Multumesc info!! Numai lucruri interesante imi trmiteti, sa traiti!!

Anul acesta am ajuns in Cheile Pietrei Craiului, din Rasnov-Zarnesti, si mie mi s-au parut lungi si spectaculoase, si de acolo sus, trasee prin padure dus-coborat, diferite, pe langa superba comuna Magura,  la cabana Curmatura.

Dar e  posibil sa fie mai frumoase Cheile Sohodolului!!

E bine de stiut!!

Poate ca ati fost .

Sa auzim numai de bine!!

Foto: (c) www.un.org/en/events/againstnucleartestsday

În Rezoluția sa 64/35, de la 2 decembrie 2009, Adunarea Generală a desemnat 29 august ca o zi de comemorare împotriva testelor nucleare, ca urmare a închiderii la acea dată, în 1991, la Semipalatinsk, Kazahstan, a unuia dintre cele mai mari situri pentru testarea de arme nucleare din lume, potrivit www.un.org. Preambulul rezoluției subliniază faptul că trebuie să se depună toate eforturile pentru a se pune capăt testelor nucleare cu scopul de a evita efectele devastatoare și nocive ale acestora atât asupra vieții și sănătății oamenilor, cât și asupra mediului înconjurător. Renunțarea definitivă la efectuarea testelor nucleare este unul dintre mijloacele cheie pentru realizarea obiectivului — o lume fără arme nucleare.

Mesajul secretarului general al ONU, Ban Ki-moon, din 2015, reiterează apelul către toate statele nesemnatare încă, să semneze și să ratifice Tratatul privind interzicerea totală a testelor nucleare (CTBT). În mesajul pentru prezenta ediție a Zilei internaționale împotriva testelor nucleare se subliniază faptul că în 2015 se împlinesc șaptezeci de ani de la începuturile erei nucleare. De la mijlocul secolului trecut, de la 16 iulie 1945, realizarea Testului Trinity a condus la efectuarea până în prezent a peste 2.000 de teste nucleare peste tot în lume, fără a fi luate în calcul efectele devastatoare ale acestora asupra vieții umane.

Cel mai semnificativ mod de a cinsti victimele testelor efectuate este de a preveni realizarea lor în viitor. Tratatul privind interzicerea totală a testelor nucleare este esențial pentru eliminarea armelor nucleare. Este un mijloc viabil și din punct de vedere juridic, prin care se poate limita dezvoltarea cantitativă și calitativă a armelor nucleare.

Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a descris dezarmarea nucleară ca fiind un “bun public global de cel mai înalt ordin”, care deține cheia păcii și a securității. Ziua internațională împotriva testelor nucleare are în vedere acest concept important.

Al șaselea an al marcării Zilei internaționale împotriva testelor nucleare prezintă eforturile Națiunilor Unite, ale partenerilor acesteia și ale altor părți interesate, inclusiv ale statelor membre, ale organizațiilor interguvernamentale și non-guvernamentale, ale instituțiilor academice, ale rețelelor de tineret și mass-media în informarea și educarea cu privire la importanța renunțării la armele nucleare și la testarea acestora cu scopul de a obține securitate la nivel mondial.

În fiecare an de la lansarea acestei zile, sunt organizate diverse activități în întreaga lume, precum simpozioane, conferințe, expoziții, concursuri, publicații, emisiuni mass-media și altele, prin care se pledează pentru o lume fără arme nucleare și se atrage atenția aspra urgenței de a interzice testarea armelor nucleare odată pentru totdeauna. O serie de evenimente au avut loc la sediul Organizației Națiunilor Unite, pe parcursul anilor.

Ziua internațională împotriva testele nucleare va fi marcată la 10 septembrie, la sediul Organizației Națiunilor Unite, potrivitwww.un.org. Ceremonia oficială de inaugurare din acest an este marcată de o reuniune informală, convocată de către președintele celei de-a 69-a sesiunii a Adunării Generale, Sam Kutesa, și organizată în colaborare cu Misiunea Permanentă a Republicii Kazahstan. Reuniunea, la care participă diplomați, grupuri de reflecție, comunitatea academică, societatea civilă și mass-media, este axată pe atingerea unui numitor comun între diferitele abordări ale dezarmării nucleare și neproliferarea lor.

