Arcul de Triumf și Catedrala Mitropolitană din Chișinău.
În secolul al VI-lea î.Hr., coloniștii greci întemeiază, la gurile râului Tyras (Nistru), orașul Tyras (azi Cetatea Albă), într-o zonă locuită de geți. Între 60-55 î. Hr., orașul Tyras, precum și zona de la nordul Mării Negre locuită de daco-geți sunt incluse în regatul dacic al lui Burebista.

Imperiul Roman își instituie dominația în sudul Basarabiei de azi, secolele I-IV d. Hr. Orașul Tyras este integrat provinciei romane Moesia Inferior. În 1241 are loc marea invazie tătară, când regiunea trece sub controlul politic al Hanului Hoardei de Aur. În 1359 se întemeiază statul medieval Moldova care se întinde de la Carpații Orientali până la Nistru și Marea Neagră.

La 28 mai 1812 se semnează Pacea de la București, care a pus capăt războiului ruso-turc (1806-1812), din principatul Moldovei fiind rupt teritoriul cuprins între Prut și Nistru, denumit Basarabia, și anexat Imperiului Țarist. Prin Pacea de la Paris (28 mai 1856), Rusia, învinsă în Războiul Crimeii, este obligată să retrocedeze Principatului Moldovei sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail).

Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău.


La 3 iulie 1878, prin Congresul de la Berlin, Rusia țaristă impune României cedarea sudului Basarabiei. În 1917, după prăbușirea regimului țarist, în Basarabia ia ființă Partidul Național Moldovenesc, partid ce milita pentru unirea cu România.

Congresul ostășesc de la Chișinău din 23-27 octombrie 1917, proclamă autonomia teritorială și politică a Basarabiei, hotărându-se crearea unui parlament propriu, Sfatul Țării. La 2 decembrie 1917, Sfatul Țării proclamă Republica Democratică Moldovenească, condusă de Ion Inculeț. Parlamentul de la Chișinău proclamă, la 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu România, recunoscută prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920.

În 23 august 1939 se încheie, la Moscova, Pactul Ribbentrop-Molotov, care, într-un protocol adițional secret, prevedea acordul Germaniei ca Basarabia și Nordul Bucovinei să fie ocupate de URSS. În urma notelor ultimative ale URSS din 26-28 iunie 1940, România este silită să cedeze Basarabia și Nordul Bucovinei. Cu acest prilej, armata sovietică ocupă, fără niciun acord, și ținutul Herța.

La 2 august 1940 este proclamată, prin hotărârea Sovietului Suprem al URSS, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, republică unională în cadrul Uniunii sovietice. Nordul Bucovinei, Ținutul Herței și județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă sunt trecute în componența Ucrainei.

Arcul de Triumf și Catedrala Mitropolitană din Chișinău.


La 22 iunie 1941, România intră în cel de-al Doilea Război Mondial, luptând alături de Germania împotriva URSS. În 25 iulie 1941 se încheie Campania militară de eliberare a Basarabiei și Nordului Bucovinei de sub ocupația sovietică; aceste teritorii sunt integrate statului român.

Trupele sovietice reocupă Basarabia, în august 1944, care este încorporată în URSS sub denumirea de RSS Moldovenească. Tratatul de la Paris din 10 februarie 1947 consfințește frontierele de stat de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

La 31 august 1989, sub presiunea demonstrațiilor de stradă, autoritățile de Chișinău hotărăsc adoptarea limbii române ca limbă de stat în RSS Moldovenească și trecerea la grafia latină.

La 23 iunie 1991 are loc adoptarea noii denumiri a statului — Republica Moldova, iar la 27 august are loc Proclamarea independenței de stat a Republicii Moldova. În aceeași zi, România a recunoscut independența noului stat.

Palatul Republicii, sala de congrese.

Limba oficială este limba română, care se utilizează în toate sferele vieții politice, economice, sociale și culturale, inclusiv în instituțiile de stat și ale administrației publice centrale și locale. La 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională de la Chișinău a stabilit că limba oficială a Republicii Moldova este “limba română, nu limba moldovenească în baza grafiei latine”, conferind statut de normă constituțională Declarației de Independență a țării, adoptată în august 1991.

Capitala Republicii Moldova este Chișinău cu 674.000 locuitori, care conform datelor disponibile la 1 ianuarie 2014, se precizează pe site-ul mae.ro, reprezintă populația orașului Chișinău. Populația municipiului Chișinău, menționează același site, cuprinde atât orașul, cât și localitățile urbane și rurale din suburbie, și este de 804.500 locuitori.

Catedrala Mitropolitană din Chișinău, Republica Moldova.

Chișinăul este atestat documentar prima dată la 1436 ca localitate așezată pe malurile râului Bâc, conform site-ului oficialwww.chisinau.md. A doua mențiune documentară despre Chișinău datează din 1466 și este reprezentată de un document de proprietate ieșit din cancelaria domnească a lui Ștefan cel Mare. Voievodul îi dădea unchiului său Vlaicu o seliște la Chișinău, la Fântâna Albișoarei, moșie cumpărată de la Toader feciorul lui Fedor, cu 120 de arginți tătărăști. Mai bine de 100 de ani, moșia a fost stăpânită de urmașii lui Vlaicu Pârcălab.

În 1641, Chișinăul devine moșie mănăstirească, când Vasile Lupu, domnul Țării Moldovei, trece moșia Chișinău în stăpânirea Mănăstirii Sfânta Vineri din Iași, menționează același site. Chișinăul a rămas în proprietatea acestei mănăstiri până în secolul XIX.

Chișinăul a traversat perioade extrem de grele, fiind devastat de mai multe ori de turci și tătari, iar războaiele turco-ruse din secolele XVIII-XIX au provocat multe daune și au ruinat orașul.

Prima școală organizată și susținută de stat și de Mitropolia Moldovei începe să funcționeze în secolul al XVIII-lea. În 1830-1836 este înălțată Catedrala cu clopotnița și pusă baza unei grădini publice. Chișinăul și-a schimbat mult aspectul general în anii 50-70 ai secolului al XIX-lea, când l-a avut ca arhitect pe Alexandr Bernardazzi. El a proiectat unele străzi și cartiere, a participat la proiectarea și construirea apeductului din Chișinău, precum și a celor mai importante clădiri.

După proclamarea Unirii Basarabiei cu România în 1918, în Chișinău sunt deschise mai multe școli, tipografii, biblioteci, teatre. Încep să funcționeze un șir de întreprinderi ale industriei alimentare și sunt organizate expoziții de mărfuri industriale și mașini agricole. Chișinăul se integrează în rețeaua de drumuri a României. În anii 20-30 la Chișinău activează mai multe bănci: Moldova, Unirea României, Dacia, Iași. Sunt editate un șir de reviste și ziare.

Se dezvoltă învățământul. În 1934, Pantelimon Halippa a fondat prima instituție de științe academice din Basarabia — Institutul Social Român. La Chișinău activau Teatrul Național, Muzeul Național de Istorie a Naturii, Cinematografele Odeon, Orfeum, Colosseum, Expres, Clubul Polonez. În perioada interbelică au activat trei școli superioare muzicale: Conservatorul național, Conservatorul Municipal și Conservatorul Unirea.

Printre cele mai importante atracții turistice ale Chișinăului se află: Statuia lui Ștefan cel Mare; Catedrala Nașterii Domnului, construită în 1836; Biserica din lemn “Adormirea Maicii Domnului” care datează din 1642; Muzeul Național de Arheologie și Etnografie din Chișinău; Muzeul de Arte Plastice fondat în 1939 de către sculptorul și pictorul Alexandru Plămădeală și alți artiști plastici basarabeni; Parcul Ștefan cel Mare; Parcul ”Valea Morilor”; Parcul Valea Trandafirilor; Teatrul de Operă și Balet; Palatul de Sticlă, unde se află Președinția Republicii Moldova; Piața Marii Adunări Naționale și Muzeul de Istorie; Monumentul poetului Vasile Alecsandri din Chișinău (1821-1890) amplasat în fața Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Vine în București în 1969, fiind admis la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale București (secția actorie), pe care îl termină în 1973, ca șef de promoție.

