Floarea de piatră (Portulaca grandiflora) sau portolac, cum este numită popular, aparține familiei Portulacaceae. Este nativă din America de Sud, întâlnită în câmpiile calde și uscate din nordul Argentinei, din Uruguay, din Paraguay și din Brazilia. A fost introdusă în grădinile europene la începutul anilor 1700.

Este o plantă anuală, căreia îi place soarele, fiind rezistentă și supraviețuind în zonele calde și uscate, potrivit www.ars-grin.gov. Este de statură mică, având o înălțime între 10-30 centimetri. Frunzele cărnoase și suculente sunt grupate, scurte și înguste, având până la 2 centimetri lungime. Florile de piatră înfloresc din iunie până târziu în toamnă și au culori variate: alb, roz, galben, portocaliu, roșu, mov. Florile unor soiuri se închid noaptea și în zilele înnorate. Fructul este o capsulă rotundă, de mici dimensiuni, ale cărei jumătăți superioare se desfac lăsând să se vadă și să cadă pe sol semințele foarte mici și de culoare gri-argintiu cu aspect metalic.

Petalele conțin acidul betulinic și betaxantina. Părțile aeriene au în compoziție carotenoizi, acizi polifenolici, flavonoide, polizaharide.

Portulaca grandiflora are comestibile frunzele și semințele, care se consumă crude, fierte sau murate. Deoarece are o consistență mucilaginoasă, planta este utilizată în diverse preparate. Semințele pot fi și măcinate, devenind o pulbere care este utilizată în supe sau este adăugată în cereale, potrivit www.naturalmedicinalherbs.net.

În medicina tradițională orientală, Portulaca grandiflora este folosită pentru ameliorarea durerilor de gât, pentru calmarea durerii la nivelul faringelui.

În medicina tradițională thailandeză, sucul proaspăt din frunze și tulpini este aplicat extern în cazul mușcăturilor de insecte, al arsurilor și al erupțiilor cutanate, conform www.pfaf.org. Întreaga plantă este cunoscută ca având efect depurativ.

Datorită conținutului foarte mare de fier și de vitamine, frunzele au fost, de asemenea, consumate ca legume, dar au fost folosite și pentru a-i vindeca pe cei bolnavi de scorbut.

În medicina chineză, planta este utilizată pentru a trata diverse tumori. Aceasta este utilizată, de asemenea, în tratamentele pentru hepatită și ciroză umedă cu ascită.

Studii recente au confirmat eficacitatea acestei plante asupra sistemului imunitar, în prevenirea aterosclerozei, precum și efectul ei antibacterian. Un alt studiu care și-a concentrat atenția asupra fenolilor pe care îi conține Portulaca grandiflora arată că aceștia pot avea acțiuni antioxidante mai mari decât cei din vitaminele convenționale C și E. Studiul a sugerat că extractele din Portulaca grandiflora ar putea fi utilizate ca surse naturale de antioxidanți.

AGERPRES /(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Potrivit aceluiași studiu, deși meseria de educator este una respectată, doar unul din patru părinți și-ar încuraja copiii să devină profesori.

“Având în vedere că țara noastră nu a fost inclusă până acum în ‘Studiul Global referitor la Statutul Profesorului’, ca româncă mi-am dorit să avem și pentru România date de încredere, care să reflecte percepțiile românilor atât față de meseria de dascăl, cât și față de cei care o practică”, a declarat Irina Anghel — Enescu, fondatoarea Triple Helix și membră a prestigiosului juriu internațional al Global Teacher Prize.

Conform studiului Triple Helix, 16,7% dintre români au pus pe primul loc profesorii atunci când li s-a cerut să ordoneze zece profesii prin prisma respectului personal pentru acestea. Pe primul loc este profesia de medic, aleasă ca fiind cea mai respectată profesie de 4 din 10 români. Apoi, în ordine, sunt respectate ocupațiile de profesor, cercetător, preot, programator, avocat, inginer, consultant în management, contabil și economist.

“Datele studiului nostru pun în evidență un fenomen interesant: în ciuda respectului mare pe care românii îl au față de meseria de profesor, doar unul din patru (25%) și-ar încuraja copiii să îmbrățișeze această profesie. Cu această cifră, ne situăm sub media țărilor incluse în Studiul Global privind Statutul Profesorului”, a subliniat Irina Anghel — Enescu, citată în comunicat.

Studiul mai arată că în România numărul celor care și-ar încuraja copiii să devină profesori este mai mic decât în țări precum: China (48%), Coreea de Sud (45%), Singapore (35%) sau Statele Unite (32%), dar mai mare decât în țări precum: Franța (23%), Germania (18%) sau Portugalia (12%).

Potrivit studiului Triple Helix, doar 14% dintre români consideră că profesorii sunt respectați de copii, cifră cu care România se situează pe unul dintre ultimele locuri, raportat la țările incluse în “Studiul Global referitor la Statutul Profesorului” — lucrare luată drept etalon în acest caz.

