Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

Sălățica, numită și untișor sau grâușor (Ranunculus ficaria), aparține familiei Ranunculaceae, fiind o plantă ierboasă, perenă, destul de măruntă, care înflorește la începutul primăverii, în martie-aprilie, potrivit site-ului bioterapi.ro. Frunzele sunt cărnoase, lucitoare, cu marginile rotunjite, complet lipsite de perișori. Floarea este galbenă.

Este răspândită în Europa și în Asia Centrală. La noi în țară, untișorul se găsește atât la câmpie, cât și la munte. Acolo unde găsește condiții prielnice, se dezvoltă în masă.

Părțile aeriene și subpământene ale untișorului conțin anemonină, protoanemonină, acid ficaric, ficarină, tanin, săruri minerale. Primăvara devreme, înainte de înflorire, în frunze se acumulează cantități apreciabile de vitamina C, precum și de vitamina E, calciu, potasiu și fibre, potrivit sursei citate.

Se folosește atât în bucătărie, cât și ca plantă medicinală. Frunzele crude de grâușor se utilizează în alimentație, mai ales sub formă de salată. Ele pot fi și preparate ca spanacul sau folosite în supe și ciorbe. Frunzele sunt comestibile doar înainte de înflorire, după care devin toxice din cauza conținutului de protoanemonină, un iritant sever.

Frunzele tinere și proaspete sunt antiscorbutice, antiastenice și depurative. Combat astenia de primăvară și ajută la refacerea calitativă și cantitativă a sângelui, drenându-l în același timp de toxine.

Datorită conținutului de potasiu și de fibre alimentare, untișorul ajută la reducerea nivelului colesterolului în sânge și la reglarea tensiunii arteriale, potrivit site-ului biaplant.ro.

Curele cu frunze de untișor sunt un stimulator al circulației venoase, ajutând totodată la tonifierea pereților capilari.

Consumul de salată din frunze de untișor scade riscul de cataractă și ajută la menținerea sănătății creierului datorită acidului folic, pe care îl are în compoziție.

Frunzele de untișor sunt renumite pentru proprietățile lor anestezice și antiinflamatoare. Reduc sensibilitatea alergică, previn agravarea problemelor respiratorii, care apar în timpul polenizării.

Principiile active din salata de untișor calmează iritațiile la nivelul epidermei, drenează tubul digestiv, favorizând eliminarea masivă a toxinelor și curățarea pielii, în special a tenului.

Din martie până în mai, se recoltează întreaga plantă, cu rădăcini, tuberi, tulpini, frunze și flori. Sălățica înflorită, cu sau fără rădăcini, este toxică, utilizându-se doar pentru prepararea unor produse fitoterapeutice cu aplicație externă.

Tinctura de untișor și unguentul au efecte antiinflamatorii, antihemoroidale, astringente și acaricide. Ele se aplică în zonele afectate de: eczeme, flebită, varice, hemoroizi, mușcături de păianjeni, râie, căpușe înfipte în piele.

AGERPRES /(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Cerasela Bădiță )

Alina Frățilă este prima femeie președinte din istoria Societății Internaționale de Chirurgie Dermatologică. Patru academii medicale din SUA si Germania o numara printre membrii sai, fiind invitata sa sustina prezentari de-a lungul timpului la peste 300 de conferinte nationale si internationale. In 2007 a primit Premiul German pentru Inovatie, devenind cu un an inainte cetatean de onoare al orasului ei natal, Otelu-Rosu. Periodic, Alina Fratila se intoarce in Romania unde este profesor asociat la disciplina de dermatologie din cadrul U.M.F. Bucuresti.

Vlad Mixich: Ati absolvit Facultatea de Medicina din Timisoara, urmand apoi un traseu profesional impresionant. Ati fost mai degraba o studenta silitoare sau o studenta foarte pasionata de medicina?

Alina Fratila: Fiind nascuta intr-o familie cu foarte multi medici, medicina in general este o pasiune. In timpul studentiei la Timisoara, datorita talentului didactic al profesorului Pius Brinzeu, pot spune ca am facut o adevarata pasiune pentru specialitatile chirurgicale. Insa pentru a fi luata in serios ca femeie, in specialitatea de chirurgie, trebuie sa fii de doua ori mai silitoare decat un barbat, ceea ce am si facut cu mare placere.

Nationalitatea mea nu a contat

V.M.: Ce efect are asupra relatiei cu pacientii faptul ca sunteti romanca? Nationalitatea a fost un avantaj sau un dezavantaj pentru cariera dumneavoastra?

Alina Fratila: Nationalitatea nu a fost niciodata o tema de discutie, nici nu m-a avantajat, dar nici nu m-a dezavantajat. De fapt, nu am simtit niciodata ca as fi fost tratata ca o straina. Din contra, cand am primit primul meu post de medic in sectia de chirurgie a unui spital din Bavaria, iar seful m-a asistat la o operatie de hernie, mi-a spus: „nici nu am ce sa va mai invat, aveti o educatie chirurgicala deosebita”.

V.M.: Stiu ca sunteti la curent cu situatia tinerilor medici din Romania. Salarii mizerabile, spitale mizerabile, perspective asemenea. Foarte multi viseaza sa emigreze. Ce ii sfatuiti?

Alina Fratila: Daca as trai acum in Romania, as incerca sa ma specializez in strainatate. Asa am facut si eu acum 20 de ani, participand la multe cursuri in SUA. Apoi m-as reintoarce in tara pentru a contribui la dezvoltarea si modernizarea invatamantului medical romanesc. Satisfactiile vor fi mult mai mari si, desigur, si aprecierea din partea pacientilor va creste exponential.

