Foto: (c) Maria ADAM / Arhiva AGERPRES

A colaborat cu Teatrul din Piatra Neamț și Teatrul din Constanța. Începând din 1978, a lucrat la Teatrul Mic din București, montând piese de Giraudoux, Sartre, Shakespeare, devenind apoi profesor la IATC. În 1992, a fost numit director artistic al Teatrului ”Lucia Sturdza Bulandra” din București.

Numele marelui regizor este legat, în principal, de colaborarea cu Teatrul Național din Craiova (”Ubu rex cu scene din Macbeth”, ”Titus Andronicus”, ”Phaedra”, ”Danaidele”, ”Orestia”, ”A douăsprezecea noapte” ș.a.). Multe dintre spectacolele sale montate la Craiova au fost invitate la numeroase festivaluri din întreaga lume (Avignon, Edinburgh, Tokio, Melbourne, Montreal, Glasgow, Varna ș.a.).

Întâlnire-dezbatere cu regizorul Silviu Purcărete și trupa Teatrului ‘Katona Jozsef’ pe marginea spectacolului ‘Troilus și Cresida’ prezentat la București
Foto: (c) Grigore POPESCU / Arhiva AGERPRES

În anul 1996, devine director al Centrului Dramatic din Limoges. În 2002, și-a înființat propria sa companie teatrală. A regizat în Regatul Unit ”Decameronul”, ”Phaedra” și ”Danaidele” (Glasgow), ”Orestia” (Lyric Hammersmith), ”Ubu Rex” (Edinburgh International Festival), ”Furtuna” (Nottingham Playhouse). În 2007, a pus în scenă pentru vestita ”Royal Shakespeare Company” piesa lui Eugen Ionescu ”Macbett” și, în același an, a montat ”Troilus și Cresida” la Teatrul ”Katona Jozsef” din Budapesta.

Spectacolul ‘Așteptându-l pe Godot’, de Silviu Purcărete
Foto: (c) Isabela PĂULESCU / Arhiva AGERPRES

La a XV-a ediție a Festivalului Internațional de la Sibiu (mai 2008) i-au fost prezentate trei spectacole: ”Lulu” (2007), ”Așteptându-l pe Godot” și ”Faust”, iar cu piesa ”Măsură pentru măsură”, montată la Naționalul craiovean, a participat la ediția 2008 a Festivalului Internațional Shakespeare. Tot în 2008, spectacolul ”Cumnata lui Pantagruel” după Rabelais, produs de regizor la Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu, a fost votat drept ”Cel mai bun spectacol” la Festivalul Ex Ponto din Ljubljana (Slovenia).

Spectacolul ‘Metamorfoze’, regia Silviu Purcărete, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (2009)
Foto: (c) Marioara PĂULESCU / Arhiva AGERPRES

Silviu Purcărete este cunoscut și drept un foarte bun regizor de spectacole de operă: ”La Boehme” de Puccini (Essen), ”Parsifal” de Wagner (Scottish Opera), ”Roberto Devereux” de Donizetti (Wiener Staatsoper), ”Castor și Polux” de Rameau (Opera din Bonn). Piesa de teatru ”Faust”, în regia lui Silviu Purcărete, care a deschis Festivalul Internațional de la Edinburgh din august 2009, a fost declarată ”Sold out!”, cu două săptămâni înainte de prima reprezentație. La ediția 2009 a Festivalului de la Sibiu, publicul a avut bucuria să urmărească trei spectacole semnate Silviu Purcărete: ”Metamorfoze”, ”Uriașii munților” și ”Faust”.

A regizat, de asemenea, spectacolele: ”Regele moare” de Eugene Ionesco, montat în 2010, alături de o echipă internațională; “D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale, o producție a Teatrului Național din Sibiu, care a avut premiera pe 1 aprilie 2011 și care a fost recompensat la Gala Comediei Românești festCo 2012 cu patru premii — Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună regie, Premiul pentru cea mai bună scenografie și Premiul pentru cel mai bun actor secundar; “Conu Leonida față cu reacțiunea” de I. L. Caragiale (premiera oficială în noiembrie 2012 pe scena Sălii Mici a Teatrului Național București, eveniment inclus în programul anunțat pentru Anul Caragiale, fiind totodată și prima colaborare a regizorului cu Naționalul bucureștean); “Oidip”, pus în scenă la Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu, a avut premiera pe 13 iunie 2014, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (ediția a XXI-a).

Cel care poate fi numit un adevărat fenomen al teatrului românesc nu a ocolit nici subiectul legat de realizarea unei producții cinematografice. Filmul ”Undeva la Palilula” (2012) este lung-metrajul de debut al lui Silviu Purcărete, un proiect grandios care reunește importante nume din lumea teatrului și filmului românesc. Filmul a fost recompensat cu trofeul pentru Cel mai bun lungmetraj de debut la cea de-a opta ediție a Festivalului Filmului Sud-Est European — SEEFest, desfășurat la Los Angeles în perioada 2 — 6 mai 2013.