După absolvire alege Teatrul Național București, unde a jucat, între anii 1973-1990, în piese precum: ”Richard al III-lea” de Shakespeare (regia Horea Popescu, 1975), ”A XII-a noapte” de Shakespeare (regia Anca Ovanez, 1984), ”Cyrano de Bergerac” de E. Rostand (regia Al. Toscani), ”Destine” de R. Waiker (regia Ion Cojar, 1976), ”Fata din Andros” de Terentiu (regia Grigore Gonța, 1977), ”Romulus cel mare” de Durenmatt (regia Sanda Manu,1977), ”Alexandru Lăpușneanu” de V. Stoenescu (regia Cristian Munteanu, 1978), ”Filumena Marturano” de Ed de Fillippo (regia Sanda Manu) ș.a. Tot la Teatrul Național București semnează regia spectacolului ”Mantaua” de Gogol, precum și scenariul și regia spectacolelor ”Clovnii” și ”Actorul”.

Este, de altfel, absolvent, tot la IATC, al secției ”regie teatru”, în 1984, precum și doctor în Istoria teatrului (1995). În 1981 a beneficiat de o bursă de studii la Școala de teatru ”Jacques Lecoq” din Paris. A fost profesor la IATC, secția actorie, între anii 1984-1989, și a predat, de asemenea, în străinătate, la Școala de Teatru Pygmalion din Viena (pantomimă) și la Gallaudet University (Washington, SUA), în calitate de profesor invitat (arta și cultura românească).

Se remarcă, în paralel, prin rolurile interpretate în piese de teatru la radio și televiziune, precum și în numeroase filme.

Astfel, în 1974 debutează la Radio, invitat fiind de Dan Puican să joace în ”Mușcata din fereastră” de V. Ion Popa, după cum menționează însuși actorul pe site-ul său (www.malaimare.ro). În anii următori avea să lucreze aici cu regizorii Grigore Gonța, Titel Constantinescu, Constantin Dinischiotu, Nicoleta Toia, Ion Vova, Val Moldoveanu, Manole Pavel Dan și Vasile Manta. Despre Radio Mihai Mălaimare spune că ”este o școală de viață și de meserie fantastică”.

Dintre spectacolele de teatru de televiziune amintim : ”Omul de catifea” (1973), ”Regele Ioan”, ”Evantaiul” (1974), ”Doctor fără voie”, ”Marii maeștri ai farselor” (1975), ”Omul cu umbrela” (1977), ”Castelul din Carpați” (1980) ș.a.

A jucat și în numeroase filme, precum: ”Veronica” (1972, r Elisabeta Bostan), ”Explozia” (1972, r.Mircea Drăgan), ”Filip cel bun” (1974, r. Dan Pița), ”Tufă de Veneția” (1976, r. Petre Bokor ), ”Falansterul” (1978, r.Savel Stiopul ), ”Nea Mărin miliardar” (1978, r. Sergiu Nicolaescu), ”Speranța” (1978, r. Șerban Creangă), ”Ora zero” (1979, r. N. Corjos), ”Grăbește-te încet” (1981, r. Geo Saizescu ), ” Întâlnirea” (1982, r. Sergiu Nicolaescu), ”Secretul lui Nemesis” (1985, r. Geo Saizescu) ș.a.

Spectacol al Teatrului Masca în anul 1994

La 24 mai 1990, Mihai Mălaimare a înființat Teatrul Masca, singurul teatru de gest, pantomimă și expresie culturală din România, al cărui director este, fiind, de asemenea, și regizorul multor spectacole de aici. Teatrul Masca s-a dezvoltat în două direcții: cea a teatrului de stradă (spectacole cu clovni, commedia dell arte, teatru medieval, statui vivante etc.) și cea a spectacolelor de interior, cu scenariu elaborat, inspirat de mari autori (Gogol, Marquez, Goldoni, Briusov, Borjes).

”Teatrul rămâne singura artă vie, capabilă să răspundă mereu aceluiași deziderat — emoția”, a declarat Mihai Mălaimare într-un interviu acordat AGERPRES, în noiembrie 2014.

Dintre proiectele de anvergură pe care acest teatru le-a promovat amintim: ”Târgul de Jucării”, ”Festivalul Internațional de Statui Vivante”, ”Festivalul Măști Europene la… Masca”, ”Orașul de sub oraș” (acesta din urmă reprezentând spectacole de teatru în stații de metrou).

A jucat la Teatrul Masca în spectacolele: ”Medievale”, ”Clovnii”, ”Mantaua”, ”Oina” (scenariul și regia Mihai Mălaimare), ”Gardienii veseli”, ”Cabaretul Națiunilor”, ”Fior d’amor în Bucuresci”, ”Cafeneaua” ș.a., potrivit site-ului amintit. Semnează, totodată, regia spectacolelor : ”Concert de promenadă”, ”Cabaretul Națiunilor”, ”La Romani”, ”Gardienii veseli”, ”Domnul de Pourceaugnac”, ”Parada”, ”Cafeneaua”, ”Acul Cumetrei Gurton”, ”Cocktail”,”Comedia erorilor”.

‘Fior d’amor in Bucuresci’, spectacol al Teatrului Masca în stația de metrou Piața Unirii 2 (2009)

Teatrul Masca a devenit cunoscut și iubit, atât în țară, cât și peste hotare, acest lucru datorându-se și numeroaselor turnee în Franța, Germania, Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Statele Unite ale Americii, Luxemburg, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Turcia, Albania, Macedonia.

Mihai Mălaimare a fost membru al Consiliului Național al Audiovizualului între 2008-2013 și membru al Consiliului de Administrație al TVR între 1998-2000.

A fost membru al PDSR din 1995, ulterior, din 2001, al PSD. A demisionat din PSD, la 25 mai 2005, devenind membru al PNL, din 29 mai 2005. A fost deputat PSD de Botoșani în legislatura 2000-2004 și președintele Comisiei pentru Cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților în aceeași legislatură. A fost reales deputat de Botoșani pe listele PSD la alegerile parlamentare din noiembrie 2004, devenind apoi membru al grupului parlamentar al PNL (2004-2008). A fost, de asemenea, președinte al Comisiei Parlamentare pentru UNESCO (2008).

A scris cărțile ”Maidane cu teatru” (1998), ”Demisia” (2004) și ”Șansa” (2007).

Președintele Ion Iliescu i-a conferit lui Mihai Mălaimare Ordinul Național ”Serviciu credincios” în grad de Cavaler (2002)

Mihai Mălaimare a fost decorat în 2002 cu Ordinul Național ”Serviciu credincios” în grad de Cavaler. În 2008, a primit Premiul UNITER, pentru teatru nonverbal.

Mihai Mălaimare la cea de-a XVI-a ediție a Galei Premiilor UNITER (2008)

La 9 iunie 2010, Teatrului Masca i-a fost atribuit ”Ordinul Cultural în grad de Cavaler”, la categoria ”Arta spectacolului”, fiind confirmată astfel valoarea trupei condusă de Mihai Mălaimare, precum și valoarea tipului de discurs teatral propus în spațiul teatrului românesc.

Mihai Mălaimare a mai primit, între altele, Diploma de Excelență și Trofeul “România 2000” în cadrul celei de-a XIII-a ediții a Galei laureaților “România 2000″ din 15 mai 2013, ”pentru rezultate de excepție în activitatea sa, pentru promovarea artei dramaturgice românești în țară și străinătate, la cele mai înalte standarde ale măiestriei artistice”, iar din partea Academiei de Teatru și Arte Plastice din Chișinău — titlul onorific de Doctor Honoris Causa, în cadrul Festivalului Class Fest ce s-a desfășurat în perioada 11-16 aprilie 2014.

La 1 iulie 2015, președintele Klaus Iohannis a conferit Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Ofițer, Categoria D — “Arta spectacolului” Teatrului Masca din București, cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la înființare, “în semn de înaltă apreciere pentru dăruirea și talentul puse în slujba artei dramatice, impunându-se atât în țară, cât și în străinătate drept un veritabil ambasador al culturii românești”.

