Maestrul Gică Petrescu, în 2000
Foto: (c) Andrei POPA / Arhiva AGERPRES

Proaspăt absolvent al Liceului ”Gh. Șincai” din București, a debutat, la 18 ani, într-o formație studențească, la început cântând la baluri și concerte de estradă. Primul contract propriu-zis în calitate de solist l-a avut la grădina restaurant ”Princiar” din București, alături de maestrul Fănică Luca, potrivit muzicapopulararomaneasca.ro.

Între 1937-1939, s-a afirmat profesional alături de orchestrele ”Radu Ghindă” sau ”Dinu Șerbănescu”, la Cazinoul din Sinaia. Perioadei începuturilor, marcată de turnee concertistice, îi urmează recunoașterea ca profesionist: angajamente la teatrele ”Alhambra”, ”Gioconda” și ”Boema” (din 1940) sau la ”Savoy”, sub conducerea lui Ion Vasilescu, și la ”C. Tănase” (din 1944).

Mai târziu debutează și ca actor pe scena Teatrului Comic, realizând un turneu de 70 de zile prin țară cu spectacole precum: “Frate cu dracul” și “Luna știe, dar nu spune”, turneu care îi crește popularitatea. În 1946, cu cântecele “La margine de București”, “Suflet candriu de papugiu” și “Costică, Costică” a reușit să-l impresioneze pe marele violonist Yehudi Menuhin, informează muzicapopulararomaneasca.ro.

În 1960, apare în emisiuni tv iar în anii următori are două turnee importante, unul de două luni la Paris, alături de Stela Popescu și Mircea Crișan, iar celălalt în Israel, alături de Florin Piersic și Doina Badea. Șlagărele “Căsuța noastră”, “Uite-așa aș vrea să mor” sau “Du-mă acasă măi tramvai” au fost înregistrate la Electrecord între anii 1966 și 1971.

Maestrul Gică Petrescu la Festivalul Mamaia, 1969
Foto: (c) Mihai ALEXE / Arhiva AGERPRES

A avut mii de concerte în întreaga lume, zeci de albume scoase, sute de emisiuni de radio și televiziune. A susținut spectacole la cele mai celebre restaurante și teatre de revistă ale Bucureștiului, la Cazinoul din Sinaia și a cântat în fața unor personalități precum Regele Mihai sau Louis Armstrong. În afara numeroaselor turnee internaționale întreprinse de-a lungul carierei, a deținut un record în privința numărului de piese compuse și interpretate (peste 1.500), înregistrate într-o impresionantă discografie, multe dintre ele devenind în timp șlagăre — piese preluate în repertoriul lor de mulți interpreți ai genului.

Despre viața cântărețului s-a scris o carte, ”Viața și cântecele lui Gică Petrescu”, semnată de George Sbârcea, și s-a făcut un film, ”Muzica e viața mea” (singurul în care maestrul a jucat). Se numără printre puținii din lume care și-au imprimat muzica de la discuri de patefon, de pick-up, casete până la CD-uri.

Cu puțin înainte de a împlini 70 de ani, maestrul Gică Petrescu a jucat în spectacolul ”Nimic despre elefanți” pus în scenă la Teatrul ”Constantin Tănase”, unde l-a avut partener pe Nicu Constantin, acest show jucându-se doi ani consecutiv cu casa închisă.

La 84 de ani, a semnat un contract de înregistrare a 3 CD-uri cu cele mai dragi melodii cântate în cariera sa, care s-au vândut în zeci de mii de exemplare, fiecare.

În perioada 1982-1987, a participat în fiecare an la Festivalul ”Crizantema de aur”, de la Târgoviște.

Artistul în 1986
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Timp de 34 de ani a fost căsătorit cu Cezarina Moldoveanu, poetă și scriitoare, care a contribuit la succesul său. După moartea soției sale, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat mult timp să susțină spectacole.

Printre șlagărele cântate de Gică Petrescu se numără: ”Fetițe dulci ca-n București”, ”Costică, Costică”, ”Ia mai toarnă un păhărel”, ”Uite-așa aș vrea să mor”, ”Du-mă acasă, măi, tramvai”, ”Zi-i una mai săltăreață”, ”Cel mai frumos tangou”, ”Astăzi e ziua ta”, ”Să-mi cânți cobzar”, ”Iubesc femeia”, ”Bucureștiul meu iubit”, cântece fredonate de generații întregi. Talentul său vocal și componistic, vocația pentru un anumit gen al muzicii ușoare, i-au conferit un statut aparte în peisajul muzical autohton.

