Foto: (c) Codruța DRAGOESCU / Arhiva AGERPRES

La momentul respectiv, Republica Moldova era republică unională, făcând parte, până la data de 27 august 1991, când și-a proclamat independența, din fosta Uniune Sovietică.

Primul “Pod de Flori” a avut loc la data de 6 mai 1990. Acțiunea, intitulată “Podul de flori de la Prut”, a fost organizată de Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni în colaborare cu Asociația culturală București-Chișinău și împreună cu Frontul Popular Moldova. Cu acel prilej, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără pașaport și viză, și invers, cetățenilor din Republica Moldova să treacă fără viză specială în România. În acest sens au fost create, de-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, opt puncte de trecere: Miorcani — Pererita, Stânca — Costești, Iași — Sculeni, Ungheni — Pod Ungheni, Albița — Leușeni, Fălciu — Țiganca, Oancea — Cahul și Galați — Giurgiulești. După această acțiune, procedurile de trecere a frontierei sovieto-române au fost simplificate considerabil.

La ora 12.00, ora oficială a Bucureștiului, devenită și ora oficială a Chișinăului, un sobor de preoți a oficiat un Te Deum, după care clopotele tuturor bisericilor din stânga și din dreapta Prutului au răsunat, pentru prima dată, după decenii, împreună. Apoi, apele Prutului au primit din cea mai nordică așezare de pe harta României, de la Miorcani și de-a lungul întregului curs, ofranda de flori, dăruită de cei prezenți într-un gest simbolic.

Foto: (c) Codruța DRAGOESCU / Arhiva AGERPRES

A urmat momentul trecerii Prutului, moment de vârf al acțiunii, întâlnirea între participanți, adevărată sărbătoare a cugetului și simțirii tuturor celor prezenți. S-au prezentat spectacole de muzică și jocuri populare, s-a toastat pentru rod bogat pe ogoare, pentru sănătatea oamenilor, pentru îndeplinirea idealurilor de fericire a fiecăruia.

Într-un manifest semnat de mai mulți lideri de asociații politice și civice din Republica Moldova se spunea că: “Prutul a fost și va rămâne o apă care unește două maluri ale Moldovei. De când acest râu a despărțit frate de frate, sufletul înjumătățit al românului a tot umblat peste apa lui, ca Isus peste apele mării. Conștiința, credința, spiritul n-au avut hotare. Cei care au încercat să le hotărnicească s-au făcut de rușine în fața lui Dumnezeu și a lumii întregi. Noi românii suntem la noi acasă ‘de la Nistru pân’ la Tisa’, din vârful Carpaților până la mare. Și această casă o vrem de acum înainte cu toate ușile deschise, pentru a ne putea vedea la față cu frații de același sânge și pentru a ne întregi sufletele.”

După cum a declarat ministrul Culturii și Cultelor de atunci, Ion Ungureanu, “zecile de mii de români de pe ambele maluri au răbufnit ca un fluviu. Românii de la Vest de Prut au fost primii care au intrat în URSS fără permisiune”. La rândul său, Mircea Druc, fost prim-ministru al Republicii Moldova, mărturisea că tot ce l-a interesat în acele momente era “privirea nedumerită a grănicerilor sovietici aflați în confuzie și derută totală. Așa ceva nu mai văzuseră niciodată!”

În componența delegației oficiale a Republicii Moldova au participat la eveniment viceprim-ministrul de atunci Mihai Platon, președintele FPM, Ion Hadîrcă, Ministrul Culturii și Cultelor, Ion Ungureanu, precum și Vladimir Voronin, pe atunci ministru de Interne, ulterior președinte al Republicii Moldova timp de opt ani (din 4 aprilie 2001 până în 11 septembrie 2009).

Foto: (c) Codruța DRAGOESCU / Arhiva AGERPRES

Poetul Grigore Vieru a fost primul care a traversat atunci Prutul, pe o barcă de cauciuc. “Era o tensiune emoțională de nedescris. Oamenii se strigau pe nume unii pe alții și se regăseau după ani și ani. La un moment dat, de partea cealaltă a râului s-a aruncat un bărbat în apă și a început să vină spre basarabenii de dincoace. Ai mei din Pererâta stăteau încremeniți. Aveau mari emoții și nu îndrăzneau să facă nici o mișcare până s-a aruncat un pererâtean în apă. După el au pornit și ceilalți. S-au întâlnit toți la mijlocul Prutului și au încins acolo, în apă, o horă, lucru nemaivăzut și nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii. De aceea spun că par caraghioși astăzi cei care ironizează Podul de flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei”, avea să-și amintească poetul într-un interviu realizat în luna mai 2008.

Același Grigore Vieru relata în lucrarea sa “Primul testament” că “La Pod, în satul meu, venise și un medic din Chișinău cu băiețelul său care să fi avut vreo patru anișori și căruia tatăl său îi promisese încă la Chișinău că va vedea români. Cei de pe malul drept erau uzi leoarcă. Oamenii din Pererâta mea aduseseră în fugă haine uscate pentru oaspeții doriți. Se vorbea într-o limbă comună — în română. După două-trei păhăruțe de țuică începuseră să cânte — intonau aceleași cântece comune. La vârsta când încă nu era atins de minciunile noastre lingvistice, băiețelul medicului întrebase cu o naivitate cuceritoare pe tatăl său: ‘Tată, mi-ai promis să-mi arăți români. Care-s ei?'”.

Tot la 6 mai 1990, o delegație de parlamentari din RSS Moldovenească, din care au făcut parte, între alții, Nicolae Costin, primarul orașului Chișinău, părintele Petru Buburuz, Vasile Nedelciu și Mihai Ghimpu, deputați ai poporului, a fost oaspetele municipiului Iași. Ei au vizitat Complexul cultural “Mihai Eminescu” din Grădina Copou, Mitropolia Moldovei și Sucevei, Biserica trei Ierarhi, Palatul Culturii, alte monumente istorice și de artă ieșene și au efectuat un tur al orașului.

Foto: (c) Codruța DRAGOESCU / Arhiva AGERPRES

Evenimentul de la 6 mai 1990 a fost reflectat și în artă, în filmul “Podul de flori” de Thomas Ciulei. Subiectul filmului este existența de zi cu zi a familiei Arhir din satul Acui, Republica Moldova, cu tatăl care rămâne acasă să lucreze pământul și mama plecată în străinătate la lucru, totul în perioada când a avut loc evenimentul Podul de flori. “Podul de flori” este o coproducție româno-germană între Europolis Film, Studioul de Creație Cinematografică a Ministerului Culturii și Ciulei Films Germania. Filmul a obținut în anul 2008 Marele Premiu pentru film documentar “Erinnerung und Zukunft” (“Amintire și Viitor”), precum și premiul “goEast” în memoria lui Reinhard Kämpf la Festivalul de Film goEast din Germania, care a avut loc în perioada 9-15 aprilie 2008. Pelicula a câștigat în același an și Premiul Bibliotecilor, precum și o mențiune la ediția 2008 a Festivalului internațional de filme documentare Cinéma du Réel, desfășurat la Paris în perioada 7-18 martie 2008.

Al doilea Pod de Flori s-a desfășurat la 16 iunie 1991.