Pe 27 august a.c., chiar în ziua în care actorul și regizorul Mihai Mălaimare împlinește 65 de ani, Teatrul Masca susține la Cercul Militar Național de pe Calea Victoriei spectacolul aniversar ”Baroc”.

AGERPRES (Documentare: Ruxandra Bratu; editor: Horia Plugaru)

Denumirea Sâmburești provine de la numele dealului Sâmburul, cultivat cu sâmburoase, mai exact cu pruni, potrivit site-ului samburesti.com. La începutul secolului al XVI-lea, satul Sâmburești se afla în stăpânirea familiei Rudeanu, ce a dat Țării Românești numeroși dregători.

Prima atestare documentară a satului datează din anii 1597-1598, în perioada domniei lui Mihai Viteazul (1593-1601), când este dat căpitanului Val Armas Marco ca recompensă pentru apărarea Giurgiului împotriva turcilor. În 1611, Armas Marco, împreună cu soția sa, Rada, au fondat biserica Sâmburești, fapt consemnat printr-o inscripție care se află deasupra ușii de la intrarea în biserică.

Armas Marco și-a ridicat la Sâmburești un palat, iar pe dealuri avea și plaiuri mari de vii. Vinul era pregătit direct în vie, fiind trimis la palat, jos în sat, prin burlane de lut ars care se aflau sub pământ, notează prof. dr. Aurel Popa și colaboratorii în ”Oltenia. Mica Românie Viticolă”. Cultivarea viței-de-vie pe aceste meleaguri este atestată printr-o serie de dovezi ce aparțin secolului al XVI-lea. Mihai Viteazul a făcut danii mănăstirilor, ce constau în vii din Sâmburești, Cepari sau Strejești. De asemenea, în secolele XVIII-XIX, este menționat destul de des comerțul cu vin.

De-a lungul timpului, moșia a trecut în posesia nepotului lui Dan Danilovici, marele vistiernic al lui Matei Basarab, iar în jurul anilor 1800, a intrat în proprietatea familiei Brătianu. În 1906, Vintilă Brătianu l-a angajat, la moșia din Sâmburești, pe August Joseph Ville, unul dintre cei mai vestiți oenologi francezi, pentru a reface podgoriile familiei distruse de atacul filoxerei. Acesta l-a sfătuit să defrișeze toate viile pentru a le înlocui cu soiuri nobile franțuzești. Rezultatele acestei decizii s-au reflectat prin obținerea medaliei de aur la Expoziția Universală de la Paris, în 1926. Vintilă Brătianu deținea o suprafață viticolă de 40 de hectare, din care majoritatea erau cultivate cu soiul Cabernet Sauvignon, urmat de Pinot noir și de Crâmpoșie, potrivit acad. Valeriu D. Cotea.

Apropierea Podgoriei Sâmburești de Podgoria Drăgășani a condus la ipoteza conform căreia condițiile din cele două podgorii ar fi asemănătoare. Cu toate că, din punctul de vedere al climei, cele două podgorii prezintă aceleași caracteristici, lucrurile nu stau la fel în privința solurilor, studiile efectuate relevând diferențe semnificative între cele două. De asemenea, expoziția terenurilor ocupate cu viță-de-vie contribuie la crearea unui microclimat propriu podgoriei Sâmburești.

Principala direcție de producție a podgoriei o reprezintă obținerea vinurilor roșii, Sâmbureștii evidențiindu-se printr-o calitate deosebită a acestora, dar există un potențial mare și pentru vinurile albe. Astfel, pentru vinurile roșii sunt cultivate soiurile Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Fetească neagră și Burgund mare, iar cele albe sunt obținute din soiurile Riesling italian, Sauvignon, Fetească albă și Fetească regală. Soiurile pentru struguri de masă au o pondere mai mică, fiind reprezentate de Chasselas doré, Chasselas rosé și Muscat Hamburg.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

“Bisericuța de lemn este singurul lăcaș de cult ortodox din Ersig, un sat situat la granița dintre județele Caraș-Severin și Timiș. În cei peste 300 de ani de existență, biserica a trecut prin mai multe etape de reabilitare”, spune Cătălin Florea, preot paroh la Biserica “Adormirea Maicii Domnului”.

Bisericuța din Ersig este unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult din lemn din Banat, care încă se mai păstrează și în ziua de astăzi și se află pe lista monumentelor istorice.

La Ersig, de peste 300 de ani întreaga viață spirituală a micii comunități este legată de această bisericuță. Una dintre sătence, Mărioara Foale, știe întreaga “rânduială” a bisericii, pe care o îngrijește de peste 25 de ani.

“La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, bisericuța noastră a împlinit 302 ani. În anii 1978 — 1979 a fost renovată din temelie. Noi ne ocupăm de ea, o îngrijim, pentru că vine destulă lume aici să se roage, dar șindrila ar trebui din nou schimbată, iar bolta refăcută. Steagurile au fost schimbate, icoanele sunt noi… Aceasta este, de fapt, și singura biserică din sat unde se fac și nunți, și botezuri și înmormântări”, a declarat Mărioara Foale.

Biserica a fost construită în anul 1713, iar prima renovare a avut loc în anul 1888. În 1950 s-a schimbat acoperișul acesteia, când din șindrilă s-a pus hârtie gudronată, ceea ce a făcut să se deterioreze pictura din interior. În anul 1979 s-au executat lucrări pentru încă o reparație capitală la acest monument istoric. Mai exact, s-a schimbat din nou acoperișul, s-a săpat o nouă fundație și s-au ridicat noi pereți din lemn. Boltă și iconostasul din altar au rămas aceleași.

“Scaunele au fost cumpărate. Așa e la noi, la sat. Cei care vor să stea și să participe la slujbe, își cumpără scaunul, practic, și-l plătește anual. De asemenea, în 2010 a fost refăcută și clopotnița. Chiar eu bat clopotele. Așa anunț toate momentele importante din sat, că a doua zi e sărbătoare, ori dacă a murit cineva. Dacă a murit un bărbat, bat clopotul mare de trei ori, întrerupt, iar dacă e femeie, bat la fel, dar clopotul mic. Lumea știe toate astea”, spune Mărioara Foale.

Bisericuța este o mândrie pentru toți localnicii și atrage, pe tot parcursul anului, vizitatori.

În Caraș-Severin mai sunt încă trei biserici de lemn, la Calina, Valea Mare și Surducu Mare, însă doar cea de la Ersig este declarată monument istoric, după cum a declarat, pentru AGERPRES, Liubița Raichici, directorul Direcției pentru Cultură Caraș-Severin.

AGERPRES (AS — autor: Paula Neamțu, editor: Marius Frățilă)

Peisaj din Arieșeni

În termeni de specialitate, izbucul este un izvor cu activitate intermitentă, funcționând pe principiul sifonului: apa adunată într-un gol carstic iese brusc la suprafață în momentul în care atinge nivelul cotului sifonului. Este caracteristic ținuturilor carstice.

Sursă foto: captură YouTube

Apele intrate în subteran prin imensa deschidere a peșterii Coiba Mare, și mai, apoi, prin peștera Coiba Mică, ies la suprafață prin Izbucul Tăuzului situat la 2,5 km în aval, aflat la baza unui perete stâncos ce se îndreaptă aproape vertical către cer.

Primele tentative de pătrundere în acest mare sistem de peșteri, au fost făcute în 1982, potrivit www.speosub.ro, când scufundatorul maghiar Czako Laszlo, sprijinit de Liviu Vălenaș și Halasi Gábor, a reușit să treacă de primul sifon. Ajungând într-un clopot de aer, el a reușit să parcurgă și al doilea sifon până la adâncimea de 47 m.

Următoarele tentative au aparținut unui grup de scufundători cehi, care prin Lubomir Benysek au atins adâncimea de 70 m, după ce au trecut de mici îngustări ale galeriei în zona dintre cotele — 60 și—70 m (1988). În 1993, speologul elvețian Jean-Jaques Bolanz s-a scufundat până la adâncimea de 32 m.