Gică Petrescu la Festivalul Cerbul de Aur din Brașov, 1993
Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

Artistul în 1998
Foto: (c) Arhiva AGERPRES

A primit numeroase premii și distincții de-a lungul timpului — Artist Emerit al Republicii Populare Române (1964) ”pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”; Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1968); Premiul discului — Electrecord (1968); ”Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III” — Radiodifuziunea Română (2001); Life Time Award — MTV Romanian Music Awards (2004); Premiul special ”Cântecul e viața mea” — Radiodifuziunea Română (2005).

La 5 mai 2003, i-a fost acordat Ordinul Național ”Steaua României” în grad de Cavaler, cu ocazia împlinirii vârstei de 88 de ani, pentru îndelungata și prodigioasa carieră artistică.

Decorarea de către președintele Ion Iliescu a artistului Gică Petrescu, cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, 2003
Foto: (c) Paul BUCIUTA / Arhiva AGERPRES

A murit la vârsta de 91 de ani, la 18 iunie 2006.

În memoria marelui artist, în perioada 4-6 mai 2015, la Sala Palatului se va desfășura Festivalul Național ”In memoriam: Gică Petrescu”, care ”are menirea de a celebra solemn amintirea marelui Maestru cât și misiunea de a promova cultura românească”, potrivitfestivalulnationalgicapetrescu.blogspot.ro.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, redactor Arhiva foto: Elena Bălan, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) ibby.org


Ziua internațională a cărților pentru copii a fost inițiată în 1967. La nivel internațional, în fiecare an, este patronată de o țară membră a International Board on Books for Young People (IBBY). Aceasta alege o temă și invită un autor pentru a scrie un mesaj adresat copiilor din întreaga lume. Numește, de asemenea, un artist pentru a realiza un poster care să transmită tema acestei zile. IBBY este o organizație non-profit, fondată la Zurich, în Elveția, în 1953, și reprezintă o rețea internațională de oameni, angajată în a aduce împreună cărțile și copiii.

În 2015, evenimentul este patronat de Emiratele Arabe Unite. Posterul a fost creat de artista și ilustratoarea Ashley Bryan. Tema aleasă pentru această zi promovează conceptul: “Mai multe culturi — o singură poveste”. În mesajul său, scriitoarea Marwa Al Aqroubi subliniază “Vorbim multe limbi care provin din medii diferite și cu toate acestea ne împărtășim aceleași povești”, potrivit site-lui IBBY dedicat zilei,www.ibby.org.

Manifestările pentru promovarea cărții și a lecturii includ activități în școli și biblioteci publice, articole în presă, întâlniri cu autori și ilustratori, concursuri literare, expoziții de carte, de reviste școlare și de filatelie, momente artistice, ateliere de desen și de integrame, întreceri sportive și jocuri cu zmee și măști.

În România, sunt organizate evenimente dedicate acestei zile în numeroase orașe. La fel ca în anii anteriori, Editura Litera sărbătorește Ziua internațională a cărților pentru copii dând start campaniei de încurajare a lecturii în rândul celor mai tineri cititori: ”Liniște, copiii citesc!”. Dascălii din toată țara au fost invitați să își înscrie școala la concurs pe pagina de facebook Litera Mică, urmând ca pe 2 aprilie câștigătorii să primească sute de cărți cu care să construiască un fort de apărare a lecturii chiar în școala lor. Școlile vor primi volume din cele mai îndrăgite colecții, care vor rămâne în bibliotecile proprii, pentru ca toți copiii să le poată citi, potrivit comunicatului Editurii Litera. Anul trecut, în cadrul aceleiași campanii, holurile a 25 de grădinițe, școli și licee au fost pavate cu cărți, pe care copiii le-au primit în dar.

AGERPRES /(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Paula NEAMȚU/Arhiva AGERPRES

În această săptămână vă propunem ”Varză cu ciuperci (hribi)” și ”Gogoși cu untdelemn”, rețete care au fost publicate în seria ”Buna Menajeră — Carte de bucate, practică” (1907) scrisă de doamna Ecaterina Colonel Steriad.

