu foi de varză. Umplem oala cu apă și o lăsăm la foc mic. Sarmele le facem mari, cam cât o palmă bună de om, să se sature lumea cu câte una-două bucăți”, spune Nicoleta a lu’ Minda din comuna Giroc, bucătăreasă care “a însurat și măritat” tot satul.

Potrivit tradiției, nuntașii ajunși la casa mirelui sunt întâmpinați cu răchie fiartă cu zahăr, turnată aburindă în păhărele, ș-apoi sunt poftiți în camerele și pe holurile mari ale casei mirii, nașii, părinții mirilor și cele mai apropiate rude, bunici, frați și surori, iar ceilalți invitați sunt conduși în șura mare, din prelungirea casei, special pregătită și încălzită potrivit cât să se simtă bine tot satul.

“Ș-acolo, să te ții belșug de mâncare pe mese, că doară numai ce s-a tăiat porcul, iar podul și șpaițurile sunt pline cu de toate: platouri cu afumătură și mezeluri proaspete, cârnați îmbujorați de boia și usturoi, slănină aurie, șuncă afumată, sângerete, tobă, chiftele, lebăr, jumere și pogăcele cu jumere, brânză de oaie. După ce aromele acestor gustări se îmbie bine de tot cu mireasma răchiei de prună, încep să apară bucătăresele cu suparele pline cu supă de găină cu tăiței în care se adaugă, de obicei, mult piper proaspăt măcinat, mai mare. La răceala de afară, supa fierbinte îi face pe mulți să soarbă zgomotos și prelung din fiecare lingură. În sonorul specific, se așează deja în fața mesenilor tăvile cu zeci de găini rumenite și tranșate, curcani umpluți cu orez, nucă și stafide, fripturi din carne de porc și cartofi fripți în untură, sarmale mari în foi subțiri de varză”, spune Paulina Bonc.

Tot atunci sunt desfăcute butoaiele cu murături țărănești, de la varza tocată mărunt, cât lama cuțitului, până la sfecla roșie cu hrean sau castraveți.

Între felurile de mâncare se face câte-o pauză de joc, de “învârtită” sau de “joc de doi”, care încing gerul de-afară și “deschid” pofta de mâncare a nuntașilor; că timp este destul, iar mâncare, din belșug.

La fiecare “reașezare” la masă, se mai închină un pahar cu vin roșu făcut din struguri din grădina casei, din rase grase și cu parfum puternic, mai ales Hamburg sau Lipovană.

Spre miezul nopții vin torturile de nucă și “Doboș toartă”, frumos garnisite, care umplu mesele, iar dansul miresei este urmat, întotdeauna, de răpirea miresei sau măcar a pantofului ei, care trebuie musai răscumpărat de naș cu o sumă de bani importantă.

Când zorii încep să-și facă apariția, nuntașii se retrag spre casele lor, hăulind și ținând în mână o sticluță mică cu tărie și câte-o farfurioară cu prăjituri mărunte, cornulețe cu nucă sau cu gem.

A doua zi, după-amiaza, mirii merg la nași cu o traistă mare din lână, în care pun un colac mare, o sticlă de răchie tare și una de vin, precum și multe merinde neatinse de la nuntă, păstrate anume pentru ei, dar și alte daruri, cum ar fi ștergare, straie sau perdele lucrate de mână de către mireasă.

După o astfel de petrecere de pomină, lumea abia așteaptă să tragă un pui de somn zdravăn. După vreun an, petrecerea este reluată la scară ceva mai redusă, pentru că urmează botezul primului copil al tinerilor la a căror nuntă au participat invitații din sat.

AGERPRES/(AS — autor: Otilia Halunga, editor: Cristian Anghelache)

Spectacolul ‘Vârciorova. Carantina’, de Vasile Alecsandri și Matei Millo, în regia lui Alexandru Dabija; Teatrul Municipal Bacovia din Bacău.
Foto: (c) CORNEL CEPARIU / AGERPRES FOTO

Și-a făcut debutul în 1976, pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cu spectacolul ”Un nou mod de a plăti vechile datorii” de Philip Massinger, obținând premiul pentru cel mai bun regizor al anului.