Mecanismul principal pentru eradicarea testelor nucleare este Tratatul privind interzicerea totală a testelor nucleare. Acesta a fost adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 septembrie 1996. Până în prezent, 183 de țări au semnat tratatul și 164 l-au ratificat, din totalul de 196 state, potrivit www.ctbto.org. Pentru ca tratatul să intre în vigoare trebuie ratificat de mai multe dintre statele cu capacități nucleare semnificative.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Cerasela Bădiță)

Poate să ne pară surprinzător sau neverosimil acest lucru, dar izvoarele istorice nu lasă loc de îndoială. În secolul V î. Chr., marele filozof grec Socrate a primit inițieri medicale și spirituale de la un TRACO-GET și a jurat să le respecte…

În condițiile în care nivelul de dezvoltare filozofică, științifică, artistică și socială a Greciei acelor vremuri este și astăzi un reper important al istoriei, a afla că traco-geții aveau cunoștiințe atât de avansate încât să fie apreciate de unul dintre cei mai mari gânditori ai Greciei antice (putem fi aproape siguri că nu doar Socrate a beneficiat de astfel de învățături Zalmoxiene), care a acceptat rolul de învățăcel, nu poate decât să ne surprindă în mod plăcut.

Astfel, un alt uriaș al Greciei antice, Platon, ne vorbește în Dialogul Carmides despre inițierile excepționale pe care Socrate le-a primit de la un medic traco-get și pe care a jurat să le urmeze întocmai. Ineditul acestor inițieri, viziunea holistică și înțelepciunea lor trebuie puse și în legătură cu anumite descoperiri arheologice făcute pe teritoriul României care confirmă, cu probe materiale, un nivel foarte avansat al practicii medicale la geto-daci, lucru despre care voi vorbi în partea a doua a acestui articol…

Să vedem însă ce spune Socrate, în dialogul Carmides, că l-a învățat Traco-Getul:

„Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descântec. Eu [Socrate] l-am învățat acolo în oaste (Socrate a participa ca infanterist la trei războaie – n.m.), de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] greci aveau dreptate să cuvânteze așa cum v-au arătat adineauri. Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: [anume] pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg [ca dintr-un izvor] ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales și în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflet înțelepciunea. Odată ivită aceasta și dacă stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul. Când mă învăța leacul și descântecele, spunea: Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul, ca să i-l tămăduiești cu ajutorul descântecului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă [a sufletului sau a trupului]. Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi – să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare. Și dacă vrei – potrivit povețelor străinului – să-mi încredințezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu descântecele tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide.”

Sursa traducerii: Izvoare privind Istoria României (Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes). vol. I. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, București, 1964 (pe www.dacoromanica.ro) via https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/09/06/platon-despre-invataturile-unui-medic-trac/

Dincolo de înțelepciunea învățăturilor, trebuie remarcat următorul pasaj: “Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare”. Ei bine, acest tip de jurământ, în contextul acelei lumi, are legătură cu caracteristicile unei școlile de inițiere în misterele naturii și ale vieții,în misterele spirituale.

Acesta este motivul pentru care istoricul Dan Oltean, în monumentala carte RELIGIA DACILOR (o găsiți aici: www.dacia-arat.ro), ne spune la pagina 81: „Adeptul get al lui Zalmoxis profesa medicina în cadrul armatelor grecești care luptau împotriva perșilor. Platon scrie cât se poate de explicit că respectivul medic era doar „UNUL dintre ucenicii lui Zalmoxis, despre care se spune că îi face pe oameni nemuritori.” Faptul că în Grecia erau mai mulți discipoli ai lui Zalmoxis reiese și din relatarea privind gruparea inițiatică în care a intrat pe bază de jurământ Socrate. Învățătura acestor medici geți, bazată pe practicarea descântecelor și apoi pe remedii naturiste, era secretă. Socrate nu a fost acceptat în interiorul acestei asociații medicale și religioase până nu a jurat că respectă secretul.”

Tot istoricul Dan Oltean ne explică contextul care a făcut ca mulți geți să trăiască în acea vreme în Grecia: “După invazia persană în Europa de Est, din anul 514 î. Chr, condusă de Darius I și după ce persanii i-au robit pe geții care s-au opus,unii dintre adepții lui Zalmoxis au reușit să scape și s-au refugiat în Grecia.” (Religia dacilor, pag.81)

Pentru a înțelege mai bine faptul că grecii îi admirau pe geți și că prezența lor ca învățători în Grecia nu este un lucru contra naturii, o exagerare, punctez două dintre lucrurile care se spuneau despre ei în acele vremuri:

1.Pitagora, despre geți (Legile morale și politice): “Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sunt nesfârșite, toate pământurile sunt comune, iar dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, ne spune Homer.”