V.M.: Ati primit recent un important premiu german pentru inovatie. Despre ce este vorba?

Alina Fratila: Este vorba despre un premiu pentru o lucrare stiintifica care descrie operatia de lifting de pleoape (blefaroplastie) cu ajutorul bisturiului cu lumina, “UltraPulse CO2 Laser”, care este mult mai putin dureroasa. Hematoamele, edemul si durerile sunt mult reduse si, prin urmare, pacientul se poate reintegra rapid in viata cotidiana.

Am găsit de cuviință că trebuie să sacrific dorința de a avea copii și familie pentru a mă putea dedica 100% profesiei mele

V.M.: Gustul succesului este mai dulce sau mai amar printre straini?  

Alina Fratila: Mi-a fost foarte greu sa fiu asa de departe de parinti, dar dragostea lor m-a ocrotit permanent pana si aici. Fratele meu locuieste si el in Germania, asa incit nu sint chiar singura.

Am sacrificat familia pentru profesie

V.M.: Clinica dumneavoastra din Bonn este una dintre cele mai renumite din vestul Germaniei. Ce ati sacrificat pentru a atinge acest varf profesional?

Alina Fratila: Am gasit de cuviinta ca trebuie sa sacrific dorinta de a avea copii si familie pentru a ma putea dedica 100% profesiei mele. Ca femeie si mama as fi dedicat foarte mult timp copiilor, asa cum au facut si parintii mei. Anii din urma mi-au solicitat insa o angajare deosebita pe toate planurile, nu numai medical, avand ca finalitate infiintarea clinicii de care vorbiti, „Jungbrunnen-Klinik” (in traducere „Fintina tineretii”),  asa incit a trebuit sa-mi neglijez chiar si prietenii.

V.M.: Practic, v-ati casatorit cu bisturiul. Este bisturiul mai fidel decat orice barbat?

Alina Fratila: Fidelitatea este de dorit doar daca este reciproca. Eu am avut si am in continuare un sprijin deosebit din partea prietenului meu care se incadreaza si se adapteaza perfect in viata mea de fiinta dependenta de munca. In privinta fidelitatii bisturiului exista anumite tehnici operatorii in care eu sunt cea care inseala bisturiul cu…laserul. Chirurgia moderna opereaza cu un „bisturiu de lumina” (“lichtskalpell”) care poate taia si coagula in acelasi timp. Avantajul enorm este ca nu exista sangerare post-operatorie.

V.M.: Cum va simtiti atunci cand reusiti sa readuceti frumusetea sau tineretea in viata unui pacient?

Alina Fratila: Ma simt ca un artist. Cea mai mare satisfactie este sa primesc aprecierile din partea pacientului care este multumit de rezultat si de multe ori spune cu bucurie: „nimeni nu si-a dat seama ca am fost operat, m-au intrebat chiar daca am fost in concediu caci arat foarte odihnit”.

V.M.: Ciopliti in fete de oameni vii. Cat la suta este arta si cat la suta este tehnica in aceasta meserie?

Alina Fratila: Talentul si intuitia estetica sunt cele mai importante calitati ale unui chirurg, si asta tine de arta chirurgicala; dar si spiritul autocritic si dorinta permanenta de perfectiune, dorinta de a inventa noi tehnici cat mai blande si atraumatice. Apoi vine munca, experienta si exercitiul, care sunt cu atat mai importante cu cat talentul este mai deficitar.

V.M.: Ce preferati: un geniu urat sau un mediocru frumos?

Alina Fratila: Excesele si extremele, atat in privinta genialitatii cat si a frumusetii, sunt dificile prin definitie. De obicei se simt neintelese, ca si cand ar tine de supranatural. Eu prefer o eleganta atractiva si vesela.

În cartierul rezidențial al fostelor ambasade din Bonn, pe zidul unei clădiri cochete poate fi citit următorul nume: “Prof. Dr. Alina Fratila (medic – Romania)”. Această clădire este clinica privată a primei femei care a reușit să devină președintele Societății Internaționale de Chirurgie Dermatologică.

Sursa: ziare.com

Foto: (c) Oana Mălina NEGREA/AGERPRES

În a doua zi a Paștelui catolic, bărbații, de la mic la mare, umblă din casă în casă să stropească doamnele și domnișoarele ca să nu se ‘ofilescă’, să aibă noroc, să fie frumoase, sănătoase și să dea naștere la prunci sănătoși. Pe vremuri, ele erau udate cu apă de izvor, tradiție care se mai păstrează încă la sate, dar în oraș se folosește parfumul pentru că e mai comod. Primii care pornesc la stropit, încă de dimineață, sunt copiii, iar spre după-amiază pornesc flăcăii, în grupuri de patru-cinci, și bărbații.

E o zi de sărbătoare așteptată mai ales de fetele nemăritate, care numără oaspeții ce le trec pragul. Conform tradiției, în această zi ele n-ar trebui să iasă din case pentru că riscă să fie duse la fântâni și udate din cap până în picioare.

Anna, o tânără din localitatea Ilieni, s-a trezit luni dis-de-dimineață, înaintea fratelui ei, ca să-și ajute mama la aranjatul mesei pentru stropitori. A îmbrăcat o rochie verde închis cu dantelă, și-a despletit părul și l-a prins la tâmple cu două în agrafe, iar apoi primul gând a fost să pună pe masă coșulețul cu ouă înroșite, o vază cu narcise, cozonacul și carafa cu vin.

