Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

De la 14-15 ani știa roluri pe dinafară ai marilor actor ai vremii: Mihai Popescu, Emil Botta sau Fory Etterle și Ionescu-Gion.

La 16 ani s-a înscris la Facultatea de Istorie, pe care a absolvit-o în 1961. După terminarea acesteia, s-a înscris la examenul de admitere la Institutul de Teatru, având în comisie personalități ca Mony Ghelerter, Alexandru Finți, Ion Finteșteanu, Beate Fredanov. A fost admis la clasa profesorilor Mony Ghelerter — Zoe Anghel, avându-i colegi pe Ruxandra Sireteanu, Emil Hossu, Melania Cârje, Peter Paulhofer, Ștefan Sileanu, Olga Bucătaru sau Alexandru Bocăneț — care, după anul întâi, a plecat de la Actorie la Regie. A absolvit IATC în 1965.

În piesa de teatru ”Regele moare”, de Eugen Ionescu (Eugen Ionesco), la Teatrul Nottara, 1991
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

În 1968, recita un poem la televiziune și a fost remarcat de Horia Lovinescu, pe atunci directorul Teatrului Nottara, care i-a propus un rol, și să devină, alături de colegi de breaslă ca Ovidiu Iuliu Moldovan, Gilda Marinescu și Ștefan Iordache, actor al Teatrului Nottara. Aceasta a reprezentat cea mai mare cotitură din viața sa, i-a adus roluri și interpretări celebre și din rolul de june prim a trecut la adevărate roluri de compoziție.

Despre întâlnirea cu actorii Teatrului Nottara povestește actorul într-un interviu acordat AGERPRES.

”Îi cunoșteam dinainte. Eram prieten cu Gilda Marinescu, mă mai întâlnisem cu George Constantin și cu alți actori și actrițe ale teatrului, mai aveam câțiva colegi de Institut care veniseră înaintea mea aici și cunoșteam puțin atmosfera, dar îmi era teamă să mă gândesc. Pe vremea aceea eram angajatul unui teatru destul de pauper, se chema Teatru Regional București, un teatru cu un statut dubios, incert, un teatru, cum ar fi astăzi, al județului Ilfov, era al regiunii București, jucam mai mult prin sate, prin cămine culturale, deci nu aveam o perspectivă foarte luminoasă până într-o bună zi când la o emisiune de duminică la prânz, o emisiune de divertisment, făcută de un regizor bun de la televiziune, am spus un fragment din ‘Bocet pentru Ignacio Sánchez Mejías’ al lui Federico García Lorca, un text foarte greu și foarte frumos, și aici s-a întâmplat miracolul. Horia Lovinescu nu se uita la televizor, chiar ne spunea că îl detestă, d’apăi într-o duminică după-masă, la ora două, ce a căutat la televizor? Cert este că a doua zi, luni, când am venit la teatru să văd o vizionare cu ‘Fedra’ cu Gilda Marinescu, s-a uitat la mine, s-a oprit, eu știam cine este, și a spus: ‘Dumneata ieri nu ai spus o poezie la televizor?’, ‘Ba da.’, ‘Aș fi încântat dacă ai dori să faci parte din trupa Teatrului Nottara!’. Marți am fost angajat”, își amintește marele actor.

În piesa de teatru ”Regele moare”, de Eugen Ionescu (Eugen Ionesco), la Teatrul Nottara, 1991
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Din 1970, a jucat pe scena Teatrului Nottara din București, până în prezent, în piese precum: ”Anonimul” de Ion Omescu (1969); ”Crimă și pedeapsă” de Dostoievski (1970); ”Bună seara domnule Wilde” de Oscar Wilde (1971); ”Craii de curte veche” de Mateiu Caragiale (1978); ”Al patrulea anotimp” de Horia Lovinescu (1989); ”Regele moare’ de Eugen Ionesco (1991); ”Arșița și viscolul” de Mihai Ispirescu (1993). A mai jucat în alte multe spectacole, colaborând cu mari regizori — ”Cui i-e frică de Virginia Woolf” de Edward Aldee (r. Radu Gabrea, 1999), ”Vino la pod, iubita mea!” de K. Gabor (r. Alexandru Repan),”Hora iubirilor” de A. Schnitzler (r. Felix Alexa), ”Romeo și Jeanette” de J. Anouilh (r. Claudiu Goga), ”Prăpăstiile Bucureștilor” după Matei Millo (r. Ada Lupu), ”Jocul dragostei și-al morții” de R. Rolland (r. Lucian Giurchescu), ”Richard al III-lea nu se mai face” de Matei Vișniec (r. Michel Vivier), ”Variațiuni enigmatice” de E. Schmidt (r. Claudiu Goga) și multe altele.

Actorul în 2003
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

Pentru Alexandru Repan, întâlnirea și colaborarea cu Horia Lovinescu reprezintă și astăzi un mare ”noroc”.