Este repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde montează, printre altele ”O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale (1979), ”Orfanul Zhao” de Ji Jun-Xiang (1995), ”Comedia erorilor” și ”Mult zgomot pentru nimic” de W. Shakespeare (1996).

Spectacolul ‘Nașul’ lui Gogol, regizat de Alexandru Dabija. În imagine: Ada Milea și Bogdan Burlăcianu.
Foto: (c) ISABELA PAULESCU / AGERPRES FOTO

Din 1991 este regizor al Teatrului Odeon din București și director al teatrului între 1991-1994 și 1996-2002.

Regizează până la șapte spectacole pe an atât în București, cât și în țară, la Sibiu, Brașov, Piatra-Neamț, Ploiești, abordând atât texte clasice, cât și texte din dramaturgia contemporană română și străină. Spectacolele sale sunt invitate la festivaluri din țară și străinătate.

Dintre spectacolele regizate, amintim: ”Avram Iancu” de Mihai Măniuțiu, (Studioul de Teatru Casandra, 1978), ”Taifunul de Cao Yu” (Teatrul Nottara, 1988), ”Burghezul gentilom” de Moliere (Teatrul Nottara, 1989), ”Ospățul lui Balthazar” de Benjamin Fondane (Teatrul Nottara, 1990), ”Lola Blau” de Georg Kreisler (Teatrul Evreiesc de Stat, 1993), ”Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill (Teatrul Nottara, 1998), ”Școala femeilor” de Moliere (Teatrul Mic, 1998), ”Jucăria de vorbe” scenariu de Al. Dabija, după “Cartea cu jucării” de Tudor Arghezi (Teatrul Odeon, 1998), ”Gaițele” de Alexandru Kirițescu (Teatrul Odeon, 2002), ”București nicăieri” pe texte de Tudor Arghezi și H. R. Patapievici (Teatrul Act, 2002), ”… escu” de Tudor Mușatescu (Teatrul de Comedie, 2002), ”Aici nu se simte” de Lia Bugnar (Teatrul Luni de la Green Hours, 2003), ”Leonce și Lena” de Georg Buchner (Teatrul Odeon, 2004), “Trei surori” de A.P. Cehov (Teatrul Dramatic ”Toma Caragiu”, Ploiești, 2004), ”Aventurile lui Habarnam” de N. Nosov (Teatrul Odeon, 2005), ”Block Bach” (Teatrul Odeon, 2007), ”Camera de hotel”, o trilogie de Barry Gifford (Teatrul Odeon, 2008), ”Un duel” de A.P. Cehov (TNB, 2009), ”Pyramus & Thisbe 4 You” după William Shakespeare (Teatrul Odeon, 2010), ”Absolut!” după ”Ivan Turbincă” de Ion Creangă (Teatrul Act, 2011), ”O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale (Teatrul de Comedie, 2011), ”C.F.R. — Cometa, Copilul și Cățelul” după texte de I.L. Caragiale (Teatrul Odeon, 2012), ”Două loturi” de I.L. Caragiale (TNB, 2012), ”Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu (Teatrul Odeon, 2013), ”Suflete moarte” de Gogol (Teatrul Dramatic ”Toma Caragiu”, Ploiești, 2013), ”Sânziana și Pepelea” de Vasile Alecsandri (Teatrul Național din Cluj, 2013), ”Mein Kampf” de George Tabori (Teatrul Național din Cluj, 2014), ”Contra democrației” de Esteve Soler (Sala Studio, 2014), ”13 tablouri cu oameni”, adaptare după Anton Pavlovici Cehov (Teatrul ”Elvira Godeanu” Tg. Jiu, 2014), ”Logodnicii din provincie” de Georges Feydeau (Teatrul Maghiar de Stat Cluj, 2014), ”O…ladă”, creație colectivă după Ion Creangă (Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 2014), ”Vârciorova. Carantina” de Vasile Alecsandri și Matei Millo (Teatrul Municipal Bacovia din Bacău, 2014).

În actuala stagiune 2014-2015, pe lângă spectacolele din repertoriul curent, la Sala Studio a TNB va avea loc premiera piesei ”Recviem” de Matei Vișniec, iar la Teatrul Național din Iași va avea loc premiera pe țară a spectacolului ”Variațiuni pe modelul lui Kraepelin” de Davide Carnevali.