AGERPRES/(Documentare — Horia Plugaru, editor — Cerasela Bădiță)

Foto: (c) www.internationalmidwives.org

Tema principală, “Lumea are nevoie de moașe — acum mai mult decât oricând”, are în 2015 mai multe subteme. În acest an, Ziua internațională a moașelor are o importanță deosebită dată de Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului al căror program se încheie în luna septembrie, se va intra astfel într-o nouă etapă pentru care vor fi alese alte obiective. Confederația Internațională a Moașelor a transmis un apel către toate moașele din lume și către asociațiile membre să celebreze împreună, în acest an, această zi, pentru a sublinia importanța existenței profesiei de moașă și implicarea moașelor în dezvoltarea unui nou viitor. Acesta este motivul pentru care CIM a ales subtema “Moașele: pentru un viitor mai bun”. Acest slogan confirmă faptul că moașele trebuie să se implice în activitatea de realizare a noului set de obiective numite Obiectivele pentru Dezvoltarea Durabilă și în crearea unui viitor mai luminos pentru mame, copii și familii, potrivit http://www.internationalmidwives.org.

În fiecare an, Ziua internațională a moașelor este sărbătorită de moașe, studenți, beneficiari și toate părțile implicare în procesul nașterii printr-o conferință online de 24 ore, care acoperă o gamă largă de subiecte cu vorbitori din întreaga lume.

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și Confederația Internațională a Moașelor conlucrează pentru organizarea manifestărilor din această zi pentru a promova calitatea de moașă ca însoțitor calificat pentru gravide și participarea acesteia la naștere. Acest lucru se realizează în moduri diferite, în funcție de particularitățile (obiceiuri, tradiții, sisteme medicale) din fiecare țară. Moașele sunt considerate esențiale pentru atingerea obiectivelor OMS și CIM de reducere a mortalității materne și a noilor născuți.

În multe țări, sunt organizate activități în colaborare cu asociațiile de obstetrică, cu serviciile de publicitate pentru a oferi informații și consiliere. Organizarea unor reuniuni, conferințe sau a unor ateliere urmărește informarea despre noile evoluții în obstetrică, și schimbul de experiență între moașele din regiuni diferite. Profesia de moașă este autonomă și este caracterizată de către istorici ca o profesie cu un rol social important, indiferent de cultură sau timp, foarte respectată.

Confederația Internațională a Moașelor este o organizație non-guvernamentală acreditată și reprezintă moașele, asociațiile și organizațiile din întreaga lume ce au obiective comune în îngrijirea mamelor și a nou-născuților. Aceste organizații includ OMS și alte agenții ale ONU, organizații globale de îngrijire a sănătății profesionale, inclusiv Federația Internațională de Ginecologie și Obstetrică, Asociația Internațională de Pediatrie, Consiliul Internațional al Asistenților Medicali, organizațiile non-guvernamentale și grupuri ale societății civile. După cum se menționează pe www.internationalmidwives.org, în prezent, CIM are ca membre 119 Asociații ale Moașelor, reprezentând 106 de țări de pe toate continentele. Confederația este organizată în patru regiuni: Africa, America, Asia Pacific și Europa. Împreună, aceste asociații reprezintă peste 400.000 de moașe la nivel global.

În România, a fost înființată la începutul anului 2013 Asociația Moașelor Independente din România (AMI), de către un grup format din 10 moașe cu experiență și 5 studente ale Facultății de Moașe — UMF Carol Davila. La prima întâlnire a moașelor, organizată în preajma Zilei Internaționale a Moașei, au participat medici, moașe, copii și părinți. După conceptul din Occident, moașa este prietena familiei. Din păcate, rolul ei social și juridic în România nu este prea bine definit.

Scopul AMI este promovarea sănătății femeilor, nou-născuților, familiei lor și a întregii comunități prin dezvoltarea și susținerea profesiei de moașă. De asemenea, își propune conștientizarea și promovarea profesiei de moașă prin organizarea de evenimente, acțiuni, seminarii și conferințe. În acest sens, alinierea la sărbătorirea Zilei Internaționale a Moașei este un prilej deosebit pentru a marca începutul derulării acestor activități.

În țara noastră există aproximativ 5.000 de moașe recunoscute de Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din Romania, atât cu studii postliceale, cât și universitare.

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) www.who.int

În anul 2015, campania are ca temă: “pentru a salva vieți: igiena mâinilor”. Aceasta este continuarea firească a programului destinat de această dată instituțiilor de sănătate și celor care lucrează în domeniul sănătății. Mesajul său principal este orientat către cei care îngrijesc bolnavii, recomandându-le acestora să se spele pe mâini, la momentul potrivit și în mod corect, astfel crescând siguranța pacienților.

OMS a lansat, în 2009, o campanie la nivel mondial pentru a sublinia importanța igienei mâinilor, moment care a coincis cu a zecea marcare a programului OMS, “Clean Care is Safer Care work”, ce viza reducerea incidenței infecțiilor asociate asistenței medicale, potrivitwww.who.int.

O serie de instrumente și materiale pentru a îmbunătăți igiena mâinilor au fost create pe baza unor studii existente și în strânsă colaborare cu experți în domeniu. Aceste instrumente sunt concepute pentru a ajuta la implementarea unei strategii care să crească gradul de igienă mâinilor, ca parte a asistenței medicale. Până în prezent, peste 40 de țări s-au implicat în această campanie.

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Facebook

A absolvit Liceul de muzică și arte plastice din Buzău ca șefă de promoție. În 1972 a câștigat premiul I la concursul ”Tinerețea Buzoiană” cu piesa ”Anilor” de Petre Magdin, prima recunoaștere publică a vocației de solist de muzică ușoară, potrivit site-ului bestmusic.ro. A urmat Conservatorul de muzică ”Ciprian Porumbescu”, unde a fost admisă, în 1974, cu media 9,95, și, în paralel, cursurile Școlii Populare de Artă din București, clasa de canto, condusă de profesoara Nina Bercaru.

În 1975, câștigă trofeul Festivalului “Steaua litoralului” de la Constanța și obține premiul I la Festivalul “Constelații vâlcene” de la Râmnicu Vâlcea. În același an a debutat la radio cu o piesă, în primă audiție, a compozitorului George Grigoriu.

Pe 8 aprilie 1976 a participat la un spectacol organizat în sala de concerte a Radioteleviziunii alături de unii dintre cei mai în vogă cântăreți ai momentului. ”Acesta a fost adevăratul meu debut ca solist profesionist de muzică ușoară”, avea să spună Mihaela Runceanu, potrivit site-ului amintit. Cu o voce aparte în peisajul muzical autohton, Mihaela Runceanu obține o serie de premii la diverse concursuri muzicale de gen, precum Festivalul ”Lotca de aur” (Brăila), ”Festivalul artei studențești” (Galați), precum și trofeul la ediția a IX-a a ”Festivalului tinereții” de la Amara (1976).

După absolvirea, în 1978, a Conservatorului ”Ciprian Porumbescu”, Facultatea de pedagogie, muzicologie, compoziție, a fost profesoară de vioară la școala generală de muzică din Brăila, apoi, în perioada 1979-1980, la Liceul de muzică și arte plastice din Buzău. Din 1980 devine profesoară de canto la Școala Populară de Artă din București (până în 1989), avându-i ca elevi, între alții, pe Marina Florea, Silvia Dumitrescu, Dana Dorian, Gianina Olaru, Carmen Trandafir, Adrian Enache, Mădălina Manole, Nicola, Ovidiu Baciu, Paula Mitrache.