”Am avut marele noroc să joc dramaturgia lui Horia Lovinescu. Pe vremea aceea, cine își mai aduce aminte, era obligatoriu ca 60% din repertoriu unui teatru să fie piesă contemporană și 40% să fie românești, ale dramaturgiei românești. (…) Deci am avut norocul să joc într-o dramaturgie românească solidă, care forma actorul, mintea, sufletul și, mai ales, cultura lui. Și, după aceea, au venit regizori din generația mea, actori din generația mea, s-a împrospătat trupa, au venit Dan Micu, Sandu Dabija, Dominic Dembinski și toți au început să pună piese și cu noi, nu, numai cu marea gardă a Teatrului Nottara care exista când am venit noi. După aia au venit rolurile cele bune cu piesele lui Horia Lovinescu, după aceea one-man show-ul meu ‘Craii de Curtea Veche’, care m-a uns pe inimă mulți ani la rând”, mărturisește maestrul în interviul acordat AGERPRES.

Văzând în el un actor cu carismă și talent, scenaristul Titus Popovici i-a oferit rolul împăratului Austriei din filmul “Horia” (rolul principal fiind jucat de Ovidiu Iuliu Moldovan). În film s-a remarcat, cu precădere, în roluri care evocă personalități istorice. Din bogata sa filmografie, atât pe marele ecran, cât și în televiziune, cităm: ”Vacanță la mare” (1962), ”Ciprian Porumbescu” (1972), ”Cantemir” (1975), ”Războiul de Independență” (serial TV, 1977), ”Vlad Țepeș” (1979), ”Am fost 16” (1980), ”Burebista” (1980), ”Masca de argint” (1984), ”Bătălia din umbră” (1985), ”Colierul de turcoaze” (1985), ”Rochia albă de dantelă” (1988, r. Dan Pița), ”Trahir” (1992, r. Radu Mihăileanu), ”Faimosul paparazzo” (1999, r. N. Mărgineanu), ”Sindromul Timișoara — Manipularea” (2004, r. Marius Barna), ”Youth Without Youth / Tinerețe fără tinerețe” (2007, r. Francis Ford Coppola).

Din 1990, a predat actoria la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, devenit apoi Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale”.

La evenimentul de lansare a proiectului ”Actor și Regizor”, la Teatrul Nottara din București, 2014
Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

În primăvara anului 2014, Teatrul Nottara a lansat proiectul ”Actor și regizor”, al cărui cap de afiș a fost Alexandru Repan, care a pus în scenă primul spectacol al acestui nou proiect, o adaptare a romanului ”Oscar și Tanti Roz”, de Eric-Emmanuel Schmitt. El este protagonistul spectacolului (Oscar), iar cel de-al doilea personaj l-a încredințat fostei sale studente la UNATC, actualmente colegă în acest teatru, Andreea Măcelaru Șofron.

Actorii Andreea Măcelaru și Alexandru Repan, la evenimentul de lansare a proiectului ”Actor și Regizor”, la Teatrul Nottara, 2014
Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

Actorului Alexandru Repan i s-au recunoscut meritele artistice de-a lungul anilor. În 2000, a fost aniversat cu ocazia zilei de naștere, la Cinematecă, moment în care a apărut pe scenă cu cei doi fii de mână. În 2002, a fost distins cu Ordinul Cultural în grad de Cavaler.

La 29 mai 2010, actorul Alexandru Repan a fost sărbătorit la Teatrul Metropolis, la premiera spectacolului “Pagini din Craii de Curtea Veche”, cu ocazia împlinirii a 45 de ani de carieră și 70 de ani de viață.

Alexandru Repan este tatăl a doi băieți, Alexandru și Mateiu Dimitri. Cel mare poartă numele tatălui și al bunicului. Cel mic se numește Mateiu pentru că atunci când s-a născut, tatăl său juca în spectacolul după ”Craii de Curtea Veche” de Mateiu Caragiale, regizat de Alexandru Repan.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Horia Plugaru)

Fotografii: (c) : Mircea ROSCA/ Arhiva AGERPRES

Lacul Ursu are o suprafață de 40.235 metri pătrați, o adâncime de 18,10 m, o lungime de 400 m, o lățime 170 m și o salinitate medie de 250g/l. Este înconjurat de o vegetație abundentă, lucru mai puțin cunoscut în zonele masivelor de sare.

Format, în 1875, într-o depresiune de prăbușire, consecință a unui proces intens de dizolvare a sării, lacul este o formațiune geologică foarte tânără, de natură carsto-salină. Numele l-a primit după forma lui, care seamănă cu o piele întinsă de urs.

Fenomenul de heliotermie a apărut și a fost descoperit ulterior (1901) fiind determinat de stratificațiile concentrațiilor saline ale apei lacului și încălzirea inegală a acestor straturi de către radiația solară.