Ouăle le-au încondeiat în Vinerea Mare, au făcut aproape o sută pentru că așteaptă mulți stropitori — rude, vecini, colegi de clasă, prietenii fratelui, ai părinților, etc. A avut grijă ca unul dintre ouă să fie aparte, pentru că l-a făcut pentru cineva foarte drag. ‘E o tradiție frumoasă pe care o respectăm în fiecare an (…) Așa e la noi de când mă știu, vin stropitorii, le dăm ouă, vin, cozonac. Dacă sunt apropiați, stau mai mult, dacă nu, pleacă mai repede și vin alții. Când eram mică număram câți veneau, mă interesa, făceam și listă cu cine a fost și cine mai trebuie să vină, acum mă interesează doar prietenul meu’, spune Anna.

Mezinul familiei va merge la stropit cu câțiva colegi de clasă. Are și el vreo două-trei simpatii, dar nu s-a hotărât care dintre fete îi place mai mult, deși parcă Ibolya are ochii mai frumoși, negri, și zâmbește tot timpul. Atunci când ești mic cel mai important e să aduni cât mai multe ouă și apoi să te iei la întrecere cu alți copii, să ciocnești ca să vezi care ou e cel mai ‘puternic’.

Maghiarii din județul Covasna vopsesc, de regulă, ouăle de Paști cu o singură culoare — roșie, amintind de sângele lui Hristos, și trasează pe ele motive tradiționale care au tot felul de semnificații și dezvăluie gânduri și sentimente profunde.

‘Fiecare motiv are un înțeles (…) și transmite un mesaj celui căruia îi dăruiești oul încondeiat. Spre exemplu, un bărbat care primește un ou pictat cu frunză de stejar va fi puternic, motivele florale semnifică dragostea, sunt motive care ne ocrotesc, cum ar fi potcoava sau mâna (…) Dacă un băiat ia din coș un ou cu o floare înseamnă că îi place de fata respectivă, iar dacă nu îți place de cineva și vrei să îi transmiți lucru acesta îi dai un ou albastru’, a declarat pentru AGERPRES, Benko Eva de la fundația Guzsalyas din Sfântu Gheorghe, care se ocupă de 20 de ani de păstrarea tradițiilor și meșteșugurilor tradiționale. Potrivit acesteia, în zonă este foarte răspândit modelul ‘cărării pierdute’, acesta fiind interpretat diferit de la o localitate la alta. În unele părți, se spune că dacă o fată dăruiește de Paști fostului iubit un ou încondeiat astfel atunci acesta se va întoarce la ea, în alte părți se spune că cei care vor primi astfel de ouă nu se vor pierde în lume.

Foto: (c) Oana Mălina NEGREA/AGERPRES

Pe vremuri la vopsitul ouălor se foloseau culori vegetale, preparate după rețete străvechi, transmise din generație în generație. Plantele folosite în acest scop, în funcție de momentul când erau recoltate, de timpul de uscare și de modul în care erau combinate, ofereau o gamă extrem de variată de nuanțe. Cea mai frumoasă culoare roșie se căpăta din cojile de ceapă roșie, din frunzele mărului pădureț sau din sfeclă roșie. Artizanii populari spun că la încondeiatul ouălor contează foarte mult atmosfera în care are loc procesul, nimeni nu trebuie să se certe, e nevoie de liniște și bunătate, altfel ouăle ies mânjite și ‘chinuite’.

Conform tradiției, fiecare băiat care vine la ‘lociolit’, expresie care provine din cuvântul maghiar “locsolas’, trebuie să spună o poezie, pentru a fi cinstit așa cum se cuvine, iar printre catrenele cele mai des auzite sunt “Eu sunt micul grădinar/ cu sticluța-n buzunar/ și-am venit la dumneavoastră/să ud floarea din fereastră” sau “Am auzit c-aveți o floare/ Și-am venit ca s-o udăm /Să crească, să-nflorească/Și mulți ani să trăiască!’. Dar stropitorii care vor să fie orginali își compun singuri poeziile, presărându-le cu glume și cu epitete potrivite fiecărei fete.

‘Poezia cu micul grădinar a rămas preferata mea. Am mers și eu la stropit cu parfum, dar acum pun apă în sticluța aceea care pulverizează pentru că a revenit la modă să stropești cu apă. Și din punctul de vedere al doamnelor cred că e mai bine, pentru că nicidecum nu e plăcut să fii stropită cu 50 de parfumuri cu tot felul de mirosuri (…) Recunosc că acum nu prea mă mai duc la stropit, dar înainte de 1989 mă duceam negreșit pentru că era, într-un fel, interzis. Și aveau un mare avantaj aceste vizite pentru că te primeau în sufragerie unde erau cărțile și puteai să verifici cine ce cărți avea. Și făceam lista și știam că acea carte am văzut-o la fata cutare sau cutare și știam de unde să împrumut cartea pe care o căutam, pentru că pe vremea lui Ceaușescu cărțile erau o problemă, nu le găseai prea ușor. De asta nu ratam nici o ocazie (…) Ne duceam cu haitele cu colegii la stropit, în copilărie nu conta, mergeam la toate fetele, deși ni se sugera de la școală că nu e bine, dar cu cât încercau să ne interzică, cu atât mai mult noi mergeam. Nu ne făceam planuri dinainte unde să ne oprim, dar erau câteva vizite obligatorii. Spre exemplu, e obligatoriu să treci pe la soacră, pe la ea nu rentează să nu treci. Pe băiatul meu cât a fost mic l-am luat de mână și l-am dus la stropit, dar după ce a împlinit 10 ani l-am încurajat să meargă singur (…) Acum mi se pare că nu mai e așa la modă obiceiul stropitului și cred că tocmai de aceea pentru că acum e voie, iar pe vremuri era interzis’, a declarat, pentru AGERPRES, ziaristul Erdely Andras din Sfântu Gheorghe.