2. Herodot, despre conflictul dintre Darius și geți (Istorii): „Înainte de a ajunge la Istru, (Darius) birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori.” Alţi traci s-au supus şi s-au predat fără lupte. „Geţii însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit (adică s-au opus, n.m.), au fost îndată robiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”

Iată deci că Pitagora și Herodot ni-i prezintă pe geți ca fiind CEI MAI ÎNȚELEPȚI, CEI MAI VITEJI, CEI MAI DREPȚI… Ori, dacă aceasta era percepția lor despre strămoșii noștri, existența unei școli getice de inițiere medicală și religioasă, chiar în inima Greciei antice, poate fi o realitate. Rămâne ca timpul să ne aducă la lumină și alte dovezi.

Mai târziu, istoricul got Iordanes ne vorbește, la o distanță de 1.000 de ani după Socrate, despre învățăturile (inclusiv medicale) pe care marele preot Deceneu, urmaș al lui Zalmoxis, le-a oferit dacilor,  „făcîndu-i cu mintea superiori celorlalte popoare.” (Getica)

Așa cum spuneam la începutul articolului, nivelul avansat de cunoaștere medicală al traco-geților, despre care Platon ne scrie în dialogul dintre Socrate și Carmides, este confirmat de descoperirile arheologice din România…

În acest sens, arheologul Hadrian Daicoviciu nu lasă loc de întors: „Ion Horațiu Crişan a descoperit o adevărată trusă medicală conţinând un bisturiu, o pensetă, mai multe văscioare pentru păstrarea substanţelor medicamentoase şi o placă mică de cenuşă vulcanică, materie care, presărată pe o rană, avea proprietatea de a grăbi cicatrizarea. Analiza chimică a arătat că ea provine dintr-un vulcan mediteranean, poate Etna. Cu ajutorul instrumentelor chirurgicale, preoţii-medici daci ştiau să execute operaţii grele şi complicate: craniul unui schelet descoperit la Poiana prezintă urme clare ale unei trepanaţii cicatrizate. Numeroase cisterne şi conducte aduse la lumină în Munţii Orăştiei atestă existenţa unor preocupări de igienă publică…”

Prin urmare, toate aceste dovezi pun în evidență, și din această perspectivă, reauacredința sau incompetența istoricilor și arheologilor români care pretind că traco-geto-dacii erau primitivi, iar cultura lor era una nesemnificativă. În realitate,lucrurile sunt exact invers, iar faptul că cercetarea arheologică românescă este sabotată și subfinanțată, iar istoricii și arheologii care au vorbit “prea mult” despre geto-daci, după 89, au avut probleme cu șefii lor științifici, ne vorbește mai degrabă despre dorința de a menține istoria noastră străveche îngropată,pentru a sluji unor interese care ne sunt străine!

Daniel Roxin

Loc sfânt amenajat de un bolnav de cancer

George Enescu în tinerețe

Astăzi, comuna în care a copilărit poartă numele său. A fost al 12-lea copil al Mariei Cozmovici-Enescu și al lui Costache Enescu, ceilalți unsprezece frați ai săi murind la vârste foarte fragede.

În 1884, după stabilirea la Cracalia (Botoșani) a părinților săi, Enescu va studia pianul și își va confecționa singur o primă vioară. Aici va fi în contact permanent cu muzica și cu lăutarii satului. La patru ani primește o vioară și începe să cânte, la început, sub îndrumările tatălui său, mai apoi, după ureche, de la un vestit lăutar din Dorohoi, Niculae Chiorul.

La cinci ani compune o primă lucrare, “Țara Românească, operă pentru vioară și pian”.