Având o greutate specifică mai mică, apa dulce se întinde pe suprafața lacului, formând un strat de câțiva centimetri grosime. Primăvara, straturile sărate inferioare (1,40 — 2,50 m) se încălzesc sub acțiunea razelor solare, până ating 40-50 grade Celsius (la sfârșitul lunii iunie). Apa sărată, datorită greutății sale specifice mai mari, nu se ridică la suprafață și își păstrează căldura înmagazinată până la mijlocul sezonului de vară.

În vara anului 1900, la o adâncime de 1,32 m lacul avea temperatura de 71 grade Celsius. În anii următori, datorită creșterii numărului de vizitatori, temperatura apei nu a mai atins această valoare. În condiții optime la data deschiderii lacului pentru public, temperatura maximă ajunge la 50-55 grade Celsius. În timpul verii, temperatura apei scade treptat.

Băile în apele acestui lac sunt recomandate pentru tratarea diferitelor afecțiuni (reumatice, endocrinologice sau cardiovasculare), dar care nu trebuie să depășească 20-30 minute (pentru copii 10-15 minute). Un alt ingredient folosit în diverse tratamente este nămolul de pe fundul lacului.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) REPRODUCERE / Arhiva AGERPRES

A urmat cursurile gimnaziale la Școala ”Manolache K. Epureanu” din orașul natal. În 1902 s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din Iași, fiind coleg cu Ștefan Dimitrescu, Ion Secoșanu ș.a. Student fiind, s-a numărat printre susținătorii țăranilor răsculați în 1907, retrăgându-se în aceste împrejurări de la Academia din Iași (diploma de absolvire a obținut-o în 1912). Și-a continuat studiile la München, unde în 1908 a fost admis la Academia regală bavareză de arte frumoase. Expune la Galeria Kunstverein (Munchen), trimite caricaturi la revista ”Furnica” și articolul ”Importanța criticii de artă” la revista ”Arta română” din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. În anul 1909 călătorește în Italia și Franța.

Fetița pădurarului
Foto: (c) tablouri-de-vis.ro

Între 1909 și 1911 s-a aflat la Paris, unde a frecventat ateliere și a făcut studii după pictori celebri. În timpul studiilor a participat la zugrăvirea unor biserici, din acești ani nerămânând decât puține lucrări, realizate cu o știință exactă, fără acea libertate care îi va caracteriza lucrările de maturitate. A colaborat cu desene și articole la diferite reviste ale vremii. Întors în țară, în 1911, se concentrează asupra unui bogat univers de subiecte raportate la existența umană, realizând seria de lucrări intitulată ”Din viața celor umili”. Participă la expoziția ”Tinerimii artistice” și zugrăvește bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni. În 1913 se căsătorește cu Ecaterina Climescu, cu care va avea doi copii, Catrina și Petru. Din motive financiare renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul ”Iașul”. În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu.

Expoziție de 55 de desene inedite semnate de Nicolae Tonitza, găzduită de Muzeul Național Brukenthal din Sibiu (2008)
Foto: (c) Maria ADAM / Arhiva AGERPRES

Este trimis pe front, unde cade prizonier în luptele de la Turtucaia și este trimis în lagărul de prizonieri de la Kirjali (Bulgaria). După Primul Război Mondial se stabilește la București, iar între anii 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte.

În 1925 a întemeiat ”Grupul celor patru”, alături de Oscar Han, Francisc Șirato și Ștefan Dimitrescu.

Peisaj din București
Foto: (c) pictify.com

Lucrările sale sunt naturi statice (”Vas cu trandafiri”, 1927-1929; ”Natură statică cu icoană”, 1927-1928), scene de interior (”Cerdacul”, 1924; ”Vatră”, 1925), nuduri (”Nud la malul mării”; ”Nud”, 1926), peisaje (”Peisaj bucureștean”, 1925; ”Vedere din București, iarna”, 1925, peisaje dobrogene), portrete de copii (”Fata pădurarului”, 1924; ”Katiușka lipoveanca”; ”Cap de copil”), de clovni (”Pagliaccio”, ”Clovn”), portrete și autoportrete (”Portretul lui Gala Galaction”, 1921; ”Autoportret”, 1923) ș.a.

A expus și în străinătate, la Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935).

În anul 1933 a ocupat catedra de pictură la Academia de Arte Frumoase din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu, iar în 1937 devine rector al Academiei.

Expoziție Nicolae Tonitza, la Palatul Baroc din Timișoara (2011)
Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES

Tudor Arghezi scria despre el, ca om și artist: ”Tonitza nu mai e un nume cu prenume. Aș zice că el e un cuvânt activ complex concentrat; mare în toate componentele lui, vocație, inimă, har, excepțional orchestrate. Pensula lui suavă spune, gândește și cântă…”.

Nicolae Tonitza a murit la 26 februarie 1940, la București.