La începutul anului 2001, polonezul Wiktor Bolek a reușit să atingă recordul de 79.4 m. În luna august a aceluiași an a atins adâncimea de 85 m, aflată la 250 m de la intrare.

După accidentul din octombrie 2002, când speologul polonez Rafał Garsk și-a pierdut viața, eforturile au fost reluate în august 2003. În toamna lui 2004, un alt cunoscător al locului, Włodzmierz Szymanowski depășește vechiul terminus, și străbate sala de la — 85 m, care se înalță vertiginos. Reușește să urce în hornul scufundat, cu un diametru de 20 m, până la circa—50 m. În ianuarie 2005, Szymanowski revine și reușește să urce până la adâncimea de—30 m.

În septembrie 2014, în cadrul unei tabere de explorare româno-finlandeze organizată de Societatea Națională de Speologie, Sami Paakkarinen și Patrik Grönqvist reușesc trecerea sifonului 2. După parcurgerea unei scurte galerii aerate ajung la sifonul 3, adânc de circa 5 m și lung de 20 m. Explorarea s-a oprit după 300 m în sifonul 4, la adâncimea de 60 m.

Izbucul Tăuzului se află în Parcul Natural Apuseni situat în vestul României, în partea central-nord-vestică a Munților Apuseni și se întinde pe o parte din masivele Bihor la sud și Vlădeasa la nord, pe teritoriul administrativ a trei județe — Cluj 40%, Bihor 32% și Alba 28%), potrivit site-ului oficial www.parcapuseni.ro.

Primele inițiative în vederea constituirii unui parc în această zonă îi aparțin omului de știință Emil Racoviță, care la primul Congres al Naturaliștilor din România din aprilie 1928, a formulat clar scopul și obiectivele creării unei arii protejate de dimensiuni mari în Munții Apuseni. În anii ’70 s-a pregătit prima documentație științifică privind declararea parcului. Aceasta era însoțită și de o primă hartă prin care se evidenția faptul că această zonă este printre ultimele zone naturale de carst împădurit de asemenea dimensiuni din Europa.

Primul act normativ prin care a fost declarat parcul, inițial ca și “Parcul Național Apuseni” a fost Ordinul de Ministru 7/1990, urmat, după zece ani, de Legea 5/2000 privind amenajarea teritoriului, Secțiunea a III-a, arii protejate, unde este menționat ca ”Parcul Natural Munții Apuseni”. Prin Hotărârea de Guvern 230/2003 s-au stabilit limitele Parcului Natural Munții Apuseni, care au dat și suprafața totală de 75.784 ha.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Cerasela Bădiță)

Sursă foto: captură YouTube

La vârsta de 12 ani a simțit prima chemare către viața religioasă, iar șase ani mai târziu, la 18 ani, în 1928, a plecat la Rathfamham, lângă Dublin, la călugărițele irlandeze de Loretho, unde a învățat limba engleză. Acolo a primit numele Sora Maria Tereza, după Sfânta Tereza din Lisieux, potrivit site-ului motherteresa.org. Un an mai târziu, în 1929, a părăsit Irlanda și s-a oprit în India, la Darjeeling, unde, în 1931, a depus primul jurământ de credință. A fost trimisă apoi la Calcutta, unde a predat la Liceul de Fete Sfânta Maria, condus de călugărițele de Loretho și în care studiau fete din familii sărace. În această perioadă, a învățat bengaleza și hindi.

La 24 mai 1937, a depus jurământul final de credință, numindu-se, de acum înainte, Maica Tereza. A continuat să predea la Liceul Sfânta Maria, iar în 1944 a fost numită directoare a acestuia. Prin bunătatea și generozitatea ei, a încercat să le insufle elevilor devoțiunea față de Iisus Hristos: ”Dă-mi puterea să fiu lumina din viața lor, pentru ca, în cele din urmă, să-i pot conduce către Tine” (“Give me the strength to be ever the light of their lives, so that I may lead them at last to You,”), scria Maica Tereza într-o rugăciune, potrivit site-ului biography.com.

Doi ani mai târziu, la 10 septembrie 1946, pe când se afla într-un tren care urma să o ducă la Darjeeling pentru un popas spiritual de câteva zile, are revelația ”celei de a doua chemări a Domnului”. A auzit vocea Domnului Iisus Hristos care i-a spus ”Vino, fii lumina Mea!”, rugând-o să-și dedice viața celor mai săraci dintre cei săraci, celor bolnavi și nevoiași. Cum deja depusese jurământul final de credință, nu a putut părăsi mânăstirea fără o permisiune oficială. În 1948 primește, din partea arhiepiscopului de Calcutta și a Vaticanului, acceptul oficial de a propovădui iubirea pentru aproapele, din afara Ordinului. Din acel moment, Maica Tereza nu a mai purtat hainele de călugăriță, adoptând îmbrăcămintea săracilor bengalezi: un sari de culoare albă, cu o bordură albastră. După șase luni de pregătire medicală, s-a îndreptat către periferia orașului, neavând alt scop decât acela de a-i ajuta ”pe cei nedoriți, pe cei neiubiți și pe cei neîngrijiți”. Mesajul ei era cât se poate de simplu: “cei săraci trebuie să știe că-i iubim”.

S-a dedicat în întregime semenilor săi, îngrijind copii sau alinând suferințe, a deschis o școală în aer liber și o casă pentru cei fără adăpost și a convins autoritățile locale să facă donații pentru această cauză. Prin eforturile Maicii Tereza, milioane de bolnavi și muribunzi au primit adăpost și au fost tratați în dispensare mobile sau în clinici specializate și sute de mii de copii abandonați au fost îngrijiți și dați spre adopție.

Sursă foto: captură YouTube

În octombrie 1950, a întemeiat, sub numele de Misionarele Carității, o nouă congregație religioasă în Arhidioceza Calcuttei. La început, aceasta avea doar 12 membri, foști profesori și foști elevi de la Liceul Sfânta Maria, dar, pe măsură ce congregația s-a dezvoltat și au început să primească mai multe donații, activitatea acesteia a crescut exponențial.

În 1952, i se repartizează o casă cu trei etaje, situată pe Lower Circular Road 54-A, viitorul sediu central al congregației. Cele 250 de călugărițe care trăiesc aici își încep ziua la ora 4.30 cu rugăciuni și meditații închinate Domnului în capela de o simplitate înduioșătoare. În zorii zilei, călugărițele ies pe străzi pentru a aduna morții din șanțuri și canale, sugarii abandonați și pentru a împărți pâine săracilor.

Într-o zi, un ziarist, văzând-o cum spăla un bolnav cu răni grave, a spus: ”Eu n-aș face așa ceva nici pentru un milion de dolari”. ”Nici eu”, i-a răspuns Maica Tereza. ”Pentru un milion de dolari nu, însă din iubire față de Hristos, da, și cu bucurie”.

Semenii săi o priveau ca pe o sfântă, dar Maica Tereza spunea: ”Sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu. El scrie ceea ce vrea. Sunt sigură că e El, nu eu. Este lucrarea Lui, nu a mea. Eu sunt doar disponibilă la poruncile Sale. Fără El nu pot face nimic. Însă nici Domnul nu ar putea face nimic pentru cineva care ar fi plin de sine. (…) Trebuie să acționăm ca și cum totul ar depinde de noi… dar să-i lăsăm restul lui Dumnezeu.”

”Imperiul carității” creat de Maica Tereza s-a extins continuu. În anul 1952, a fost deschis Nirmal Hriday, un cămin din Kalighat, unde și-au găsit adăpost 60.000 de bătrâni nevoiași, în 1955 — orfelinatul Shishu Bhawan, iar în 1964 — colonia de leproși din apropiere de Calcutta. În decursul anilor, au mai fost înființate o clinică pentru bolnavii de tuberculoză, o maternitate, un cămin pentru mamele necăsătorite și numeroase școli. În 1965, a deschis primul cămin în afara Indiei, în Venezuela. La New York, a deschis un sanatoriu pentru cei infectați cu HIV/SIDA. A călătorit și la Beirut, unde a îngrijit atât copiii creștini cât și pe cei musulmani. În 1991, a deschis un cămin la Tirana. A fost prezentă și în România, în 1990, cu ocazia deschiderii, la Bacău, a Casei Misionarelor Carității, precum și în 1992.