Interpretează piese aparținând compozitorilor George Grigoriu, Ion Cristinoiu, Marcel Dragomir, Cornel Fugaru, Jolt Kerestely, Anton Șuteu, Laurențiu Profeta, Horia Moculescu, Aurel Giroveanu, Mișu Iancu, Camelia Dăscălescu, Alexandru Willmany, Virgil Popescu, Ion Bratu-Voicescu, Dinu Giurgiu, Dan Beizadea, Zoltan Boroș, Dan Dumitriu, Gheorghe E. Marian, Alexandru Simu, Viorel Gavrilă, Dan Ardelean, Dan Pavelescu, Eugen Mihăescu ș.a.

În anii ’80, efectuează turnee peste hotare, având, de asemenea, participări de succes la festivaluri și concursuri în țară (concursul ”Melodii ’84”, unde obține premiul I cu melodia ”Să crezi în dragostea mea” la categoria creație, Festivalul Mamaia, concursul TV ”Steaua fără nume”) și din străinătate (Festivalul ”Gala ’85”, Cuba; Festivalul de la Rostock, în fosta R.D.Germană,1986).

Amintim dintre piesele sale de succes: ”E-adevărat iubirea mea”, ”Nu, nu mai vreau să știu”, ”Să crezi în dragostea mea”, ”De-ar fi să vii”, ”Să fim copii”, ”Haide spune!”, ”Viața începe cu tine”, ”Să învingă dragostea”, ”Iartă”, ”Acasă”, ”Cât aș fi vrut să te chem”, ”De câte ori îți spun la revedere”, ”Conga”, ”Deschideți poarta soarelui” (interpretată alături de mai multe mari vedete ale muzicii ușoare românești), ”Pentru voi, muguri noi”, ”Clipe ce dor”, ”Eu nu te-am uitat”, ”Fericirea are chipul tău”, ”Dacă totuși vei pleca”, ”Cântă iubirea”.

Primul album al solistei Mihaela Runceanu a apărut în decembrie 1987, la Electrecord.

La 29 octombrie 1989, participă la spectacolul ”Start Melodii ’89”, de la Sala Radio, bucurându-se de un foarte mare succes. Acesta a fost ultimul său spectacol. Cel de-al doilea album — ”Pentru voi, muguri noi” — va apărea, tot la Electrecord, pe 30 octombrie 1989. “Cântecul este modul prin care dăruim oamenilor tot ce avem mai bun și mai frumos în noi…” spunea Mihaela Runceanu, după cum citează site-ulmugurinoi.ro.

Viața și cariera în plină ascensiune i-au fost curmate brusc, Mihaela Runceanu fiind asasinată în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1989, în garsoniera sa din București. A fost înmormântată în cimitirul ”Dumbrava” din Buzău.

Spectacol de muzică ușoară, organizat de clubul “Mihaela Runceanu” (1990).
Foto: (c) Mihai SAVU / Arhiva AGERPRES

În 1990, a fost înființat fan-clubul ”Mihaela Runceanu” (primul fan-club din România), care a organizat în același an un spectacol de muzică ușoară în memoria îndrăgitei interprete.

De asemenea, la Buzău este organizat, începând din anul 2012, Festivalul național de muzica ușoară pentru copii și tineret ”Mihaela Runceanu — Pentru voi, muguri noi”.

AGERPRES (Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Mircea KESSLER / Arhiva AGERPRES

Marele compozitor și dirijor român George Enescu s-a născut la 7/19 august 1881 în comuna Liveni din județul Botoșani, ce astăzi îi poartă numele. A fost al ”optulea copil și totuși unic” al Mariei Cozmovici-Enescu și al lui Costache Enescu, ceilalți șapte frați ai săi stingându-se din viață la vârste fragede.

După ce familia s-a stabilit la Cracalia, în 1884, a început să descopere tainele pianului și și-a confecționat singur prima vioară. Aici, a fost într-o legătură permanentă cu muzica și cu lăutarii satului. La patru ani, a primit o vioară și a început să cânte, la început, sub îndrumările tatălui său, mai apoi, după ureche, după un vestit lăutar din Dorohoi, Niculae Chiorul. ”Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac, așa cum îi spuneau familia și apropiații, visa să devină compozitor încă de la vârsta de cinci ani”, consemnează datele biografice publicate de Muzeul Național ”George Enescu”.

”…mama era, ca și soțul ei, nepoată de preot ortodox. Așa se face că port o dublă pecete, de țăran și de mistic. Pământul și religia au fost divinitățile copilăriei mele. Le-am rămas credincios transferându-le în muzică”, mărturisea George Enescu în lucrarea ”Amintirile lui George Enescu”, de Bernard Gavoty.

George Enescu copil
Foto: (c) Arhiva AGERPRES

La cinci ani, în 1886, a compus o primă lucrare — ”Țara Românească, operă pentru vioară și pian”. În același an, George Enescu l-a cunoscut pe renumitul compozitor Eduard Caudella, de la Iași, care i-a îndrumat primii pași în muzică, marcându-i hotărâtor destinul. Despre această întâlnire, a mărturisit într-un interviu acordat preotului Nicolae Hodoroabă, în ziarul ieșean ”Opinia”, din 21 martie 1927: ”…La vârsta de cinci ani m-a dus tatăl meu la el și i-am cântat așa cum învățasem după ureche. Mi-a spus că am talent și m-a trimis acasă să învăț notele. Le-am învățat de la un inginer din Dorohoi care studiase în Germania, iar la 7 ani tatăl meu m-a dus din nou la Iași de am cântat înaintea profesorului, de astă dată însă pe note”.

În toamna anului 1888, la sfatul profesorului Eduard Caudella, George Enescu s-a înscris la Conservatorul de Muzică din Viena. Aici a studiat cu mari profesori ca Siegmund Bachrich și Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Ludwig Ernst (pian). De la J. Hellmesberger jr. a învățat elementele de bază ale studiului instrumentului și a deprins tradiția de interpretare a operelor lui Beethoven și Schubert. Director al Operei Curții de la Viena, profesorul său avea să-l ajute să cunoască întreaga tehnică a dirijării unei orchestre. Au urmat apoi cursurile teoretice muzicale cu profesorul de armonie Robert Fuchs. Din această perioadă datează și primele sale interpretări ca violonist. Astfel, la 11 ani, George Enescu a urcat pe scena de concert a sălii Bösendorfer din Viena, acompaniat de orchestra Conservatorului.

Îi plăcea foarte mult studiul armoniei, la 11 ani lucra deja pe forme precum: rondoul, sonata, variațiunea. ”Dar n-am așteptat să le cunosc pentru a le compune”, mărturisea el. Surprinzătoarea polivalență a lui George Enescu a fost imediat recunoscută. Criticii muzicali vienezi l-au numit ”un Mozart român”, fiindcă stăpânea vioara și pianul cu o maturitate și o virtuozitate neverosimile pentru un copil. Ecourile vieneze au ajuns și în țară, iar cronicile din gazetele străine aveau să fie reproduse periodic în ziarele românești. ”Când iubesc ceva, mi se gravează în inimă pentru tot restul vieții. După opinia prietenului meu, Bernard Gavoty, împart cu Mozart acest privilegiu”, mărturisea George Enescu.