Explicație fotografie: Elevii de la Liceul de Arte Plastice ‘Nicolae Tonitza’ au doborât recordul mondial pentru cea mai lungă pictură realizată de copii, marcând astfel 60 de ani de existență a UNICEF (2006)
Foto: (c) Lucian TUDOSE / Arhiva AGERPRES

În București există un liceu de arte plastice, înființat în 1949, care îi poartă numele — Liceul de Arte Plastice ”Nicolae Tonitza”.

Vernisajul expoziției ‘Tonitza — armonii de culoare’, la Muzeul Național Cotroceni
Foto: (c) Grigore POPESCU / Arhiva AGERPRES

În 2010, o expoziție cu tema “Tonitza — armonii de culoare”, prilejuită de împlinirea a 70 de ani de la moartea marelui pictor și grafician, a fost deschisă în Spațiile Medievale ale Muzeului Național Cotroceni. Expoziția, în cadrul căreia au fost prezentate 83 de lucrări de pictură și grafică, a fost organizată de Administrația Prezidențială și Muzeul Național Cotroceni în colaborare cu mai multe instituții muzeale din București și din țară.

Tot în 2010 a fost vernisată, la Centrul Cultural Art Society, expoziția “Grupul celor 4″, cu lucrări ale pictorilor și graficienilor Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Francisc Șirato, precum și ale sculptorului Oscar Han. Ruxandra Garofeanu, președintele Fundației Culturale Art Society, preciza cu acel prilej că vernisajul este organizat după 75 de ani de la ultima expoziție a ”Grupului celor patru”, amintind totodată că grupul s-a născut dintr-o extraordinară contopire de concepții estetice și etice.

O monedă de argint dedicată aniversării a 125 de ani de la nașterea lui Nicolae Tonitza a fost pusă în circulație, în scop numismatic, la 22 august 2011, de Banca Națională a României.

Golgota
Foto: (c) artmark.ro

Numeroase lucrări ale lui Tonitza au figurat în ultimii ani în catalogul unor licitații precum cele organizate de Artmark, Alis, GoldArt sau Grimberg. În 2010, “Golgota”, cea mai mare lucrare a lui Nicolae Tonitza (un metru pătrat) a fost adjudecată la suma de 125.000 de euro. În 2011 au fost adjudecate lucrările: “În iatac” (290.000 euro), “Crini imperiali” (30.000 euro), ”Doamna cu voal” (15.500 euro), “Curte la Mangalia” (76.000 euro), “Fiul pădurarului” (115.000 de euro), “Pe verandă” (155.000 euro), “Afizé” (160.000 euro). În 2012 au fost adjudecate tablourile “Trei frați” (170.000 euro), “Copil în rose” (75.000 de euro), ”Nud văzut din spate” (110.000 euro), “Două surori” (125.000 euro), “Nud cu spatele” (140.000 euro), “Catrina” (142.000 euro).

Lucrarea ”În iatac”
Foto: (c) ADRIAN CUBA / Arhiva AGERPRES

Potrivit Topului 100 al celor mai valoroși pictori români lansat în octombrie 2012, Nicolae Tonitza conducea clasamentul celor mai bine vânduți artiști români în licitațiile publice din ultimii zece ani. Potrivit unui comunicat al Casei Artmark, topul era condus de Nicolae Tonitza cu opera “În iatac”, adjudecată la Licitația de iarnă a Artmark din 2011, cu prețul record de 290.000 de euro.

Tătăroaică
Foto: (c) artmark.ro

Nicolae Tonitza a fost cel mai bine vândut pictor și în 2013, an în care cele 47 de opere ale pictorului adjudecate (din cele 61 scoase la licitație) au însumat 849.337 de euro. Dintre tablourile semnate Tonitza adjudecate la licitații în 2013 amintim: “Plajă la Mangalia” (25.000 euro), “Noapte bună!” (90.000 de euro), “Tătăroaică” (32.500 euro), “Peisaj la Vălenii de Munte” (22.000 euro), ”Gladiole” (75.000 euro).

Explicație fotografie: Lucrarea ‘Venetiana (Putana)’, expusă în cadrul unei licitații organizată de Casa de licitații Artmark (2013)
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / Arhiva AGERPRES

Mai recent, au fost adjudecate lucrările “Pregătiri de masă (Interior IV)” (în 2014, la suma de 85.000 euro) și “Baia Suzanei” (februarie 2015, la suma de 47.500 euro). Casele de licitații de artă românești notau la finele anului 2014 că printre cele mai căutate loturi sunt operele clasicilor autohtoni precum Nicolae Tonitza și Corneliu Baba.

AGERPRES/(Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) cdn.diversificare.ro

Săptămâna aceasta vă propunem rețetele ”Bob verde de post” și ”Macaroane cu nuci”, acestea fiind publicate în ”Carte de bucătărie — 1501 feluri de măncări’ (1935), cu o prefață de Constantin Bacalbașa.