Repetiția piesei de teatru ‘Colonelul Pasăre’, de Hristo Boicev, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Bulandra. În distribuția piesei: Silviu Geamănu, Victor Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Costel Cașcaval, Dorin Andone, Mircea Rusu, Dana Dogaru, Constantin Drăgănescu. 
Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES FOTO

Repetiția piesei de teatru ‘Colonelul Pasăre’, de Hristo Boicev, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Bulandra. În distribuția piesei: Silviu Geamănu, Victor Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Costel Cașcaval, Dorin Andone, Mircea Rusu, Dana Dogaru, Constantin Drăgănescu.

Obține numeroase nominalizări și premii, dintre care amintim: Cel mai bun spectacol pentru ”Coana Chirița” (1985), Premiul criticii pentru cel mai bun regizor pentru spectacolul ”Taifunul” (1988), Premiul criticii pentru cel mai bun regizor pentru spectacolul ”Ospățul lui Balthazar” (1990), Cel mai bun spectacol acordat în cadrul Galei UNITER pentru ”Orfanul Zhao” (1995), Cel mai bun regizor la Festivalul Național de Comedie (Galați) și Cel mai bun spectacol la Festivalul Dramaturgiei Românești (Timișoara) pentru spectacolul ”Ionesco — 5 piese scurte” (2007), nominalizare la Premiul UNITER pentru Cel mai bun regizor și pentru Cel mai bun spectacol ”Ionesco — 5 piese scurte” (2008), Premiul Național pentru Artă, categoria Spectacol, acordat de Ministerul Culturii și Cultelor (2008), Premiul UNITER pentru cea mai bună regie pentru spectacolul ”Pyramus & Thisbe 4 You” (2010), Premiul UNITER pentru regia spectacolului “Două loturi” de I.L. Caragiale (2013).

Montează piese de teatru și pe scene europene, precum ”Camino real” de Tennessee Williams, la Academia Contemporană de Spectacole (Porto, Portugalia, 1997), ”Saragosa — 66 de zile”, dramatizare de Alexandru Dabija după “Manuscrisul găsit la Saragosa” de Jan Potocki, coproducție SMART, Teatrul Odeon și Theater der Welt (Berlin, 1999), ”Cehov … a la Russe” după A.P. Cehov la Theatre Poeme Bruxelles (2000), ”Frații” de Sebastian Barry, Teatrul Odeon și Theorem-Hebbel Theater (Berlin, 2000), ”Block Bach” pe scena Palatului Muzicii din Atena (Megaro Musikis, 2008).

Spectacolul ‘Block Bach’ în regia lui Alexandru Dabija, a fost prezentat pe scena Palatului Muzicii din Atena (Megaro Musikis) 
Foto: (c) RADU BURAGA / AGERPRES FOTO

Alexandru Dabija debutează, în 2013, ca actor în scurtmetrajul ”O umbră de nor” în regia lui Radu Jude, și care a avut premiera, la Festivalul de la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Réalisateurs.

Își continuă cariera de actor jucând în cea mai recentă producție cinematografică semnată Radu Jude, lungmetrajul ”Aferim!”, care a fost prezentat în premieră mondială la 11 februarie 2015, la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.

În 2014, îi este dedicată secțiunea ”Personalități notorii ale teatrului românesc”, inaugurată în cadrul Festivalului Internațional al Artelor Scenice — Bienala Teatrului ”Eugene Ionesco” (BITEI) de la Chișinău. La BITEI 2014 au fost selecționate cinci producții regizate de Alexandru Dabija: ”Vârciorova. Carantină” de Matei Milo și Vasile Alecsandri, ”O…Ladă” și ”OO!” — creații colective după Ion Creangă, ”Gaițele” de Alexandru Kirițescu și ”Titanic vals” de Tudor Mușatescu.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES FOTO

Arborele ce produce fructele de rodii se numește rodiu sau rodier și este originar din Iran și se cultivă în Asia Centrală, Georgia, Armenia, Azerbaidjan și regiunea Mediteranei de câteva milenii. Există nu mai puțin de 760 de soiuri de rodii.

Fructul, cu dimensiunea mai mare decât portocala și mai mică decât grapefruit-ul, are o coajă groasă de culoare galbenă-intens, maroniu-roșiatică până la roșu aprins și în jur de 600 semințe. Semințele și pulpa ce le înconjoară, numită fruct fals, sunt comestibile. Unele soiuri au pulpa de culoare violet.