Varză cu ciuperci (hribi)
Curăță de cocian o varză acră, clătește-o în apă, fă-o sul, taie-o ca tăițeii, pe o masă curată, și apoi așeaz-o într ‘o tingire.

Ia ciuperci, muiate de mai ‘nainte și tăiate subțire ca tăițeii, amestecă-le în varză cu vreo 30 de boabe de piper, 150 sau 300 grame de untdelemn, 600 grame de vin, puțină sare, 450 grame de apă și o lingură de bulion de pătlăgele.

Amestecă toate acestea împreună, acopere tingerea, pune-o la foc să scadă, și dă-o caldă la masă.

Gogoși cu untdelemn
Foto: (c) Paula NEAMȚU/Arhiva AGERPRES

Ia ca două măsuri de apă (cătimea măsurilor după trebuință), una de făină, o lingură de drojdie de bere sau de casă, strecurate, și sarea trebuitoare; se amestecă o oră și se pune la căldură să dospească.

După ce vor dospi, se pune untdelemn să clocotească într ‘o tingire deschisă. Luând o lingură adâncă, rotundă, și udând-o cu apă, se ia aluat și se aruncă în untdelemn, păzind gogoșile să se prăjească pe amândouă părțile; apoi se pun într ‘o farfurie adâncă și se opăresc cu sirop de zahăr gros, fert cu scoțișoară.
AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Gabriel PETRESCU / Arhiva AGERPRES

OPEC a fost creată cu prilejul Conferinței de la Bagdad din 10-14 septembrie 1960, de Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită și Venezuela — cei cinci membri fondatori ai organizației. Acestora li s-au alăturat mai târziu alte state membre: Qatar (1961), Indonezia (1962) (care a anunțat că se retrage din OPEC din ianuarie 2009), Libia (1962), Emiratele Arabe Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Ecuador (1973) (membru până în 1992, după care, în octombrie 2007, revine în organizație), Angola (2007) și Gabon (între 1975-1994). În prezent, organizația este formata din 12 membri: Algeria, Angola, Libia, Nigeria, Irak, Iran, Kuweit, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Venezuela, Ecuador.

Sediul general al OPEC s-a aflat în primii cinci ani la Geneva, iar de la 1 septembrie 1965 s-a mutat la Viena, unde se află și în prezent.

Statutul OPEC a fost adoptat prin decizie unanimă a membrilor fondatori ai organizației, la cea de-a doua întrunire, care a avut loc în ianuarie 1961 la Caracas, Venezuela. Statutul a fost modificat de 14 ori în decursul istoriei de peste 50 de ani a organizației, toate amendamentele și actualizările aduse acestuia fiind în conformitate cu viziunea de bază a organizației și implementate cu scopul unei funcționări mai bune și mai eficiente a acesteia.

Potrivit Statutului OPEC, principalul obiectiv al organizației este de a coordona și unifica politica petrolieră a țărilor membre, pentru a asigura prețuri corecte și stabile pentru producătorii de petrol, furnizarea eficientă, economică și constantă de petrol către țările consumatoare, precum și o recuperare corectă a capitalului pentru investitorii din industria petrolieră.

Principalele organe ale OPEC, create prin Statutul organizației, sunt: Conferința delegaților din țările membre, Consiliul guvernatorilor și Secretariatul.

Organul executiv al OPEC este Secretariatul, al cărui sediu este la Viena. Secretarul general este reprezentantul autorizat al organizației și Director Executiv al Secretariatului. În această calitate, el administrează treburile organizației în conformitate cu direcțiile Consiliului guvernatorilor.

Conferința delegaților desemnează Secretarul general pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit o singură dată tot pentru o perioadă de trei ani. Desemnarea acestuia are loc la nominalizarea făcută de statele membre. Secretarul general este ajutat în îndeplinirea atribuțiilor sale de o echipă care include doi directori responsabili cu sectorul resurse, respectiv servicii de asistență, șase șefi de departamente, Șeful Biroului Secretarului general ș.a. În prezent, secretarul general al OPEC este Abdalla Salem El-Badri.

Secretariatul OPEC scoate o serie de publicații (”Monthly Oil Market Report”, ”OPEC Bulletin”, ”World Oil Outlook”, ”Annual Statistical Bulletin”), cu scopul de a informa publicul despre activitățile organizației și de a oferi date și informații privind statele membre ale OPEC și industria petrolului în general.