În 1886, viitorul artist îl întâlnește pe renumitul compozitor Eduard Caudella, de la Iași, care îi va îndruma primii pași în muzică, marcându-i hotărâtor destinul. Despre această întâlnire, mărturisea, într-un interviu acordat preotului Hodoroabă, în ziarul ieșean ”Opinia”, din 21 martie 1927: “…La vârsta de cinci ani m-a dus tatăl meu la el și i-am cântat așa cum învățasem după ureche. Mi-a spus că am talent și m-a trimis acasă să învăț notele. Le-am învățat de la un inginer din Dorohoi care studiase în Germania, iar la 7 ani tatăl meu m-a dus din nou la Iași de am cântat înaintea profesorului, de astă dată însă pe note “.

Casa Memorială “George Enescu” din Liveni (jud. Botoșani)

În toamna anului 1888, la sfatul profesorului Eduard Caudella, George Enescu se înscrie la Conservatorul de Muzică din Viena. Aici a studiat cu mari profesori ca Siegmund Bachrich și Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Ludwig Ernst (pian). De la J. Hellmesberger jr. va învăța și își va fixa elementele de bază ale studiului instrumentului care îl va face cunoscut mai târziu în lumea întreagă, precum și tradiția de interpretare a operelor lui Beethoven și Schubert. Director al Operei Curții de la Viena, profesorul său avea să-l ajute să cunoască întreaga tehnică a dirijării unei orchestre. Au urmat apoi cursurile teoretice muzicale cu profesorul de armonie Robert Fuchs.

Din această perioadă datează și primele sale interpretări, ca violonist. Astfel, la 11 ani, George Enescu a urcat pe podiumul de concert al sălii “Bösendorfer” din Viena, acompaniat de orchestra Conservatorului. Pe afișul din 26 ianuarie 1892, numele său figura cu “Faust-Fantasie”, de Pablo de Sarasate, o piesă considerată mai mult de efect tehnic decât componistic.

Enescu, în copilărie

Surprinzătoarea polivalență a lui George Enescu a fost imediat recunoscută. Criticii muzicali vienezi l-au numit “un Mozart român”, fiindcă stăpânea vioara și pianul cu o maturitate și o virtuozitate neverosimile pentru un copil. Ecourile vieneze au ajuns și în țară, iar de acum cronicile din gazetele străine aveau să fie reproduse periodic în ziarele românești.

Prima ieșire în afara Conservatorului a micului virtuoz a venit la 13 aprilie 1892, odată cu concertul “Fantasie”, de Henri Vieuxtemps, în compania organistului Eduard Kremser. Consacrarea micului violonist se va produce însă o săptămână mai târziu, când îl va înlocui pe concert-maistrul berlinez, Fritz Strauss, interpretând strălucit un “Capriciu”, de H. Vieuxtemps.

În 1894, considerat ultimul an “vienez”, în cadrul unui concert de binefacere, Enescu a interpretat prima parte din “Concertul pentru vioară și orchestră în mi minor”, al lui F. Mendelssohn-Bartholdy. A fost din nou menționat elogios de către cronicari. Astfel, perioada din “orașul muzicii” se încheie triumfător pentru Enescu, el cunoscând aici succesul ca interpret. Întâlnirile cu marii virtuozi și cu principalele formații europene în sălile de concert l-au îmbogățit cu noi experiențe legate de actul artistic.

Părăsind capitala Austriei, ajunge, în 1895, la Paris, unde rămâne până în 1899. Aici își va continua studiile la Conservatorul de Muzică, sub îndrumarea unor maeștri precum Jules Massenet, Gabriel Fauré (compoziție), M.P.J. Marsick (vioară).

La Paris, tânărul artist își impresionează profesorii, colegii și criticii muzicali. La 14 ani cânta la fel de strălucit la vioară, ca și la pian și era autorul mai multor “uverturi”. A fondat, tot aici, un “Trio instrumental” (1902), alături de Alfredo Casella și Louis Fournier, și cvartetul de coarde “George Enescu” (1904), împreună cu Henri Cassadesus, Louis Four­nier și Fritz Schneider, pe care le-a și condus.

În această perioadă au avut loc două evenimente importante în viața artistică a lui George Enescu. Un moment excepțional nu numai pentru biografia sa, ci și pentru istoria muzicii românești a fost primul recital de autor al unui creator român peste hotare, la numai 16 ani, care a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris. Muzicologul Viorel Cosma consideră acest moment drept “confirmarea apariției unui creator român de excepție în context internațional”. Cel de-al doilea eveniment are loc la 6 februarie 1898, când suita simfonică pentru orchestră ”Poema română”, compusă la 17 ani, este executată în primă audiție absolută, la Paris, având un imens succes.