Ritualul stropitului se termină, de regulă, seara târziu, când bărbații ajung acasă destul de obosiți după numeroase vizite în care cu greu pot refuza generozitatea gazdelor, iar fetele se grăbesc să facă o baie pentru a scăpa de mirosurile de parfum.

Obiceiul stropitului ar avea, se spune, rădăcini foarte vechi, de mai bine de două mii de ani, de când evreii i-ar fi stropit cu apă pe adepții lui Iisus care aduceau vestea Învierii. Unii etnografi sunt, însă, de părere că este vorba despre o tradiție precreștină, practicată de popoarele cu origine germanică în cinstea zeiței Ostera, a fertilității și a primăverii, obicei care s-a perpetuat și a fost preluat apoi și de maghiari și chiar și de către românii din Ardeal. Se spune că fetelor rămase nestropite de Paști nu le va merge prea bine, dar nici bărbații care ignoră acest obicei nu vor avea un an foarte bun.

AGERPRES / (A — autor: Oana Mălina Negrea, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Medicul Gheorghe Bunciu din Drobeta Turnu Severin, specializat în investigații cu biorezonanță, recomandă bolnavilor care îi trec pragul unul dintre cele mai populare tratamente împotriva anemiilor, bronșitelor și astmului: cură de o săptămână cu urzici.

Potrivit medicului, consumul de urzici înlătură bacteriile, accelerează metabolismul și ajută și la slăbit.

”Urzica este un miracol pentru organismul uman, mulți o consideră alimentul omului sărac, fiindcă planta se găsește pe toate drumurile, dar greșesc, întrucât urzica este, dacă vreți, un aliment care poate rivaliza cu oricare altul din cele mai luxoase restaurante din Occident. Alături de spanac, ea contribuie la detoxifierea rapidă a organismului, eliminând toxinele acumulate de-a lungul sezonului rece”, explică dr. Bunciu.

El consideră că cea mai bună soluție pentru a nu diminua valoarea nutritivă a urzicilor este folosirea lor în stare crudă, pentru că fierte acestea își pierd peste 60% dintre proprietăți. ”De aceea, urzica trebuie consumată crudă. O dietă repetată poate însănătoși orice bolnav”, afirmă dr. Bunciu.

Medicul are și o rețetă de succes, pe care o recomandă tuturor celor care vor să profite de beneficiile acestei plante.

”Se iau crenguțele și frunzele culese, se spală și se întind pe un platou. Se ia un făcăleț și se trece presat, de mai multe ori, peste acestea pentru a anihila țepii minusculi. Se toacă precum varza și se pune într-un castron. Tot acolo radem un măr roșu, cu coajă, peste care se adaugă o banană tăiată cubulețe. Pentru a o aroma, peste compoziție se pun frunzulițe de busuioc. Se servește cu furculița sau lingura și nu se adaugă sare sau oțet”, spune dr. Bunciu.

AGERPRES/(AS — autor: Florian Copcea, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Maria MITRICA / Arhiva AGERPRES

Cunoscând-o pe Elena Motorga, în vârstă de 67 de ani, profesor de Istorie pensionar din comuna Stejari și autorul monografiei localității sale natale, gospodină aprigă, ce păstrează moștenirea de familie prin preparate culinare învățate de la înaintașele sale și pe care, cu mare bucurie, vrea să le transmită tuturor celor care îi trec pragul casei, înveți să apreciezi o mâncare simplă și naturală într-o lume în care foarte puține produse alimentare mai sunt sănătoase.

“Carnea și pâinea erau pentru cei bogați, pe vremuri”, își amintește Elena Motorga, rememorând anii copilăriei alături de mama și bunica sa, persoanele care au format-o ca om.

“Poporul de rând le consuma numai cu prilejul sărbătorilor, iar cei săraci, destul de rar. De-a lungul anilor am cules de la sătenii și mai ales de la bătrânii din Stejari rețete țărănești sau rețete culinare cu povestiri. De exemplu, nea Victor Tănase, născut în 1925, ne-a povestit că înainte să plece la munca câmpului, la săpat mai ales, primăvara, ‘mâncam lobode cu turte și săpam de ne găseau dracii!’ Turta sau mălaiul erau de neînlocuit, fie că era post, fie că mâncam de dulce. Grâu nu avea toată lumea ca să facă pâine. Iarna, femeile gospodine făceau un meniu în funcție de ce aveau pe acasă: varză călită cu jumări, ciulama de oase de porc, ciorbă de oase de porc afumate (așa se păstrau mai bine și mai mult timp), acrită cu zeamă de varză. Uleiul se folosea cu economie, se mânca untura de porc. Primăvara și vara nu se prea vorbea de carne. Laptele, ouăle și brânza erau la putere. Iarna mâncam de două ori pe zi, iar vara de trei ori, fiind ziua mai mare și mult mai mult de muncă. Meniurile pentru zilele de post când mergeam la muncă în sat erau alcătuite din legume crude sau gătite, legume uscate. Mai mâncam prăjitură de mălai, ciorbă de lobodă cu găluște de prăjeală, zăbic, chisăliță, murături prăjite și salate, varză acră cu boia pe ea și cu ulei, papară”, povestește Elena Motorga.

Despre unul dintre felurile de mâncare preferate pe care l-a preparat de multe ori de-a lungul anilor, prăjitura de mălai, ea spune, cu regret, că nu a mai reușit să simtă gustul din copilărie, atunci când mama și bunica sa o făceau.