Ioan Robu, Arhiepiscopul-Mitropolit romano-catolic de București și Maica Tereza; primire la catedrala Sf. Iosif, 29 mai 1990

În 1995, susținea financiar, din donații publice, 534 de cămine în 115 țări, iar în 1997, congregația număra 4.000 de surori în 610 fundații din 123 de țări. Activitatea desfășurată de Maica Tereza s-a bucurat de apreciere în lumea întreagă.

Maica Tereza s-a împotrivit în mod clar avortului. În anul 1994, în cadrul unei conferințe la Washington, a declarat: ”Nu ucideți copilașii! Le rog pe toate mamele din lume: Dacă nu doriți un copil, dați-mi-l mie… Eu îl doresc! Așa am adoptat peste 3.000 de copii în Calcutta”.

Maica Tereza a primit numeroase premii pentru acțiunile de caritate săvârșite pentru semenii săi din întreaga lume, indiferent de religia acestora. Cea mai prestigioasă distincție, însă, este Premiul Nobel pentru Pace, acordat în octombrie 1979, pentru o viață închinată semenilor din lumea întreagă, pentru ajutorul acordat săracilor, pentru alinarea suferințelor celor bolnavi, pentru îngrijirea copiilor, într-un cuvânt — pentru întreaga sa operă de caritate. Prin acordarea acestui premiu, Comitetul norvegian al Premiului Nobel își exprima recunoștința față de munca Maicii Tereza în folosul celor mai săraci dintre cei săraci, “pentru activitatea întreprinsă în lupta de a depăși starea de sărăcie și suferință, care constituie, de asemenea, o amenințare la adresa păcii”, potrivit nobelprize.org. În 1979, întreaga umanitate și-a îndreptat atenția către suferințele copiilor și ale refugiaților, iar aceștia reprezintă exact acele categorii de oameni pentru care Maica Tereza a lucrat atâția ani, cu abnegație. Comitetul a reliefat, de asemenea, energia care i-a susținut aceste acțiuni de caritate și care ilustrează calitățile sale sufletești. O caracteristică a muncii sale o reprezintă respectul față de fiecare ființă umană în parte. Cei mai singuri, cei mai năpăstuiți și cei mai bolnavi au găsit alinare în mâinile sale. În ceea ce o privește pe Maica Tereza, această filosofie de viață este adânc înrădăcinată în credință. A adunat în jurul său oameni de diferite religii, a luptat pentru promovarea păcii, pentru eradicarea foametei și a sărăciei, a creat o comunitate primitoare pentru cei suferinzi.

Ceremonia de decernare a avut loc la 10 decembrie 1979, iar Maica Tereza a primit premiul ”Spre slava lui Dumnezeu și în numele celor săraci”. Festivitatea de premiere nu s-a încheiat, așa cum era prevăzut, cu un banchet, Maica Tereza anulându-l pentru a organiza o masă de Crăciun pentru 2.000 de săraci. Opinia publică a fost deosebit de impresionată de acest gest și Misionarele Carității au primit donații spontane însumând 50.000 de dolari. După decernarea premiului, Maica Tereza a întreprins o serie de vizite în SUA, Uniunea Sovietică, RFG, RDG, Albania și China.

La 5 septembrie 1997, inima Maicii Tereza a încetat să mai bată. A fost înmormântată în sediul central al congregației Misionarele Carității de pe Lower Circular Road din Calcutta. La ceremonia religioasă au participat 400 de demnitari din 23 de țări ale lumii.

Pentru neobosita sa dăruire față de cei aflați în suferință, Maica Tereza rămâne poate cel mai mare binefăcător al secolului XX. A îmbinat, de-a lungul vieții sale, o profundă empatie cu cei nevoiași și o devoțiune desăvârșită față de chemarea sa. Acestea s-au completat cu un spirit întreprinzător, un foarte bun organizator, ceea ce i-a permis să-și ajute semenii de pe tot globul. Cu toate că a săvârșit un număr incomensurabil de acte de caritate și a marcat viețile a milioane de oameni, ea se caracteriza simplu: ”După sânge, sunt albaneză. După cetățenie — indiană. După credință, sunt călugăriță catolică. După chemare, aparțin lumii. Iar în ceea ce privește inima mea, aparțin în întregime Inimii lui Hristos”, notează site-ul motherteresa.org.

La 19 octombrie 2003, de Ziua Mondială a Misiunilor, Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat-o pe Maica Tereza de Calcutta, în cadrul unei Liturghii solemne celebrate în Piața Sfântul Petru din Vatican. La celebrare au fost prezenți câteva sute de mii de pelerini veniți din lumea întreagă, mai bine de o sută de cardinali și numeroși episcopi, sute de surori din congregația fondată de Maica Tereza, mii de săraci, personalități religioase creștine și musulmane și un impresionant număr de personalități politice. Din partea României a participat Hildegard Puwak, la vremea aceea ministrul integrării europene, împreună cu o delegație, și Principesa Elena a României. După Liturghie, săracilor li s-a oferit prânzul în Aula Paul al VI-lea.

Sursă foto: captură YouTube

”Maica Tereza de Calcutta, fondatoarea Misionarelor Carității, pe care astăzi am bucuria să o înscriu în rândul fericiților, a mers pe urmele lui Hristos, pe un itinerar de iubire și de slujire, care răstoarnă orice logică omenească”, a spus Suveranul Pontif, prezentând-o pe noua fericită drept model de sfințenie. ”Să îi aducem laudă acestei mici femei îndrăgostite de Dumnezeu, mesageră umilă a Evangheliei și neobosită binefăcătoare a omenirii” — a spus Papa Ioan Paul al II-lea, în încheierea predicii sale.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Sursă foto: captură YouTube

Este situată în sud-estul Americii de Sud și se învecinează cu Brazilia la nord și la nord-est, Oceanul Atlantic la est, estuarul La Plata (Rio de la Plata) la sud și Argentina la vest.

Țara se mândrește cu plaje pitorești, o zonă rurală superbă, orașe vechi coloniale și o atmosferă de invidiat. Farmecul relaxant și primitor, precum și climatul blând pe toată durata anului sunt descoperite pe zi ce trece de tot mai mulți turiști în căutare să afle tot mai multe lucruri despre această destinație, potrivit globi.ro.

Sursă foto: captură YouTube

Republica Orientală a Uruguayului reprezintă o destinație relaxantă și ospitalieră, care oferă posibilitatea de a observa culturi diverse. Cele mai populare atracții sunt capitala Montevideo, portul pitoresc Colonia din secolul al XVII-lea și coasta modernă a stațiunii Punta del Este, care atrage turiști din toată lumea, cu plaje frumoase de nisip, restaurante și petrecerile din cluburile de noapte, potrivit turistik.ro.

Capitala țării este Montevideo, situată în sudul țării, în partea nordică a estuarului râului Plata și la 193 km depărtare de Buenos Aires, situat în sud. Reprezentativ pentru capitală este principalul bulevard — 18 de Julio, unul dintre cele mai frumoase din America de Sud, ce leagă Piața Independenței, aflată la intersecția dintre cartierul istoric Ciudad Vieja și restul orașului, de cartierul Cordón, potrivit mae.ro.

Sursă foto: captură YouTube

Portul orașului este unul dintre cele mai mari porturi din America de Sud, fiind o parte importantă a economiei și comerțului. Montevideo este un oraș cu clădiri noi și vechi, construite în stiluri arhitecturale diverse. Străzile sunt mărginite de multe magazine, anticariate și mici ateliere artistice.