Din 2003, Silviu Purcărete este membru cu titlu personal al Uniunii Teatrelor din Europa. Pentru prodigioasa sa activitate a fost răsplătit cu numeroase premii, printre care: Premiul Național pentru Teatru (pentru piesa ”Campiello” de Goldoni, 1986); Premiul criticii și Premiul pentru excelență artistică al Fundației Hamada (Festivalul internațional de la Edinburgh, 1991); Premiul pentru cel mai bun spectacol străin la Festivalul Americilor de la Montreal (1993); Golden Globe Peter Brook Prize pentru cea mai bună regie teatrală (1995); Premiul criticii la Festivalul de teatru de la Dublin (1996); Premiul special al juriului la Festivalul Internațional Shakespeare, Gdansk (2006). În 2010 primește Premiul Internațional Shakespeare în cadrul celei de-a șaptea ediții a Festivalului Internațional Shakespeare, desfășurat la Craiova și București. Premiul de Excelență la Gala Premiilor UNITER 2010, de la Sibiu, a fost acordat lui Silviu Purcărete (regizor și scenarist), Helmut Stürmer (scenograf — decor), Lia Manțoc (scenograf — costume), Vasile Șirli (compozitor), Andu Dumitrescu (scenograf — efecte video), pentru impactul internațional al spectacolului ”Faust” după Goethe (producție a Teatrului Național ”Radu Stanca” Sibiu) la Festivalul Edinburgh 2009. În 2013, primește o stea pe Aleea Celebrităților de la Sibiu (“Sibiu Walk of Fame”), un proiect inițiat de Primăria Municipiului Sibiu ca o recunoaștere publică a meritelor celor mai importante personalități care au contribuit la dezvoltarea fenomenului cultural de la Sibiu.

Regizorul Silviu Purcărete se numără printre laureații Premiilor Academiei Române pentru anul 2012, decernate pe 19 decembrie 2014, el primind Premiul Aristizza Romanescu — în domeniul artelor spectacolului, pentru montarea piesei ”Conu Leonida față cu reacțiunea” de I. L. Caragiale. A fost distins cu Ordinul ”Steaua României” în grad de Comandor (2000).

AGERPRES (Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Vlad STAVRICĂ / Arhiva AGERPRES

ACR număra, în momentul înființării, 29 de membri și 19 cluburi județene. Clubul a pus, imediat după creare, bazele mișcării automobilistice din țara noastră, România numărându-se printre primele șase țări din lume care au organizat concursuri de automobile. La finele anului 1904, ACR avea 67 de membri, dintre care 51 erau proprietari de automobile.

Constituirea acestei organizații, în primii ani ai secolului al XX-lea, a avut ca scop, după cum se stipula și în primul său statut, ”gruparea partizanilor automobilismului în vederea apărării intereselor și drepturilor lor, procurarea tuturor înlesnirilor și avantajelor posibile, încurajarea dezvoltării în România a gustului pentru mișcare, turism și pentru industria automobilelor”.

Primul președinte al Automobil Clubului Român a fost prințul George Valentin Bibescu (1904-1924), urmat de Ion M. Mitilineu (1924-1946).

În anul 1909, Automobil Club Român este recunoscut oficial de către statul român, prin publicarea în Monitorul Oficial din 13 martie a Legii cu articol unic: ”Se recunoaște Societății Automobil Club Român, din București, calitatea de persoană morală, pe baza alăturatelor statute…”, în conformitate cu hotărârea Camerei Deputaților din 22 ianuarie 1909 și a Senatului din 19 februarie același an.

În anul 1914, Automobil Clubul Român își schimba statutul în Automobil Club Regal Român (ACRR), iar timp de 33 de ani, regii României au deținut funcția de președinți de onoare ai ACRR.

La 1 ianuarie 1948, Automobil Clubul Regal Român primește denumirea de Automobil Clubul Republicii Populare Române (ACRPR), iar în 1957, ACR a fost reorganizat într-o nouă concepție, sub denumirea de Asociația Automobiliștilor din România (AAR), revenind în 1967 la denumirea de Automobil Club Român.

În anul 1985, printr-o decizie anticonstituțională, ACR-ului i s-a impus ca o serie de activități, împreună cu întreaga bază materială (valorând, la acea vreme, circa 270 milioane lei și construită din cotizațiile celor 350.000 de membri ai ACR) să fie trecute la unități ale fostelor consilii populare teritoriale, ACR fiind redus la statutul unei federații (Federația Automobil Clubul Român).

Printr-un decret al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 1 februarie 1990, ACR a reintrat în toate drepturile avute inițial și a reprimit toate bunurile materiale.

La 8 martie 1994, la Brașov, s-a desfășurat Conferința Națională a ACR; cu acest prilej, președinte a fost ales Constantin Niculescu (care timp de 30 de ani fusese vicepreședinte al ACR și secretar general al FACR), mandat reînnoit în 1999, 2004, 2009 și 2014.

ACR are filiale în toate județele țării și aproximativ 400.000 de membri.

ACR este membru al Federației Internaționale a Automobiliștilor (din 1993), organism mondial cu statut consultativ la ONU, și al Consiliului Mondial de Turism și Automobilism.

La 20 martie 2007, la sediul Oficiului Național al Regiunilor din România, a avut loc evenimentul de semnare de către Automobil Clubul Român a Chartei Securității Rutiere Europene, document multinațional promovat de Federația Internațională a Automobilului și de Comisia Europeană. Potrivit www.acr.ro, Automobil Clubul Român a devenit astfel cel de al 20-lea semnatar al acestei Charte.