Înființarea OPEC, în 1960, a avut loc într-un moment de tranziție în peisajul internațional economic și politic, marcat de amplul proces de decolonizare și apariția a numeroase noi state independente. Piața internațională a petrolului era dominată pe atunci de companiile multinaționale așa-numite “Șapte Surori” (‘Seven Sisters’), între care se numărau Standard Oil of New Jersey, Standard Oil of California, Royal Dutch Shell, Anglo-Persian Oil Company, care au avut o putere mare de influență asupra țărilor în curs de dezvoltare producătoare de petrol. În acest context, OPEC și-a dezvoltat o viziune colectivă proprie, și-a stabilit obiectivele și a înființat Secretariatul. OPEC a adoptat, în 1968, o declarație privind politica petrolieră a țărilor membre, care sublinia dreptul inalienabil al tuturor țărilor de a-și exercita permanent suveranitatea asupra propriilor resurse naturale, în interesul dezvoltării lor naționale.

În anii ’70, OPEC dobândește importanță în plan internațional, membrii săi preluând controlul propriilor industrii petroliere și având un important cuvânt de spus în stabilirea prețurilor țițeiului pe piețele internaționale. Până în 1975, numărul țărilor membre ale organizației ajunsese la 13. De două ori în decursul acestei decade, prețurile petrolului au crescut vertiginos, pe o piață volatilă, ca urmare a embargo-ului petrolier arab din 1973, respectiv a izbucnirii revoluției din Iran în 1979.

Primul Summit al șefilor de stat și de guvern, care a avut loc la Alger, capitala Algeriei, în martie 1975, a abordat situația celor mai sărace țări, făcând un apel la o nouă eră a cooperării în relațiile internaționale, în interesul dezvoltării economice și stabilității pe plan mondial. Acest lucru a condus la crearea, în ianuarie 1976, a Fondului pentru Dezvoltare Internațională al OPEC (OPEC Fund for International Development — OFID), ca instituție de finanțare pentru dezvoltare multilaterală, care să promoveze cooperarea între statele membre OPEC și alte țări în curs de dezvoltare, în eforturile lor de a depăși stadiul de subdezvoltare. Resursele OFID provin în principal din contribuții voluntare din partea statelor membre, precum și din veniturile provenite din investiții și împrumuturi. La lansarea OFID în 1976, bugetul acestuia era de 800 de milioane de dolari, pentru ca în anul 2011 să ajungă la un miliard de dolari.

După ce atinge niveluri-record la începutul anilor ’80, prețul petrolului a început să scadă, iar în 1986 acesta s-a prăbușit, ca efect al unei suprasaturări pe piața mondială a petrolului. Prețurile și-au mai revenit în ultima parte a acestei decade, ajungând însă la doar jumătate din nivelul prețurilor de la începutul anilor ’80. În anii ’90 evoluția prețurilor a fost mai puțin dramatică prin comparație cu anii ’70 și ’80, OPEC acționând în timp util pentru reducerea impactului ostilităților din Orientul Mijlociu din 1990-1991 pe piața petrolului, după cum se arată pe site-ul OPEC. Cu toate acestea, decada anilor ’90 a fost dominată de o volatilitate excesivă și o slăbiciune generală a cotațiilor țițeiului. În 2008, OPEC a decis reducerea producției la 24,84 milioane de barili pe zi, pe fondul reducerii cererii din cauza crizei financiare mondiale.

În 2014, prețul țițeiului Brent a scăzut cu aproape 25%, de la 115 de dolari per baril în luna iunie până la 86,89 de dolari per baril la 29 octombrie, pe fondul ofertei abundente de petrol.

Într-o conferință organizată la Londra la 29 octombrie 2014, secretarul general al OPEC, Abdalla Salem El-Badri, a precizat că ”până în 2020, OPEC trebuie să fie gata să producă 40 de milioane de barili de petrol pe zi”, în condițiile în care în prezent ținta de producție a OPEC este de 30 de milioane de barili pe zi. La ultima sa reuniune ministerială, organizată la sediul din Viena pe 27 noiembrie 2014, OPEC a decis să-și mențină nemodificat nivelul producției, în pofida faptului că la acel moment prețul barilului de țiței Brent era la jumătate față de prețul de 115 dolari înregistrat în luna iunie a aceluiași an.