Prima ieșire în afara Conservatorului a avut loc la 13 aprilie 1892, în cadrul concertului ”Fantasie” de Henri Vieuxtemps, în compania organistului Eduard Kremser. Consacrarea tânărului violonist este legată de un alt moment, o săptămână mai târziu, când l-a înlocuit pe concert-maistrul berlinez Fritz Strauss, interpretând un ”Capriciu” de H. Vieuxtemps. În ultimul an la Viena, 1894, în cadrul unui concert de binefacere, George Enescu a interpretat prima parte din ”Concertul pentru vioară și orchestră în mi minor” de F. Mendelssohn-Bartholdy. Perioada din ”orașul muzicii” s-a încheiat triumfător pentru Enescu.

La 20 martie 1894, a susținut un concert ca violonist, la Ateneul Român din București, acompaniat la pian de profesorul J. Hellmesberger Jr., interpretând lucrări de Mendelssohn-Bartholdy, Vieuxtemps, Benjamin, Godard, Sarasate.

La recomandarea profesorului Hellmesberger Jr., George Enescu a fost trimis de tatăl său sa studieze la Paris, la Conservator (1895-1899), unde a fost îndrumat de profesorii José White și Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet și Gabriel Fauré la compoziție, Ambroise Thomas și Théodore Dubois la armonie și André Gédalge la contrapunct, potrivit biografiei prezentate de Muzeul Național ”George Enescu”. La 13 ani, artistul scrisese deja trei simfonii. A fondat un ”Trio instrumental” (1902), alături de Alfredo Casella și Louis Fournier, și cvartetul de coarde ”George Enescu” (1904), împreună cu Henri Cassadesus, Louis Four­nier și Fritz Schneider.

Un moment excepțional pentru istoria muzicii românești a fost primul recital de autor al unui creator român peste hotare, la numai 15 ani, care a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris. Muzicologul Viorel Cosma consideră acest moment drept ”confirmarea apariției unui creator român de excepție în context internațional”. La 23 decembrie 1897, interpretează pentru întâia oară muzică de cameră, în sala Pleyel din Paris. Din program a făcut parte ”Sonata op. 12” de A. Gedalge, profesorul său, lucrare ce îi este dedicată. Din perioada studiilor la Paris datează cele patru ”simfonii de școală”: ”Poema Română op. 1” (1897) pentru orchestră și cor bărbătesc, ”Sonata nr. 1 pentru pian și vioară în Re major, op. 2” (1897), ”Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3” (1897), ”Sonata nr. 2 pentru pian și vioară în fa minor, op. 6” (1899), conform Muzeului Național ”George Enescu”. La 6 februarie 1898, suita simfonică pentru orchestră ”Poema Română” este cântată în primă audiție absolută, la Paris, având un imens succes, iar la 13 martie, în primă audiție la București, la Ateneul Român, interpretată de Orchestra simfonică a lui Eduard Wachmann, dirijată de tânărul compozitor.

Muzeul Național ‘George Enescu’
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

La 17 decembrie 1898, la un concert de binefacere la Ateneul Român, la care participă Elena Bibescu, D. Dinicu, E. Loebel, Th. Fuchs, George Enescu cântă pe noua vioară “Stradivarius”, cumpărată cu bani în parte obținuți prin subscripție publică.

La 24 iulie 1899, a absolvit clasa de vioară la Conservatorul din Paris, ocazie cu care a primit o vioară Bernardel, inscripționată cu numele său.

La 11 și 18 februarie 1900, cântă pentru prima oară ca solist cu Orchestra Colonne din Paris, dirijată de Edouard Colonne, interpretând ”Concertul pentru vioară în re major” de Beethoven și ”Concertul nr. 3 pentru vioară în si minor” de Saint-Saens. La 8 aprilie 1900, orchestra simfonică din București, dirijată de George Enescu, cântă, la Ateneul Român, în primă audiție, lucrarea sa ”Fantezia pentru pian și orchestră”, solist Theodor Fuchs.

”De altfel, încă de atunci, nu mă prea mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică și nu de performanțe la instrument. Nu visam decât să compun, să compun și iar să compun. (…) Cum poți să te îndrăgostești de o simplă vioară când iubești muzica în întregime? Or, eu nu iubesc decât un lucru pe lume: muzica, imensa muzică. Adică sunt un om cu idei foarte înguste…”, spunea artistul în ”Amintirile lui George Enescu”, de Bernard Gavoty.

Până la 24 de ani, între compozițiile sale simfonice se numărau și cele două ”Rapsodii” pe teme naționale românești, o ”Suită de orchestră”, alături de care creația sa muzicală s-a desăvârșit și cu alte lucrări pentru orchestră: ”Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră”, ”Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste”, ”Uvertura pentru concert”, ”Uvertura triumfală”, concerte pentru pian și orchestră, pentru vioară și orchestră, poemul simfonic ”Vox Maris”, trei suite, dintre care se remarcă mai ales cea de-a treia, ”Săteasca”. A mai compus lucrări pentru formații de cameră (două cvartete de coarde și două cu pian, un octet pentru coarde și un dixtuor pentru instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel și pian, pentru vioară și pian (sonate), precum și piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică (cantatele ”La Vission de Saul”, ”L’Aurore” și lieduri).

Evoluția în creația simfonică a fost marcată de ”Rapsodiile române” (1901 și 1902). În țară, prima audiție a ”Rapsodiei române nr. 1 în La major” a avut loc la 21 ianuarie 1912, cu Orchestra ”Philarmonica” din Arad. Cea de-a doua rapsodie a fost ascultată, pentru prima oară, la 7 februarie 1908, în sala Gaveau din Paris. Compozitorul dirijează în premieră cele două rapsodii, la 22 martie 1908, la Roma, la Academia de muzică ”Santa Cecilia”.

Opera ”Oedip” a fost scrisă de George Enescu după libretul lui Edmond Fleg, pornind de la subiectul bine cunoscut al tragediei clasice grecești. Orchestrația tragediei lirice în patru acte a fost finalizată la 27 aprilie 1931, premiera absolută având loc cinci ani mai târziu, la 13 martie 1936, la Palais Garnier din Paris. Opera a fost primită cu un foarte mare entuziasm de public și de criticii muzicali, fiind considerată drept una dintre capodoperele muzicii dramatice ale secolului XX. În țară, ”Oedip” a văzut lumina rampei la 22 septembrie 1958, la Opera Română din București, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în cadrul primei ediții a Festivalului național ”George Enescu”. ”Oedip” a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968), cea care avea să-i devină soție, la 4 decembrie 1937.

Fotografie la premiera oficială a filmului “Oedipe: premiera americana”, documentar de Mihai Cosma. (2006)
Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

A fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa evoluând orchestre renumite din întreaga lume. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice și prin limpezimea concepției, prin sobrietatea, suplețea și expresivitatea gestului. În 1921, la 8 decembrie, a dirijat ”Lohengrin” de Richard Wagner, în cadrul spectacolului care a inaugurat Opera Română din București. Până la plecarea din țară, a concertat cu Orchestra simfonică ”George Enescu” din Iași (1918-1920) și cu Filarmonica din București (1920-1946), al căror dirijor era.