AGERPRES/(Documentare; editor: Irina Andreea Cristea)

Slujba din Duminica Intrării Domnului în Ierusalim — Floriile, la Catedrala Patriarhală
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Astăzi creștinii sărbătoresc venirea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim ca împărat al cerului și al pământului, înainte de patimile și Învierea Sa.

Intrarea lui Iisus în Ierusalim este singurul moment din viața Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat, deși nu purta nici hlamidă împărătească de purpură, nici coroană de aur pe cap, și nu avea nici pază de oști pământești, cum spune părintele Ilie Cleopa, în vol. Predici la Praznice Împărătești (1996).

De data aceasta, își pregătește singur intrarea, ca să fie recunoscut după Lege că este Mesia, Mântuitorul lumii. Poporul îl întâmpină pe Iisus cu ramuri de finic și de măslin, strigând: “Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9).

“Intră astăzi Hristos cu slavă în Ierusalim, ca un Împărat, ca să împărățească în veci peste îngeri și peste oameni. Vine să arate lumii că El singur este adevăratul Împărat și Mântuitor. Vine Hristos în Ierusalim să se dea de bunăvoie în mâinile cărturarilor și fariseilor plini de zavistie și răutate, care căutau să-L omoare.

Vine Mântuitorul spre patimă de bunăvoie, ca să fie vândut de ai Săi în mâinile dregătorilor, să fie răstignit pe cruce și să moară pentru mântuirea noastră, iar a treia zi să învieze”, arată părintele Cleopa în Predica la Duminica Floriilor din volumul menționat.

Slujba din Duminica Intrării Domnului în Ierusalim — Floriile, la Catedrala Patriarhală
Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

Primele mențiuni despre această sărbătoare provin din secolul al IV-lea. Cei dintâi care o pomenesc sunt Sfântul Epifanie, căruia i se atribuie două predici la această sărbătoare, și pelerina apuseană Egeria, care, în însemnările ei de călătorie, descrie modul în care se celebra această duminică în Ierusalim, spre sfârșitul secolului al IV-lea.

Sărbătoarea Duminica Floriilor, la Biserica Olari
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Pentru faptul că mulțimea din cetatea Ierusalimului l-a întâmpinat pe Mântuitor cu ramuri de finic, în Biserica Ortodoxă în această zi sunt împărțite credincioșilor ramuri de salcie binecuvântate.

Începând cu ziua de Florii (Duminica Intrării în Ierusalim a Domnului) se intră în ultima săptămână a Postului Paștilor, numită Săptămâna Patimilor (Săptămâna Mare), în care creștinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

Duminica Floriilor la Mănăstirea Comana
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

În această săptămână, de duminică și până vineri, se săvârșește slujba Deniilor, rânduieli de o mare frumusețe, care evidențiază momentele dramatice legate de Patimile și Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos.

Prin Denie se înțelege slujba Utreniei (slujba de dimineață) făcută seara așa cum se face în cadrul privegherilor, adică slujba Utreniei se mută la vremea serii, după ce se sfârșește rânduiala Vecerniei.

Deniile se fac în timpul Postului Paștilor, miercuri și vineri în săptămâna a cincea, miercuri fiind Canonul Sfântului Andrei, adică o slujbă de dimineață, o Utrenie, în care se cuprinde un canon mare. La fel vineri seara, în săptămâna a cincea, este slujba Acatistului Bunei Vestiri al Maicii Domnului, încadrat în slujba de dimineață, în slujba Utreniei, care se face seara.

Tot Denii se numesc și slujbele din ultima săptămână din Post, Săptămâna Mare. Slujbele care încep în seara din Duminica Floriilor și continuă în serile de luni, marți, miercuri, joi și vineri din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt Utrenii, adică slujbe de dimineața, făcute seara.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Mănăstirea Strâmba, vedere generală
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

“Ajuns la capătul drumului ce urcă spre locul unde este amplasată mănăstirea, în mod cu totul surprinzător, experimentezi o ‘ruptura de nivel’, o trecere din sfera profanului, a lumescului și a păcatului, în sfera de har, liniște, pace și binecuvântare specifice locurilor unde este prezent Dumnezeu. La picioare ți se așterne imaginea terestră a mult regretatului Eden, marcată definitoriu de armonie și echilibru și împodobită cu semnele nepieritoare ale credinței: biserica de lemn, icoanele pictate cu măiestrie, altarul cel nou de vară ce îmbie la rugăciune, casa pelerinilor ce oferă adăpost și în care se naște mângâiere, centrul cultural în care se plămădește făptură nouă din slove vechi, biserica de zid ce își croiește, în ritm amețitor, năvalnic drum spre cer” — așa caracterizează preotul Gabriel Gârdan ansamblul mănăstiresc de la Strâmba, de la marginea satului Păduriș, din comuna Hida.

Legenda spune că mănăstirea Strâmba s-a întemeiat pe darul unei femei, făcut unor pustnici pentru binele pe care aceștia i l-au dobândit prin ruga lor. Se povestește că la marginea pădurii din hotarul satului Păduriș trăiau doi călugări renumiți prin harul lor duhovnicesc. Credincioșii le împărtășeau necazurile, le cereau sfatul și ajutorul în rugăciune. Printre cei care au venit la acești sihaștri a fost și o femeie foarte bogată, cu o deformare a coloanei vertebrale, pe care localnicii o numeau “strâmba”. Femeia a apelat la ajutorul călugărilor pentru însănătoșirea fiicei sale, grav bolnavă. Ea a promis călugărilor că-i va răsplăti, dându-le toată averea sa și-i va ajuta să construiască o mănăstire. Rugăciunile celor doi monahi au ajutat la vindecarea tinerei, iar pe moșia donată călugărilor, s-a întemeiat mănăstirea. După porecla femeii, sfântul locaș s-a numit “Strâmba”, denumire păstrată de-a lungul anilor ca și amintire a călugărilor intrați în legendă.