Până la 24 de ani, avea în palmares următoarele compoziții: “Poema română” (1898), suită care întruchipează tablouri sugestive ale vieții rustice, cele două “Rapsodii” (1901-1902) pe teme naționale românești, “Suita nr.1 pentru de orchestră” (1903), “Simfonie” (1905). Alături de acestea, creația sa muzicală se va împlini și cu alte lucrări pentru orchestră: “Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră”, “Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste”, “Uvertura pentru concert”, “Uvertura triumfală”; concerte pentru pian și orchestră, pentru vioară și orchestră; poemul simfonic “Vox Maris”; trei suite, dintre care se remarcă mai ales cea de-a treia, “Săteasca”. A mai compus lucrări pentru formații de cameră (două cvartete de coarde și două cu pian, un octet pentru coarde și un dixtuor pentru instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel și pian, pentru vioară și pian (sonate), precum și piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică (cantatele “La Vission de Saul”, “L’Aurore” și lieduri).

Drumul afirmării mondiale a lui George Enescu, în creația simfonică, a fost marcat de “Rapsodiile române” (1901 și 1902), prin acestea contribuția sa artistică în secolul XX fiind de necontestat. În țară, prima audiție a “Rapsodiei române nr. 1 în la major” a avut loc, la 21 ianuarie 1912, cu Orchestra “Philarmonia” din Arad. Cea de-a doua rapsodie a fost auzită, pentru prima oară, la 7 februarie 1908, în sala Gaveau din Paris. Compozitorul dirijează în premieră cele două rapsodii, la 22 martie 1908, la Roma, la Academia de muzică ”Santa Cecilia”.

Opera “Oedipe” a fost scrisă de George Enescu după libretul lui Edmond Fleg, pornind de la subiectul bine cunoscut al tragediei clasice grecești. Orchestrația tragediei lirice în patru acte a fost terminată la 27 aprilie 1931, premiera absolută având loc cinci ani mai târziu, la 13 martie 1936, la Palais Garnier din Paris. Opera a fost primită cu un foarte mare entuziasm de public și de criticii muzicali, fiind considerată drept una dintre capodoperele muzicii dramatice ale secolului al XX-lea. În țară, “Oedip” a văzut lumina rampei la 22 seăptembrie 1958, la Opera Română din București, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în cadrul primei ediții a Festivalului național “George Enescu”.

Prima editie a Festivalului International George Enescu, 1958

“Oedipe” a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968), cea care avea să-i devină soție, la 4 decembrie 1937.

Lucrările sale au fost distinse cu prestigioase premii internaționale: Premiul de compoziție Pleyel din Paris, în 1903, Premiul discului, oferit de revista “Candide” din Paris, în 1933.

Creația sa componistică abordează aproape toate formele și genurile muzicale. Prin lucrările sale, a reușit sinteza între tradiția muzicală orientală, unde este inclusă și cea arhaică populară românească, și cultura muzicală europeană. Muzica populară, auzită în tinerețe mai întâi de la lăutari vestiți, apoi prin cunoașterea directă, a constituit întotdeauna pentru George Enescu un foarte bun aluat din care și-a plămădit operele. El a rămas atașat și interesat de arta “lăutarului”, de repertoriul lui și mai ales de… doină.

Enescu se mândrea cu tripla sa ipostază de compozitor, violonist și dirijor. “Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta”, declara artistul.

A fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa evoluând orchestre renumite din întreaga lume. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice și prin limpezimea concepției, prin sobrietatea, suplețea și expresivitatea gestului.

În țară, a dirijat pentru prima oară, Filarmonica din București, la 1 martie 1898, iar în 1921, la 8 decembrie, a dirijat “Lohengrin” de Richard Wagner, în cadrul spectacolului care a inaugurat Opera Română din București. Până la plecarea din țară, a concertat cu Orchestra simfonică “George Enescu” din Iași (1918-1920) și cu Filarmonica din București (1920-1946), al căror dirijor era.

Statuia lui George Enescu de la Tescani

Turneele întreprinse în străinătate, în Europa și SUA, aveau să-i aducă faima mondială. Remarcabil tălmăcitor al creației lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski sau Wagner, George Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale, care căpătaseră un incontestabil prestigiu internațional, creațiile unor compatrioți ai săi, atrăgând astfel atenția asupra tinerei școli muzicale românești.