Mai mult, conform studiului Triple Helix, chiar și în cazul adulților, respectul pentru profesia de dascăl se erodează la generația tânără. Astfel, românii de peste 45 de ani pun pe primul loc această profesie — în proporție de 25% — spre deosebire de o pondere de numai 10%, în cazul celor care au vârstă între 18 și 35 de ani. De asemenea, respectul pentru această profesie este dublu în orașele mici și în mediul rural, prin comparație cu orașul București (20% versus 10%).

Datele pentru studiul Asociației Triple Helix au fost culese, în perioada 25 — 30 septembrie 2015, folosind panelul Daedalus Online. Studiul s-a efectuat pe un eșantion de 511 persoane, reprezentativ pentru populația României cu vârsta între 18 și 65 de ani.

AGERPRES/(AS — autor: Oana Ghiță, editor: Georgiana Tănăsescu)

În 1985, a fost desemnată, la San Francisco, de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, la recomandarea Comisiei pentru Așezări Umane a ONU, Ziua mondială a habitatului. Aceasta se sărbătorește în orașele din întreaga lume, în prima zi de luni din luna octombrie. A fost sărbătorită prima dată la 6 octombrie 1986, sub genericul ”Adăpostul este dreptul meu” (Shelter is my right).

Scopul principal al marcării Zilei mondiale a habitatului este de a reflecta cu privire la starea în care se află orașele noastre și la dreptul fundamental al fiecărui om de a avea un adăpost adecvat. În întreaga lume, atât în țările dezvoltate, cât și în țările în curs de dezvoltare, pornind de la marile orașele și până la cele mai mici așezări, se resimt efectele schimbărilor climatice, ale poluării, ale diminuării resurselor naturale, ale creșterii populației și inegalității economice. În acest context, această zi are rolul de a ne reaminti că toți locuitorii planetei poartă responsabilitatea pentru cum vor arăta în viitor orașele noastre.

Străzile și spațiile publice au fost adesea trecute cu vederea și subevaluate, dar sunt din ce în ce mai mult considerate ca fiind coloana vertebrală a orașelor. Spațiile publice sunt locuri care sunt accesibile tuturor cetățenilor, care pot avea diferite forme, pornind de la parcuri, străzi, trotuare, piețe și până la locuri de joacă, se menționează peunhabitat.org.

Programul pentru habitat al ONU a adoptat, în 2011, o rezoluție privind dezvoltarea urbană durabilă prin accesul la spații publice urbane de calitate.

Spațiile publice bine realizate pot contribui la consolidarea comunităților, la promovarea sănătății, dar și la bunăstarea tuturor cetățenilor, precum și la stimularea investițiilor, dezvoltării economice și durabilității mediului.

O planificare bine realizată de la început, precum și o gestionare corectă a spațiilor publice și străzilor reprezintă atuuri cheie în ceea ce privește atât traiul, cât și economia unui oraș: cresc valorile proprietăților, crește siguranța, sunt create noi legături sociale, calitatea mediului înconjurător se îmbunătățește, orașul devine mai atractiv, mobilitatea, în general, devine mai eficientă.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Masivul Buila, cu ale sale stânci izbitor de albe, care răsar pur și simplu din verdele pădurilor de molid, domină întregul peisaj. Frumusețile naturale ale zonei sunt întregite de numeroasele forme de relief carstic prezente prin chei, peșteri și avene.

Totul, aici, este într-o perfectă armonie: splendoarea muntelui, sunetul cristalin al celor 44 de izvoare nesecate din zona Costești, “amprenta” celor 100 de peșteri și…divinitatea care te înconjoară din salba de schituri și de mănăstiri.

O istorie recentă

Parcul Național Buila-Vânturarița, sit al Rețelei Ecologice Europene Natura 2000, a fost înființat prin HG 2151/2004 și este administrat, din 2006, de către Regia Națională a Pădurilor — Romsilva în parteneriat cu Asociația Kogayon, organizație non-guvernamentală din localitatea Costești-Vâlcea. Cel mai mic parc național din România este situat chiar deasupra medianei județului Vâlcea și este vizibil ‘peninsular” din trei părți, de la distanțe de peste 30 de kilometri.

Parcul are șase puncte de intrare, trei prin comuna Costești, unul pe Valea Bistriței vâlcene și două pe Valea Costești. Acesta cuprinde creasta calcaroasă liniară a Masivului Buila-Vânturarița, cu o lungime de circa 14 kilometri, de la vest de cheile Bistriței vâlcene, până la est de Cheile Olănești (Folea), creastă dominată de cele două vârfuri care dau numele masivului: Vârful Buila (1.849.metri) și Vârful Vânturarița Mare (1.885 metri). Altitudinea absolută este în Vârful Vânturarița Mare, iar cea minimă la ieșirea Bistriței din chei (550 metri).

