Romania on TOP 10
pt film apasa aici Reportaj tv
Povestea Elvirei Gocz, de la soră de război, asistentă personală a ducesei de Windsor şi a lui Francois Mitterrand
Am cunoscut-o pe Elvira Gocz anul acesta, la un excepţional concert al maestrului Gheorghe Zamfir. A adus un frumos buchet de flori, pe care i l-a oferit muzicianului, precum şi o fotografie, din 1976, din seara în care, maestrul Zamfir a acompaniat-o la pian, în timp ce era solistă într-un renumit cabaret din Paris. “Pianistul meu era bolnav. Patronul a întrebat atunci dacă în sală se află cineva care cântă la pian. Maestrul Zamfir s-a ridicat, m-a acompaniat extraordinar… Din acel moment am semnat contracte şi cu alte cabarete…”, îşi aminteşte doamna Gocz.Amintiri…
N-am bănuit în acea clipă că această Doamnă specială, care povestea atât de frumos, cu un aer parizian şi un accent firesc, căpătat în urma unei vieţi trăite în oraşul de pe Sena, poate ascunde o poveste care depăşeşte orice regie de film distins cu premiul Oscar.
Am reîntâlnit-o a doua zi la Covasna, la Spitalul de Recuperare Cardiovasculară “Dr. Benedek Geza”, pe care muzicianul Zamfir l-a vizitat. Pentru domnia-sa, acest important spital reprezintă mai mult decât pentru orice pacient care a trecut pe aici. Din grijă pentru semenii care au nevoie de ajutor, a donat 20.000 de euro, în două etape, pentru achiziţionarea de aparatură medicală strict necesară şi deosebit de importantă, între care un dispozitiv Holter EKG care înregistrează în mod continuu ritmul inimii, pe o perioadă de 24 ore. În biroul doamnei directoare, dr. Suceveanu Mihaela, doamna Elvira Gocz a scos din poşetă mai multe fotografii, unde se afla în preajma multor personalităţi, precum Francois Mitterand sau Jaques Chirac şi a acceptat să “deschidă” o fereastră spre anii tinereţii şi copilăriei. A răsfoit “sertarul cu amintiri” al vieţii clocotitoare pe care a trăit-o.
Elvira Gocz (Elvire Gozin – cum i-au spus francezii) e cunoscută în lumea occidentală pentru vasta activitate umanitară pe care o desfăşoară, fiind împlicată în misiuni filantropice atât pentru sprijinirea spitalelor şi a copiilor săraci din România cât şi din numeroase colţuri ale lumii. “M-am născut la Covasna, în 1939, în familia Gocz. Au trecut mulţi ani de atunci… La 5 ani am rămas orfană, a murit mama. La 12 ani eram servitoare la Sfântu Gheorghe. Când aveam 14 ani am venit acasă fiindcă este o ţesătorie aici, la Covasna, se cheamă «Pacea». Am auzit că se caută ţesătoare iar eu ştiam de la bunica mea să ţes. Am mers să mă angajez. «Căutaţi ţesătoare», am zis? «Da. Tu ştii să ţeşi?» «Da.» «Şi câţi ani ai?» « Păi… cât trebuie să am?» «16!» «Am făcut deja 16 şi jumătate!…», am spus falsificându-mi vârsta…”, îşi aminteşte zâmbind doamna Gocz de anii copilăriei grele. După ce a uimit prin îndemânare, a fost angajată fără să i se mai solicite certificatul de naştere. “Aveam 14 ani în realitate iar când am ajuns la pensie nu corespundeau anii.. (râde). Am fost apoi ţesătoare la Moscova, la fabrica de textile “Derjinski” şi am făcut şi Şcoala Medicală “Botkina”, de soră de război. Săream cu paraşuta, cu kalaşnikov-ul, din avion… Am fost soră de la 18 ani, la Moscova. În ’62 am venit înapoi, am lucrat la Spitalul Militar dar nu mi-a convenit şi am plecat…”, continuă doamna Elvira Gocz.
“Evadarea”
Diploma obţinută la Moscova avea să fie asemenea unui paşaport către viaţa mult dorită a Occidentului, unde avea să ajungă cu sacrificii uluitoare.