“Trebuie să știi tehnica, degeaba știi rețeta! Îmi amintesc cum mama m-a pus să i-o fac și am avut atâtea emoții. Am lăsat ceapa să se înmoaie mai bine, am lăsat păsatul mai mult pe foc, să se coacă bine, ouă am pus atâtea câte am crezut, mărar n-am mai pus deloc, am pus pătrunjel la final, ceva mai mult. Jumări n-am pus multe, nu atâtea câte aș fi vrut, dar am pus mai multă untură. Este grozav de bună! Cu mălaiul din ziua de azi nu mai iese așa de bună, din păcate”, spune fosta profesoară.

Se mai făcea de către unele femei prăjitura “păsat mare”: un fel de mămăligă din boabe de porumb sfărâmate la râșniță. “Se puneau la fiert și în păsatul ăsta se adăugau ouă multe bătute și, când era gata cu fiertul, se adăuga zahărul și diverse arome. Femeile care nu aveau zahăr puneau jumări în ea și o consumau pe post de mâncare de Paște”, spune pensionara.

Tot cu gândul la copilărie, nostalgică, doamna Motorga își amintește că bunica și mama sa au fost cele de la care a învățat să facă mămăligă, dar și pâine, ea devenind ulterior una dintre bucătăresele de seamă ale satului, fiind chemată să pregătească mâncarea la nunți sau la diferite evenimente care aveau loc. Din acest motiv se mândrește acum că a ajuns să facă una dintre cele mai bune pâini din sat.

“Iei ceaunul, îl cureți, pui apă în el și îl pui la fiert. Aștepți până ce apa se înfierbântă bine, fără a da în clocot, iei o mână de mălai și o presari deasupra apei, iar când mălaiul se ridică și formează o pojghiță ca de smântână și se cutează este semn că apa din ceaun este destul de fierbinte ca să faci păsatul. Torni făina în ploaie până obții un păsat potrivit de subțire, adică până nu se mai ridică să dea în foc în momentul când clocotește, deci nu așa de gros. Îl lași să fiarbă până îi piere spuma albă. Ai grijă să nu se prindă mălaiul pe fundul ceaunului. Când mălaiul a ajuns la temperatura potrivită, trebuie să te apuci de mestecat mămăliga. Mesteci până ce dispare tot mălaiul uscat și se dă mămăliga după mestecău ca o alifie! Când se aude un sfârâit plăcut și pe marginile ceaunului ies fuioare de abur, este timpul să răstorni mămăliga”, explică Elena Motorga.

Ea își amintește că în sat era întrecere între femei care face pâinea mai frumoasă și mai gustoasă.

”Bunica mea făcea pâine pufoasă care stătea proaspătă mai multe zile, așa de bine o cocea! Făcea pâine cu păsat de porumb, pâine cu cartofi, pâine cu mămăligă. Eu am învățat să fac pâine în 1968, la 20 de ani. Mama era grav bolnavă, la pat, și-mi dădea indicații: mi-a spus câtă apă să încălzesc pentru patru pâini, mi-a zis că apa trebuie să fie un picuț mai caldă decât obrazul unui copil cu febră. Până s-a încălzit apa, m-a pus să dizolv drojdia proaspătă. M-a atenționat să fiu atentă să nu fie apa fierbinte că opăresc drojdia și nu e bine. După ce m-a învățat cum să frământ, mi-a zis să o acopăr cu un șervet curat și să o pun la un loc cald. M-a învățat cum să ard cuptorul, ca să mă conving că vatra cuptorului este arsă așa cum ar trebui, m-a pus să arunc o mână de mălai pe ea. Dacă vatra era prea arsă, prea încinsă adică, luam mătăuzul — un băț lung cu cârpe ude prinse pe el — și ștergeam vatra. Puneam pâinea în cuptor, ea era coaptă dacă stătea minimum trei sferturi de oră la cuptor. Am uitat să pun sare în ziua aceea și în mâncare, și în pâine. Se zice că trece Sfânta Fecioară Maria peste noi când uităm să sărăm mâncarea. Mama mai făcea o fasole sleită așa cum nimeni nu știe să o facă. Nici chiar eu. Soțul meu îmi spune și azi: ‘Te-a măritat fasolea mumă-tii, am crezut că și tu o faci la fel de bună!’ “, povestește, zâmbind, Elena Motorga.

De la alte femei a învățat să închine pâinea înainte de a o băga în cuptor.

Printre felurile de mâncare pe care le-a învățat încă din copilărie să le pregătească se numără papara, o mâncare făcută din turtă sau din mălai, laptele de bou — din lapte, semințe de dovleac prăjite și măcinate și chisăliță — fie din fructe, fie din semințe de dovleac.

“Mai toate bunicile Gorjului știu să facă chisăliță din fructe, în special din vișine și din prune sau chiar din corcodușe, însă la Stejari, pe lângă chisălițele din fructe, se făcea chisăliță din semințe de dovleac. Chisălița este mâncare de post, foarte gustoasă și foarte sănătoasă. Chisălița din semințe de dovleac se face din semințe decojite sau din acelea care n-au coajă de felul lor. Semințele se pisează în ouă, căci așa sunt mai fine, se cern printr-o sită fină. Resturile se pisează iar și tot așa până când se termină toți sâmburii. Făina obținută din aceste semințe se opărește cu apă clocotită, adăugându-se apă fierbinte până se obține un sos de tăria celui de clătite, se fierbe până se leagă ca o ciulama ceva mai subțire. Se mănâncă rece sau caldă, cu ce ai la îndemână, pâine sau mălai sau mămăligă”, afirmă pensionara.

Un alt preparat pe care îl pregătește și acum cu drag, mai ales în perioadele de post, este ciorba de lobodă cu găluște.