Bob verde de post
Cureți, speli bobul, îl rumenești în untdelemn. Rumenești ceapa în untdelemn, o treci prin sită, dai un praf de făină, lași să se rumenească puțin; așezi bobul cu sare, piper și pătrunjel tocat (uni’i pun și mărar și câteva anghenarii) și apă, lași să fiarbă, să scază și dai la masă, rece.

Foto: (c)cuidei.ro


Macaroane cu nuci
Fierbe 250 gr. macaroane în doi litri de apă fierbinte cu puțină sare. Le scuturi de apă, apoi le pui la coptor într ‘o cratiță stropită cu untdelemn. Din altă parte ai pisat nuci și zahăr și torni peste macaroane.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) melidonium.ro

Muzeul a luat ființă în anul 1964 și a fost amenajat în casa și gospodăria fondatorului Neculai Popa (n. 13 aug. 1919 — m. 20 oct. 2010), neîntrecut meșter popular și etno-folclorist și un colecționar pasionat de artă populară autentică, dar și de obiecte folclorice. De mic copil, aceasta a învățat să confecționeze măști de Anul Nou, iar cu timpul, a început să sculpteze în lemn și gresie. Cioplea chipurile oamenilor așa cum îi vedea el, reușind să creeze adevărate opere inedite lăudate de personalități precum Gheorghe Aldea, Romulus Vulcănescu, Vasile Savonea și Ion Vlăduțiu. Adrian Păunescu i-a dedicat și un poem, “Artistul din Târpești”.

Foto: (c) infoturism-moldova

Expoziția permanentă a muzeului, prezentată în patru camere și într-un pavilion special construit, cuprinde mai multe colecții grupate în fonduri distincte, cum ar fi: Mărturii arheologice rezultate din săpăturile ce au fost organizate în localitate și în alte zone învecinate, Colecția de etnografie locală ce cuprinde obiecte utilitare, decorative și piese de port popular specifice zonei, Colecția numismatică formată din piese antice și piese actuale, românești și străine, Colecția de pictură naivă românească, Colecția de sculptură naivă — formată din câteva lucrări realizate în decursul anilor de artistul Neculai Popa — și Colecția de icoane și obiecte de cult.
infoturism-moldova

Măștile realizate de Neculai Popa sunt împărțite în două categorii: antropomorfe (Urât, Cucoană, Bătrân, Babă, Anul Nou, Anul Vechi, Negustor, Ofițer, Evreu, Țigan, Țigancă) și zoomorfe (capră, urs, berbec, țap). Acestea sunt expuse chiar pe prispă și sunt folosite și de tineri, la diverse sărbători, la diverse dansuri și ritualuri tradiționale.

Foto: (c) ghiduri-turistice.info 

În afară de colecționarea de măști creații proprii și de folclor, Neculai Popa a pictat și chiar a sculptat în lemn și piatră, curtea sa fiind împodobită cu propriile creații, niște sculpturi ciudate ce duc cu gândul la imaginea misterioaselor statui de pe Insula Paștelui.

Foto: (c) drumurilenoastre.blogspot.com

În casa colecțiilor, în afară de costume populare românești și de colecții numismatice bogate, cuprinzând monede din mai multe țări, mai pot fi văzute: instrumente de tors, fiare de călcat, fotografii, mobilier, radiouri, vase, icoane, ouă încondeiate, tablouri, cornuri sculptate, cojoace și bundițe, curele din piele cu mărgele, curele ciobănești cu rozete, talăngi și clopote, unelte pentru păstorit, râșnițe pentru măcinat, ceasuri, gramofoane și patefoane, multe obiecte de cult religios.

Foto: (c) romaniamama.ro

Multe dintre creațiile lui Nicolae Popa au foste expuse în muzee și expoziții din țară și de peste hotare: Anglia, Polonia, Italia, Franța, Elveția, Iugoslavia, Cehoslovacia, Belgia, Olanda, Germania, Suedia, Bulgaria, Mongolia, China, URSS, Mexic, Japonia, SUA ș.a. Despre acestea au rulat filme documentare, iar distinși critici de artă i-au apreciat în studii și articole creația.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Andreea Onogea)

Fotografii: (c) Sorin BLADA / AGERPRES

“Le pregătesc și eu atunci când timpul îmi permite, iar gustul și aroma lor îmi trezesc și acum nostalgii. Mă duc cu gândul la satul copilăriei mele, acolo unde mama le făcea după obiceiul moștenit de la bunica. Și cum în fiecare zi de sâmbătă făcea pită, care trebuia să ne ajungă o săptămână, ritualul începea de vineri seara, când cobora din pod făina făcută din grâul ‘ca aurul’, cum spunea ea. Într-un colț al camerei, pe un suport special, așeza troaca de pâine, cioplită dintr-un trunchi de copac de mocanii din Munții Apuseni. Așa începea cernutul făinii din care trebuiau să iasă cel puțin șapte pâini și… pupurile noastre, ale copiilor care roiam în jurul ei atunci când făcea pâine în cuptor”, își aduce aminte, cu emoție, gazda mea.