În 1967, a luat într-o zi o decizie pentru care nu exista cale de întoarcere. Cu diploma de soră de război în geantă, a hotărât să părăsească România. Însoţită de băieţelul de trei ani, Valentin, care-şi strângea cu putere la piept ursuleţul de pluş, a plecat la Budapesta. A cusut câteva grame de otravă la rever, pentru ultima “frontieră” însă gândul pe care l-a avut a fost de la început al supravieţuirii şi al unei noi vieţi, în libertate. O libertate pentru care a plătit un preţ scump, închisoare şi zile necontenite de muncă teribilă.
“Aveam o şapcă şi o geantă rusească dar şi un pachet de ţigări Marlboro. Când am ajuns la Budapesta, m-am dus la frontiera maghiaro-iugoslavă. Acolo, cu kalaşnikov-ul pe umăr, se plimbau grănicerii. «Domnişoară, unde te duci?» «Aştept o prietenă care vine din Viena, o soţie de ofiţer rus». Deschid geanta, să se uite. Când a văzut Marlboro, s-a schimbat la faţă iar eu l-am întrebat: «Tu te uiţi după ţigarete?» «Da!», mi-a zis. «Ia astea, toate, şi dă şi la toţi tovarăşii…» El a plecat, a venit trenul din Viena, şi eu m-am urcat pe partea cealaltă cu băiatul meu şi…. dasvidania! M-am dus până la iugoslavi!”, pune doamna Gocz.
Al doilea pas spre libertate a avut un cost uluitor. O aşa-zisă prietenă stabilită în Iugoslavia, s-a oferit să o găzduiască şi să o “ajute”. “Prietena unde m-am dus m-a întrebat: «Unde e bagajul tău?» «N-am, numai ursuleţul şi copilul». «Ai bani?» «Am». «Cât 150.000 lei». «Dă-mi 50.000 şi-ţi fac paşaport, să treci Iugoslavia şi Italia». Mi-a luat 50.000, a doua zi iar mi-a mai luat 50.000. A treia zi a chemat un taxi şi a zis: «Ieşi afară şi pleacă, te duci până la Belgrad, este o cuşcă lângă gară, şi ai paşaportul acolo». M-am urcat în taxi şi m-am dus unde mi s-a spus. «Am venit să-mi daţi paşaportul?» «Ce fel de paşaport să-ţi dau? Eu nu te cunosc. » Copilul plângea şi eu tot îi dădeam Valium ca să-l calmez. Mă tot întreba: «Unde-i jucăria mea? Unde-i pătuţul meu? Unde-i tăticul meu?» Deodată mi-a venit o idee: pe când lucram la Moscova, mergeam să fiu translatoare în limba maghiară, română dar, pe lângă asta, făceam şi paşapoartele de tranzit, pentru cei care plecau spre China. Şi parcă Dumnezeu mi-a transmis atunci un click. Am transcris «tranzit», Italia şi înapoi, la clasa I. Am avut cei 50.000 lei cu care am luat un bilet până la Veneţia şi înapoi. Copilul l-am dus la spital ca să îi spele stomacul. În acest timp eu am transcris acest paşaport şi am cumpărat biletul. Seara m-am urcat în tren…”, continuă pe firul amintirilor Elvira Gocz. Cu greu a reuşit să rămână în tren. La controlul vamal, grănicerul a insistat să coboare după ce a observat că îi lipseşte viza de pe paşaport. Dar gândul cu care plecase din România, îndrăzneţ până la nesocotinţă, n-a întors-o din drum. Aceeaşi îndârjire a susţinut-o şi în faţa generalului sosit să rezolve situaţia. «Uitaţi, copilul a adormit, am fost la spital, şi trebuie neapărat să ajung la Veneţia… Nu cobor, domnu’ general! Cobor din mers, şi copilul, şi eu». Cutezanţa mamei l-a determinat pe acesta să închidă ochii. “Haraşo, mi-a răspuns, dar, când vii înapoi, să pui ştamplila de la ambasadă!”