Această mâncare se gătește în special primăvara, când femeile din Stejari găsesc în grădină verdețuri și când ai casei țin postul Paștelui.

Orice verdeață de primăvară se poate face cu aceste găluște — urzici, dragavei, spanac. “Se culeg plante tinere, lobode, se spală, se pune de ciorbă. Se pune zarzavat, ca la orice ciorbă, și se fierbe. Separat, într-o tigaie cu fund gros, se aurește în ulei ceapa, depinde de cât de multe și de gustoase vrei să fie găluștele. Când s-a aurit ceapa, se adaugă făina de grâu, dar nu atât de multă încât să absoarbă tot uleiul, se rumenește și se știe că e gata când compoziția se desprinde de pe tigaie. Când se desprinde, se astâmpără cu zeamă de lobode din oala care fierbe pe foc și se amestecă încât aluatul să se împartă în găluște, fiecare cât de mari le vrea. De obicei faci ca să bagi una în gură o dată! Când le împarți, le torni peste zeama de lobode care fierbe, peste ciorbă. Fierbi ciorba până piere spuma albă de pe deasupra și adaugi la final verdeață: mărar, pătrunjel, leuștean, după cum îți place. Se consumă acrită cu oțet sau așa dulce”, ne spune Elena Motorga.

Despre umplutura sau mâncarea pomenilor bogate, ea spune că este o garnitură specială care se pregătește la nunți, sărbători și la parastase.

“La Stejari, ingredientele necesare sunt: pipotele și ficatul de pasăre care se fierb, după care sunt tăiate mai mărunt. Orezul se fierbe, se pune cimbru, piper, sare, zahăr un pic și grăsime, ulei de floarea soarelui. Cum se face cu zahărul: se încălzește uleiul într-o cratiță și apoi se adaugă zahărul, când începe să miroase a caramel se adaugă carnea cu orezul și se omogenizează ținând vasul pe foc mic. Se adaugă după gust condimente. Umplutura este un pilaf mai special, făcut de femei care au destulă răbdare și îndemânare în timpul gătitului”, spune Elena Motorga.

AGERPRES/(A, AS — autor: Irina Poenaru, editor: Georgiana Tănăsescu)

De pe masa de Paște nu pot lipsi ouăle roșii, ouăle încondeiate sau decorate în cele mai frumoase culori
Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

În toate casele se pregătesc pentru această sărbătoare ouă roșii, cozonac, pască, preparate din carne de miel, specifice mesei de Paște. Dacă suntem gazde și avem oaspeți la masa de Paște, vom avea grijă ca aceștia să găsească nu doar platouri pline cu bunătăți, ci și o atmosferă plăcută.

Totul în casă trebuie să poarte amprenta primăverii. Florile de sezon — narcise albe și galbene, lalele și zambile multicolore — nu vor lipsi din camera în care pregătim masa. Dacă printre oaspeți vor fi și copii, nu trebuie uitate decorațiunile care îi bucură — iepurași, ouă colorate cu modele vesele sau decorate cu urechi din hârtie și pictate cu ochi și mustăți, luând chipul unui iepuraș.

Masa de Paște va fi aranjată într-un loc luminos, spațios. Alegeți o față de masă cu decor specific — imprimată cu ouă colorate sau flori — dar puteți folosi și o față de masă albă, pe care veți așeza, din loc în loc, mici lumânări colorate și central, un vas plin cu flori. Alegeți un vas de înălțime mică, pentru ca oaspeții să se poată vedea și să poată discuta între ei.

Dacă masa este aranjată pentru noaptea de Înviere, când după slujba de la biserică veți veni acasă, lăsați pe masă, înainte de a pleca la biserică, un coș cu ouă și unul cu felii de cozonac, dar și farfuriile pentru aperitiv și paharele pentru vin și apă așezate frumos, cu tacâmurile alături. La întoarcere, veți ciocni un ou și veți bea un pahar de vin cu membrii familiei. Aveți grijă să existe pe masă farfurii mici, special pregătite pentru cojile de ou. Dacă masa din noaptea de Înviere se prelungește, schimbați farfuriile de aperitiv cu unele mai mari pentru tradiționalul drob și friptura de miel, așezate pe cât mai mult verde. Frunzele de salată tăiate fâșii subțiri, presărate pe platouri pot fi un decor potrivit, sugerând fire de iarbă. Masa se va încheia cu o felie de cozonac sau de pască.

Dacă masa este aranjată pentru prânzul din ziua de Paște, obligatoriu veți așeza două farfurii pe masă în dreptul fiecărui invitat, una pentru aperitiv, alta pentru friptură. Nu uitați micile farfurii pentru cojile de ou. Puneți în dreptul fiecărei farfurii cel puțin două pahare — pentru vin și apă. Tacâmurile vor fi așezate lângă farfurii — în stânga furculița, în dreapta cuțitul și lingura (dacă veți aduce la masă și ciorbă de miel). Ouăle colorate vor fi așezate central, într-un coș frumos, sau dacă masa este mai lungă și aveți mulți invitați, așezați 2-3 coșuri mai mici cu ouă, decorate cu flori de sezon cărora le-ați tăiat codițele cât mai scurt.

Veți surprinde în mod plăcut invitații dacă în farfurii veți așeza un ou personalizat, pe care ați scris, cu marker, numele fiecăruia. În acest mod le veți indica și locurile la masă.