Pentru încurajarea tinerelor talente și a promovării artei componistice românești a înființat, în 1912, premiul național de compoziție “George Enescu”, din beneficiul concertelor sale. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946, anul plecării sale definitive din țară.

În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societății compozitorilor români și primul ei președinte (până în 1948). Tot lui George Enescu i se datorează montarea unei orgi în sala Ateneului Român, în care răsunau concertele filarmonicii.

În a doua parte a vieții sale, George Enescu s-a dedicat pedagogiei. A susținut cursuri la Conservatorul de Muzică, dar și în străinătate, ca profesor de interpretare muzicală, la mari instituții din Franța, Italia, Marea Britanie sau la Universitatea din Illinois (SUA), și ca profesor de compoziție, la Universitatea Harvard (SUA).

În septembrie 1946, decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate regimul comunist. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite și Canada, se stabilește, cu soția, la Paris. În ultimul deceniu al vieții, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist și pianist, dar mai ales ca dirijor.

În anul 1954, în noaptea de 13 spre 14 iulie, George Enescu a suferit o congestie cerebrală, urmată de paralizie parțială. Câteva luni mai târziu, maestrului îi era decernat Premiul “Paganini”, din partea organizației “Association d’entraide des auteurs de musique professionnels de la SACEM”.

Constantin Silvestri, George Enescu și Dinu Lipatti, în portrete-afiș, 26 august 1958

George Enescu a murit în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, în apartamentul său din Rue de Clichy nr. 26 din Paris. A fost înmormântat la 7 mai, în Cimitirul “Pere Lachaise”, din capitala Franței.

Pe plan mondial, impunerea operei enesciene s-a produs lent, limitativ ca repertoriu. Este adevărat că Enescu continuă să rămână, după părerea multor interpreți și muzicologi, în ciuda cuceririlor tehnicii instrumentale, unul dintre cei mai dificili creatori. Scriitura sa muzicală, de o neobișnuită elaborare, solicită interpreți virtuoși, sensibili, compleți. Răsfoind afișele primelor audiții absolute sau cataloagele de discuri, se observă că de operele enesciene sunt legate nume prestigioase, ca Alfred Cortot, Yehudi Menuhin, David Oistrach, Jacques Thibaud, Eduard Colonne, Leopold Stokovski, Dinu Lipatti, Valentin Gheorghiu. Mulți dintre aceștia au fost elevii săi, ca Yehudi Menuhin, François Grumiaux, Ida Haendel, Cristian Ferras, Dinu Lipatti.

Sosirea lui Yehudi Menuhin la București, întâmpinat de George Enescu, 1946

Răspândirea în lume a operei enesciene se datorează, în cea mai mare parte, marelui dirijor Constantin Silvestri. De la “Rapsodiile române” până la “Suitele pentru orchestră”, de la “Octet” și “Dixtuor” până la opera ”Oedip”, el a promovat consecvent lucrările lui George Enescu. Ca dirijor al Orchestrei simfonice din Bournemouth (Marea Britanie), în mai puțin de un deceniu, Constantin Silvestri a reușit să “ducă” muzica lui Enescu din America de Sud până la Polul Nord, din Japonia și Australia până în Mexic, alături de principalele centre artistice din Franța, Marea Britanie, Olanda, Elveția, Spania, Germania, Italia, ca și din Danemarca, Suedia, Norvegia etc.

Recunoașterea lui George Enescu ca muzician complex și complet a fost întărită și prin alegerea ca membru al unor importante instituții din lume. A fost membru corespondent la Academia de Arte Frumoase din Paris (1929), al Academiei “Santa Cecilia” din Roma (1931), al Institutului francez din Paris (1936), al Academiei de Științe și Arte din Praga (1937), iar la 12 august 1948 avea să fie primit, ca membru titular onorific, în Academia Română.

AGERPRES/(Documentare — Ionela Gavril, redactori arhiva foto: Mihaela Tufega, Elena Bălan, editor: Marina Bădulescu)

Săptămâna aceasta vă propunem ”Salată orientală” și ”Prăjitura Balmoș”, ambele rețete fiind publicate în ”Carte de bucătărie — 1501 feluri de măncări” (1935), cu o prefață de Constantin Bacalbașa.