Remarcabil tălmăcitor al creației lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski sau Wagner, George Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale, care căpătaseră un incontestabil prestigiu internațional, creațiile unor compatrioți ai săi, atrăgând astfel atenția asupra tinerei școli muzicale românești. Pentru încurajarea tinerelor talente și a promovării artei de compoziție românești a înființat, în 1912, premiul național de compoziție ”George Enescu”, din beneficiul concertelor sale. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946, anul plecării sale definitive din țară. În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societății compozitorilor români și primul ei președinte (până în 1948). Tot lui George Enescu i se datorează montarea unei orgi în sala Ateneului Român.

În a doua parte a vieții sale, George Enescu s-a dedicat pedagogiei. A susținut cursuri la Conservatorul de Muzică, dar și în străinătate, ca profesor de interpretare muzicală, la mari instituții din Franța, Italia, Marea Britanie sau la Universitatea din Illinois (SUA), și ca profesor de compoziție, la Universitatea Harvard (SUA).

În septembrie 1946, decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate totalitarismul comunist. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite și Canada, se stabilește, cu soția sa, la Paris. În ultimul deceniu al vieții, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist și pianist, dar mai ales ca dirijor.

În anul 1954, termină la Paris ”Simfonia de cameră pentru 12 instrumente solo, op.33”. În noaptea de 13 spre 14 iulie 1954, George Enescu a suferit un atac cerebral. Câteva luni mai târziu, maestrului îi era decernat Premiul ”Paganini”, din partea organizației ”Association d’entraide des auteurs de musique professionnels de la SACEM”. La 23 ianuarie 1955, are loc prima audiție a ”Simfoniei de cameră”, la Paris.

George Enescu s-a stins din viață la 4 mai 1955 (5 mai 1955, conform unor surse), în apartamentul său din Rue de Clichy nr. 26 din Paris. A fost înmormântat la 7 mai, în Cimitirul ”Pere Lachaise”, din capitala Franței. ”S-a sfârșit… Povestea aceasta începe departe, pe plaiurile moldave, și se termină aici, în inima Parisului. Ca să ajung din satul meu natal în marele oraș unde îmi termin drumul, am luat-o pe o cale prăfuită, străjuită de copaci până departe, departe, la nesfârșit. Drumul a fost lung, desigur. Ce scurt mi s-a părut!”, se încheie ”Amintirile lui George Enescu” (”Les Souvenirs de Georges Enesco/ Amintirile lui George Enescu”, Bernard Gavoty).

La 4 mai 1955, un comunicat al Ministerului Culturii și Uniunii Compozitorilor din R.P.R, transmis de Agerpres, anunța: ”Prin moartea lui George Enescu, creator și interpret de excepțională valoare, care și-a dăruit poporului munca sa neobosită de peste o jumătate de veac, arta patriei noastre pierde pe unul din cei mai iluștri maeștri ai ei. Opera lui George Enescu, muzician de seamă al timpurilor noastre, va rămâne pentru totdeauna ca o contribuție a geniului artistic al poporului nostru la patrimoniul muzicii universale”.

La 7 mai 1955, articolul ”’Înălțătoarea pildă a artei lui Enescu” de Alfred Alesssandrescu, maestru emerit al artei din RPR”, din ziarul ”Scânteia” prezenta un nou omagiu: ”Enescu a fost învățătorul compozitorilor români, arătând cât de minunate roade se pot obține prin prelucrarea muzicii noastre populare cu mijloacele artistice cele mai desăvârșite. În același timp el a fost apreciat de către lumea muzicală de pretutindeni (…) drept unul dintre cei mai desăvârșiți interpreți ai vremii noastre. La aceste însușiri s-au adăugat farmecul personal, nesfârșita bunătate și generozitate care l-au caracterizat pe omul Enescu. Posedând o cultură și o memorie muzicală neobișnuit de vastă, Enescu stăpânea un repertoriu imens de muzică simfonică și de cameră, din toate epocile istoriei muzicii universale”.

La 11 mai 1955, în ”România Liberă”, Tudor Arghezi evidenția: ”Întâia zămislire muzicală puternică a lui George Enescu a fost Rapsodia Românească, inspirată din cântecele plugarului și baciului nostru, înzestrați pentru poezie cu o formă de geniu excepțională. Rapsodia lui era o replică la Rapsodia maghiară a lui Liszt. Amândoi compozitorii și-au luat motivele de la popor înălțându-le până la ce s-ar numi clasicism”.

După moartea marelui artist, Marea Adunare Națională și Consiliul de miniștri al RPR au decis instituirea Concursului Internațional ”George Enescu” și organizarea unui concurs pentru ridicarea unei statui lui Enescu. În 1956, este inaugurat, la București, Muzeul ”George Enescu”, în clădirea din Calea Victoriei, unde a locuit un timp marele muzician.

Festivalul George Enescu, ediția a IX-a. (1981)
Foto: (c) Marian HUDEK / Arhiva AGERPRES

La 4 septembrie 1958, are loc deschiderea solemnă a primului Concurs și Festival Internațional ”George Enescu”, la București. În ultima zi a festivalului, 22 septembrie, la Opera Română, are loc premiera operei ”Oedip”, sub bagheta lui Constantin Silvestri. ”Trecătorul ce-și poartă pașii prin fața sălii Dalles ori a Ateneului R. P. Române se oprește de bună seamă câteva clipe și în fața marilor panouri care vorbesc despre Festival. Sunt atât de numeroase și atât de bogate manifestațiile muzicale respective încât îți este pur și simplu greu să te decizi. Căci artiști de valoare din mișcarea muzicală internațională și-au dat întâlnire la București”—așa suna un fragment de articol publicat în cotidianul ”România liberă” din 31 august 1958, cu câteva zile înainte de deschiderea primei ediții a Festivalului Internațional ”George Enescu”.

Festivalul George Enescu, ediția a XVI-a (2003)
Foto: (c) Artur MUSTAȚĂ / Arhiva AGERPRES

Primul dintre oaspeții străini care a sosit în România, la 3 septembrie 1958, David Oistrah, declara Agenției Agerpres: ”Sunt fericit că am venit (…) cu prilejul unui însemnat eveniment în viața internațională muzicală — Concursul și festivalul internațional ‘George Enescu’. Această mare sărbătoare muzicală va contribui la întărirea prieteniei între muzicienii țărilor lumii. Alegerea mea în juriul concursului internațional ‘George Enescu’ m-a bucurat foarte mult, deoarece sunt convins că acest concurs este una dintre cele mai importante întreceri ale tinerilor muzicieni din ultimii ani. Prin participarea lor la această manifestare a culturii românești, muzicieni din numeroase țări ale lumii aduc mărturia înaltei lor prețuiri pentru arta marelui muzician român”.

În 2015, se va desfășura ediția cu numărul 22 a Festivalului ”George Enescu”, între 30 august și 20 septembrie.

Răsfoind afișele primelor audiții absolute sau ale cataloagele de discuri, se observă că de operele enesciene sunt legate nume prestigioase, ca Alfred Cortot, Yehudi Menuhin, David Oistrach, Jacques Thibaud, Eduard Colonne, Leopold Stokovski, Dinu Lipatti, Valentin Gheorghiu. Mulți dintre aceștia au fost elevii săi, ca Yehudi Menuhin, François Grumiaux, Ida Haendel, Cristian Ferras, Dinu Lipatti.