Rodia, pe lângă originalitatea sa ca structură, este și extrem de bogată în nutrienți. Are puține calorii, este bogată în vitaminele B (B3, B5, B6, B2, B1) Vitamina C, Vitamina E, Vitamina K și minerale: sodiu, potasiu, calciu, cupru, fier, magneziu, mangan, fosfor, seleniu, zinc și acid folic. Acest fruct conține de 3 ori mai mulți antioxidanți decât vinul roșu sau ceaiul verde. Rodia este considerată unul din fructele bogate în fibre.

Acest fruct este consumat în mai multe moduri: în starea sa naturală, în diverse mâncăruri calde, în salate, în deserturi, dar mai ales sub formă de suc sau condiment. Rodia este folosită și pentru producerea unui vin. Semințele de rodie sălbatică daru din Munții Himalaya sunt considerate cele mai bune pentru condimente. Sucul de rodie este unul dintre cele mai nutritive sucuri naturale și poate fi păstrat în recipiente din sticlă, în frigider, maxim 3 zile, iar în congelator poate fi păstrat maxim 1 an.

Încă din antichitate, rodiei i s-au atribuit calități curative. Deși rădăcinile, frunzele și scoarța sunt bogate în anumiți alcaloizi fiind folosite în scopul întăririi sănătății, fructele au reprezentat cel mai mare interes. În ultimul deceniu, oamenii de știință au luat în calcul proprietățile benefice pentru sănătate atribuite rodiilor și au început să le studieze și să le certifice.

Rodia conține antioxidanți puternici precum polifenoli, tanini și antocianini, esențiali pentru sănătatea inimii și a organismului. Sucul de rodie îmbunătățește fluxul de sânge la persoanele cu boli ale miocardului. Rodiile ajută la scăderea colesterolului LDL, prevenind acumularea lui în artere, scăzând astfel riscurile în cazul bolilor de inimă. În plus, aceste fructe ajută la întărirea musculaturii cardiace.

De asemenea, acest fruct este indicat a fi folosit datorită efectelor anti-îmbătrânire, dar și pentru a preveni apariția maladiilor precum Alzheimer. Cercetătorii au descoperit o reducere semnificativă a deteriorării celulelor creierului, a mușchilor și a pielii în cazul persoanelor care au consumat timp de o lună, în fiecare zi, o anumită cantitate de fruct.

Rodia are proprietăți antiinflamatorii protejând împotriva astmului și a durerilor în gât. Sucul de rodie ar putea avea, de asemenea, efecte antivirale și antibacteriene împotriva plăcii dentare.

Noi cercetări au scos la iveală că un extract din rodii protejează rinichii de toxine periculoase.

Potrivit unor cercetări realizate recent, sucul de rodie are un efect semnificativ în prevenirea mai multor tipuri de cancer, precum cel de sân, cel de plămâni și de cel de prostată. Alte studii arată că sucul de rodie poate chiar să inducă apoptoza — proces prin care celulele canceroase se auto-distrug.

Rodiile ajută la reglarea glicemiei, cresc sensibilitatea la insulină fiind un fruct indicat persoanelor care suferă de diabet.

Sunt excelente pentru cei care suferă de anemie și stări de astenie. Protejează împotriva depresiei și a osteoporozei.

Sucul de rodie crește apetitul astfel încât poate fi folosit cu succes în cazul copiilor, pentru a crește pofta de mâncare.

Rodiile sunt indicate în tratarea diferitelor afecțiuni intestinale. Decoctul din scoarță de rodiu se recomandă în tratarea teniei, a diareei și a ascarizilor. Scoarța este unul dintre cele mai eficiente tratamente contra dizenteriei (boală infecțioasă contagioasă care se manifestă prin ulcerații intestinale, dureri abdominale violente și diaree cu sânge). Rodia conține o cantitate semnificativă de fibre, care ajută la o bună funcționare a sistemului digestiv și la reglarea digestiei, calmând și durerile de stomac. Studiile au demonstrat că sucul de rodii nu doar că protejează ficatul, dar ajută și la regenerarea lui.