. A încuviinţat însă atunci n-a bănuit că o aşteaptă o încercare şi mai teribilă. “Când am ajuns în Italia, m-au prins şi m-au băgat direct în închisoare, trei luni de zile, cu copil cu tot…”, adaugă Elvira Gocz, iar ochii i se umezesc de lacrimi. După o vreme, a ajuns în campusul de refugiaţi de la Trieste. A făcut o cerere de emigrare şi ca să câştige câţiva bănuţi a lucrat ca soră medicală însă nu s-a dat la o parte nici la spălatul scărilor. Era plătită cu 5000 de lire ca soră medicală. Într-una din zile a aflat că i-a fost aprobată cererea de emigrare, dar răspunsul n-a mulţumit-o. Putea merge în Noua Zeelandă sau în Austria. N-avea drept de apel. Trebuia să facă totuşi ceva, să schimbe situaţia. L-a rugat pe mareşalul Marino să-i permită să iasă din campus să cumpere ceva care să-i amintească de Trieste. A pus în geantă merinde proaspete, de la bucătărie. Şi-a luat copilul de mână, cu tot cu ursuleţul de pluş, şi a făcut autostopul. A ajuns la Veneţia şi, ca o binecuvântare, a primit în dar de la şoferul care o ajutase, o hartă. Aşa a reuşit să se orienteze, continuându-şi drumul în căutarea frontierei spre Franţa. “Am trecut o galerie de 1500 m, a doua de 700 de metri şi, la a treia… jos, era frontiera. Era imposibil să trec. Era 10 februarie 1967. M-am întors şi am început să urc pe Alpi. Am trecut Alpii, iarna, cu zăpadă de doi metri, cu băieţaşul meu şi cu ursuleţul. O noapte am dormit într-o biserică, a doua zi am dormit într-o carieră de piatră, într-o clădire abandonată a unei mine, şi acolo stăteam pe bombe. Dar nu mi-am dat seama. Am plecat când a răsărit soarele. Mare noroc! La scurt timp am auzit bubuiturile unei explozii în spatele nostru. Dacă mai dormeam, sărea în aer cu noi, cu tot!… Între frontiere, era un gard lung dar mi-a fost frică să-l ating să nu fie electric, cum era în Rusia. Aşa că mergeam la 10 vreo metri distanţă. M-am dus vreo 10 km. Am ajuns la capătul gardului de sârmă şi, din fericire am ocolit limita. M-am întors pe partea cealaltă, a Franţei. Când am vrut să cobor, era zăpadă foarte mare, care strălucea. O privelişte minunată! După o jumătate de oră de mers pe jos pe marginea unei râpe mici, am alunecat în ea. M-am tăiat la picior însă, spre norocul meu, tăietura s-a oprit la os. Am pierdut mult sânge, mi-am pierdut cunoştinţa. Nu ştiu ce oră o fi fost, dar când m-am trezit, băiatul meu sus striga: «Mă mănâncă lupii!». Cu piciorul plin de sânge am reuşit să ies, am luat copilul şi am coborât. Cu bănuţii ce-i aveam, am cumpărat un bilet până în Lyonne. Dar, când am ajuns, am rămas cu doi franci. Am coborât în gară şi mă gândeam ce mă fac… Şi, pe peron, a venit răspunsul. Am auzit: Acceleratul de Roma, pleacă spre Paris… Am urcat, fără să stau pe gânduri. În scurt timp, a venit conductorul şi mi-a cerut biletul. «Nu am, domnule!» i-am spus. «Cum nu ai?» «Nu am!» «Eşti îmbrăcată în blană, ai geantă, pălărie şi nu ai bilet?» «Nu am!» Îmi ia geanta şi vede că am o diplomă rusească, un chilot al copilului şi nimic altceva. «Cobori la prima!» «Nu!» «Ba da, cobori!» «Nu! Deschideţi uşa şi… zburăm!» «Cum aşa doamnă? » «Zbor!, i-am răspuns! Eu vreau să ajung la Paris, m-aţi înţeles?» Ne-a închis într-un compartiment însă ne-a adus mâncare şi băutură. Am luat cina, dar am pierdut cunoştinţa. M-am infectat. Când m-am trezit eram la spital, operată şi urlam unde e băiatul. A venit cineva care ştia italiană şi mi-a explicat că l-a trimis unde erau orfanii, unde stau toţi refugiaţii. Aşa am ajuns la Paris”.