Sosirea lui Yehudi Menuhin la București, întâmpinat de George Enescu. (1946) 
Foto: (c) Arhiva AGERPRES

Recunoașterea lui George Enescu ca muzician complex și complet a fost întărită și prin alegerea ca membru al unor importante instituții din lume. A fost membru corespondent la Academia de Arte Frumoase din Paris (1929), al Academiei ”Santa Cecilia” din Roma (1931), al Institutului francez din Paris (1936), al Academiei de Științe și Arte din Praga (1937), iar la 12 august 1948 avea să fie primit, ca membru titular onorific, în Academia Română.

”Mulți oameni de bună credință își imaginează că un compozitor ar fi un fel de muritor privilegiat al cărui drum în viață este așternut cu trandafiri. Ce iluzie! Personal, l-aș descrie mai bine ca pe un om ce îndură supliciile impuse altădată martirilor.” (George Enescu, ”Les Souvenirs de Georges Enesco/ Amintirile lui George Enescu”). Prefața lucrării citate, semnată de Bernard Gavoty, se încheie astfel: ”Scriind despre un om pe care îl iubesc și îl admir în egală măsură, am avut mereu în minte două fraze cu un înțeles ascuns: ‘Ca să vorbești despre Mozart, spunea Diderot, ar trebui să-ți poți muia penița în curcubeu’. ‘Ca să vorbești de Enescu, adaugă contele de Saint-Aulaire, ar trebui să o moi în fulger, eclipsă și rouă”’.

AGERPRES/ (Documentare—Roxana Mihordescu,editor: Marina Bădulescu)

Anghel Iordănescu, 29 martie 2015 
Foto: (c) Liviu ȘOVA / Arhiva AGERPRES

Este absolvent al Academiei de Studii Economice din București și al Colegiului Național de Apărare din cadrul Universității Naționale de Apărare ”Carol I”.

A început să joace fotbal la vârsta de opt ani, la Steaua București, fiind un produs sută la sută al echipei ”militare”. A debutat pe prima scenă a fotbalului în noiembrie 1968, sub bagheta regretatului Ștefan Kovacs, într-un meci Steaua — Poli. Iași 1-2, de atunci jucând de 318 ori în prima divizie și marcând 115 goluri.

Mijlocaș și extremă stângă de mare valoare, excepțional executant al loviturilor libere din preajma careului, Anghel Iordănescu a fost unul dintre marii jucători ai anilor ’70, reușind meciuri memorabile atât cu echipa de club, dar și la națională.

Pe plan intern a câștigat de două ori campionatul (1975-1976 și 1977-1978), cinci cupe ale României (1968-1969, 1969-1970, 1970-1971, 1975-1976 și 1978-1979) și a fost golgheter al României, în 1982, cu 20 goluri marcate.

A fost selecționat de 64 de ori în echipa reprezentativă, marcând 26 de goluri; a fost de nouă ori căpitan al naționalei. În 1982, după 14 ani jucați numai la Steaua, se transferă la echipa greacă OFI Creta, unde joacă până în 1984, când se retrage din activitatea de jucător.

Anghel Iordănescu (stânga) alături de echipa de fotbal Steaua București, la sosirea în Capitala României după câștigarea Cupei Campionilor Europeni. 8 mai 1986
Foto: (c) Mircea HUDEK / Arhiva AGERPRES

Revine în țară la clubul unde s-a consacrat, preluând o grupă de copii, cu care își începe cariera de antrenor. La câteva luni este numit secund la Steaua, cu care reușește la 7 mai 1986 cea mai mare performanță din fotbalul românesc: câștigarea Cupei Campionilor Europeni, jucând chiar 40 de minute în marea finală de la Sevilla.

În toamna anului 1986, devine antrenor principal la Steaua, cu care reușește să cucerească trei campionate (1986-1987, 1987-1988, 1988-1989), două cupe ale României (1986-1987 și 1988-1989) și Supercupa Europei, învingând la Monte Carlo, cu 1-0, puternica echipă Dinamo Kiev.

Din vara lui 1990, antrenează doi ani în Cipru formația Anarthosis Famagusta, echipa sa fiind eliminată în Cupa UEFA de Steaua București, într-o dispută foarte echilibrată. Revenit în 1992, la Steaua, mai cucerește un titlu în ediția 1992-1993, fiind apoi numit la cârma primei reprezentative unde reușește să obțină cele mai mari performanțe ale naționalei.

Antrenorul principal al echipei naționale de fotbal a României, Anghel Iordănescu 13 octombrie 1993 
Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Se califică la două turnee finale ale Campionatului Mondial — SUA 1994, unde ajunge în sferturi, și Franța 1998, precum și la turneul final al Campionatului European din Anglia 1996.

Antrenorul principal al echipei naționale de fotbal a României, Anghel Iordănescu (stg.) și jurnalistul sportiv, Octavian Vintilă (dr.), la finalul meciului de fotbal dintre selecționatele României și Boliviei. 20 aprilie 1994
Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

În 1998, se retrage de la cârma primei reprezentative, preluând naționala Greciei, unde este demis o jumătate de an mai târziu. Ajunge la echipa saudită Al Hilal, unde obține câteva succese (cupe, campionat), trece pentru câteva luni și pe la Rapid București, după care ia din nou drumul Emiratelor, unde antrenează până în 2002.

Înaintea preliminariilor pentru Campionatul Mondial din Japonia și Coreea de Sud, președintele FRF, Mircea Sandu, îl numește pentru a doua oară antrenor al primei reprezentative. După un parcurs cu meciuri foarte bune, dar și cu unele mai puțin reușite, ratează calificarea la turneul final. În toamna anului 2004, renunță la echipa națională, după egalul, 1-1, din Armenia.

La 16 decembrie 2013, a devenit director tehnic al Federației Române de Fotbal. La 27 octombrie 2014, Comitetul Executiv al Federației Române de Fotbal a aprobat, cu unanimitate de voturi, propunerea președintelui Răzvan Burleanu ca Anghel Iordănescu să fie antrenor principal al echipei naționale de seniori a României. Contractul lui Anghel Iordănescu se întinde pe un an de zile, având ca obiectiv calificarea la Campionatul European din 2016.

Implicându-se și în politică, devine senator PSD (6 februarie-14 decembrie 2008; 15 decembrie 2008-ianuarie 2009) și vicepreședinte al PSD Ilfov. Din ianuarie 2009, în urma demisiei din PSD, se alătură Grupului Parlamentar Progresist, ca senator independent, unde activează până la 8 decembrie 2012. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost vicepreședinte al Comisiei pentru învățământ, știință, tineret și sport.

Senatorul Anghel Iordănescu. 5 ianuarie 2010
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

La alegerile locale din 2012 a candidat, fără succes, din partea Uniunii Naționale pentru Progresul României (UNPR), la funcția de primar general al Capitalei.

Maestru emerit al sportului, antrenor emerit, general al Armatei Române, a fost desemnat oficial “cel mai bun antrenor român al secolului XX”; ocupă locul 66 într-un clasament al celor mai buni antrenori din lume din perioada 1996-2009, realizat de Federația Internațională de Istorie și Statistică a Fotbalului.