Sursa foto: www.buila.ro

Alte vârfuri principale ale masivului sunt de la sud-vest spre nord-est: Arnota (1.183,7 metri), Muntele Cacova (1.525,1 metri), Muntele Piatra (1.643 metri), Muntele Albu (1.658,9 metri), Buila (1.848,6 metri), Ștevioara (1.847 metri), Vioreanu (1.866 metri) și Vânturarița Mică (1.655 metri).

Legătura masivului cu Munții Căpățânii este făcută prin Plaiul Netedu (inter-fluviul dintre râurile Bistrița și Costești), Plaiul Lespezi (inter-fluviul dintre râurile Costești și Cheia) și Plaiul Hădărău (inter-fluviul dintre râurile Cheia și Olănești).

Tradiția locului în faună și diversitate

Datorită caracterului de insularitate și accesibilității dificile, în masiv s-au păstrat nealterate numeroase elemente ale patrimoniului natural: habitate naturale, păduri virgine, numeroase specii ocrotite ale florei și faunei, situri mineralogice și paleontologice, peșteri. Masivul prezintă caracteristicile specifice reliefului carstic, cu numeroase forme exocarstice (chei, abrupturi calcaroase, doline, câmpuri de lapiezuri, grohotișuri calcaroase, hornuri, ace, strungi) și endocarstice (peșteri și avene).

Aici se întâlnesc numeroase specii protejate ale florei (floarea de colț, ghințura galbenă, crinul de munte sau cel de pădure, ienupăr, garofițe, orhidee și iedera albă), dar și ale faunei. Masivul oferă condiții pentru supraviețuirea celor mai importante dintre carnivorele mari, precum ursul, lupul sau râsul. Dintre mamiferele mici care înnobilează locurile întâlnim pisica sălbatică, jderul de pădure sau bursucul, iar peșterile ascund nu mai puțin de nouă specii de liliac. Erbivorele mari sunt reprezentate de capra neagră, cerb sau căprior.

Vertebratele își au și ele locul lor în aceste habitate, de aceea regăsim pești (păstrăv, lipan, moioagă, zglăvoc), dar și amfibieni (salamandra, tritonul, buhaiul de baltă cu burta galbenă, broasca roșie de pădure sau broasca râioasă brună). Nu lipsesc reptilele, iar dintre acestea pot fi menționate gușterul, șopârla de ziduri, șarpele de alun sau vipera. Păsările întregesc ecosistemul parcului cu gaia roșie, șerparul, acvila țipătoare mică, vânturelul de seară, caprimulgul, ciocănitoarele de munte și de de stejar, buha, codobatura și cocoșul de munte.

Conform Manualului Habitatelor din România, în Parcul Național Buila-Vânturarița, se găsesc peste 23 de tipuri de habitate, dintre care 17 tipuri au corespondent la nivel european și sunt considerate prioritare.

Potențialul turistic și cultural al zonei

“Poziționarea geografică a Parcului Național Buila-Vânturarița în zona montană cunoscută sub numele de ‘Oltenia de sub munte’, în apropierea stațiunii Băile Olănești și a stațiunii turistice Horezu, favorizează dezvoltarea turismului sub forme diverse. Potențialul turistic al parcului îmbină elemente ale cadrului natural cu peisaje deosebite și numeroase atracții speologice, la care se adaugă obiective monahale de patrimoniu cu valori culturale și istorice deosebite”, a subliniat, pentru AGERPRES, directorul Administrației Parcului Național Buila-Vânturarița, Cosmin Botez.

Nu trebuie uitat faptul că, pentru iubitorii naturii, zona oferă nu mai puțin de 19 trasee turistice.

Parcul Național Buila-Vânturarița și zona care îl înconjoară este habitatul unuia dintre cele mai mari efective de capră neagră, fiind muntele transhumanței ce oferă călătorilor cele mai înguste chei în calcar din România — Cheile Bistriței. Trovanții sau “pietrele care cresc”, cum le spun oamenii locului, sunt vedetele comunei Costești, care deține, de altfel, singurul muzeu din lume dedicat trovanților. În zonă sunt expuse, în aer liber, pe o suprafață de un hectar, peste 100 de sculpturi surprinzătoare din piatră: forme bizare, milimetrice sau de dimensiunea unui om, pe care natura le-a creat cu sute de mii sau chiar cu milioane de ani în urmă. Tot din aceste zone izvorăsc cele mai multe râuri din județul Vâlcea: Olănești, Cheia, Govora, Luncavăț, Bistrița, Romani sau Cerna.

Un plus de valoare, unicitate și atracție îl constituie existența în imediata apropiere a parcului a numeroase obiective cultural-istorice, salba de mănăstiri și schituri Horezu, Bistrița, Arnota, Iezer, Pahomnie, Pătrunsa sau Mănăstirea Frăsinei. Numită și Athosul românesc, mănăstirea dintre frasini este un tărâm interzis femeilor, din cauza groaznicului blestem lansat, la 1867, de Sfântul Calinic, care oprește cu strășnicie femeile să intre în mănăstire. Cele care, totuși, s-au aventurat și-au pierdut mințile sau sunt grav bolnave, spun oamenii locului. Nu trebuie uitate nici bisericile rupestre din Peștera Liliecilor, obiceiurile, meșteșugurile și arhitectura tradițională din satele de la poalele muntelui.