Dintre atracțiile turistice amintim: Muzeul Gaucho; Muzeul Carnavalului; studioul de artă extravagant al artistului Carlos Paez Vilaro; Casapueblo, o capodoperă de nouă etaje situată pe stâncile din Punta Ballena, lângă Punta del Este; Palacio Salvo, ridicat în anul 1928, palat cu 26 de etaje, multe ferestre, turnuri și turnulețe; străzile coloniale ale orașului Sacramento; satul Villa Serrana; izvoarele termale de lângă Salto — Termas de Arapey, Termas de Dayman și Termas de San Nicanor; plajele din stațiunile Punta del Diablo, La Paloma și La Pedrera.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Andreea Onogea)

De altfel, cu zestrea sa naturală și potențialul istoric și cultural, Parcul Natural Porțile de Fier atrage, în fiecare an, peste 100.000 de vizitatori, dornici să se bucure de locurile dominate de chipul lui Decebal, săpat în munte timp de 10 ani, de grota Veterani considerată de către daci sanctuarul zeului Zamolxe sau de Mănăstirea Mraconia (“Loc ascuns”), care păzește semeață cotul Dunării de peste 500 de ani.

Pe de altă parte, ca orice sit natural deschis publicului larg, zona de confruntă cu o serie de vulnerabilități, despre care ne-a vorbit, în exclusivitate, Marian Jiplea, directorul Parcul Natural Porțile de Fier.

15 ani de arie protejată
Parcul Natural Porțile de Fier este o arie protejată înființată prin Legea nr.5/2000 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național — Secțiunea a III-a — Zone Protejate, ca un teritoriu în care remarcabila frumusețe a peisajelor și diversitatea biologică pot fi valorificate în condițiile păstrării nealterate a tradițiilor, iar calitatea vieții comunităților să fie rezultatul unor activități economice ale locuitorilor, desfășurate în armonie cu natura.

Poziționat pe malul stâng al Dunării, în partea de sud-vest a României, Parcul reprezintă răscrucea între localitățile Buziaș și Gura Văii. În perimetrul său intră și prelungirile sudice ale Munților Banatului (Locvei și Almăjului) și Munților Mehedinți, precum și o parte din podișul Mehedinți și fâșia de lac ce aparține teritoriului național.

Datele oficiale relevă faptul că Parcul Natural Porțile de Fier corespunde categoriei V IUCN: ‘Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului și recreere”.

Mai precis, vorbim despre o arie naturală protejată al cărei scop este protecția și conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacțiunea activităților umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică și/sau culturală deseori cu o mare diversitate biologică. Este cunoscut că în parcurile naturale se permite derularea activităților tradiționale practicate de către comunitățile din interiorul parcului și din imediata vecinătate a acestuia.

Acestea urmăresc, printre altele: protecția și conservarea diversității biologice, etnofolclorice, culturale și a elementelor de peisaj, promovarea activităților turistice și de recreere, încurajarea activităților educaționale și de conștientizare și, nu în ultimul rând, promovarea cercetării științifice și a monitorizării stării mediului.

Punctual, în lista de priorități mai figurează cooperarea internațională și colaborarea cu Parcul Național Djerdap din Republica Serbia și alte parcuri similare din țări ale Uniunii Europene.

Pe teritoriul cu o biodiversitate bogată a Parcului Natural Porțile de Fier sunt incluse două arii de protecție specială avifaunistică, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, respectiv: Cursul Dunării-Baziaș-Porțile de Fier (10.124,4 hectare) și Munții Almăjului-Locvei (118.141,6 hectare). De asemenea, începând din anul 2007, situl de importanță comunitară Porțile de Fier este parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000, în suprafață de 124.293 hectare.

Biodiversitate luxuriantă recunoscută
Secole de-a rândul, flora și fauna ce completează, azi, Parcul Natural Porțile de Fier s-a dezvoltat în armonie, grație condițiilor climatice existente în zona Dunării.

Biodiversitatea zonei, considerată ca fiind una dintre cele mai luxuriante din Europa, ‘îmbracă’ suprafețele calcaroase verticale care păzesc apele fluviului. În acest context, habitatele în care trăiesc specii importante de pești, amfibieni și păsări s-au dezvoltat armonios de-a lungul timpului.

Pădurea care acoperă masivele muntoase ale Almăjului și Locvei în proporție de 80%, găzduiește numeroase specii endemice, rare, fire de iarbă, arbuști și flori unice.

Din punct de vedere botanic, aici există una dintre cele mai bogate și mai valoroase colecții de plante din țară, numărul de specii determinate până în prezent reprezintă 49,9% din totalul speciilor cunoscute în flora țării noastre — aproximativ 3.500 de specii. Cu alte cuvinte, pe 0,48% din suprafața țării, cât reprezintă teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier, se află jumătate din numărul de specii cunoscute în flora țării noastre, ceea ce explică prestigiul floristic pe care l-a dobândit această zonă.

Conform informațiilor existente pe site-ul dedicat Parcului Natural Porțile de Fier, în acest areal sunt dominate elementele nordice sau apusene (cu un procent de 62,23%), respectiv a celor circumpolare, europene și continental-europene, medio-europene și medio-europene-mediteraneene, eurasiatice, inclusiv continentale, arctic-alpine, alpine-balcanice, alpine-carpatice și atlanto-medio-europene.

Familiile de nevertebrate reprezintă cea mai mare majoritate din fauna cunoscută până în prezent de pe teritoriul Parcului. Unul dintre cele mai cunoscute specimene din acest regn este racul de ponoare (Austropotamobius torrentium), al cărui habitat preferat sunt apele curgătoare reci și repezi (izvoare, pâraie), dar și râurile sau chiar lacurile din zona montană. Din păcate, mediul în care această specie trăiește este, deseori, afectat de poluanții chimici (detergenți), proveniți în special din zona satelor unde se practică spălatul tradițional în albia râurilor.

Condițiile de habitat favorizează existența unui număr mare de specii protejate. Speciile de amfibieni sunt, de asemenea, bine reprezentate: salamandra (Salamandra salamandra), tritonul (Lissotriton vulgaris), brotăcelul (Hyla arborea), broasca săpătoare (Pelobates fuscus). Dintre speciile de reptile nu trebuie uitate țestoasa de apă (Emys orbicularis), balaurul (Coluber caspius), șarpele lui Esculap (Elaphe longissima), șarpele de alun (Coronella austriaca), gușterul (Lacerta viridis), șarpele de sticlă (Anguis fragilis). În plus, au fost identificate 205 specii de păsări, multe dintre acestea specii acvatice, ceea ce atestă rolul important al lacului de acumulare în perioada de iernat.

De asemenea, în arealul Parcului Natural Porțile de Fier se întâlnesc 34 de specii de mamifere. Carnivorele sunt prezente atât prin speciile de mari dimensiuni, cum ar fi ursul (Ursus arctos), lupul (Canis lupus), râsul (Lynx lynx), cât și prin specii de dimensiuni reduse: jderul (Martes martes), viezurele (Meles meles). Ierbivore precum căpriorul (Capreolus capreolus), cerbul (Cervus elaphus) și mistrețul (Sus scrofa) sunt și ele bine reprezentate în aceste zone, foarte importante fiind și speciile de chiroptere (Myotis bechsteinii, Vespertilio murinus, Rhinolophus euryale).

Potențialul turistic și cultural al zonei
Fondurile anuale alocate întreținerii Parcului Natural Porțile de Fier, prin contractului de administrare, se ridică la 739.800 lei. Sunt bani care ajută, într-o anumită măsură, la dezvoltarea sau cel puțin menținerea unui standard în ceea ce privește condițiile de vizitare a zonei.

Șeful Parcului, Mircea Jiplea, precizează, de altfel, faptul că fluxul de turiști este destul de important, în fiecare an situl fiind vizitat de aproximativ 100.000 de persoane.