În prezent, la nivelul țărilor membre ale OPEC, sunt în derulare circa 117 proiecte de dezvoltare în sectorul de explorare și producție, în valoare totală de 270 de miliarde de dolari, potrivit datelor publicate pe site-ul organizației.

AGERPRES (Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

În satul Senereuș, sașii obișnuiau să pregătească de Paști o specialitate culinară numită hanklich sau lichiu, iar după emigrarea acestora în Germania, pe la mijlocul anilor ’80, rețetele au fost preluate de gospodinele din sat.

Una dintre specialistele în făcut hanklich sau lichiu este o fostă educatoare din sat, ieșită la pensie, Lucreția Dudaș, care spune că rețeta este foarte ușoară, iar rezultatul este extrem de gustos.

‘Pentru început se ia o cantitate de făină, după câte lichie dorește gospodina să facă, se adaugă lapte cald, drojdie, ou și câteva linguri de zahăr și se face o plămădeală, care se lasă la dospit. Apoi frământăm aluatul și adăugăm unt, margarină, ulei, gălbenuș de ou și sare, care iar se frământă bine și lasă la dospit. Se aprinde cuptorul și după ce aluatul e dospit, se iau bucăți din acesta, se întind cu sucitorul pe planșetă, apoi se ung cu smântână, brânză dulce de vacă și gălbenuș de ou și se pun pe vatra cuptorului. După ce s-a copt, se scoate din cuptor și se presară peste lichiu zahăr vanilat și scorțișoară’, a detaliat Lucreția Dudaș.

În comuna Sântana de Mureș, gospodinele pregătesc înainte de Paști câte o pască, iar localnicii susțin că cea mai bună pască din comună este pregătită de Maria Iușanu.

‘Se frământă făina cu drojdia laolaltă și pe urmă se lasă la dospit o oră-două, cât îi trebuie și pâinii să dospească. Apoi se frământă brânza, brânză de burduf sau din caș, se macină, se frământă, se strică 10-15 ouă, depinde câtă pască faci, pe urmă se întinde aluatul, se pune brânza, și se adună laolaltă. Apoi se bat 3-4 ouă cu spumă laolaltă și se unge ca să le dea o culoare galbenă și frumoasă. Se bagă în cuptor, se lasă până se coace, se scoate, se mătură cu o pană la vatră, deasupra se pune apoi un prosop ud ca să se înmoaie și să fie bună’, a spus Maria Iușanu.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

Conform prof. dr. Liviu Dejeu (în cartea ”Vinul și sănătatea”), în mod obișnuit, la o masă se beau între unu și trei tipuri de vin, în funcție de preferințele consumatorilor, de posibilități și de caracterul mesei, dacă aceasta se servește în familie, între prieteni, este o masă festivă, o masă tradițională etc.

Mâncărurile se servesc la masă într-o anumită ordine, respectându-se o anumită gradare a gusturilor, și anume: nu se servesc la începutul mesei mâncărurile foarte condimentate, felurile de mâncare sărate le preced pe cele dulci etc. Tot așa, și vinurile trebuie să respecte anumite reguli: vinurile tinere se servesc înaintea celor vechi, cele ușoare înaintea celor mai corpolente; cele reci înaintea celor aduse la temperatura camerei; cele seci se servesc întotdeauna înaintea celor demiseci, demidulci și dulci; vinurile albe seci, înaintea celor roșii; iar cele roșii înaintea celor albe dulci. Respectarea acestor reguli generale se bazează pe principiul că “un vin pe care îl bem nu trebuie să ne facă să-l regretăm pe cel pe care l-am băut anterior”.

În țara noastră, există obiceiul ca înainte de masă să se servească ca aperitiv o băutură spirtoasă, în special țuica, “băutură eminamente națională”, cum o numea epigramistul Păstorel Teodoreanu, dar în țările occidentale se consideră că acestea sunt prea “agresive” pentru bolta palatină. Prin urmare, este de preferat ca, în așteptarea mesei, să se servească un vin spumant sec sau vinuri licoroase.