Sursa foto: www.buila.ro

Deși parcul nu beneficiază de un număr mare de turiști, cei mai mulți fiind atrași în special de spiritualitatea locurilor, există și zone de escaladă și cățărare situate în Cheile Olăneștiului, Cheile Cheii și Cheile Bistriței. Acestea cuprind cinci zone principale de cățărare, cu peste 150 trasee de diferite grade de dificultate. Trebuie menționate și traseele tematice realizate de-a lungul anilor în parc, respectiv “Porțile Parcului Național Buila-Vânturarița — Natură și spiritualitate” (traseu tematic care începe de la poarta Mănăstirii Bistrița din vecinătatea Cheilor Bistriței și ajunge la Schitul 44 de Izvoare în satul Pietreni), “Traseul Ranger Junior” (începe din punctul Prislop și urcă până în apropiere de Curmătura Builei), “Traseul Poveștile Pădurii” (din satul Pietreni și până în apropierea Mănăstirii Pătrunsa).

De asemenea, în apropierea parcului se află trei obiective majore situate în zona Horezu, respectiv “Muzeul Trovanților” de la Costești, “Piramidele” de la Slătioara, ca obiective naturale, și “Culele” de la Măldărești, ca obiective istorice.

“Numărul mediu de turiști pe an este cuprins între 2.200 și 4.500, iar majoritatea turiștilor sunt turiști monahali, a căror durată de vizitare este în medie de o zi, dar există între 150 și 300 de turiști a căror durată medie de vizitare este între o zi și 3 zile”, precizează șeful Parcului Național Buila-Vânturarița.

Rețeaua unităților de cazare din zona Parcul Național Buila-Vânturarița cuprinde hotelurile din Rm. Vâlcea, Băile Olănești și Horezu, dar și pensiunile turistice din localitățile de la poalele Masivului Buila-Vânturarița: Horezu, Costești, Bărbătești, Cheia și Olănești, precum și unitățile de cazare în Mănăstirile Bistrița și Horezu. În parc există o singură cabană turistică, Cabana Cheia, aflată pe versantul nord-vestic al crestei, la intrarea Râului Cheia în sectorul de chei omonim. În zona montană se află patru refugii turistice amenajate, unde se poate dormi în condiții de bivuac, respectiv Curmătura Builei, Poiana Scărișoara sau Piscul cu Brazi.

Obiceiuri și meșteșuguri

Parcul Național Buila-Vânturarița se află într-o zonă în care locuitorii satelor de la poalele munților și-au mai păstrat tradițiile, meșteșugurile și obiceiurile, iar acestea merită conservate și promovate în continuare, mai ales că locul este vestit pentru olărit (ceramica de Horezu), covoarele oltenești, obiecte artizanale din lemn, portul și tradițiile păstorești, dar și pentru produsele tradiționale locale: fructe, țuică, brânzeturi sau miere.

Arhitectura specifică zonei este bazată pe prelucrarea lemnului și a pietrei, cele mai la îndemână materiale în zona Olteniei de sub munte. Aici, casele construite sunt cu pridvor (prispă) în față, sub care de obicei se află beciul. Temelia este construită din piatră zidită cu mortar, pereții sunt construiți din bârne din lemn tencuite, acoperișurile sunt din șindrilă (șiță), iar magaziile (căsoaie) și adăposturile pentru animale (grajduri, fânare) sunt construite tot din lemn, potrivit informațiilor publicate pe site-ul www.buila.ro.

Legendele locului

Numele localităților aflate în inima Olteniei sunt pline de legendă. Astfel, se spune că aici ar fi existat un cioban bogat care stăpânea ținuturile deluroase de la poalele Builei, după cum reiese din povestea scrisă pe pagina de internet dedicată Parcului Natural Buila-Vănturarița. Ciobanul avea patru fii pe numele lor Costea, Bărbat, Dobre și Bodea, cărora le-a împărțit moșia și care, la rândul lor, și-au întemeiat satele Costești pe Valea Costești, Bărbătești și Bodești pe Valea Otăsăului și Dobriceni pe Valea Dobricenilor.

În ceea ce privește întemeierea Mănăstirii Arnota, legenda spune că, înainte de a deveni domnitor al Țării Românești, Matei Basarab a scăpat de urmărirea unei cete de turci schimbând veșmintele cu un arnăut de-al său, de unde a provenit și numele locului Arnota (muntele și mănăstirea), ascunzându-se într-o mlaștină. Pe locul acesteia a construit ulterior o mănăstire, când a fost înscăunat domn, aceasta fiind de altfel și locul unde se odihnește atât domnitorul, cât și tatăl său.