Salată orientală

Iei cartofi tăiați în bucăți, ceapă tăiată felii, ardeiu gras tăiat ca fideaua, fasole verde, pătlăgele roșii tocate rotogoale, măsline, sardele de Lissa curățate și tăiate bucățele. Le pui într’un castron cu sare și piper. Cartofii și fasolea să fie fierte, iar celelalte legume crude. Adaogi oțet și untdelemn, amesteci și dai la masă.

Aceste salăți cu pătlăgele roșii, nu trebue mâncate înainte de a fi trecut o oră după ce au fost făcute, și nu mai târziu de cinci ore. Mai înainte de o oră, pătlăgeaua roșie nu-i pătrunsă de sos, iar mult mai târziu, e pătrunsă prea mult.

Prăjitura Balmoș

Cantități: 1 kil. făină, 200 gr. zahăr, 100 gr. smântână, coajă de lămâe, 500 gr. brânză de vaci, 200 gr. unt.

Modul de preparare: Se face o cocă ca pentru tăieței din 2 ouă și 200 gr. făină, iar din restul de făină se face o foaie de plăcintă grecească. În timpul acestei preparări, brânza o dai prin sită apoi o amestecăm cu unt, cu puțină smântână, cu coajă de lămâe și zahăr în praf. Amestecă până devine o cremă. Pe urmă tapetăm o formă cu unt, punem o foae de tăeței, care a fost fiartă în apă cu sare, punem și foi de plăcintă grecească și stropim cu unt; după ce am pus vre-o 10 foi punem și brânză. Când se termină punem pe deasupra o foaie grecească. Se dă la coptor și pe deasupra se presară zahăr pisat.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Căprioriu a fost învinsă prin waza-ari de Matsumoto, cea care se impunea în fața româncei și în 2012, în finala Jocurilor Olimpice de la Londra.

Corina Căprioriu reușise să treacă în turul secund de spaniola Concepcion Bellorin, prin ippon, iar apoi a învins-o prin același procedeu tehnic, în optimile de finală, pe luxemburgheza Mano Durbach. În sferturi a dispus de unguroaica Hedvig Karakas, tot prin ippon, iar în semifinale a câștigat prin waza-ari meciul cu Catherine Beauchemin-Pinard (Canada).

Cea de-a doua reprezentată a țării noastre la categoria 57 kg, Loredana Ohâi, s-a oprit în optimile de finală, fiind învinsă prin yuko de portugheza Telma Monteiro, cvadruplă vicecampioană mondială. În primele două tururi, Ohâi reușise să treacă de Po Sum Leung (Hong Kong) și Arleta Podolak (Polonia).

Medaliile de bronz au fost adjudecate de franțuzoaica Automne Pavia (victorie la americanca Marti Malloy) și de mongola Sumiya Dorjsuren (a câștigat în fața canadiencei Beauchemin-Pinard).

România are până acum două medalii de argint, după ce Andreea Chițu a pierdut, marți, finala categoriei 52 kg, tot în fața unei japoneze (Misato Nakamura).

În continuare, pentru România vor evolua cei patru băieți deplasați la Astana, Cristian Bodîrlău, Denis Mititelu (ambii la cat. 81 kg), Valentin Radu (100 kg) și Daniel Natea (+100 kg).

AGERPRES (autor: Mihai Țenea, editor: Teodora Oprea)

Sursă foto: captură YouTube

Amplasat pe malul stâng al râului Prahova, în cartierul Posada al orașului Comarnic, lângă DN 1 și la circa 4 km de orașul Sinaia, deține o colecției impresionantă de trofee de vânătoare medaliate la concursuri naționale și internaționale, așa cum arată și siteul oficial al muzeului www.muzeulcinegeticposada.ro. De asemenea, prezintă numeroase trofee provenite din cunoscutele expediții cinegetice ale fostului dictator Nicolae Ceaușescu, precum și o gamă diversă de arme de vânătoare dar și de animale și păsări sălbatice împăiate, înfățișate în mediul lor natural, cu ajutorul dioramelor.