Din pivniță era adusă o bucată din aluatul de pâine făcut în urmă cu o săptămână și păstrat într-o oală de pământ, acoperit cu grijă de o pânză albă. Diluat cu apă călduță și așezat în mijlocul făinii cernute, alături de o bucată de drojdie, gospodina aștepta să treacă noaptea. Se trezea sâmbătă dimineața la cinci, punea la încălzit “apa de pită” și apoi frământa aluatul, până când acesta se desprindea de troacă și făcea mici bule de aer. Acela era momentul pentru a fi lăsat la dospit.

Nu avea însă vreo clipă de răgaz, pentru că trebuia “ars” cuptorul de pâine. În interiorul acestuia se făcea un foc din lemne, până când din vatra cuptorului ieșeau scântei, iar bolta prindea o culoare albicioasă.

Atunci mama Corneliei se apuca “să rupă pita”. Pregătea șapte bucăți de aluat, iar cea de-a opta, ultima, era împărțită în boțuri mai mici, special pentru plăcintele pe care le așteptau copii.

“Pupurile erau deliciul zilelor de sâmbătă și le așteptam cu nerăbdare. Erau umplute în funcție de anotimp. Umplutura se făcea de seara, iar dacă era primăvară mama culegea din grădină frunze de lobodă albă și roșie, pe care le spăla, le călea cu ceapă verde și adăuga mărar. După ce le condimenta, presăra puțină brânză și spărgea un ou, deasupra. Dacă e post, renunțăm la ouă și la brânză, dar gustul rămâne unul special. Există și alte rețete de umplutură: din cartofi și ceapă, brânză, varză călită, lictar (magiun). Spre sfârșitul verii și toamna, puteau fi umplute cu prune coapte sau cu mere dulci”, ne spune doamna Cornelia.

Și în timp ce gândurile îi zboară spre zilele copilăriei, mâinile sale nu au odihnă pentru că s-a decis să ne pregătească “pupuri ca la Totoi”. Ia o bucată de aluat, îl întinde în foaie subțire pe masa din bucătărie și apoi așează umplutura în mijloc. La îndemână îi sunt cartofii pregătiți cu ceapă și brânză, ușor picanți, ceapa călită amestecată cu puțin piper și ou, și dulceața de prune făcută fără zahăr și conservanți. În mijlocul foii de aluat pune umplutură din belșug, iar apoi o împăturește în patru, ca pe un plic. Așează apoi plăcintele într-o tavă, fără niciun fel de grăsime, și le dă la cuptorul aragazului.

După un sfert de oră plăcintele sunt aproape gata. Din cuptor răzbate un miros atât de frumos, încât mai că îți vine să te întorci în timp, să vezi și să simți bucuria pâinii făcute în cuptor, așezată frumos pe foi de varză crudă, ca să nu se ardă. La fel ca mama ei, doamna Cornelia ia o bucățică de slănină și, fără să-i pese că sunt fierbinți, unge repede pupurile pe deasupra și le acoperă cu un prosop țesut din in.

“Nu ies chiar ca în cuptorul de pâine, dar sper să vă placă. Acasă, la Totoi, pupurile erau primele puse la copt în cuptorul de pâine. După zece minute creșteau frumos, se rumeneau și erau numai bune de mâncat. Scoase din cuptor, mama le ungea cu o bucată de slănină afumată și apoi le acoperea cu un prosop din pânză. Trebuiau să se răcească, iar mama ne spunea, copiilor, că pupurile ‘merg la Dumnezeu’, pentru a ne mai potoli din fața cuptorului. Cum aroma lor nu ne dădea pace, întrebam din minut în minut dacă ‘nu s-or dus odată la Dumnezeu’, că după aceea trebuia să și vină înapoi, însă mama își vedea liniștită de treabă”, spune femeia.

Abia după ce așeza pâinea în cuptor, femeia își revărsa bunătatea spre copii. Și cum putea să-i cucerească altfel, decât cu un pup cu aromă și gust Dumnezeiesc.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Cristian Anghelache)

Foto: (c) Silviu MATEI / Arhiva AGERPRES

Mulți specialiști susțin că soiul este rezultatul încrucișării naturale a soiurilor Fetească albă și Grasă. Încrucișarea naturală este reprezentată de polenizare liberă, făcută de vânt sau insecte. Cercetările moderne de genetică moleculară efectuate în Ungaria atestă însă faptul că soiul provine din Feteasca albă, dar Grasa de Cotnari nu este cel de-al doilea genitor.