Legenda Schitului Pahomie și a lui Sava Haiducul spune că Pahomie, numele de călugăr al marelui ban Barbu Craiovescu, ctitorul Mănăstirii Bistrița, zidește între anii 1519 — 1520 Schitul Pahomie, în amintirea faptului că la Izvorul Frumos, în pustietatea Masivului Buila, în drumul pe care-l căuta prin pădure ca să ajungă la Sibiu, își găsește salvarea de urgia lui Mihnea cel Rău. Printre prietenii săi se afla căpitanul de oaste Sava, devenit Sava Haiducul, deoarece, zăbovind stăpânul său de mai multă vreme în aceste locuri, a făcut deseori incursiuni prin localitățile învecinate pentru a face rost de hrană.

Schitului Pătrunsa are hramul ‘Cuvioasa Paraschiva’, de la numele mamei episcopului Climent. Acest schit a fost construit în anul 1740 de Episcopul Climent al Râmnicului, în amintirea nașterii sale în aceste locuri. Mama sa, Paraschiva Modoran din Pietrarii de Jos, era fugară peste munte de frica unei invazii turcești și, adăpostindu-se la poalele Muntelui Buila, a fost ‘pătrunsă de durerile facerii” în locul numit astăzi Pătrunsa.

Proiecte pentru dezvoltare durabilă

Potrivit informațiilor oferite de directorul Parcului, din 2004 și până în prezent, au fost derulate de administrația parcului, în colaborare cu alte organizații, sau se află în curs de derulare un număr de 16 proiecte. Unul dintre acestea este ‘Revizuirea planului de management al PNBV și strategia de monitorizare a conservării habitatelor și speciilor de interes comunitar’, acesta beneficiind de fonduri europene din POS Mediu în valoare de 1,32 milioane de lei.

În același timp, există multe ale proiecte de valoare mai mică, dar importante, precum ‘Porțile Parcului Național Buila-Vânturarița, natură și spiritualitate’, finanțatori fiind Fundația pentru Parteneriat și Consiliul Județean Vâlcea — cu 35.429 lei, ‘Implementarea Rețelei Ecologice Natura 2000 pe teritoriul PNBV și realizarea Planului de Management al Parcului’ — în valoare de 30.500 lei, sume provenite de la Administrația Fondului pentru Mediu, ‘Ranger Junior al PNBV-Sit Natura 2000’ — 34.450 lei, și ‘Rangeri Juniori, prieteni ai PNBV’ — 27.715 lei, finanțatorii principali ai proiectelor fiind Fundația pentru Parteneriat și Mol România. Mai pot fi menționate proiecte precum ‘Oltenia de sub Munte — destinație ecoturistică — 37.300 lei, sau cele de monitorizare a unor specii reprezentative ale parcului și de reconstrucție a unor refugii turistice.

Sursa foto: www.buila.ro

“Valoarea fondurilor europene și naționale atrase până în prezent se ridică la circa 1,6 milioane de lei, din care fonduri europene 1,032 milioane lei și fonduri naționale — 569.839 lei. Fondurile atrase au fost orientate spre cercetare/monitorizare, dotare cu echipament de cercetare/monitorizare, echipamente de teren, de birou, infrastructură turistică (re-marcare trasee turistice, amenajare poteci tematice, reconstrucție refugii turistice), promovare a parcului (pagina web, pliante, broșuri, albume foto, tricouri personalizate, pălării personalizate, rucsacuri personalizate, broșuri de educație ecologică etc.), dotare cu mașină de teren. Pentru viitor, avem în vedere derularea unor proiecte proiecte care să vizeze monitorizarea speciilor și habitatelor din parc, pentru întreținere/îmbunătățire infrastructură, construire și amenajare centru de vizitare al parcului, dotare cu echipamente (de cercetare, de birou, de teren)”, precizează directorul Cosmin Botez.

Acesta a subliniat că, la momentul actual, parcul nu se confruntă cu probleme majore, chiar dacă și aici, ca și în alte arii protejate din țară, administrația întâmpină probleme legate de mici vandalizări ale panourilor informative și ‘amintiri’ lăsate de turiști sub forma deșeurilor.

Parcul Național Buila-Vânturarița, din regiunea Olteniei de Sub Munte, cu ale sale creste muntoase și peisaje de vis, dar și cu o biodiversitate atât de valoroasă, oferă într-un spațiu restrâns o adevărată splendoare, o resursă inegalabilă de frumusețe naturală, nealterată de mâna omului, care trebuie protejată și pentru cei din generațiile viitoare.

AGERPRES/(AS — autori: Mariana Nica, Daniel Badea, editor: Oana Tilică)

Sursa foto: www.oar.org.ro

La cea de-a XX-a reuniune a Consiliului Uniunii Internaționale a Arhitecților de la Barcelona (din 1997) s-a decis ca Ziua mondială a arhitecturii să se celebreze la aceeași dată cu ziua dedicată habitatului, în prima zi de luni a lunii octombrie.