‘Prin zestrea sa naturală și prin potențialul istoric și cultural remarcabil, Parcul Natural Porțile de Fier reprezintă un spațiu deschis unui turism organizat, ecologic, oferind vizitatorului îmbinarea activităților de recreere și agrement, cu cele instructiv — educative, de percepție a mediului și de protecție a resurselor naturale și cultural istorice. Potențialul turistic al zonei este extrem de ridicat, obiectivele turistice fiind reprezentate de peisajele deosebite, ca punctele de belvedere de pe Ciucarul Mare, tâlve, domul de lavă Trescovăț, de relieful exocarstic, prezent pe Ciucarul Mic și Ciucarul Mare ca și pe platoul carstic de la Sf. Elena, relieful endocarstic — peșterile Ponicova, Gaura cu Muscă, Gaura Haiducească, Zamonița și altele’, a subliniat Jiplea.

Printre activitățile turistice ce pot fi desfășurate în Parcul Natural Porțile de Fier pot fi menționate: turismul montan (16 trasee turistice marcate), croaziere pe Dunăre (plecare din Orșova), turismul științific, observații ale speciilor de păsări, pescuitul sportive, festivități și sărbători tradiționale (Nedei, sărbători ale minorităților, festivaluri cultural-artistice), bucătăria tradițională, turism nautic internațional, sporturi nautice pe Dunăre (canotaj, caiac-canoe, ski-jet), ciclism de tură și mountain-bike, turism ecumenic, precum și vizitarea morilor de apă de pe văile Elișeva, Povalina, Camenița sau turism ecvestru.

Puncte de atracție care deosebesc aceste locuri de altele, la fel de speciale, din țară sunt: Mânăstirea Vodița (cel mai vechi așezământ monahal din Țara Românească, având ca intemeietor pe călugărul Nicodim), Mânăstirea Sfânta Ana (ctitorie a cunoscutului ziarist interbelic, Pamfil Șeicaru, cavaler al Ordinului ‘Mihai Viteazu’), Mănăstirea Mraconia, Catedrala Romano-Catolică situată în zona centrală a orașului Orșova, unică în România prin stilul său arhitectonic, Biserica Sf. Niculae cel Sărac și Cetatea Tri Kule.

Nu trebuie uitat, fără doar și poate, Chipul lui Decebal, un basorelief sculptat într-o coloană monolitică naturală de calcar, reprezentând chipul regelui dac. Situată la gura golfului Mraconia, capodopera reprezintă cea mai mare lucrare de acest gen din România, fiind chiar de trei ori mai înaltă decât Colosul din Rodos. Cu înălțime de 40 de metri și o lățime de 25 de metri, ea a fost construită între anii 1994-2004.

În plus, Peștera Gaura Ghindiei II (unde au fost descoperite urme de artă rupestră ce aparțin paleoliticului și neoliticului, dar și urme din perioada de locuire protodacică și dacică) și Peștera Veterani — care poate fi vizitată doar pe apă, cu barca — cunoscută din timpuri străvechi ca sanctuar al zeului Zamolxis, sunt menționate la capitolul atracții ale zonei.

În majoritatea localităților din Parcul Natural Porțile de Fier se desfășoară, anual, evenimente tradiționale ce au la bază frânturi și episoade religioase sau laice: Balul Mărțișorului (Ilovița, 28 februarie), Balul Turcilor (Belobreșca, Svinița, 27 februarie, Sichevița, 2 martie), Balul Izmenelor (Ilovița, 28 februarie), Fiii Satului (Ilovița, ultima duminică din luna iulie), Festivalul Smochinelor (Svinița), Festivalul Satelor Dunărene (Svinița, 1-2 mai), Festivalul Sportului (Svinița, 1-2 mai), Festivalul Muzical al Minorităților (Svinița, august), Ziua Școlii din Liubcova (Liubcova, septembrie), Festivalul minorităților (Bigăr), Concurs de teatru de păpuși pentru copii (Belobreșca) și Nedeile, care au date diferite de organizare pentru fiecare comunitate și sunt legate de hramul bisericii.

Tot pentru turismul recreativ, pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier, în raza localităților Șușca și Sichevița, s-a construit un loc de popas cu observator pentru păsări.

‘Obiectivele cele mai vizate sunt în Cazanele Dunării: Chipul lui Decebal, Grota Veterani, Peștera Ponicova, iar estimările arată că avem aproape 100.000 de vizitatori anual’, precizează Mircea Jiplea.

Management sustenabil pentru protejarea patrimoniului
Din punct de vedere al banilor europeni, statistica pusă la dispoziție de către Administrația Parcului Natural Porțile de Fier arată că, până la momentul actual, au fost și sunt în derulare trei proiecte în valoare totală de aproximativ 6,2 milioane de euro. De altfel, un proiect ce urmează să se finalizeze în luna noiembrie a acestui an este și singurul rămas în derulare, Este vorba despre o inițiativă prin Programul Operațional Sectorial Mediu, Axa 4, intitulată ‘RNP Romsilva — Administrația Parcului Natural Porțile de Fier, garant al unui sistem adecvat de management a biodiversității’. Administrația Parcului Natural Porțile de Fier este liderul de proiect și a cărui valoare se ridică la 2,477 milioane de euro.

Pe de altă parte, din anul 2004 și până în prezent, s-au mai derulat alte 13 proiecte diverse, prin finanțare comună cu diverse entități naționale și internaționale.

‘Turismul nu se poate dezvolta încă pe măsura potențialului natural existent. Unitățile de cazare nu sunt suficiente, nu prezintă suficiente dotări, aceasta contribuind la limitarea atractivității zonei. Din păcate, în ultima perioadă, există riscul dezvoltării unui tip de turism neorganizat, haotic, limitat la pescuit și petrecerea timpului liber pe malul Dunării, forme de turism ce pot aduce atingere patrimoniului natural al parcului’, atrage atenția directorul Parcului Natural Porțile de Fier.

De altfel, în ceea ce privește vulnerabilitățile sitului, cei care se ocupă de destinele zonei amintesc, printre altele, de introducerea animalelor domestice pe insule, precum și de actele de braconaj la vânătoare și pescuit.

Protecția habitatelor speciilor de floră și faună se impune pentru eliminarea impactelor negative cauzate prin pășunatul cu animale domestice în mod neorganizat și necontrolat, tăieri de nuiele de răchită, recoltarea de plante medicinale și aromatice, extragerea de materiale de construcție: nisip, pietriș și altele, precum și prevenirea poluării apelor cu deșeuri menajere și animaliere provenite din gospodăriile populației din localitățile situate în amonte.

La fel de expuse pericolului sunt și speciile de faună și floră, situație corelată de obicei cu presiunea asupra habitatului ocupat de acestea. În acest context, cartarea, menținerea unei stării de conservare favorabilă sau refacerea stării de conservare specială a habitatelor și monitorizarea lor înseamnă un punct important câștigat în protecția ariei naturale. Lista doleanțelor pe care administrația Parcului Natural Porțile de Fier a întocmit-o este generoasă și face referire la reducerea poluării fonice, interzicerea sau limitarea folosirii îngrășămintelor chimice, ierbicidelor sau pesticidelor, evaluarea calității apelor, combaterea braconajului la speciile de interes cinegetic și conștientizarea educarea continuă a comunităților locale asupra necesității ocrotirii și protecției speciilor de floră și faună.

În urmă cu 54 de ani, cercetătorul P. Jacuks dădea un verdict pentru zona în care, în prezent, și-a găsit locul Parcul Natural Porțile de Fier: Defileul Dunării dintre Porțile de Fier și Cazanele Mari este unul dintre cele mai interesante teritorii din sud-estul Europei centrale. Situație valabilă și azi într-un teritoriu marcat de istorie și biodiversitate.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Badea, editor: Mariana Nica)

Halep (23 ani), care nu mai ocupase locul secund în ierarhia jucătoarelor profesioniste din 11 mai, a jucat finalele ultimelor două turnee din circuitul WTA, fiind nevoită să abandoneze la Toronto, pe 16 august (în fața Belindei Bencic), iar duminică a cedat la Cincinnati.