Între spital şi cabaret
În grija prinţesei Andronicov, care a sprijinit-o foarte mult, şi a cărei familie emigrase în Franţa timpul primului răzbui mondial, Valentin a avut parte de îngrijire foarte bună în campusul de refugiaţi şi de cea mai bună educaţie.
Elvira Gocz a muncit din greu, iniţial în slujba unei rusoaice care a exploatat-o, plătindu-i un franc pe zi şi găzduind-o laolaltă cu un câine imens pe care îl avea. A reuşit să fugă cu mare greutate şi a trebuit să găsească din nou de lucru. Drumul întortocheat al destinului i-a adus mai multe slujbe deodată. Le-a păstrat pe toate chiar dacă lucra din zori şi până târziu, în noapte. La cel mai important Centru Medical din Paris – Spitalul Universitar Internaţional- avea trei slujbe. Dis-de-dimineaţă se ocupa de curăţenie, îngrijea bolnavii apoi, ca infirmieră, şi le punea perfuzii, ca asistentă medicală. Până într-o zi, când un important chirurg, de origine rusă, a luat-o la rost: cum să pună perfuzii bolanvilor dacă nu are şcoală? “Am!”, a răspuns ruseşte, prezentând diploma de soră de război. A fost momentul în care i-a devenit ajutor de nădejde în sala de operaţie. Însă Elvira Gocz a continuat să meargă zi de zi şi la Turnul Eiffel, unde spăla toaletele, câştigând foarte bine. Când venea seara, îmbrăca una dintre ţinutele elegante pe care le avea şi cânta la cabarete, uluind prin talentul şi vocea splendidă. Între cei impresionaţi s-a aflat şi reputatul profesor chirurg Francois Dubois care era convins că Elvira Gocz are o sosie! Adevărul l-a aflat târziu, după zeci de ani…
Devotament
Elvira Gocz nu a uitat niciodată neajunsurile anilor grei. A avut grijă ca Valentin, copilul mult iubit, să aibă cea mai bună educaţie. N-a pus bani de-o parte. Ce i-a fost de prisos, a dat altora, să ne fie mai bine. În 1975, după ce a devenit cetăţean francez, a plecat în Australia, cu o orchestră din Budapesta. “În 76 am revenit la Paris. Am făcut turul Australiei. Apoi, când m-am întors cu avionul, am citit într-un jurnal că Majestatea Sa, caută o soră. Eu credeam că pentru găini, câine sau vaci… Nu-i nimic, mi-am zis, să încerc… Şi…am lucrat pentru Simpson: Wallis, ducesa de Windsor, care s-a căsătorit cu Prinţul Eduard, duce de Windsor, fostul rege Eduard al VIII-lea al Regatului Unit. Pentru ea am lucrat 10 ani. Până în 2007, am lucrat în Kuweit”, continuă Elvira Gocz.
Deşi drumul în viaţă nu i-a fost uşor, gândul că nimic nu este imposibil şi devotamentul excepţional faţă de îngrijirea semenilor i-au dat putere. Şi mai avea un avantaj: cunoştea şapte limbi străine. În Kuweit a fost angajată oficial soră a familiei şeicului kuweitian Al Hamad. Însă Elvira Gocz a îngrijit multe personalităţi între care preşedintele francez Francois Mitterand, liderul politic tunisian, Bem Ali, fostul secretar general al ONU, Javier Perez de Cuilleard.
Generozitatea Elvirei Gocz, de a lupta pentru o lume mai bună, a facut ca, în anul 1978, Liga Universală a Binelui Public ( Ligue Universelle du Bien Public) să-i confere “Crucea de ofiter” pentru merite deosebite în slujba umanităţii, alături de nume sonore precum Mireille Mathieu. O înaltă distincţie în motivarea căreia, sunt notate câteva fraze emoţionante: “Doamna Gozin (Elvire). Asistentă Medicală. Pe lângă profesia sa pe care o îndeplineşte cu mult suflet, domnia-sa posedă daruri de artist muzical pe care le valorifică în cele mai bune condiţii. Domnia-sa dă reprezentaţii benevole atât la galele organizate pentru strângerea de fonduri pentru persoanele nevoiaşe, cât şi la manifestările care reunesc persoanele direct interesate pe care le farmecă prin talent şi drăgălăşenie. Cu un suflet foarte generos, răspunde mereu prezent atunci când este solicitată pentru a alina suferinţa”.