Prin tema aleasă pentru anul 2015, ”Arhitectura, Construirea, Clima. Angajamente și soluții”, membrii, organismele de lucru și partenerii Uniunii Internaționale a Arhitecților (UIA) vor pune în evidență legăturile care unesc arhitectura și cultura, împreună constituind izvor de interpretări, de bogăție. Ei se vor mobiliza luni, 5 octombrie 2015, pentru promovarea de acțiuni și soluții menite să pună în practică rolul considerabil al arhitecturii și urbanismului în adaptarea la schimbările climatice globale, una dintre cele mai mari provocări ale timpurilor noastre, se arată într-un comunicat al Ordinului Arhitecților din România, postat pe site-ul www.oar-bucuresti.ro.

Coordonând o serie de evenimente și sesiuni dedicate arhitecturii, urbanismului și construirii responsabile și participând, prin intermediul unei delegații conduse de președintele Esa Mohamed, la reuniunile COP 21 de la Paris (30 nov.-11 dec. 2015), UIA va reprezenta profesia de arhitect la nivel mondial și va evidenția contribuția, în acest domeniu, a arhitecților din întreaga lume.

UIA recomandă organizarea de evenimente, care să evidențieze cultura ca o parte vitală a procesului de arhitectură și să ilustreze potențialul acesteia în rezolvarea provocărilor cu care se confruntă arhitecții în exercitarea profesiei lor. Aceste noi abordări recunosc rolul culturii ca un sistem de valori și resurse pentru construirea și dezvoltarea durabilă, relevând necesitatea de a folosi experiența generațiilor trecute și recunoașterea culturii ca parte a bunurilor comune globale și locale. Puterea extraordinară a culturii poate fi valorificată atunci când există o abordare axată pe oameni și așezăminte, experiența culturală fiind integrată în programele de dezvoltare și inițiativele de consolidare a păcii.

Organizația Națiunilor Unite recomandă integrarea dimensiunii culturale în mod sistematic în definiții ale dezvoltării durabile și ale creșterii bunăstării, prin politici și programe de dezvoltare naționale și regionale. Diversitatea culturală implică soluții diferite de dezvoltare. O înțelegere a culturii, ca o deschidere spre evoluție și o abordare bazată pe drepturi și respectul pentru diversitate, va permite oamenilor să trăiască așa cum aleg ei, sporind astfel oportunitățile și capacitățile umane, promovând în același timp înțelegerea reciprocă și schimburile între popoare.

AGERPRES /(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Andreea Onogea)

Sursa foto: Captură foto / youtube.com

În alegerea temei “Profesori puternici, pentru societăți durabile. Mobilizare pentru un plan de acțiune pentru 2030”, s-a plecat de la premisa că profesorii nu sunt simple mijloace prin care se implementează obiectivele din educație, ci reprezintă principala cale spre sustenabilitate și spre întărirea capacității statelor în crearea unor societăți bazate pe cunoaștere, valori și etică. Cu toate acestea, profesorii trebuie să facă față unor provocări continue legate de lipsa personalului, de insuficiențe în procesul de formare sau de precaritatea statutului lor, menționează site-ul unesco.org.

Un alt motiv pentru care Ziua mondială a educației are în centru, în 2015, consolidarea statutului profesorilor este acela că, pentru realizarea obiectivului privind învățământul primar universal 2020, statele ar trebui să recruteze 12,6 milioane de cadre didactice.

În acest context, Ziua mondială a educației din 5 octombrie 2015 subliniază necesitatea de a consolida capacitățile cadrelor didactice atât ca etapă indispensabilă în realizarea unei educații de calitate, cât și ca mijloc pentru crearea unor societăți durabile.

Același scop vizând consolidarea statutului profesorilor a fost afirmat, în 2015, și prin Declarația de la Incheon, din mai 2015, când 160 de state participante s-au angajat să respecte următoarele obiective: să ofere profesorilor pârghii prin care să poată acționa; să se găsească mijloace de recrutare adecvate pentru cadrele didactice; profesorii să beneficieze de formare profesională și calificări și să fie motivați. Și Summit-ul de la Oslo, din iulie 2015, dedicat educației, a subliniat necesitatea de a investi în formarea cadrelor didactice.

Ziua mondială a educatorilor adună anual sute de mii de elevi, părinți și activiști din întreaga lume, pentru a aduce un omagiu tuturor cadrelor didactice care au fost în mod direct sau indirect afectate de o criză majoră. Se pleacă tot timpul de la premisa că rolul profesorilor și al celorlalte categorii de personal din educație este vital pentru reconstrucția socială, economică și intelectuală a fiecărei țări.

Această zi a fost desemnată la 5 octombrie de către UNESCO pentru a marca semnarea, în 1966, a ”Recomandării UNESCO/ILO privind statutul profesorilor” (1966) și ”Recomandarea privind învățământul superior” (1997), principalele documente de referință privind cadrele didactice la nivel internațional.

”Education International”, federație globală a Uniunii Sindicatelor Cadrelor Didactice, consideră că această zi trebuie să fie recunoscută și sărbătorită la nivel internațional, iar principiile celor două recomandări trebuie respectate de fiecare stat în parte. Începând cu 1994, la 5 octombrie, federația a lansat o campanie de promovare a meritelor cadrelor didactice și a contribuției aduse de aceștia în procesul educațional, la nivel mondial.