Foto: (c) Gina ȘTEFAN / Arhiva AGERPRES

Aperitivele, fie ele calde sau reci, se armonizează foarte bine cu vinuri albe seci, cum ar fi Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Traminer, Aligoté, Galbenă de Odobești, Zghihară de Huși etc. La masa de Paști, însă, principalul aperitiv este reprezentat de ouăle roșii, care se asociază tot cu vinurile albe seci, tinere, cum ar fi Fetească regală, Frâncușă, Crâmpoșie, Galbenă de Odobești, Zghihară de Huși, Mustoasă de Măderat. Un alt preparat tradițional pentru masa de Paști este reprezentat de drobul de miel, care se armonizează cu vinurile albe demiseci, cum ar fi Fetească albă, Pinot gris, Sauvignon, Traminer. Drobul de miel, însă, poate fi servit atât ca aperitiv, cât și alături de friptură, situație în care va fi însoțit de un vin roșu.

La supe, ciorbe, creme, de obicei nu se recomandă vinuri, iar borșul de miel servit la masa de Paști se înscrie în aceeași categorie. Excepție fac doar anumite ciorbe concentrate din pește, care pot fi însoțite de un vin alb sec, tare, sau de vinul care va acompania felul următor de mâncare.

Pentru mâncărurile din carne de miel, cum ar fi stufatul de miel, se servesc vinuri roșii ușoare: Cadarcă, Băbească neagră, Pinot noir și Fetească neagră. De regulă, vinurile roșii extractive, robuste, intens colorate, cum ar fi Cabernet Sauvignon și Merlot se armonizează cu mâncărurile mai grele, picante, preparate cu sosuri colorate, din carne de vită sau de oaie.

Foto: (c) Tina ȚUCUI / Arhiva AGERPRES

De la masa de Paști nu pot lipsi tradiționalele sarmale, care sunt cel mai bine apreciate alături de un Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Fetească neagră sau Băbească neagră. Mai mult decât atât, epigramistul Păstorel Teodoreanu recomandă ca sarmalele din carne de porc și vițel să fie fierte în vin alb și rumenite la cuptor.

Friptura de miel la tavă se însoțește de vinuri roșii precum Fetească neagră, Cabernet Sauvignon sau Merlot.

Scriitorul Radu Anton Roman, care a dedicat un amplu spațiu din opera sa culturii gastronomice românești, tratând probleme de istorie, antropologie, etnografie și eco-geografie, propunea asocierea anumitor vinuri pentru preparatele tradiționale românești. Astfel, pentru drobul de miel, Radu Anton Roman propunea vinul Pelin de mai, pentru stufatul de miel — vinurile Fetească neagră de Odobești și Cabernet Sauvignon de Odobești, iar pentru mielul la tavă — Fetească neagră de Urlați.

Și, pentru că orice masă se încheie cu un desert, și masa de Paști este încununată de servirea tradiționalelor copturi pascale, respectiv pasca și cozonacii. Acestea se servesc cu vinuri albe sau roze, dulci, precum Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească, Busuioacă de Bohotin.

Foto: (c) George CĂLIN / Arhiva AGERPRES

La sfârșitul mesei, vinarsul sau coniacul va însoți cafeaua, ele îndeplinind și funcția de băutură digestivă.

Prin urmare, atunci când se stabilește un meniu, trebuie avute în vedere și vinuri, care să se armonizeze cu felurile de mâncare. Desigur, primul criteriu îl reprezintă subiectivitatea, prin alegerea unui vin care ne place, dar un rol important îl are și tradiția locală. Este de preferat ca, la mâncărurile specifice unei anumite regiuni să se servească vinuri din aceeași regiune. De asemenea, trebuie să avem în vedere că un fel de mâncare mai delicat se armonizează foarte bine cu un vin fin, pe când mâncărurile mai grele necesită asocierea cu un vin mai corpolent. Paleta coloristică a preparatelor culinare trebuie și ea să fie în armonie cu cea a vinurilor. Astfel, vinurile albe se armonizează cu mâncărurile puțin colorate.