”La fel ca la majoritatea așezărilor monahale din Transilvania, cu obârșii în epoca medievală, nici pentru mănăstirea Strâmba nu există documente care să ateste întemeierea ei. (…) Ce știm totuși despre data întemeierii mănăstirii, despre care istoricul Augustin Bunea spunea că este vestită prin vechimea ei, iar Nicolae Iorga o numea alintător “bătrâna mănăstire a Stâmbei, lângă Fizeș”? Într-o scrisoare din 1761 adresată episcopului Petru Aron, Nichifor — starețul mănăstirii, îl informa pe ierarh, printre altele, că mănăstirea are trei sute de ani vechime, întemeindu-și afirmația pe o inscripție aflată pe un perete al bisericii”, afirmă, într-o monografie a mănăstirii, actualul stareț al lăcașului de cult, Grighentie Oțelea.

Din păcate, inscripția nu mai este vizibilă, biserica suferind numeroase restaurări și reparații, inclusiv o zugrăvire integrală interioară, realizată în 1742 de ieromonahul Damitian. Lipsa inscripției face incertă această datare, unii istorici preferând încadrarea în secolul XV, în vreme ce academicianul Mircea Păcurariu apreciază că mănăstirea face parte din cele “atestate documentar în primele șase decenii ale secolului XVIII”. De menționat că pe clopotul mic al bisericii este notat anul 1679, dovadă a funcționării mănăstirii la data respectivă, în vreme ce biserica de lemn care a supraviețuit vremurilor, chiar dacă a fost mutată de pe amplasamentul inițial, a fost construită în 1725.

Biserica de lemn de la Mănăstirea Strâmba
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

“Mănăstirea este de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Ea este ctitorie monahală, pentru că cine a dat terenul acesta, pentru loc de mănăstire, a fost o femeie gârbovă de spate, strâmbă, de unde vin și denumirile de dealurile Strâmbei, văile Strâmbei și în cele din urmă Mănăstirea de la Strâmba. Bătrâna i-a întâlnit pe cei doi călugări care au pus bazele acestei mănăstiri, după vindecarea și tămăduirea fiicei acesteia. Ea le-a lăsat, după moarte, averea ei, iar acești doi călugări au construit mănăstirea cum a dorit ea. Elemente din prima biserică a mănăstirii sunt vizibile și acum, în structura actuală. Biserica a fost ulterior restaurată de mai multe ori. I s-a schimbat și acoperișul, pentru că ploua în ea și se distrugea pictura. Ce s-a păstrat mai bine e partea de iconostas. A rămas însă valoarea spirituală, nu cea materială”, afirmă Grighentie Oțelea.

Dacă este adevărat că mănăstirea a fost ctitorită în secolul al XV-lea, de la întemeiere și până în prima jumătate a secolului XVIII ea nu are o istorie ce poate fi dovedită cu documente. Șirul monahilor, și acela incomplet, începe cu Damitian, stareț venit din Serbia înainte de 1742, an în care a pictat Ușile Împărătești. Activitatea monahală a continuat până în anul 1792, când mănăstirea a devenit biserică de parohie, deservită de un preot călugăr. Din anul 1795 vechea mănăstire a funcționat doar ca unitate de învățământ și ca biserică parohială.

Starețul Grighentie Oțelea, în biserica Mănăstirii Strâmba
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

Mănăstirea Strâmba a fost, de-a lungul vremurilor, și o importantă vatră de cultură românească, aici funcționând una dintre primele școli românești. În secolele XVIII-XIX în tot Ardealul s-au făcut auzite ideile novatoare ale mișcării de eliberare națională și socială și de promovare a culturii cunoscute sub numele generic de “Școala Ardeleană”. Sub îndrumarea lui Gheorghe Șincai s-au înființat peste 300 de școli, stimulându-se studierea istoriei și a limbii române. Una dintre aceste unități de învățământ, începând din 1785-1786, a funcționat la Mănăstirea Strâmba. În școala de la mănăstirea Strâmba elevii studiau după abecedare, aritmetici, catehisme scrise în limba română de intelectuali ai Școlii Ardelene.

Anual învățau să scrie și să citească câte 15-20 de copii din ținuturile Silvaniei. Cursurile se desfășurau în timpul iernii, iar unii dintre copii veneau peste dealuri, parcurgând cale de kilometri până la școală. Călugării pregăteau tinerii pentru a deveni slujitori ai sfintelor valori din Transilvania, preoți și cântăreți. Deținând un mare număr de cărți, mănăstirea era un loc de răspândire a cărții în rândul populației care astfel beneficia de calendare, cărți populare, toate scrise în limba română. După refacerea școlii, distrusă de un incendiu în 1834, cursurile au continuat timp de 14 ani sub îndrumarea monahilor. În anul 1848, sfântul lăcaș a devenit biserică de parohie, iar școala a trecut în organizarea statului. Pe locul vechii școli au rămas peste timp doar câteva urme de ziduri păstrate până în urmă cu câțiva ani, ca o măreție a vetrei de cultură de la sfânta mănăstire.