AGERPRES (Documentare — Ionela Gavril, editor: Marina Bădulescu)

Chiar dacă meșteșugurile îmbrățișate și învățate uneori la bătrânețe nu aduc familiilor lor o bogăție materială de invidiat, acestea asigură un trai decent celor care decid să nu aștepte nimic de la nimeni și să-și ia viața în propriile mâini.

Așa s-a întâmplat și cu Viorel Marian din Fălticeni, județul Suceava, care s-a prezentat la Simfoniile Toamnei de la Târgu Mureș cu linguri din lemn sculptate cu simboluri românești, o pasiune care, spune el, s-a născut din necesitatea de a supraviețui.

”M-am apucat de acest meșteșug ‘de bună voie și silit de împrejurări’, cum se spune. Înainte de a ciopli lemnul în mod artistic am lucrat la Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Fălticeni și acolo am fost tâmplar-mecanic, mecanic de întreținere mașini și utilaje. Am avut eu încercări de a modela artistic lemnul, însă nu am fost mulțumit. Prin 1995 au făcut restructurări și atunci a trebuit să îmi găsesc alt loc de muncă. Am lucrat 5 luni la un patron, apoi am încercat ceva pe cont propriu. Aveam un prieten care lucra linguri din lemn și m-a sfătuit să încep să cioplesc în lemn. El, în perioada studenției, mai făcea cruciulițe și le vindea. Fiind într-un moment mai dificil, am zis că nu mi-ar strica ajutorul lui Dumnezeu și primele obiecte sculptate au fost cruciulițele de purtat la gât, pe care am început să le vând în preajma mănăstirilor. Am început cu Mănăstirea Voroneț, Gura Humorului și apoi cele din Suceava și Iași”, ne-a dezvăluit meșteșugarul.

Viorel Marian a subliniat că viața sa a luat o întorsătură neașteptată în timpul pelerinajului de Sfânta Parascheva de la Iași, unde își comercializa cruciulițele sculptate, ocazie cu care o învățătoare din județul Bihor s-a dovedit a fi îngerul său păzitor.

”M-am apucat destul de târziu de sculptură, în urmă cu 20 de ani, la vârsta de 33 de ani — eram un antitalent la arte — însă s-a întâmplat să fiu văzut de cineva, care m-a recomandat Muzeului de Etnografie din Sibiu. De acolo am primit o invitație la un târg de meșteri, unde erau meșteșugari din toată țara. (…) De Sfânta Cuvioasă Parascheva, când este pelerinaj la Iași, o învățătoare din Sântandrei, de pe lângă Oradea, era în excursie cu un grup de elevi și a văzut cruciulițele pe care le făceam. A cumpărat câte un model din fiecare și a luat și datele de contact. Ulterior, am aflat că acea învățătoare cunoștea un etnograf de la Sibiu, căruia i-a arătat ce cruciulițe a cumpărat de la mine și așa s-a ajuns ca în octombrie deja să se știe de mine. Apoi am primit o invitație la un târg etnografic. După ce am ajuns în baza de date a Muzeului de Etnografie din Sibiu, am început să primesc invitații de peste tot la târguri de meșteșugari la muzeele de etnografie din țară. Primii doi-trei ani am mers la târguri cu cruciulițe, acolo am aflat despre simbolurile de pe linguri și am început să fac linguri”, povestește Viorel Marian.

Acesta lucrează acum mai mult linguri de lemn sculptate cu simboluri românești, după ce s-a documentat temeinic despre ce anume reprezintă fiecare de la sculptorii mai în vârstă, de la etnografi și din cărți.

”M-au atras cei care lucrau tot în lemn, am văzut diverse linguri și am aflat de la ei că fiecare model sculptat are o semnificație spirituală. De exemplu, motivele pe care le pun eu acum pe lingurile de lemn sunt simboluri solare, simbolul speranței, simbolul iubirii, simbolul belșugului, coloana vieții, pomul vieții, sursa vieții — apa — multe dintre ele le-am aflat de la meșteșugarii mai în vârstă, de la etnografi și din cărți. Mi s-a părut că ar fi păcat să se piardă pentru că, umblând prin țară pe la târguri, am văzut că unii meșteri fac modele doar pentru că așa se face, fără să știe ce simbolizează. În plus, mulți fac doar linguri pentru bucătărie, simple, fără sculptură”, susține meșteșugarul.

Viorel Marian lucrează la o lingură din lemn de plop în jur de 3 ore și jumătate, la una din cireș — peste 4 ore, munca sa costând între 35 și 55 de lei, în funcție de esența de lemn și complexitatea modelului de pe mâner.