Foto: (c) Silviu MATEI / Arhiva AGERPRES

Apoi, trebuie ținut cont și de temperatura la care se servește vinul. În principiu, cu cât un vin este mai dulce, cu atât el trebuie servit mai rece, notează prof. dr. Liviu Dejeu. Totodată, vinurile tinere se servesc întotdeauna mai reci decât cele vechi. Ca o regulă generală, vinurile albe și roze se servesc la temperaturi cuprinse între 10 și 12 grade Celsius, iar cele albe mai extractive și catifelate pot ajunge până la 13-14 grade Celsius. Vinurile albe dulci se servesc la temperaturi de 7-9 grade Celsius. În privința vinurilor roșii, acestea se servesc la 15-18 grade Celsius. În trecut, se recomanda consumarea acestora la “temperatura camerei”, dar pe atunci temperaturile din locuințe se situau în jur de 17-18 grade Celsius, prin urmare în prezent acest concept nu mai este relevant. Vinurile roșii mai ușoare sunt puse mai bine în valoare la temperaturi mai scăzute, între 12-14 grade Celsius. Cât privește vinurile spumante, acestea se servesc la temperaturi de 6-8 grade Celsius, această temperatură permițând o perlare (degajare a bulelor) de lungă durată.

Pentru răcirea sticlelor de vin, se recomandă introducerea lor în frigider sau în frapiere, umplute pe jumătate cu gheață și apă. Nu se recomandă introducerea sticlelor în congelator, pentru că aceasta generează o răcire bruscă, defavorabilă calităților vinului. În cazul vinurilor roșii care sunt păstrate la o temperatură mai joasă decât cea la care se recomandă servirea, acestea sunt aduse din timp pentru ridicarea temperaturii. În cazul în care nu este suficient timp, se poate aplica pe sticlă un șervet înmuiat în apă caldă, sau după ce a fost pus în pahar, se agită ușor, după care paharul este ținut câteva momente în mâini pentru a-i transmite puțină căldură. Nu se recomandă sub nicio formă apropierea de surse de căldură, pentru că o supraîncălzire îl compromite iremediabil.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Un alt element important în servirea vinului îl constituie paharul. Acesta trebuie să fie mai larg la bază și îngustat la gură, permițând astfel concentrarea aromelor, și trebuie să aibă un picior subțire, dar solid, suficient de înalt pentru a putea fi ținut în mână. De asemenea, paharul poate fi ținut și de talpa piciorului, dar nu se recomandă contactul mâinii cu cupa paharului, pentru a nu-i modifica temperatura.

Vinul se consumă neamestecat cu apă minerală sau cu sifon. Epigramistul Păstorel Teodoreanu, fin cunoscător al vinurilor românești, spunea că, dacă în unele țări ale Europei răsăritene se preferă “șprițul”, în majoritatea țărilor occidentale această practică este considerată o adevărată erezie.

Prin urmare, alegerea și servirea vinului la masă joacă un rol foarte important, căci, potrivit scriitorului francez Alexandre Dumas (tatăl), ”Vinul este partea intelectuală a unei mese, iar mâncarea, numai suportul ei material.”

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Declarată arie protejată, aceasta se află în arealul comunei Limanu, în apropiere de satul cu același nume din județul Constanța, și se întinde pe o suprafață de cinci hectare. Are o lungime de 3,64 kilometri, una dintre ieșiri fiind localizată în Bulgaria. Este cea mai mare peșteră din Dobrogea, numită deseori peștera fără capăt, și cel mai mare labirint subteran din România. Seamănă cu Peștera Mamut din Statele Unite ale Americii — cea mai lungă peșteră din lume — și datorită unicității sale, Peștera Limanu a fost declarată rezervație speologică în 1959.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Primele date concrete despre acest monument al naturii datează din 1916, când a fost studiată pentru prima dată de speologul C. M. Ionescu. Potrivit acestuia, și altor speologi care au studiat-o ulterior, Peștera se remarcă prin ramificarea de-a dreptul amețitoare a galeriilor. Coridoarele sunt lungi, întortocheate, cu pereții și tavanele rectangulare ca și cum ar fi fost cioplite de om, așa cum arată siteu-rile www.afla.ro și www.natgeo.ro. Unele sectoare de galerie chiar au fost cioplite de oameni, fiind vizibile urmele de daltă.

Foto: (c) alpinet.org

Peștera Limanu face parte din rețeaua de galerii subterane prin care se drenează apele provenite din plăcile de calcare. Are o morfologie specifică peșterilor dezvoltate în calcare cu stratificație orizontală denumite de geologi structuri tabulare. Planul Peșterii realizat de Institutul de Speologie ”Emil Racoviță” arată că au fost descoperite în subteran calcare sarmatiene cu stratificație orizontală, fragmentate de fracturi verticale.