După o perioadă de înflorire a mănăstirii și a vieții culturale de aici a urmat un vid de circa 200 de ani, în care doar pelerinii mai treceau pe la mănăstire. În perioada comunismului, ea a fost închisă, însă a funcționat ca filie de parohie, adică la două-trei săptămâni un preot venea și slujea pentru enoriașii din Păduriș.

“Timp de 200 de ani, neținând seama nici de scriptele imperiale, nici de amenințările regimului totalitar comunist, credincioșii au făcut din Strâmba mănăstire de pelerinaj, încredințați că împrejurări favorabile o vor reașeza la rosturile ei dintâi. Aceste împrejurări au venit după 1989, când societatea românească s-a reașezat pe temeiuri care au îngăduit și refacerea vieții monahale în Transilvania. În 1993, Prea Sfințitul Ioan Mihălțan a dorit redeschiderea acestei mănăstiri, cu o istorie atât de bogată, aici fiind una dintre primele școli din Ardeal, înaintea celor de la Blaj, pentru că în analele Arhivelor Statului găsim cum că funcționa școală de cântăreți bisericești, iar copii de pe la sate veneau aici și se îndeletniceau cu cititul și scrisul. Practic, această vatră monahală a fost una din primele școli din Ardeal și, pe lângă aceasta, mai funcționau și în alte locații ca vetre monahale, nefiind însă mănăstiri. Din 1993 până în 1996 au fost două-trei încercări de a porni cu dreptul mănăstirea, spiritul și material, însă nu s-a reușit aproape nimic, pentru că acei călugări care au venit nu s-au acomodat cu zona. Nu era drum, nu era curent, nu exista nicio comunicare. Eu aparțineam de eparhia Bihor-Sălaj și m-au adus măcar pentru o perioadă scurtă, să nu rămână mânăstirea goală și așa am început aici, cu un vagon de tablă și bisericuța. A fost foarte greu acest început, că a trebuit să fac și curățenie multă în zonă, și la propriu și la figurat. Pe de o parte am început cu slujbele, cu tot ce înseamnă viața spirituală, aici și în zonă. Eram mai tânăr, nu simțeam frigul, mai mergeam pe sate. În timpul liber defrișam locurile, pentru că era tot o schinăraie, cum se zice. Căram cu bivolii și cu carul materialele de construcție. Scoteam un ARO din noroi cu câte șase bivoli. A fost frumos pentru că era foarte multă liniște, pictam mult. Încet, încet, cu pași mici, încurajat de Episcopie, de ceea ce înseamnă locul acesta, am reînviat mănăstirea”, afirmă starețul de la Strâmba.

Odată cu reorganizarea obștii monahale, s-a restaurat biserica de lemn, singura construcție care a rezistat în timp. De asemenea s-a construit un corp de chilii cu stăreția, trapeza, un mic paraclis și camere pentru cazarea pelerinilor. S-a ridicat și un altar pentru slujbele din timpul verii când, prin numărul mare de pelerini, biserica devine neîncăpătoare.

Centrul de asistență socială “Sfânta Maria”, construit între 2006-2007, deservește din punct de vedere social și spiritual pe cei ce trec pragul mănăstirii, oamenii în nevoi sau împresurați de necazuri primind aici asistență. Centrul cultural-misionar “Sfântul Pahomie de la Gledin” a fost construit în perioada 2010-2011 și cuprinde la parter o bibliotecă, o sală de lectură și un spațiu administrativ. Acest centru se dorește a fi o continuare în timp a rolului cultural al mănăstirii, afirmat în vremurile când aici era vechea școală transilvană. De asemenea, etajul acestei clădiri cuprinde camere amenajate pentru primirea pelerinilor care vizitează mănăstirea. Aici sunt cazați, pe perioada de vară, elevii care participă la taberele de cateheză organizate de mănăstire. Cel mai însemnat proiect aflat în derulare este construcția bisericii mari a mănăstirii, care a devenit necesară întrucât spațiile liturgice au devenit neîncăpătoare pentru credincioșii pelerini care vin aici, mai ales în zilele de sărbătoare religioasă.

“În 20 de ani de stăreție am învățat multe lucruri. Nefiind în societate, să învățăm de la lume, vine lumea la noi. Dacă noi ‘fugeam’ de lume, ca să stăm de vorbă cu Dumnezeu, iată că acum vine lumea la noi, devenind misionari. Dacă oamenii vin cu drag la mănăstire, ea începe să se dezvolte. Am început construcțiile, mai mult pentru cazare, masă, asistență socială, mai apoi o biserică mai mare, pentru că nu avem o locație pentru oamenii care vin tot mai mult, iar toate astea se fac din banii care vin de la oameni. Nu facem noi, ci oamenii. Dumnezeu se bucură când fac oamenii. (…) Din toamnă sper să putem sluji și în biserica cea nouă. În primul rând satisfacția este că se construiește biserica cea vie, adică oamenii vin către mănăstire și vin din ce în ce mai mulți. Asta mă bucură cel mai mult”, subliniază Grighentie Oțelea.