”Munca ar fi plătită dacă oamenii și-ar permite să plătească banii aceștia. Am avut situații în care oamenii au spus că e ieftină, însă mulți sunt cei care le apreciază, dar nu și le permit. Eu încerc să trăiesc, depinde de așteptările fiecăruia, eu trăiesc de 20 de ani și îmi întrețin familia — am o fată la masterat la Iași, la inginerie medicală, și mai am o fetiță în clasa a VIII-a. Nu huzuresc, dar reușesc să mă descurc! Soția mea a fost filatoare la Fălticeni, dar lucrurile s-au stricat și muncitorii au trebuit să își găsească altceva, acum împletește lucruri din sfoară de cânepă — ornamente de perete, suporturi pentru căni și pahare, huse de protecție pentru borcane și sticle. Salariile sunt mici la patroni, așa că am găsit calea de a ne descurca singuri”, ne-a mai spus meșteșugarul.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Georgiana Tănăsescu)

Sursa foto: pulsul-afroditei.com

Membrii Corului Școala Românească din Nicosia au susținut un concert de muzică și au recitat poezii la evenimentul închinat Limbii Române, la care au mai fost prezenți oficiali ai primăriei Stavrolos, ai Bibliotecii Ciprului și diplomați români aflați la post în Republica Cipru.

Proiectul, care a început în februarie 2013 și s-a încheiat în octombrie acest an, a generat strângerea unui fond important de carte românească din donații de la autori români și de la iubitori ai cărții. Cărțile au fost distribuite către șapte biblioteci din Cipru, două în Nicosia (Biblioteca Achilleios din Centrul Nicosiei și Biblioteca din Strovolos), în Limassol, Kato Polemidia, Larnaca, Pegia (Pafos), Derinia (lânga Paralimni). O parte din fondul de carte a fost transmis și Școlii Românești din Cipru și Penitenciarului din Nicosia.

Alături de cărțile aduse în Cipru de poeta Georgeta Resteman, în Colțul de carte românească din bibliotecile cipriote se regăsesc și cărți donate de Institutul Evdoxiu Hurmuzachi al Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni și de către Ambasada României în Republica Cipru.

AGERPRES/(AS-editor: Liviu Tatu)

Sursa foto: Captură YouTube

Locuit de boșimani, Lesotho este populat, la începutul secolului XIX de triburi de origine basuto (de orgine bantu) refugiate aici în fața invaziei zuluse. Regele Moshoeshoe I (1838-1870), “părintele națiunii basuto”, unește triburile basuto, opune o dârză rezistență înaintării burilor și sfârșește sub presiunea acestora prin a accepta, în 1868, protectoratul britanic, sub numele de Basutoland. În 1871 a fost plasat sub controlul Coloniei Capului, apoi, din 1884, administrat direct de guvernul englez.

Prin proclamarea, în 1910, a dominionului Uniunea Sud-Africană, în care Marea Britanie refuză să includă administrativ și Basutoland, acesta devine o enclavă în inima viitorului stat sud-african.

În 1965, Basutoland obține autonomia internă, iar la 4 octombrie 1966, își proclamă independența în cadrul Commonwealth-ului, sub numele Regatul Lesotho.

Lesotho este o țară adesea descrisă ca fiind un teritoriu aspru, simplu, care însă oferă experiențe turistice bazate pe frumusețea naturii, cu o floră și faună bogate, precum și un impresionant patrimoniu cultural și istoric. Lesotho este o națiune cu tradiții, credințe și obiceiuri ce au rezistat în fața trecerii timpului, fiind exemplificate cel mai bine în cadrul Festivalului anual de arte Morija, se arată pe www.turistik.ro.

Cu o populație de 267.000 de locuitori (2014), potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov), orașul Maseru este capitala acestui stat. Situat pe râul Caledon, care separă Lesotho de Africa de Sud, Maseru este cel mai mare oraș al țării.

Între 1869 și 1871, Maseru a fost capitala administrativă a statului, înainte ca întreaga conducere să fie transferată în Colonia Capului. Maseru redevene din nou capitală în 1884, se menționează pe site-ulwww.golesotho.co.za.

Până în 1966, când Basutoland și-a obținut independența devenind Regatul Lesotho, Maseru a rămas un oraș relativ mic. De la o suprafață de 20 kmp, Maseru ocupă în prezent 138 kmp. Printre atracțiile capitalei se află arhitectura deosebită a Palatului regelui și a reședinței primului ministru, dar și Centrul de Convenții, Statuia regelui Moshoeshoe, Porțile Palatului Regal etc.

Regatul Lesotho oferă și alte atracții turistice, printre care: picturile boșimane de pe stânci, ce înfățișează obiceiuri locale și animale, lângă Maseru — Ha Khotso și Ha Baroana; cea mai mare cădere de apă din Africa — Cascada Maletsunyae; grotele Motlejoeng; siturile Moyeni, Qalo și Morija unde, pot fi admirate urme de dinozauri; pădurea pietrificată de pe muntele Thaba-Ts-oeu; drumeții prin locuri precum Ramanbanta, Semonkong și Parcul Național Sehlabathebe.

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; editor: Cerasela Bădiță)