Rodia, un fruct bogat în vitamine, antioxidanți și fibre și cu foarte puține calorii, este frecvent recomandată de nutriționiști în curele de slăbire.

Atunci, când cumpărăm rodii este indicat să le alegem pe cele mai grele și cu coaja strălucitoare, astfel ne asigurăm că fructele sunt coapte. Acest lucru este important deoarece după culegere rodiile nu se mai coc.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) SEBASTIAN OLARU/ AGERPRES ARHIVA

Fiica învățătorului Chiriac Dragomir, Aurora Gruescu a dorit de mică să urmeze silvicultura, ceea ce a și făcut, în 1933, când a dat examen la Facultatea de Silvicultură, parte a Politehnicii din București.

Și-a practicat meseria cu dăruire din 1938 până în 1973, când s-a pensionat. Numele său a fost legat de primul plan de împădurire națională, fixat la suprafața de 100.000 ha, a condus lucrările de combatere avio-chimică a dăunătorilor din pădurile infestate din jurul Capitalei, a făcut inovații ce s-au confirmat, legate de lucrările de mecanizare în combaterea dăunătorilor, publicând în acest sens, în ”Revista Pădurilor” mai multe articole.

Faptul că este prima femeie inginer silvic din țară și din lume i-a fost confirmat, la 16 februarie 2000, când a primit o scrisoare de la vicepreședintele Societății ”Progresul Silvic”, dr. ing. Cristian D. Stoiculescu.

Membru de onoare al Societății ”Progresul Silvic”, filiala Prahova, membru de onoare al Asociației Generale a Inginerilor din România, al Ministerului Apei, Pădurilor și Protecției Mediului.

A fost nominalizată de ŤThe American Biographical Instituteť pentru titlul de personalitate a anului 1997. A obținut Medalia de Argint la Expoziția filatelică binațională România — Israel.

Ziarista Rodica Simionescu i-a dedicat o carte intitulată ”Legământ cu taina codrilor” apărută în 2001.

Inginerul silvicultor Aurora Gruescu a murit în 2005.

Foto: (c) cdn.allshops.ro

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Dacă podurile de lemn dominau secolele trecute, perioada modernă le-a rezervat un loc cu totul secundar în istoria construcţiilor inginereşti. Începând din secolul al XIX-lea, toate podurile din lemn executate pe teritoriul ţării noastre, destul de numeroase, au avut un caracter provizoriu, ele urmând a fi inlocuite, mai devreme sau mai tarziu, cu poduri metalice sau din beton.

Construirea unui pod de cale ferată peste Dunare care să lege Ţara Românească de Marea Neagră devenise necesară încă din timpul domniei lui Barbu Ştirbei. În anul răscumpărării liniei Cernavodă-Constanţa (mai precis, la 10 decembrie 1882), guvernul român lansează un concurs internaţional pentru proiectarea a doua poduri mari peste Dunăre şi peste braţul Borcea, pe linia Cernavodă-Feteşti. Dar nici unul dintre cele opt proiecte prezentate comisiei de examinare, în anul 1883, de firme din Franţa, Germania, Elveţia şi Belgia nu a fost acceptat. După trei ani, in 1886, are loc un al doilea concurs, la care participă cinci firme, dar rezultatul rămâne acelaşi.

Într-un moment de stralucită inspiraţie, comisia îi propune lui Anghel Saligny să prezinte un proiect. În decembrie 1887, guvernul, prin Ministerul Lucrărilor Publice, îl însărcinează oficial pe Saligny cu elaborarea proiectului liniei Feteşti – Cernavodă. E o decizie surprinzătoare, ţinând seama de faptul că numai cu câţiva ani în urmă acelaşi minister refuzase să ia asupra să răspunderea executării unor tabliere mici, lucrarea fiind preluată de firme particulare.

Înainte de a începe proiectarea, Anghel Saligny îşi formează o echipă de ingineri specialişti de la Şcoala Natională de Poduri şi Şosele, printre care Ion Băiulescu, N. Herjeu, Şt. Gheorghiu, Alex. Bădescu, V. Christescu, Gr. Cazimir, P. Zahariade şi alţii, aduşi mai tarziu. O data rezolvate toate problemele de ordin tehnic şi economic, echipa de specialişti îşi începe practic activitatea de proiectare, reuşind, după o munca intensă, să termine, la 1 decembrie 1889, elaborarea formei finale a proiectului.