Privesc fotografiile în care apare alături de multe personalităţi, la diferite evenimente caritabile ori pe scenă. Între ele regăsesc o imagine din sala de operaţie de la Paris apoi o fotografie la vederea căreia, doamna Gocz face o precizare: “Aici îngrijesc un revoluţionar român”. Cum a fost posibil? Pentru Elvira Gocz binele altora este mai presus de propria-i viaţă. În decembrie 1989, ca membru al Asociaţiei “Medicin du monde”, Elvira Gocz a simţit că trebuie să le fie aproape românilor, însă nu de la distanţă. Pe 24 decembrie 1989, a urcat într-un avion militar de tip “Hercules”, având la bord ajutoare umanitare. Ştia că poate fi de mare folos. A pansat şi rănile celor care s-au aflat în bătaia armelor, cu piepturile goale, pentru libertate.
Acasă
Elvira Gocz şi-a dorit foarte tare să revină la Covana natală. A început să construiască aici o casă, pentru a se întoarce în România, alături de unicul fiu, Valentin. În 2010 însă, un accident de muncă petrecut în Franţa avea să-i frângă inima. Valentin a murit. A căzut de la etajul 8, în timp ce încerca să monteze un panou solar. Elvira Gocz are de atunci sufletul sfâşiat. Este alături de cei doi nepoţei, copiii lui Valentin, rămaşi la Paris, cu tot ce aceştia au nevoie. N-a uitat niciodată că a fost orfană şi îngrijeşte un copil din Covasna, să aibă parte de un viitor bun. “Am crescut fără părinţi şi ştiu ce-nseamnă suferinţa…”. Acesta este crezul unei Doamne care ştie să aline durerea celor pentru care, până să o cunoască pe Elvira Gocz, viaţa era o loterie la care nu găsiseră biletul câştigător.
Accesul se realizează cu un autobuz modern și confortabil, în care te urci chiar din fața casei de bilete. Pe site-ul oficial al salinei afli că mijlocul de transport circulă la un interval de 30 de minute, dar orarul nu se respectă întocmai. Adică se pleacă și la mai puțin de 30 de minute diferență de precedentul transport.
Autobuzul trece, mai întâi, pe sub rampele pe care se transportă sarea, strecurându-se abil printr-un spațiu extrem de îngust. Apoi, ajungi în fața unui tunel care te determină să prevezi ce va urma: o cufundare într-o lume necunoscută, dar palpitantă în același timp. Acompaniaţi de muzică clasică de calitate, la un volum care nu deranjează, pătrundem într-o lume stranie, cu lumini, forme şi culori ciudate, încărcată de gustul şi mirosul sării. În salină indiferent de anotimp temperatura este de 13-15 grade Celsius.
Despre mina de sare de la Ocnele Mari există însemnări încă din perioada dacilor. Conform descoperirilor arheologice, aici s-ar afla centrul tribal Buridava. Exploatarea minei a continuat şi pe timpul ocupaţiei romane. In 1957 mina a fost inchisă din cauza unor surpări. Recent modernizată şi relansată în circuitul touristic, Salina Ocnele Mari continua să atragă turişti din toate colţurile lumii.
Să cobori în Salina Ocnele Mari, poate fi o simplă curiozitate de turist, însă, daca ai astm bronşic sau bronşita cronică, poate fi chiar soluţia suferinţelor tale. În pântecul sărat al Pământului, cu căteva sute de metri de mineral deasupra capului, intrăm într-o lume stranie, cu lumini, culori si forme ciudate, cu un aer special, încărcat de gusturile şi mirosurile sării.