Simona Halep este devansată de Serena Williams, care are mai mult de dublul punctelor româncei, podiumul fiind completat de Maria Șarapova, la doar 95 de puncte de Simona, care va fi a doua favorită la US Open, al patrulea și ultimul turneu de Mare Șlem al anului.

Românca a revenit pe locul secund, tot în dauna rusoaicei Maria Șarapova, și în clasamentul Road to Singapore, pentru calificarea la Turneul Campioanelor. Șarapova se menține încă în fața româncei în ierarhia premiilor obținute în acest an din circuitul WTA.

În top 100 mondial se află încă patru românce, Irina Begu, care se menține în continuare pe locul 28 (cea mai bună clasare a carierei), Monica Niculescu, aflată pe 37, adică trei poziții mai jos față de săptămâna precedentă, Alexandra Dulgheru, care a urcat o treaptă, pe 51, și Andreea Mitu, care staționează pe 74.

La dublu, România are trei jucătoare în prima sută, Irina Begu fiind cea mai bună, pe 48 (o treaptă mai jos față de săptămâna trecută), Raluca Olaru este pe 52, urcând două poziții, iar Monica Niculescu a coborât nouă locuri și se găsește pe 60.

Clasamentul WTA la simplu
1 (1). Serena Williams (SUA) 12.721 puncte
2 (3). Simona Halep 6.130
3 (2). Maria Șarapova (Rusia) 6.035
4 (5). Caroline Wozniacki (Danemarca) 4.735
5 (4). Petra Kvitova (Cehia) 4.526
6 (6). Lucie Safarova (Cehia) 3.550
7 (9). Ana Ivanovic (Serbia) 3.500
8 (7). Karolina Pliskova (Cehia) 3.335
9 (8). Garbine Muguruza Blanco (Spania) 3.245
10 (10). Carla Suarez Navarro (Spania) 3.190
………………………………………………………….
28 (28). Irina Begu 1.622
40 (37). Monica Niculescu 1.335
51 (52). Alexandra Dulgheru 1.036
74 (74). Andreea Mitu 780
116 (115). Patricia Maria Țig 513
176 (170). Sorana Cîrstea 286
184 (184). Ana Bogdan 274
270 (340). Mihaela Buzărnescu 161
278 (286). Alexandra Cadanțu 153
305 (304). Cristina Dinu 133
335 (334). Irina Maria Bara 115 etc.

Clasamentul WTA la dublu
1 (1). Sania Mirza (India) 9.355
2 (2). Martina Hingis (Elveția) 8.975
3 (3). Bethanie Mattek-Sands (SUA) 7.065
4 (4). Elena Vesnina (Rusia) 7.050
5 (4). Ekaterina Makarova (Rusia) 7.045
6 (6). Lucie Safarova (Cehia) 6.626
7 (7). Kristina Mladenovic (Franța) 5.035
8 (9). Flavia Pennetta (Italia) 4.675
9 (8). Cara Black (Zimbabwe) 4.615
10 (14). Casey Dellacqua (Australia) 4.220
………………………………………………………
48 (47). Irina Begu 1.580
52 (54). Raluca Olaru 1495
60 (51). Monica Niculescu 1405 etc.

Clasamentul WTA Road to Singapore la simplu
1 (1). Serena Williams (SUA) 9.165
2 (3). Simona Halep 4.895
3 (2). Maria Șarapova (Rusia) 4.321
4 (8). Lucie Safarova (Cehia) 2.909
5 (6). Karolina Pliskova (Cehia) 2.905
6 (4). Angelique Kerber (Germania) 2.900
7 (5). Carla Suarez Navarro (Spania) 2.897
8 (7). Garbine Muguruza Blanco (Spania) 2.759
9 (9). Petra Kvitova (Cehia) 2.478
10 (10). Timea Bacsinszky (Elveția) 2.472
……………………………………………………..
29 (30). Irina Begu 1.220
42 (40). Monica Niculescu 960
43 (41). Alexandra Dulgheru 959
83 (77). Andreea Mitu 578 etc.

Clasamentul încasărilor din circuitul WTA în 2015
1. Serena Williams (SUA) 9.792.645 dolari
2. Maria Șarapova (Rusia) 3.285.949
3. Simona Halep 2.771.675
4. Lucie Safarova (Cehia) 2.472.397
5. Garbine Muguruza Blanco (Spania) 2.400.651
6. Petra Kvitova (Cehia) 1.571.876
7. Carla Suarez Navarro (Spania) 1.508.537
8. Ekaterina Makarova (Rusia) 1.495.843
9. Timea Bacsinszky (Elveția) 1.419.392
10. Agnieszka Radwanska (Polonia) 1.319.838
……………………………………………………………
33. Irina Begu 689.520
47. Monica Niculescu 481.068
71. Alexandra Dulgheru 305.654
82. Andreea Mitu 279.667 etc.

AGERPRES (editor: Mihai Țenea)

Sursa foto: enrs.eu

În 2015, manifestările de comemorare au loc în Estonia, după cum menționează Rețeaua Europeană “Memorie și Solidaritate” (REMS) pe site-ul său www.enrs.eu.

În 2014, România s-a alăturat activității REMS în care erau angajate Polonia, Slovacia, Germania și Ungaria, potrivit www.iiccr.ro. Aderarea României la activitățile rețelei reprezintă un pas major în ceea ce privește istoria inițiativei REMS, fiind prima extindere a sferei de acțiune.

Sursa foto: enrs.eu

Anul trecut, Ziua europeană a comemorării victimelor stalinismului și ale nazismului a fost marcată în Letonia. În 2011, a fost adoptată Declarația de la Varșovia, prin care statele s-au angajat să amintească mereu despre consecințele devastatoare ale regimurilor totalitare, marcându-se pentru prima dată această zi la Varșovia, în Polonia. În anii următori, ziua de 23 august a fost comemorată în Ungaria și Lituania. În 2013, Rețeaua Europeană “Memorie și Solidaritate” s-a implicat în manifestările comemorative ale zilei și a lansat o insignă specială pentru a păstra memoria victimelor deportărilor în masă și a exterminărilor.

În 2008, Parlamentul European (PE) a declarat ca această zi să fie amintită drept Ziua europeană a comemorării victimelor stalinismului și ale nazismului, două regimuri care au măcinat continentul în secolul trecut. Rezoluția PE amintește că în timpul acestora au avut loc genocide, s-au încălcat drepturile și libertățile omului, au fost săvârșite crime de război și crime împotriva umanității pe care le condamnă și își exprimă respectul pentru victimele acestor crime, precum și regretul că accesul la documentele de arhivă din această perioadă este încă limitat. Membrii Parlamentului European au subliniat cu acest prilej că o înțelegere comună a trecutului este necesară pentru construirea viitorului comun. Marcarea zilei de 23 august ca zi internațională în amintirea victimelor totalitarismului a fost susținută și de Declarația de la Vilnius, din 2009, a Adunării Parlamentare a OSCE.

Pactul de neagresiune germano-sovietic a fost marcat la nivel internațional în anii ’80: în special, în America de Nord, unde emigranții politici din blocul sovietic au organizat ceremonii publice sub denumirea de “Ziua neagră Ribbon”. Aceste acțiuni au fost urmate de demonstrații în republicile baltice ale URSS, culminând cu formarea “Lanțului Baltic”, când două milioane de oameni și-au dat mâna pe parcursul a peste 600 de km de-a lungul Estoniei, Letoniei și Lituaniei în 1989, pentru a marca solidaritatea în lupta pentru independență față de Uniunea Sovietică.

Rețeaua Europeană Memorie și Solidaritate (REMS) este o rețea internațională al cărei scop îl constituie cercetarea, documentarea și popularizarea cunoștințelor despre istoria Europei în secolul XX, punându-se accent mai cu seamă pe prezentarea perioadei dictaturilor, a războaielor și a revoltelor sociale împotriva lipsei de libertate. Membrii Rețelei sunt: Germania, Polonia, Slovacia, Ungaria și România. Cercetători și oameni politici din aceste țări fac parte din conducerea REMS. De asemenea, țări precum Cehia, Austria și Letonia sunt reprezentate în rețea.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)