După numai un an (la 9 octombrie 1890), timp în care au fost repartizate şi demarate lucrările de pregătire, a început şi lupta pentru învingerea greutăţilor apărute în execuţie. Un lucru care nu trebuie omis ar fi faptul că terasamentele liniei ferate Feteşti – Cernavodă, care leagă între ele podurile lui Anghel Saligny, au constituit la vremea lor cea mai mare şi cea mai importantă lucrare de terasamente realizată în ţara noastră. Una peste alta, lucrările la podurile dunărene au durat cinci ani. Ziarul Times scria: “o realizare surprinzatoare la Cerna-voda”, iar Ilustrazione Italia afirma: “e o lucrare care poate fi luată ca model chiar şi de alte ţări, cu mijloace tehnice mai înaintate”.

Legătura feroviară dintre Feteşti şi Cernavodă are o lungime de 21 km şi cuprinde podurile peste Braţul Borcea şi peste Dunăre. Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri şi alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri şi un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri. Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România şi al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală. Costul total al tronsonului de linie ferată Feteşti-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată şi staţiile, a fost de 35 milioane lei aur.

Dorobantul de la podul Cernavoda

Ziua de 14 septembrie 1895 a fost desemnată drept data ianugurării. Ceremonia a fost una fastuoasă. Conform programului serbării un tren a plecat la ora 9 din Gara de Nord, invitaţii ajungând la Cernavodă la ora 12. În cadrul ceremoniei de rigoare, cu discursuri şi urale din partea asistenţei, Regele Carol I a pus ultimul nit al podului ce urma sa-i poarte numele. După ce regele Carol I a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării şi s-a celebrat serviciul religios, trenul de încercare format din 15 locomotive a trecut pe pod cu o viteza de 60 km/h, într-un zgomot infernal produs de fluierele locomotivelor, de sirenele vaselor de pe Dunăre şi de muzicile fanfarelor. După acest tren a trecut un al doilea rezervat “oaspeţilor”, cu o viteză de 80 km/h. În tot acest timp, Anghel Saligny, al cărui nume nici nu a fost rostit la eveniment, a stat sub pod pe o şalupă, alături de muncitorii cu care lucrase la realizarea măreţei opere pentru a-i demonstra rezistența.

Primul ministru de atunci a spus o frază celebră: „Măria Ta! Cu ostaşii ţării ai învins în câmpiile Bulgariei, iar cu meşterii ţării ai îngenucheat măreaţa Dunăre.” La rândul său, suveranul exclama: „Săvârşirea Podului peste Dunăre, dorit de un sfert de veac de Mine, este astăzi un fapt îndeplinit şi uriaşă se ridică înaintea noastră această falnică operă ca o mărturie vădită a tăriei Regatului. Geniul omenesc, în care se răsfrâng progresul şi avântul puternic al României, a învins toate greutăţile, a înlăturat toate piedicile, spre a executa această trainică şi nepieritoare lucrare, care trebuie să arate lumii că vrednic este poporul român de frumoasa sa chemare la gurile Dunării şi porţile Orientului”.

Monedă de la 1881, imediat după proclamarea Regatului

Sursa: istorie pe scurt

Fotografii: (c) Nona JALBĂ / AGERPRES FOTO

Și asta datorită pasiunii și ambiției lui Marius Iosif, un constănțean care, de circa doi ani, prepară ghiudemul tătăresc “Moș Iosif”, într-un spațiu special amenajat la Tuzla, ghiudem despre care spune că are exact “gustul inconfundabil de bun” al celui pe care îl mânca în adolescență la bunicii săi de la Medgidia, ai căror vecini erau preponderent etnici tătari.

“Fac cu pasiune preparatele. (…) Am făcut pentru mine, pentru prieteni, acum doi ani am început așa … mai ușor, dar în ultimul timp lucrez ceva mai în forță. (…) Ghiudemul este natural sută la sută, nu punem niciun fel de conservant, nu conține E-uri, nu conține aditivi, nu punem absolut nimic de genul acesta. Ghiudemul se păstrează la rece și se poate ține șase luni, chiar un an, singurul lui conservant fiind ingredientele folosite”, spune producătorul, în timp ce feliază cu mare mândrie o potcoavă din ghiudemul tătăresc preparat de el, îndemnându-ne totodată să-l gustăm.