Când ciocniți ouăle le Paște, de obicei persoana care lovește prima cu vârful oului și spune ”Hristos a înviat!” este persoana mai mare ca vârstă, iar persoana mai tânără răspunde ”Adevărat a înviat!”. Dacă sunteți oaspete la masa de Paște, nu uitați să ciocniți un ou cu gazda, dar nu trebuie să vă simțiți obligat să ciocniți cu toți invitații, adunând în farfurie multe ouă sparte. Dacă sunteți gazde, aveți grijă să nu rămână gol coșul cu ouă în cazul în care invitații ciocnesc mai multe ouă decât ați presupus.

Deși preparatele din carne de miel sunt tradiționale pentru masa de Paște, trebuie să aveți în vedere că nu toate persoanele mănâncă miel, deci pregătiți și un alt fel de friptură, pentru o oferi o alternativă.

Nu uitați copiii, pentru ei pregătiți coșulețe speciale, cu figurine din ciocolată — ouă, iepurași. Nu le aduceți la masă de la început, pentru că tentația va fi mare și vor mânca doar ciocolată, uitând de celelalte.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Romulus BRUMĂ / Arhiva AGERPRES

Săptămâna Mare (anul acesta în perioada 6-11 aprilie) are menirea de a pregăti credincioșii pentru Învierea Domnului. Este vorba atât de o pregătire sufletească, cât și de o pregătire trupească, postul se înăsprește, iar cei care nu au putut să-l țină până atunci, se străduiesc ca, cel puțin în această săptămână, să-l respecte. În Bihor și în Maramureș, este numită și Săptămâna Neagră. În Maramureș, oamenii poartă haine de doliu, iar casa o îmbracă tot în negru și în albastru închis. Mulți credincioși încearcă chiar să țină post negru în unele din aceste zile, având credința că Dumnezeu îi ferește de boli, le dă sănătate și îi ajută pentru tot restul anului. În Săptămâna Mare e bine ca toți credincioșii să fie împăcați cu toată lumea, să ierte și să-și ceară iertare.

În această săptămână, de duminică și până vineri, se săvârșește slujba deniilor, rânduieli de o frumusețe deosebită, care evidențiază momentele dramatice legate de Patimile și Jertfa lui Hristos. Prin caracterul și conținutul lor, deniile sunt unicate în cultul ortodox, fiind Utrenii, adică slujbe de dimineața, săvârșite seara. Luni și marți, la utrenii, se citesc Evangheliile, care ne amintesc de cele din urmă învățături ale Domnului. Miercurea Mare ne amintește de păcătoasa desfrânată, care însă, ungându-L pe Hristos cu mir, devine mironosiță. De asemenea, Miercurea Mare ne amintește de trădarea lui Iuda, care L-a vândut pe Domnul Iisus Hristos pentru treizeci de arginți, gestul său făcând ca ziua de miercuri să fie declarată zi de post, alături de ziua de vineri, când a fost răstignit Iisus.

În Săptămâna Mare toată lumea este ocupată, pregătindu-se să întâmpine marea zi a Învierii Domnului. Conform site-uluiwww.crestinortodox.ro, Săptămâna Mare este însoțită de o serie de tradiții și obiceiuri populare. Acum se face curățenie generală în gospodărie, se mătură curțile, se repară gardurile, se curăță șurile, se scoate nămolul din șanțuri, se face curățenie și în grajdul animalelor. În ziua de luni se scot lucrurile la aerisit, se văruiesc casele, se spală sau se repară mobila, se spală geamurile și perdelele. Muncile la câmp sunt permise doar până miercuri, de joi bărbații rămân pe lângă casă, ajutându-și nevestele la treburile casnice. Casele trebuie să strălucească de curățenie, pentru a întâmpina Învierea Domnului așa cum se cuvine.

În Joia Mare, oamenii merg la biserică să se spovedească și să se împărtășească. Seara, are loc slujba celor 12 Evanghelii, iar lumea merge la biserică îmbrăcată în haine de doliu, făcute din pânză albă și cusute cu negru. În Joia Mare sunt prăznuite spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina cea de Taină, la care s-a instituit Taina Sfintei Împărtășanii (Euharistia), rugăciunea din grădina Ghetsimani și prinderea Domnului de către farisei.

Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

Joia Mare este ultima zi în care se fac slujbe pentru sufletul morților. Se duc la biserică colaci, prescuri, vin, miere de albine și fructe și, după ce sunt sfințite, se împart preotului, sătenilor, vecinilor, de sufletul celor duși pe lumea cealaltă. Se spune că în noaptea dinainte de Joia Mare, se deschid mormintele, iar sufletele morților se întorc la casele lor. În întâmpinarea lor, se aprind focuri în curți sau în cimitire, pentru ca ei să se poată încălzi. Până joi trebuie terminat torsul de frica Joimăriței, personaj întâlnit doar în mitologia românească, care pedepsește fetele leneșe. În Joia Mare se prepară, de obicei, copturile pascale: pasca și cozonacii și se roșesc ouăle.

Vinerea Mare, cunoscută și ca Vinerea Patimilor, Vinerea Paștilor, Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă este ziua în care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, pentru iertarea păcatelor noastre. Este zi de post negru, în care nu se mănâncă și nu se bea decât apă. În această zi nu se fac copturi, iar seara se merge la biserică pentru a participa la slujba Prohodului Domnului, slujba înmormântării Domnului Iisus Hristos. În mijlocul bisericii este așezată o masă deosebită cu Epitaful deasupra, o pânză pe care se află imprimată icoana înmormântării Domnului. Credincioșii trec pe sub această masă, pentru a simboliza suferința prin care a trecut Iisus pe drumul Crucii. În Vinerea Mare nu se mănâncă urzici și nici oțet, pentru că Domnul Iisus Hristos a fost bătut cu urzici, iar buzele i-au fost udate cu oțet.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Sâmbăta Mare este ultima zi în care se mai fac pregătiri pentru Paști. De obicei, în această zi se sacrifică mielul, care este simbolul lui Iisus în tradiția creștină. Atunci când Iisus a murit pe cruce pentru mântuirea lumii ca un miel nevinovat, a fost numit mielul lui Dumnezeu, simbolizând sacrificiul său desăvârșit. De obicei, de pe masa creștinilor, în ziua de Paști nu lipsesc preparatele din miel, precum: drobul, borșul de miel, stufatul sau friptura.