La 6 mai 2011, în cadrul unei ceremonii dedicate sărbătoririi a 25 de ani de la cucerirea Cupei Campionilor Europeni de către echipa Steaua București, ministrul Apărării Naționale, Gabriel Oprea, a conferit ”Diploma de Excelență” antrenorilor echipei — Emerich Ienei (antrenor principal) și Anghel Iordănescu (antrenor secund).

Primește, alături de Sorin Oprescu și Ilie Năstase, la 20 noiembrie 2014, Placheta de Onoare a Ministerului Afacerilor Interne pentru “contribuția semnificativă la întărirea și promovarea României”.

La 1 decembrie 2014, a fost înaintat la rangul de general-locotenent cu trei stele în retragere.

Este decorat, la 12 decembrie 2014, de către președintele României cu Ordinul Național “Steaua României” — în grad de Cavaler cu însemn pentru militari, “în semn de înaltă apreciere pentru conduita profesională de excepție, pentru serviciile deosebite pe care le-a adus statului și sportului românesc”.

AGERPRES/(Documentare — Horia Plugaru, redactor arhivă foto: Mihaela Tufega, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Grigore POPESCU / Arhiva AGERPRES

Ziua Națională a Inimii a fost introdusă în România pe 4 august 1996, în urma Sesiunii Speciale privind Riscul Cardiovascular a Academiei de Științe Medicale, care a avut loc în primăvara aceluiași an. Această zi reprezintă un prilej de a atrage atenția asupra creșterii alarmante a numărului de afecțiuni cardiovasculare. În 2003, Organizația Mondială a Sănătății a lansat inițiativa globală Move for Health — Sănătate prin mișcare, care promovează activitatea fizică pentru prevenirea bolilor cardiovasculare, notează site-ul www.dspcovasna.ro.

Boala cardiovasculară este situată pe locul întâi în ceea ce privește cauza de mortalitate în Europa, atât la femei cât și la bărbați, potrivit Cartei europene a sănătății cardiovasculare, publicată pe site-ulheartcharter.org. Potrivit Societății Române de Hipertensiune, în România, boala cardiovasculară determină peste 62% din totalul deceselor. Statisticile preconizează că, la nivel mondial, până în anul 2030, 23,6 milioane de oameni vor muri din cauza afecțiunilor cardiovasculare, principalele cauze pentru apariția a peste 80% din cazurile de boli cardiovasculare fiind alimentația nesănătoasă, sedentarismul și fumatul, se arată pe site-ulwww.comunicatemedicale.ro.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Ana-Maria Brânză
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Formația coordonată la Johannesburg de antrenorii Dan Podeanu și George Epurescu a evoluat în componența Ana-Maria Brânză, Simona Gherman, Simona Pop și Loredana Dinu.

În optimi, tricolorele au învins Polonia cu 21-19, în sferturi au depășit Ucraina, cu 23-18, pentru ca în semifinale să dispună de Franța, cu 34-21. Franța a ocupat locul al treilea, grație victoriei cu 45-41 în finala mică disputată contra Italiei.

În concursul individual de sâmbătă, Ana-Maria Brânză a reușit cea mai bună clasare dintre românce, locul 9.

AGERPRES (editor: Mihai Țenea)

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Festivalul, care se desfășoară anual în preajma zilei de 1 mai, a adunat în jur de două sute de reenactori — legionari și civili romani, războinici daci, luptători celți, gladiatori, meșteșugari sau dansatoare — din România și Bulgaria, prin intermediul cărora turiștii au putut asista la realitățile unei lumi demult apuse.

‘Alba Iulia este un oraș întemeiat de romani, un oraș cu un extraordinar fond și patrimoniu antic roman, iar festivalul promovează tocmai aceste valori’, a declarat, pentru AGERPRES, istoricul Liviu Zgârciu. El a menționat că Festivalul Roman Apulum este unul dintre cele mai importante manifestări de acest gen din țară și singurul care are loc în interiorul orașului.

Ceremonia de deschidere a festivalului a debutat, sâmbătă, în locul în care acum două mii de ani se afla centrul castrului roman, cu Inauguratio, o reconstituire a unei festivități solemne de întemeiere a unui oraș.

Coordonați de către istoricii Liviu Zgârciu și Tudor Roșu, reenactorii au prezentat modul în care, printr-un adevărat ceremonial, se marca fondarea unui oraș. Astfel, cel care făcea serviciile sacre totdeauna trebuia să pregătească focul și apa, necesare pentru purificarea minții, corpului și sufletului, iar sunetul de trompetă marca începutul ceremoniei. Urma verificarea unui spațiu necesar consultării zeilor, în centrul viitorului oraș. Era rostită o rugăciune în limba latină arhaică, după cum o cerea un vechi ritual. Păsările, în cazul reconstituirii o acvilă, erau eliberate, iar zborul acestora era interpretat pentru a vedea dacă zeii sunt favorabili întemeierii așezării. Dintr-un astfel de ceremonial nu putea lipsi jertfa animalelor. Astfel, pentru Jupiter era adus un bou, un taur pentru Marte și câte o vacă pentru Iunona și Minerva — reenactorii limitându-se la reconstituire la o bucată de ficat — carnea tăiată fiind dată nobililor prezenți, iar sângele turnat peste foc. Urma apoi împărțirea loturilor de pământ, prin tragere la sorți. Cei care trăgeau o piatră albă luau loturile mai bune, în mijlocul orașului.

Atunci când un civil aducea servicii importante legiunii, el era recompensat cu o săgeată fără vârf, în cazul acestei reconstituiri primarul municipiului Alba Iulia, Mircea Hava, fiind cel ales. A fost recompensat cu un steag al legiunii și un ‘centurion’, Cassius Proculeianus, pentru serviciile aduse reenactorilor constituiți în ‘Legiunea a XIII-a Gemina de la Apulum’.

Sutele de turiști au asistat apoi la o defilare a trupelor prezente la festival, un bun prilej pentru aceștia de a face fotografii cu reenactorii îmbrăcați și echipați militar ca acum două mii de ani.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

‘Legiunea a XIII-a Gemina de la Apulum’, prima echipă de reconstituiri istorice antice de la Alba Iulia, înființată în 2012, are zece legionari în componență, steagul cu leu, simbolul legiunii, fiind purtat de ofițerul Marius Martinus Aquila, în realitate angajat la Poliția Locală. De altfel, din trupa de voluntari reenactori de la Alba Iulia fac parte muzeografi, în frunte cu directorul Muzeului Național al Unirii, Gabriel Rustoiu, profesori, polițiști, pompieri, gardieni, agenți de vânzări, studenți, elevi etc.

Constituită în 2013, trupa ‘Lupii Apoulonului’ întruchipează războinici daci din străvechea cetate de la Apoulon (Piatra Craivii).

Nu au lipsit din peisaj nici dansatoarele, ‘Magna Nemesis’. Toate aceste trei trupe funcționează în cadrul Asociației Culturale pentru Istorie Vie din Alba Iulia.