Temperatura constantă, aerul curat şi inhalaţiile sunt principalii factori pentru care oamenii aleg salina Ocnele Mari, ca un mijloc de a-şi menţine o bună stare de sănătate. Chiar aşa o şi recomandă medicii – ca un mijloc de întreţinere a stării de sănătate şi nu pentru a substitui tratamentul medical al unei anumite boli.
Interiorul saline este cu totul spectaculos, copleşind prin măreţie şi unicitate. Parcul turistic al Salinei Ocnele Mari are o biserica, un muzeu, restaurant, magazine de suveniruri, baruri, un teren de fotbal, de baschet, de tenis, masa de biliard, locuri de joaca pentru copii.
Salina Ocnele Mari poate fi vizitată de luni până duminică, de la 9-17, preţul unui bilet pentru adulţi fiind 20 de lei, pentru studenţi sau elevi 10 lei, iar pentru pensionari 10 lei.
Autor: OLOGU NEAGOE OANA ANDRADA
sursa: turism istoric
Mierea este magică. Pe lângă gustul ei delicios, ea este cam singurul aliment care nu se strică atunci când se află în stare comestibilă. Dar de fapt de ce nu se strică mierea? Mierea are o mulţime de proprietăţi incredibile.
Ea a fost folosită şi cercetată pentru calităţile sale medicinale din cele mai vechi timpuri, în special în ceea ce priveşte tratamentul rănilor deschise. Herodot povestea cum babilonienii îşi îngropau morţii în miere, iar Alexandru cel Mare se spune că ar fi fost îmbălsămat într-un sicriu plin cu miere.
Cea mai veche miere din lume a fost cea descoperită în urma excavaţiilor din Georgia şi datează de 5.000 de ani. Deci dacă aţi avea miere cu o vechime de 5.000 de ani, aţi putea să o consumaţi? Ei bine…
Proprietăţile chimice ale mierii
Mierea este zahăr. Poate aţi auzit tot felul de lucruri despre beneficiile pe care substituirea zahărului cu mierea le are pentru sănătate. Ele s-ar putea sau nu să fie adevărate. Deşi mierea nu este obişnuitul zahăr alb, granulat, ea este totuşi zahăr. Iar zaharurile sunt hidroscopice – termen ce înseamnă că în starea lor naturală conţin foarte puţină apă. Şi foarte puţine bacterii şi microorganisme pot trăi într-un mediu cu umiditate scăzută.
Amina Harris, director executiv la Centrul pentru Miere şi Polenizare din cadrul Institutului Robert Mondavi al Universităţii California a declarat că “Mierea în starea sa naturală are o umiditate foarte scăzută. Foarte puţine bacterii şi microorganisme pot supravieţui într-un astfel de mediu, deci ele pur şi simplu mor. Sunt de fapt sufocate în miere”. Faptul că microorganismele nu pot supravieţui mult timp în miere înseamnă că nu apucă să o deterioreze.
O altă trăsătură care diferenţiază mierea de alte zaharuri este aciditatea. PH-ul mierii este între 3 şi 4,5 (sau mai precis 3,26-4,48), ceea ce, de asemenea, omoară orice organism care ar încerca să se încuibeze în miere. Şi mai sunt şi alţi câţiva factori care explică conţinutul de umiditate scăzută în miere, cum puteţi vedea în continuare.
Albinele
În primul rând albinele contribuie la conţinutul scăzut de apă din miere atunci când dau din aripioare ca să usuce nectarul. În al doilea rând, albinele introduc nectarul în fagurii de miere vomitându-l acolo. Acest lucru sună foarte grosolan, dar alcătuirea chimică a stomacului albinelor contribuie, de asemenea, la durabilitatea mierii pentru o perioadă foarte lungă de depozitare.
Stomacul albinelor conţine oxidază, o enzimă de glucoză, care se adaugă la miere atunci când nectarul este regurgitat. Enzima şi nectarul se amestecă pentru a crea acidul gluconic şi peroxidul de hidrogen. Peroxidul de hidrogen este, de asemenea, o forţă ostilă pentru orice microorganism care ar încerca să se dezvolte în miere (deşi s-ar putea să nu fie aşa de eficient în tratarea tăieturilor).