În Sâmbăta Mare, gospodinele pregătesc mâncarea pentru masa de Paști și fac ultimele retușuri prin casă. Principala grijă a oamenilor înainte de sărbătoarea Sfintelor Paști nu este, însă, mâncarea, ci primenirea hainelor, căci, la fel ca apa, haina are un rol purificator, notează site-ul www.romanianmonasteries.org. Încă de la începutul Postului, gospodinele croiesc cămăși noi, atât pentru ele cât și pentru restul familiei, pentru a le purta în ziua de Paști. Seara, gospodinele pregătesc coșul pe care urmează să-l ducă la biserică, la slujba de Înviere. În el pun, de regulă, o lumânare, ouă roșii, pască și cozonac. În unele zone, însă, se mai pun o bucată de slănină, șuncă, zahăr, făină, sare, usturoi, busuioc, cârnați și o coptură în formă de miel. Peste toate acestea se așterne cel mai frumos ștergar din casă. Înainte de miezul nopții, se pornește către biserică, unde credincioșii primesc lumină, semn al Învierii Domnului. După slujbă, oamenii merg la cimitir și aprind și acolo lumânări, pentru a vesti și celor de dincolo Învierea Mântuitorului.

Foto: (c) Radu OLTEAN / Arhiva AGERPRES

În ziua de Paști, gospodinele schimbă ștergarele cu unele albe, iar toată familia poartă haine noi. Copiii se trezesc dis-de-dimineață și pornesc prin vecini, pentru a vesti Învierea Domnului, primind în dar ouă roșii și bănuți. Mai întâi merg băieții și apoi fetițele, pentru că, după credința populară, este bine ca în ziua de Paști să-ți intre în casă mai întâi un băiat, ca să ai spor și bogăție.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Ionuț ANGHEL / Ahiva AGERPRES

În anul 1998 a absolvit Facultatea de Drept a Universității Româno-Americane. În același an a fost admis la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), la secția de actorie. În timpul facultății a participat de două ori consecutiv la secțiunea “Quinzane des Realizateurs” din cadrul festivalului de Film de la Cannes.

Foto: (c) Emil BADEA / Arhiva AGERPRES

La absolvirea facultății, în 2002, Catedra de Teatrologie i-a acordat Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, o încununare a efortului și dăruirii cu care jucase timp de patru ani, pentru rolurile Tatăl din “Pe jos” și Victor Puhov din “Audiția”.

Pe micile ecrane s-a făcut cunoscut în filme precum: “Marfa și Banii” (2001); “Occident” (2002); “Raport despre starea națiunii” (2003); “Călătorie de vis” (2003); “Amintiri din Epoca de Aur” (2009), “Acasă la tata” (2012), “Love Building” (2013), ”Când se lasă seara peste București sau metabolism” (2013), “Kazimir” (2014), ”Alt Love Building” (2015).

S-a remarcat și în seriale de televiziune: “Căsătorie de probă” (2003) ”Numai iubirea” (2004), “Păcatele Evei” (2005), “Daria, iubirea mea” (2006), “Războiul sexelor” (2007), “Regina” (2008), “Aniela” (2009), “Iubire și onoare” (2010), “Pariu cu viața” (2011-2012).

A fost distins cu premiul pentru interpretare masculină acordat de Uniunea Cineaștilor din România (UCIN), în 2001, pentru rolul Ovidiu din “Marfa și banii”, regia Cristi Puiu. Cu același rol a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la cea de-a 42-a ediție a Festivalului de Film de la Salonic, tot în 2001. De asemenea, a primit Premiul pentru interpretare masculină acordat de Uniunea Cineaștilor din România, în 2002, pentru rolul Luci din “Occident” în regia Cristian Mungiu.

Decernarea Premiilor Uniunii Cineaștilor pe anul 2002; academician Mihnea Gheorghiu înmânează premiul pentru interpretare masculină lui Alexandru Papadopol
Foto: (c) Romulus BOANCĂ / Arhiva AGERPRES

Împreună cu Dragoș Bucur și Dorian Boguță a înființat în 2010 școala Actoriedefilm.ro, care a realizat mai multe scurt metraje, precum și două lung metraje — ”Love Building” și ”Alt Love Building”, în care cei trei joacă alături de mai mulți absolvenți ai școlii, fiind și actori și producători.

Din anul 2014, Alexandru Papadopol este actor al Teatrului Odeon unde poate fi văzut în “Titanic vals” de Tudor Mușatescu, în regia lui Alexandru Dabija (2013), “Viză de clown” de Saviana Stănescu, în regia lui Alexandru Mihail (2014) sau “Liniște! Sărut.Acțiune!” — o adaptare de Peter Kerek după filmul “Living in Oblivion”.

Actorii Alexandru Papadopol și Ioana Ginghina, la Premiile VIP, ediție specială de Dragobete — 2009
Foto: (c) EMIL BADEA / Arhiva AGERPRES

Alexandru Papadopol este căsătorit cu Ioana Ginghină și au împreună o fetiță de 7 ani, Ruxandra.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)