Icona Maicii Domnului (stânga) din Biserica de lemn de la Mănăstirea Strâmba
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

Un punct de reper pentru cei care vin la mănăstire îl constituie icoana “Maica Domnului cu pruncul — dulcele sărut”. Potrivit tradiției, această icoană face parte din seria de icoane pictate în secolul al XVIII-lea de preotul Luca din Iclod, cel care a realizat și icoana Maicii Domnului de la Nicula, în 1681.

“Icoana a fost cumpărată de groful maghiar Csaky Garbo, după care se păstrează și numele comunei Gârbou. El a cumpărat-o în 1673, de la Luca din Iclod și a dăruit-o mănăstirii. Mai ales în perioada interbelică a fost cunoscută ca făcătoare de minuni. Ea face minuni, într-adevăr, mai ales când cineva se roagă cu credință, indiferent de cult. Că e ortodox, catolic, reformat sau de alt cult, la noi vin tot felul de oameni. Ei vin cu credință, se roagă și primesc răspuns. Și mai este un lucru deosebit legat de această icoană. Din orice colț o privești, Maica Domnului te privește”, menționează starețul.

Nu doar icoana făcătoare de minuni ci și liniștea și binecuvântarea specifice locurilor unde este prezent Dumnezeu atrag din ce în ce mai mulți credincioși la Strâmba.

“Trebuie să ne bucurăm că avem aceste frumuseți de apă vie, de sute de ani, așa cum este și această mănăstire. Le mai spun enoriașilor: veniți la Strâmba ca să vă “îndreptați”. Adică e un loc de suflet, pentru suflet, dar și de îndreptare”, conchide Grighentie Oțelea.

Tot în județul Sălaj, la Bic, există o altă frumoasă mănăstire ortodoxă care atrage de la an la an tot mai mulți pelerini. Este vorba despre mănăstirea cu hramul ”Sfânta Treime”, ridicată prin strădania Maicii Starețe Marina, discipolă a părintelui Arsenie Boca, credincioșii sosind aici pentru a auzi învățămintele celui supranumit “Sfântul Ardealului” chiar din gura celei ce l-a cunoscut personal.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

La 1 aprilie 1866, a fost înființată ”Societatea Literară Română”, care și-a început activitatea în anul următor, sub numele de ”Societatea Academică Română”. La 29 martie 1879, prin înalt decret, Societatea Academică Română a fost declarată institut național, sub numele de Academia Română, potrivit site-ului oficial al instituției, www.academiaromana.ro.

Academia a fost încă de la început concepută ca o instituție națională, lucru exprimat prin componența ei — ”membri aleși din toate provinciile românești: patru din Muntenia, câte trei din Moldova, Transilvania și Basarabia și câte doi din Banat, Bucovina, Maramureș și Macedonia” — cât și prin programul anunțat.

Scopul ei a fost elaborarea ortografiei și a gramaticii limbii române, începerea și realizarea unui dicționar român.

Dintre primii membri putem enumera personalități importante ale vieții culturale și naționale din întreg spațiul românesc: Iosif Hodoș din Marmaureș; Timotei Cipariu și George Barițiu din Transilvania; Andrei Mocioni (Mocsony) și Vicențiu Babeș din Banat; Alexandru Hurmuzachi din Bucovina; Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi din Moldova, Ion Heliade-Rădulescu, August Treboniu Laurian și Constantin A. Rosetti din Muntenia.

La 1 august 1867, Societatea Literară Română își deschide lucrările în casa banului C. Gr. Ghica, de la intrarea în grădina Cișmigiu, iar la 24 august același an se aprobă Statutul Societății Literare Române, prin care aceasta se transformă în Societatea Academică Română. Cu acest prilej, Timotei Cipariu sublinia: ”Pentru eliberarea limbei naționale va îngriji mai cu distincțiune decât altele chiar această Societate Literară. Ea va îngriji ca limba română să scape de tot jugul despotismului sub cari de secoli a gemut. Ea va îngriji pentru conservarea limbii românești, din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat națională română pentru ca să figureze cu toată demnitatea între și lângă surorile ei de origine latină”.

La 29 martie 1879, prin înalt decret, Academia Română era declarată institut național și avea următoarele trei secții: 1. Secțiunea literară: literatură, artă, filologie și filosofie; 2. Secțiunea istorică: istorie, geografie și științe sociale; 3. Secțiunea științifică: științe teoretice și aplicate.

Ca instituție națională, Academia Română a împlinit, în plan cultural și științific, unirea românilor înainte ca ea să se fi produs în plan politic. Acest lucru a fost subliniat și la sesiunea jubiliară din 1919: ”În lupta sfântă pentru unirea tuturor românilor, Academia Română și-a avut partea ei importantă pe teren cultural (…), a reunit în cercul restrâns al viitoarei Academii bărbați luminați din toate ținuturile românești și astfel România Mare de azi își găsea de o jumătate de secol patria comună sub acoperișul tânărului așezământ”.

În cei peste 130 de ani de existență, în Academia Română s-au regăsit reprezentanți marcanți din toate domeniile științelor (filologice, istorice, matematice, fizice, chimice, biologice, geonomice, tehnice, agricole, silvice, medicale ș.a.), ale literaturii și artei, reprezentanți ai cultelor, armatei și vieții politice.

Un moment greu, în istoria Academiei, l-a constituit aplicarea Decretului din 9 iunie 1948, privind transformarea ei în Academia Republicii Populare Române.