Dr. oenolog Ioan Buia consideră că apariția soiului Fetească regală reprezintă o evoluție genetică a soiului Fetească albă, apărută în mod natural. El povestește despre originea acestui soi următoarele: “Până în perioada interbelică, acest soi era necunoscut. Însă, în anii 1920, o bătrânică din comuna Daneș, de lângă Sighișoara, a mers la piață cu un coș de struguri recoltați din gospodăria ei. Întâmplarea a făcut ca acești struguri să fie cumpărați de un specialist, care și-a dat seama că strugurii nu sunt Fetească albă”.

Foto: (c) Andreea ONOGEA / Arhiva AGERPRES

Denumirea de Fetească regală a fost dată acestui soi în semn de prețuire față de Casa Regală a României, care, după Primul Război Mondial, i-a împroprietărit pe fermieri, stimulând totodată refacerea viticulturii în sudul Transilvaniei. Vinul a fost prezentat pentru prima dată sub această denumire la Expoziția Națională de Vinuri și Fructe de la București, din anul 1928.

Cultivat inițial în podgoriile transilvănene, soiul Fetească regală dădea vinuri foarte apreciate de consumatori. Se spune că episcopul romano-catolic maghiar de Alba Iulia, Marton Aron, a cumpărat în perioada interbelică o cantitate însemnată de vin de Blaj, unde se cultiva îndeosebi Fetească regală. În timpul ofensivei româno-sovietice din Transilvania, în toamna anului 1944, episcopul le-ar fi oferit soldaților sovietici câteva butoaie de vin. Aceștia au fost atât de încântați, încât s-au întors de câteva ori de la Turda, ca să mai ia vin. Locuitorii din Alba Iulia, deranjați de aceste vizite ale sovieticilor, au făcut o chetă publică și au cumpărat tot vinul episcopului, pe care l-au oferit soldaților sovietici, pentru ca aceștia să nu se mai întoarcă în oraș.

Foto: (c) Arhiva AGERPRES

Vinurile de Fetească sunt, de regulă, seci, dar se pot obține și vinuri demiseci sau chiar dulci. Au o culoare alb-verzui, cu nuanțe gălbui sau galben-verzui, care, pe măsura maturării, respectiv după 1-2 ani, își schimbă ușor nuanța spre galben-pai sau chiar în galben-auriu. Este un vin de calitate superioară, cu o tărie alcoolică moderată, între 10,5 și 11,5 % vol., este ușor, echilibrat, cu o aromă specifică florală. Vinul de Fetească regală este, de fapt, un vin semiaromat, cu un gust plăcut, bine conturat, plin de finețe, ușor acrișor, aducând cu cel al unui măr românesc de vară. Este foarte apreciat vinul tânăr, care nu are o vechime mai mare de un an, pentru că păstrează aroma originală, elegantă, de tip floral, nealterată de timp, cu prospețimea și vioiciunea specifice, date de o aciditate mai ridicată.

Toate cele trei denumiri, respectiv Feteasca neagră, Feteasca albă și Feteasca regală, reprezintă nume de fete sau caracteristic fetelor, sugerând astfel delicatețea, finețea, savoarea și eleganța acestor vinuri.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Vinurile de Fetească regală se asociază foarte bine cu gustările servite la începutul mesei, ca aperitiv, sau pot acompania majoritatea mâncărurilor pe bază de pește sau fructe de mare. Peștele de apă dulce, cum ar fi crapul, păstrăvul, șalăul, scrumbia, aproape întotdeauna mai delicat, va fi însoțit de vinuri albe tinere, cu tăria alcoolică mai redusă, printre care și Feteasca regală. De asemenea, vinul de Fetească regală se asociază cu brânzeturi dulci nefermentate, cu fructe proaspete la sfârșitul mesei, dar și cu mâncăruri mai grele, mai complexe, cum ar fi jumări, mititei ardelenești sau purcel la cuptor. Specialiștii recomandă ca vinurile albe și roze să se servească la temperatura de 10-12 grade Celsius, doar cele dulci fiind servite la temperaturi de 7-9 grade Celsius.

Vinurile, fie ele albe, roșii sau roze, s-au bucurat, de-a lungul timpului, nu numai de aprecierea specialiștilor, ci și de cea a scriitorilor. Astfel, Feteasca este și ea amintită într-o serie de scrieri, printre care se numără și câteva epigrame. Păstorel Teodoreanu, avocat și scriitor român, renumit epigramist, gurmand și iubitor de vinuri, scria: ”(…)/ Mi-a spus o babă la români,/ ”Băbeasca” place mult la tineri,/ Pe când ”Feteasca” la bătrâni.”

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Fotografii: (c) Sebastian OLARU / Arhiva AGERPRES

Încadrată în categoria a III-a IUCN, cea a monumentelor naturii, Grădina Zmeilor are statut de arie protejată de interes național, din anul 2000, fiind o rezervație naturală de tip geologic și peisagistic.

Situată pe teritoriul administrativ al comunei Bălan, la aproximativ 10 kilometri de orașul Jibou, în bazinul Almașului, rezervația aparține ariei Muntelui Meseș, masiv ce face parte din lanțul Carpaților Occidentali. Monumentul natural este reprezentat de gresii desprinse din dealul Închieturi (cu altitudinea maximă de 376 de metri). Suprafața zonei este de aproximativ trei hectare.