La Festivalul Roman Apulum au fost prezenți și reenactorii din Asociația Amicii Muzeului din Zalău și cei de la Terra Dacica Aeterna, arcașii de la Sarmis București, precum și membrii Asociației pentru Reconstituiri Istorice ‘Scythia Minor’ din Dobrich, Bulgaria, costumați în legionari romani, războinici celți și gladiatori.

Turiștii au putut asista astfel la demonstrații militare, cu prezentare de echipamente și informații de istorie antică, lupte de gladiatori, dansuri ale ‘nimfelor’, ‘târguri de sclavi’. Ei au putut pătrunde și în atelierele meșteșugărești, pentru a vedea cum se confecționau în antichitate, de exemplu, bijuteriile, sulițele sau săbiile. Contra cost, turiștii au avut posibilitatea să plece acasă și cu replici ale monedelor antice.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Doritorii au beneficiat și de un tur ghidat gratuit al principalelor obiective romane din anticul Apulum — Via Principalis, Lapidariumul Muzeului Național al Unirii și Principia.

De altfel, sâmbătă a fost inaugurat pentru public și Muzeul Principia, un obiectiv în care au fost investite în cadrul unui proiect cu fonduri europene peste trei milioane de euro. De această dată accesul a fost gratuit, urmând ca de săptămâna viitoare să fie contra unei taxe, în valoare de 10 lei pentru adulți, respectiv 5 lei pentru tinerii sub 18 ani, copiii sub șase ani beneficiind de gratuitate.

Cel mai nou obiectiv turistic din Alba Iulia adăpostește o parte din vestigiile Principiei, clădirea comandamentului castrului Legio XIII Gemina din Apulum.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

În timpul investigațiilor arheologice derulate în perioada de implementare a proiectului de reabilitare a Zonei Interioare a Cetății au fost scoase la iveală vestigii ale Principiei foarte bine păstrate. Au fost descoperite două construcții, precum și drumurile dintre ele, din strat de pietriș, precum și o clădire absidată cu sistem interior de încălzire cu hypocaust, urmată spre nord de o curte pavată cu dale mari de piatră și canale de evacuare a apelor pluviale și uzate.

Totodată, au fost descoperite fragmente de vase și de monumente, între care și un fragment de coloană votivă dedicată probabil lui Jupiter, numeroase țigle cu ștampile ale Legiunii a XIII-a Gemina, trei monede romane, din care două emise pe timpul lui Hadrian. Printre obiectele găsite s-a numărat și o inscripție care confirma faptul că împăratul Marcus Aurelius Antonius (Caracalla), însoțit de mama sa, Iulia Domna, a fost în Dacia, inclusiv la Apulum.

Într-o altă secțiune a fost descoperit un șir de postamente provenind de la un porticus mare, în care apar și elemente arhitectonice refolosite (baze de coloane, fragmente de arhitravă), precum și porțiuni de curte pavată cu dale mari de piatră. De asemenea, au fost găsite numeroase fragmente ceramice, câteva monede, fragmente de monumente arhitectonice.

Directorul general adjunct al MNU, Constantin Inel, a menționat că Muzeul Principia redă o imagine a vieții demnitarilor romani în castru. Situl cuprinde camera tezaurului legiunii, locul în care într-o nișă foarte bine zidită, cu o singură cale de acces, erau depozitate toate finanțele legiunii și stindardele acesteia, dar și un fost birou al ofițerilor romani, încăpere care beneficia de o instalație de hypocaust. Vizitatorii pot admira și o fântână medievală care a străpuns întregul sistem de încălzire, păstrată de restauratori ca o mărturie a intervențiilor în cei aproape două mii de ani de evoluție istorică.

Principia avea circa 60 pe 80 de metri, fiind în formă de dreptunghi, având în față o curte interioară acoperită și atrium-ul, curtea descoperită.

Castrul roman de la Apulum a fost cel mai mare din Dacia Romană, construcția sa demarând în timpul împăratului Hadrian, probabil pe la 125 d.Hr. Timp de peste un secol, fără întrerupere, Apulum a fost sediul Legiunii a XIII-a Gemina.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Festivalul Roman Apulum este o marcă a Primăriei municipiului Alba Iulia, fiind organizat de autoritățile locale în parteneriat cu Muzeul Național al Unirii.

AGERPRES / (A, AS — autor: Marinela Brumar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Gheorghe PIETRAR / AGERPRES

Ca la fiecare ediție, deschiderea serbării a fost făcută de mai mulți oficiali, printre acestea numărându-se ministrul delegat pentru Dialog Social, Liviu Pop.

“Să dea bunul Dumnezeu ca și ediția aceasta și următoarele să fie momente de recunoaștere a tradițiilor, obiceiurilor și a tot ceea ce leagă Țara Oașului de Țara Maramureșului, Țara Maramureșului de Țara Bucovinei. Așa cum sunt tradițiile și obiceiurile în această zonă de țară nu sunt nicăieri în România. Să dea bunul Dumnezeu ca împreună cu colegii noștri din Parlament, din Guvern să continuăm măsurile bune pentru țara aceasta, reducerea TVA pentru brânză să se producă cât mai repede. Celelalte măsuri legate de cultură, tradiție să aibă un plus pe zona aceasta de obiceiuri”, a declarat Liviu Pop.

Președintele Consiliului Județean Satu Mare, Adrian Ștef, a subliniat că aceasta este cea mai importantă serbare câmpenească din Ardeal și una dintre cele mai vechi din țară.

“Tradițiile, obiceiurile în Țara Oașului și spiritul autentic pastoral s-au păstrat datorită oșenilor, oameni harnici, gospodari, care au știut că-și păstreze tradițiile, obiceiurile, oameni care și dacă muncesc poate departe de țară, sunt români. Muncesc afară, dar își construiesc casele aici. Îi cheamă glia înapoi, nu au putut fi colectivizați, au muncit în continuare pământul și îl vor munci și mai departe, sunt oameni care simt românește, care oriunde s-ar afla și în momentul în care merg în glie, merg cu țara în ei. Ăștia sunt oșenii. Respect Țara Oașului și de aceea astăzi, cu toate că sunt codrerean, am luat pe mine straiele oșenești”, a spus Adrian Ștef.

După discursuri, pe scenă a fost refăcută în mod simbolic scena măsurișului laptelui.

Foto: (c) Gheorghe PIETRAR / AGERPRES

“Sâmbra este o tradiție veche, din băștinașii noștri. În fiecare mai — noi acum am terminat cu sâmbrele, c-o fost timp frumos și am făcut în aprilie — se adună toți stăpânii la oi. Sunt patru ciobani; ciobanii iau oi de la oameni și își fac cam 100 de oi fiecare. Fiecare om își mulge oile lui. Cât lapte și-o muls, se măsoară cu cenocul, care e de 200 de grame, cu cupa, care e de 2,5 litri, și este măsura, care e de 10 litri. Întotdeauna a fost cu veselie, numai că bătrânii noștri n-o putut să facă așa mare veselie că noi am fost săraci”, a explicat Gheorghe Mărcuș, un proprietar de oi din Certeze.

A fost organizat un spectacol folcloric cu invitați, în special din Țara Oașului, dar și din zonele folclorice învecinate, precum Maria Petca Poptean, Ansamblul Sânzienele, Maria Tripon, Petre Zele, Cununa Oașului, Cununița.

AGERPRES/(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Florin Marin)