La 5 ianuarie 1990, imediat după Revoluția din decembrie ’89, Consiliul Frontului Salvării Naționale a dat un decret prin care Academia Română se reorganiza. Astfel, Academia Română redevenea cel mai înalt for științific și cultural al țării.

Academia Română are un număr de 14 secții, 3 filiale în Iași, Cluj-Napoca și Timișoara și 69 de institute și centre de cercetare științifică pe diverse domenii. Pe lângă acestea, se numără și Biblioteca Academiei Române, Editura Academiei (înființată în 1938), Fundația Familliei ”Menachem H. Elias” (înființată în 1925), Fundația Națională pentru Știință și Artă (înființată în ianuarie 1998), Fundația ”Patrimoniu” (înființată în 2005), precum și revista ”Academica” (înființată în oct. 1990).

Între 16 ianuarie 1998-aprilie 2006, Academia Română a fost condusă de istoricul literar Eugen Simion, membru titular al acestui for din 1992, din 5 aprilie 2006 până la 8 aprilie 2014 președinte al Academiei Române a fost Ionel Haiduc, membru titular al Academiei Române din 18 decembrie 1991, doctor în științe chimice (1964), care condusese Filiala Cluj-Napoca a acestui înalt for (din 1965), iar din 8 aprilie 2014, Academia Română este condusă de președintele Ionel Valentin Vlad, membru titular din 7 iulie 2009 și vicepreședinte al Academiei Române în perioada 27 aprilie 2010-8 aprilie 2014.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; editor: Irina Andreea Cristea)

Concert susținut de Doudou Ndiaye Rose (Senegal)
Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Având o suprafață de 196.722 kmp, Republica Senegal este situată în vestul Africii și se învecinează cu Mauritania (nord), Mali (est), Guineea și Guineea Bissau (sud), Gambia (înconjurată din trei părți de Senegal) și Oceanul Atlantic (vest). Republica Senegal, potrivit worldpopulationreview.com, are o populație de 14 548 171 (octombrie 2014).

Turismul a devenit, în timp, unul din factorii importanți de dezvoltare ai Senegalului, devenind a doua resursă a țării, după industria pescuitului.

Potrivit turistik.ro, Republica Senegal este principala destinație din Africa de Vest și un loc ideal pentru cei care vor să exploreze cultura africană. Este bogată în plaje întinse cu un nisip de culoare albă, estuare, mlaștini de mangrove, savană, zone semi-aride în nord și viață sălbatică. Numele țării se spune că provine de la cuvântul în limba Wolof, ce desemnează canoele folosite de pescari. Astăzi, întrecerile de canoe, reprezintă sportul național al țării, care se practică în diverse puncte de pe coastă.

Capitala Republicii Senegal este Dakar, cel mai mare oraș al țării, dar și un important centru comercial și cultural pentru întreaga regiune a Africii de Vest. Dakar este situat la capătul peninsulei Capului Verde, cel mai vestic punct al continentului african, zona metropolitană numărând, potrivit infotour.ro, aproximativ 2,5 milioane de locuitori.

Dintre obiectivele importante ale capitalei Dakar, amintim: Monumentul Renașterii Africane, Muzeul ”Theodore Monod” de Artă Africană, Muzeul de Etnografie ce include o colecție impresionantă de măști, Marea Moschee Dakar, Catedrala Dakar, Hann Park & Zoo și Piața Kermel situată în centrul orașului, celebră pentru diversitatea produselor de artizanat și a produselor agricole.

Alte puncte de interes sunt clădirile în stil colonial din centrul orașului, Insula Goree, fosta piață de sclavi, unde se regăsește o arhitectură colonială interesantă, dar și lacul Retba sau lacul Roz.

AGERPRES/ (Documentare — Suzana Cristache Drăgan; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Geoff Burke-USA TODAY Sports/REUTERS

“Jocul Simonei (Halep, n. red.) a fost extraordinar. Joacă așa de bine și este plăcut să o vezi jucând. E atât de tânără și îmi place foarte mult să o văd jucând. Sunt chiar o fană a ei”, a afirmat Serena Williams, citată de site-ul WTA.

“Îmi place atitudinea ei pe teren, îmi place cum luptă, îmi place cum joacă. Cred că e plăcut să o privești — este un tip de joc reconfortant”, a subliniat Serena, care a recunoscut că a avut un meci distractiv și a simțit că va câștiga. ”Am avut șanse în al doilea set, dar nu am profitat. Nu trebuie să mai fac asta la turneele de Grand Slam care vor urma”, a comentat americanca de 33 de ani.

La rândul său, Simona și-a reafirmat admirația pentru Serena: ”Sunt o fană a Serenei de mult timp. Am învățat multe lucruri de la ea. Când câștiga un turneu de Mare Slam eu eram un copil, îmi plăcea să o urmăresc, să văd cum joacă și cum luptă până la final. Este încă numărul unu și câștigă titluri, ceea ce este extraordinar. Îi respect cariera și o respect pe ea ca persoană”.

Românca a afirmat că speră ca meciurile cu Serena să devină o obișnuință: ”Sper acest lucru. Cred că acum știu cum să joc împotriva ei, acum am mai multă experiență, deoarece am jucat de multe ori împotriva ei”.