Intrarea este amplasată la 25 de metri altitudine și are o lățime de 3,4 metri. Temperatura în subteran este de aproximativ 12 grade Celsius, iar umiditatea de 80 — 90%, încurajând dezvoltarea unei faune bogate din care nu lipsesc peștii și coloniile de lilieci, dar pot fi întâlniți și șerpi, vulpi, dihori sau broaște țestoase. În fața intrării sunt amplasați bolovani sculptați cu forme umane, de unde și denumirea de “Peștera La Icoane”.

În afară de galeriile bizare, Peștera are și camere a căror funcționalitate pare a fi fost bine determinată, potrivit surselor amintite. Astfel, sunt întâlnite aici două camere-altar, oase încastrate în pereți, unele dintre ele neputând fi explicate nici până astăzi, obiecte de ceramică geto-dacice, romane sau grecești, cruci simple și răsturnate din perioada primilor creștini, inscripții, incizii, simboluri și desene ce redau viața și portul oamenilor.

Legendele spun că Limanu ar fi peștera Keirys, despre care relata consulul roman de origine greacă Dio Cassius în “Istoria Romană”. El susținea că în anul 28-29 î.Hr. în războiul dintre regii dobrogeni Rholes și Dapyx, daco-geții lui Dapyx s-au refugiat, cu toată agoniseala lor, din fața romanilor care se aliaseră cu Rholes, într-o peșteră. Proconsulul roman Marcus Licinius Crassus, chemat în ajutor de Rholes, i-au zidit acolo, transformând peștera într-un uriaș cavou.

Foto: (c) descopera.ro


Alte legende avansează ipoteza potrivit căreia creștinii asupriți de păgâni veneau deseori aici, construindu-și un coridor ce ducea chiar sub biserica satului, dar și mici altare de rugăciune. Astfel s-ar explica și existența celor două camere altar, ale căror tavane erau afumate.

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Pe lângă Peștera Limanu trec anual sute de mii de turiști, în drum spre Vama Veche, și nu bănuiesc tainele pe care le ascunde acest obiectiv turistic din zona Litoralului, un loc aproape mistic. Accesul spre se face prin Drumul Județean Mangalia, către Albești, satul Limanu, Balta Limanu, sau din drumul principal care unește Mangalia de 2 Mai, spre șantierul naval, satul Limanu, Balta Limanu.

AGERPRES/(Documentare — Cerasela Bădiță; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Silviu MATEI / Arhiva AGERPRES

Tocănița cu praz și măsline este cea mai simplă mâncare pe care femeile o pun la masă cât durează interdicția de a folosi carne în bucătărie, iar rețeta acesteia este transmisă din generație în generație.

Ingredientele obligatorii folosite de fiecare gospodină din Cerneți pentru prepararea a patru porții sunt: 5 fire de praz, 5 cepe albe, 200 grame măsline negre, zece căței de usturoi, 100 grame ciuperci, 200 grame sos de roșii, sare, piper, oregano, ardei gras, pătrunjel verde, un pahar de vin alb, 200 mililitri apă, foi de dafin și pătrunjel (acestea din urmă după preferință).

Proprietara unei pensiuni din Șimian, Mona Trușcă, ne mărturisește că modul de preparare a gustoasei tocănițe de praz cu măsline nu necesită operațiuni complicate.

”Se despică prazul în patru pe lungimea firului, după care se taie în cubulețe. Se pune într-un tuci și se călește la cuptor cu ceapa și ciupercile laolaltă. Când ceapa și cu prazul se rumenesc, se adaugă usturoiul și ardeiul gras, după care se adaugă vinul și apa. Se lasă să clocotească, iar când apa începe să scadă se adaugă măslinele și celelalte ingrediente. Se lasă la foc până când prazul se înmoaie. Mâncarea poate fi servită cu mălai, drept garnitură folosindu-se orez fiert cu mărar și salată verde”, spune aceasta.

Rețeta bucătăriei din Cerneți a fost preluată și de gastronomii din zona transfrontalieră care o utilizează cu diverse ocazii, dar cel mai mult la solicitarea vegetarienilor, prazul fiind o plantă aromată, recomandată pentru tratarea problemelor respiratorii și pentru proprietățile ei purifiante și diuretice.

În folclorul local se spune: ”Ai să trăiești 80 de ani /Dacă ouă pe praz dai”.

AGERPRES/ (AS — autor: Florian Copcea, editor: Georgiana Tănăsescu)