Sursă foto: captură YouTube

Muzeul a fost inaugurat la 26 noiembrie 1996, ca secție a Muzeului Național Peleș, înființarea sa reprezentând un act de educație în cunoașterea și ocrotirea faunei țării, cu o bogată biodiversitate, vânatul românesc fiind valoros nu numai din punct de vedere numeric dar și al calității trofeelor. Ulterior, printr-o hotărâre de guvern, muzeul a fost trecut în patrimoniul Regiei Naționale a Pădurilor — ROMSILVA. A fost supus unui amplu proces de renovare și redecorare și a fost redeschis publicului la 25 aprilie 2004.

Sursă foto: captură YouTube

Muzeul este adăpostit de o clădire pe două nivele din curtea Castelului Posada, sau Castelului Bibescu. Castelul a fost ridicat din porunca domnitorului Gheorghe Bibescu în anii premergători revoluției de la 1848, ca un conac tradițional de munte, fiind construit din piatră de râu. Ulterior, după cincizeci de ani a fost extins și transformat în castel, de nepotul său, George Valentin Bibescu. În timpul Primului Război Mondial a fost incendiat (septembrie 1915) de trupele germane, pentru a distruge arhiva Legislației Britanice, depozitată aici de Lordul Thomson despre care se spune că era amantul principesei Martha Bibescu, soția prințului Valentin Bibescu (din 1905). După Primul Război Mondial castelul a fost renovat și amenajat ca reședință princiară pentru familia Bibescu. În 1941, prințul a murit, iar după cel de Al Doilea Război, Mondial Martha Bibescu a părăsit România și s-a stabilit la Paris, astfel încât Castelul Posada a intrat in posesia statului român având diverse utilizări, potrivit siteului muzeului.

Colecțiile muzeale cuprind peste 2000 de trofee de vânătoare, animale împăiate, arme de vânătoare și obiecte cu specific vânătoresc. Uneltele și armele de vânătoare prezentate în cadrul expoziției variază de la pumnale, buzdugane, vârf de lance, sabie până la pistoale cu cremene și pușca cu cremene și capsă. De asemenea, o încăpere a muzeului este dedicată scriitorului Mihail Sadoveanu, un vânător și pescar pasionat.

Centrul de interes al expoziției îl prezintă trofeele etalate pe specii, după criteriul importanței cinegetice și spectaculozității lor: capra neagră, căprior, cerb comun, cerb lopătar, mistreț, urs, lup, vulpe, pisica sălbatică și râsul, sau muflonul. Sunt etalate și anomalii — mutații genetice care reflectă rolul vânătorului în gestionarea echilibrată a fondului cinegetic românesc.

Sursă foto: captură YouTube

Aici se află cele mai valoroase trofee de capră neagră, cerb comun dar și blănuri de urs brun medaliate cu aur la diverse concursuri internaționale. Cea mai mare dintre ele provine de la un exemplar vânat în anul 1984, în Harghita, de Nicolae Ceaușescu. Alte exponate deosebite ce pot fi admirate aici sunt cele capră neagră, vânat în Munții Făgăraș, în anul 1934 sau cerb comun, vânat în 2003. România a obținut: recordul mondial la capra neagră în 1937 la Expoziția Internațională de la Leipzig, record mondial la cerb în 1981 la Expoziția de la Plodiv, recorduri mondiale la craniu și blana de urs, cât și la blana de lup în 1985 la Expoziția de la Brano etc.

De asemenea, pot fi văzute aici exemplare ale unor specii dispărute din mediul natural, precum bourul sau zimbrul (exemplare ale acestuia din urmă păstrându-se doar în câteva rezervații), dar și numeroase exponate de coarne de cerb, de ciută, blănuri de urs, diorame cu mistreți, râși sau cu pisici sălbatice. O mare atracție o reprezintă blana de zimbru.

Sursă foto: captură YouTube

Seria exponatelor se încheie cu păsări răpitoare, de interes cinegetic precum bufnița, corbul, dropia, cocoșul de munte, fazanul, dar și câteva păsări de apă. Atractivă este diorama din Delta Dunării prezentată la etajul muzeului, într-o încăpere dedicată Deltei, unde pot fi văzute: cormorani, țigănuși, stârci, lebăda de vară sau gâsca de semănătură.

Sursă foto: captură YouTube

Muzeul Cinegetic al Carpaților “Posada” rămâne un adevărat sanctuar al trofeelor vânătorești, vizitat anual de peste 20 de mii de vizitatori.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)