”La fiecare meci cu ea am învățat multe lucruri. Acum am aflat că pot fi aproape de ea, pot fi sus, în frunte. Am fost aproape, am văzut că pot câștiga în fața ei, pot juca până la sfârșit, dar este mai bună ca mine. E mai bună pentru că este numărul unu în lume și pentru că este Serena”, a conchis Halep.

Intensitatea și determinarea cu care Simona a evolua în semifinala cu Williams s-a evidențiat la finalul setului secund, când nici nu a realizat că l-a câștigat: ”Nu mi-am dat seama că s-a terminat. Nu știu de ce. Nu am jucat pentru scor. Am încercat să joc cel mai bun tenis al meu, să țin aproape de ea, să lovesc bine și să lupt pentru fiecare minge. A fost foarte ciudat acest moment pentru mine”.

Prin succesul în fața Simonei Halep, Serena Williams a ajuns la 20 de meciuri consecutive câștigate, ultimul eșec fiind chiar în fața româncei, anul trecut, în faza grupelor la Turneul Campioanelor de la Singapore. Serena, care are 19 titluri de Mare Șlem în palmares, o va detrona luni pe Halep în fruntea clasamentului Road To Singapore după victoria de la Miami.

Simona este jucătoarea cu cele mai multe meciuri câștigate în acest an, 24, având trei turnee câștigate, la Shenzhen, Dubai și Indian Wells — primul său titlu Premier Mandatory.

Serena a reușit joi victoria cu numărul 701 din carieră și 101 în fața unei adversare din top 10. Totodată, Williams a ajuns la 110 săptămâni consecutive ca numărul unu mondial, seria ei fiind a patra cea mai lungă din istorie.

Serena Williams va juca în finală cu Carla Suarez Navarro (Spania), victorioasă în cealaltă semifinală cu 6-3, 6-3 în fața germancei Andrea Petkovic.

AGERPRES (autor: Mihai Țenea, editor: Mihai Dragomir)

Ziua Jandarmeriei Române este marcată la 3 aprilie.

Ziua Jandarmeriei Române, 2012
Foto: (c) Grigore POPESCU / Arhiva AGERPRES

La 3 aprilie 1850, Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei (1849-1853), a semnat actul de înființare a jandarmeriei: ”Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi”, pe care a comunicat-o Divanului Obștesc și Sfatului Ocârmuitor, conform site-ului www.jandarmeriaromana.ro. Acest document prevedea că Regimentul de jandarmi din Moldova se împarte în două subdiviziuni, fiecare având zona de responsabilitate formată din câte șase ținuturi (județe), la fiecare ținut fiind repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adăuga câte o companie la Isprăvnicia Iașului și la Poliția Capitalei, în total, 14 companii de jandarmi ce totalizau un efectiv de 1.433 jandarmi călări și pedeștri.

Domnul Moldovei deschisese, la 17 februarie 1850, prima adunare a Divanului Obștesc, iar la 25 februarie 1850 a solicitat divanului, printr-un Opis, să ia în discuție proiectul pentru reformarea ”Corpului Slujitorilor”. Divanul Obștesc a votat această legiuire la 12 martie. Legiuirea promulgată de Grigore Alexandru Ghica a constituit actul de naștere al acestei arme, căruia i-a dat statut juridic, i-a definit atribuțiile, principiile de organizare și funcționare, constituind fundamentul teoriei și practicii de-a lungul existenței sale.

Misiunile principale ale Jandarmeriei Române sunt: asigurarea și restabilirea ordinii publice, transportul și paza valorilor, bunurilor și materialelor periculoase, dar și paza și apărarea obiectivelor de importanță deosebită.

AGERPRES/(Documentare, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Ilie BUMBAC / AGERPRES FOTO

În discursul său, Francois Saint-Paul a afirmat că Luminița Odobescu este una dintre femeile diplomat cu care România se poate mândri, dar și unul dintre actorii-cheie, la nivel diplomatic, ai relației bilaterale româno-franceze.

“Dragă Luminița, cariera dumneavoastră profesională este caracterizată printr-o legătură discretă, dar foarte intensă cu Franța. S-a considerat că această legătură puternică și constantă a fost unul dintre atuurile majore ale relației diplomatice bilaterale dintre România și Franța pe parcursul ultimilor ani, dar și baza unei cooperări strânse între țările noastre în cadrul UE. Pentru a defini în câteva cuvinte rolul dumneavoastră, ați fost unul dintre actorii implicați în frumoasa noastră prietenie diplomatică pe care îmi doresc să o duceți mai departe”, a declarat Saint-Paul.

La rândul său, Luminița Odobescu s-a arătat onorată de distincția primită și a transmis colegilor săi din Ministerul Afacerilor Externe că aceasta este o recunoaștere a unui efort și unei munci de echipă.

Foto: (c) Ilie BUMBAC / AGERPRES FOTO

“Franța, cultura și limba franceză, legăturile noastre istorice și relația noastră prezentă, dar și munca alături de colegii noștri francezi au fost întotdeauna aproape de inima mea și foarte importante pentru mine și colegii mei. România și Franța au o bogată istorie comună și un viitor comun. E datoria noastră să punem în valoare toate atuurile relației noastre pentru a întări Parteneriatul strategic, la fel ca și cooperarea la nivelul Uniunii Europene și în plan internațional”, a afirmat Odobescu.

AGERPRES/(AS — autor: Cătălin Alexandru, editor: Andreea Rotaru)