Rețeta este simplă și nu reprezintă niciun secret, susține Marius Iosif, menționându-ne că ghiudemul este gata de a putea fi consumat după un proces de maturare de 21 de zile de la începerea preparării lui.

Ghiudemul tătăresc este făcut din carne tocată, jumătate de oaie și jumătate vită, condimente și mirodenii, fiind folosite mațe de vită.

“Carnea de oaie și carnea de vită se toacă la mașina de tocat, ingredientele se macină pe loc, avem aici o râșniță. Punem ienibahar, usturoi, sare, piper, coriandru. Carnea este de calitate …. Se face pasta, se adaugă condimentele corespunzător gramajului și se bagă la malaxat. Se malaxează ori cu mâna, ori cu mașina, depinde de cantitate, dar noi preferăm malaxarea la mână pentru că iese amestecul mai omogen. Malaxorul este bun și el, dar la cantitate mare de carne. Pasta se lasă 36 — 48 de ore la frig, la cel mult 6 grade, pentru a-și trage aromele și apoi se bagă în mațe. Se umple mațul cu ajutorul acestui … eu îi zic cârnățar, are o pâlnie, o manivelă”, a explicat producătorul, prezentându-ne apoi un alt spațiu, camera unde ghiudemul trebuie să se usuce.

După terminarea procesului de maturare și uscare a ghiudemului, preparatul ajunge în etapa finală, cea de ambalare în vid și etichetare.

“Ghiudemul se pune la zvântat în camera frigorifică, ori afară dacă condițiile atmosferice permit. Se ține la o temperatură cuprinsă între 9 și 12 grade, la zvântat și uscat. Punem și o ventilație suplimentară ca să îl usuce cât mai repede, că având multă apă la început el trebuie să se zvânte mai repede. Sunt aparatele de dezumidificat aerul, nu trebuie să aibă peste 70% umiditate. Procesul de maturare durează 21 de zile. În a 21-a zi din momentul în care s-a preparat pasta, este gata. Am calendar, un grafic, scriem temperaturi, scriem umiditatea la fiecare și în a 21-a zi ghiudemul este gata de ambalat”, a spus Marius Iosif.

Acesta a atenționat că între ghiudemul tătăresc și cel turcesc există diferențe. Cel tătăresc are ienibahar și mai mult usturoi, iar cel turcesc conține chimen în loc de ienibahar și usturoi aproape deloc.

Carnea folosită pentru ghiudemul tătăresc preparat la Tuzla provine de la animale din crescătoria proprie a producătorului sau de la animale achiziționate de la abator.

“Referitor la materia primă, avem și noi aici o crescătorie, acum avem doar viței. Mai luăm de la persoane autorizate, de la abator de la Lumina, de la Dragalina”, a afirmat întreprinzătorul particular.

Marius Iosif susține că nu se lasă până când ghiudemul tătăresc pe care îl produce nu va fi atestat ca produs tradițional dobrogean de către Ministerul Agriculturii.

“Produsul acesta — ghiudem tătăresc — am vrut să-l și autorizez, am mers cu el la MADR, am depus pentru atestare ca produs tradițional, dar dosarul mi l-au respins. M-a ajutat cineva, dar acel cineva nu era în domeniu, trebuie să mă ocup personal, să iau tot caietul de sarcini, tot ghidul să-l iau de la A la Z și să fac așa cum scrie acolo. Ei nu sunt rău intenționați, am fost să vorbesc cu dânșii ca să văd și eu de ce s-a respins și, cu adevărat, au fost multe greșeli. (…) Dar nu mă las, vreau să refac caietul de sarcini și să depun pentru atestare ca produs tradițional”, a susținut Iosif.

Ghiudemul tătăresc, un produs crud-uscat cu gust și miros deosebit de plăcute, specifice sortimentului de carne maturată, dar și condimentelor și mirodeniilor folosite, cu o culoare naturală — brun închis, poate fi servit tăiat felii subțiri, ca aperitiv.

AGERPRES/(A, AS — autor: Nona Jalbă, editor: Georgiana Tănăsescu)