Rezervația constituie un amplu fenomen de prăbușire și erodare distructivă, dezvoltat în așa-numita gresie de Sânmihaiu, relativ slab cimentată, având intercalații de pietrișuri și conglomerate. Formațiunile holocene de aici au luat naștere prin desprinderea unor blocuri sau compartimente de gresii și alunecarea lor pe argilele vineții de la bază. Apa a avut un rol semnificativ la modelarea acestor roci.

În ansamblu, formațiunile pietroase, în culori și forme diferite (blocuri, turnuri, coloane, poduri, ciuperci, animale sau personaje de basm), cu înălțimi de 10-12 metri, alcătuiesc o aglomerare haotică ieșită din comun. Zona a fost numită în trecut ”Cheturi”, probabil o referire la dealul din care s-au desprins stâncile. Datorită alunecărilor de teren, aceste elemente naturale pot lua noi forme la an la an. Cele mai impresionante par a fi două stânci în formă de prismă, numite sugestiv “Zmeul” și “Zmeoaica”. Altele au fost botezate “Moșu'”, “Eva”, ”Dorobanțul”, ”Sfinxul”, ”Călugărul”, ”Căpitanul”, ”Soldații”.

Una dintre legendele Grădinii Zmeilor, ”Legenda fetei Cătănii”, spune povestea unei fete îndrăgostite de un soldat. Cum mama vitregă a fetei nu a acceptat dragostea lor, a blestemat-o pe fată, transformând-o într-o stană de piatră. Bătrânii satului povestesc că până la alunecările de teren din 1971 se putea vedea stânca care a creat legenda: ”avea forma unei fete cu părul lung, cu ulcior în mână și cu o doniță în spate”. Legat de această poveste s-au scris câteva versuri populare:

”Fată, fată, fata mea
Cându-i trece Dumbrava,
Să fii fată blestemată
Să te faci stană de piatră!
Ploaia, vântul să te bată!
Soarele încet să te ardă!

Vai Cătană, vai Cătană!
N-ai avut suflet de mamă,
Rău fata ți-ai blestemat,
Și ți-o fost mare păcat!”

Într-o poiană din apropierea Grădinii Zmeilor, se desfășoară periodic manifestări culturale, cum este Festivalul ”Fata Cătanii”, organizat în jurul datei de 20 iulie, la sărbătoarea Sfântului Ilie.

AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Photo credit: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARCHIVE

Company manager Zoltan Bako told AGERPRES that this is a one hundred percent natural product obtained in co-work with the ICECHIM National Research Institute in Bucharest.

“Whey has a highly valuable nutritional composition. When they speak about whey people generally think of a milk sub-product commonly used in animal husbandry, in livestock breeding. (…) We thought of using this product for human consumption, and thus developed a cooperation with the ICECHIM National Research Institute of Bucharest. It is a natural, refreshing drink for anyone, but we thought of athletes in the first place, because it contains a lot of minerals. (…) Such drinks are already on sale in foreign countries like Switzerland and Sweden, we target the domestic market. We still need to invest in equipment, to be able to produce on an industrial scale, and we hope to roll out the product this year,” said manager of Meotis company, Zoltan Bako.

Doctors confirm that whey contains certain proteins which, once they reach into the body, destroy tumors, enhance immunity, lower cholesterol, combat stress and have an overall invigorating effect.

”One of its benefits is that it is low in calories, it boosts immunity and is also recommended for persons suffering from diabetes, who must observe a specific diet. Of course, patients suffering from certain diseases who want to follow a whey therapy must first consult with the physicians,” said doctor Ildiko Halmagyi, a specialist in diabetes, nutrition and metabolic diseases from the city of Sfantu Gheorghe.

Whey contains vitamin B, calcium, iodine and potassium, which are all substances that render the skin smooth and the hair shining, therefore it is also recommended for cosmetic treatments, as well as in weight loss diets.

The elders too say that whey helps combat many diseases, including gout, cancer tumors, diseases of the bones, lungs, liver and heart. It’s also very good for people suffering from anemia, who must drink a glass of 300 milliliters a day.

“They say that goat milk and whey can heal 17 diseases. (…) Townspeople came here, asking me to give them whey to drink and they followed this therapy for a year long. That’s what they say, that sheep and goat whey is very good,” says Veta Hosu, a village woman from Ciumernic — Covasna County, who has farmed sheep and goats for decades.

To obtain a quart of whey one needs a liter of raw milk, a large jar, a colander, a bowl and a clean cheese cloth. Put the milk in the jar and leave it in the kitchen for a day, a day and a half, then warm it slightly until it curdles, then strain it, let it drain overnight, after which the drink is ready to consume. AGERPRES