Depozitarea
Aceasta este importantă. Faptul că mierea este hidroscopică înseamnă că în starea ei naturală conţine foarte puţină apă, dar ea poate absorbi apa cu uşurinţă dacă este expusă la aceasta. Dacă se întâmplă acest lucru, mierea s-ar putea strica. Deci secretul ca mierea să nu se strice este să ne asigurăm că o depozităm bine sigilată şi în locuri ferite de umezeală.
Cristalizarea
Cristalizarea sau ”zaharisirea” mierii este şi ea legată de condiţiile de depozitare. Atenţie: mierea zaharisită nu este neapărat o miere stricată, chiar invers. Americanii consideră că mierea zaharisită este stricată, astfel încât marile companii de ambalare filtrează mierea pentru a înlătura orice particule care ar putea cauza cristalizarea. Mierea brută şi mierea organică nu trec prin acest proces, dar asta nu înseamnă că se va strica. De asemenea, tipurile diferite de miere au rate diferite de cristalizare. Aşa că se poate întâmpla să aveţi o miere mai predispusă la cristalizare.
Deci cristalizarea nu înseamnă că mierea dumneavoastră nu mai este în regulă – dar dacă nu vă place, secretul este să nu o puneţi la frigider. Sub 10 grade Celsius cristalizarea încetineşte, aşa că puteţi să puneţi mierea la congelator. La temperaturi de peste 25°C, mierea rezistă cel mai bine procesului de zaharisire. Dar ea se cristalizează cel mai repede la temperaturi cuprinse între 10 şi 15° C. Aşa că, dacă doriţi să evitaţi să vă încălziţi mierea ca să îndepărtaţi cristalele (se pare că o căldură uşoară şi indirectă este indicată), evitaţi să o depozitaţi la frigider.
Avertisment copiilor
« Se pregătesc aceste „dulceţuri” un pic diferit, dar toate sunt pe bază de miere. Mierea este componenta de conservare a remediilor populare din Siberia. Şi nu aveţi nevoie să fierbeţi nimic, aşa că este o gustare delicioasă pentru raw foodişti. »
Dulceaţă pe bază de miere
Deci mierea, într-adevăr, nu se strică. Cu toate acestea, ea poate conţine spori de clostridium botulinum. Acesta nu este dăunător pentru adulţi şi pentru copiii trecuţi de vârsta de un an, al căror tract gastrointestinal s-a dezvoltat îndeajuns pentru a avea de a face cu sporii. Dar pentru copiii sub un an există riscul de botulism infantil, aşa că mierea nu e bună pentru bebeluşul dumneavoastră.
Deci aţi avea voie să mâncaţi miere veche de 5.000 de ani? Ei bine, dacă în tot acest timp a fost sigilată şi depozitată într-un loc ferit de umezeală, răspunsul este da. Dacă este zaharisită, nu este stricată, trebuie doar să o încălziţi şi să o adăugaţi pe lista preferinţelor alimentare. Asta numai dacă nu cumva mai aveţi până să împliniţi vârsta de un an. În acest caz va trebui să mai aşteptaţi puţin până veţi putea consuma miere în siguranţă.
sursa: lupul dacic
Un mormânt traco-getic, vechi de 2.500 de ani, a fost descoperit de un ţăran din localitatea Peretu, în urmă cu mai bine de trei decenii. Coiful de argint aurit descoperit la Peretu, asemănător cu cele dgăsite în alte colţuri ale ţării, a lansat în rândul unor istorici ipoteza unei misterioase Frăţii a Regilor Traci, existente pe teritoriul României cu mult înaintea epocii lui Burebista.
In inima tarii Dornelor se afla unul dintre cele mai frumoase drumuri de munte din Romania: poteca celor 12 Apostoli.
De altfel, pe 30 iunie, de sarbatoarea celor 12 Apostoli, localnicii din satele din jur urca pe poteca pentru a sarbatori printre acesti uriasi din piatra „Mosii din Calimani“ – o sarbatoare despre care se spune ca ar data din vremea dacilor. Nu-i de mirare ca „Mosul”, cea mai faimoasa dintre sculpturile de pe Poteca celor 12 Apostoli, un urias cu trei fete, este considerat un demn rival al Sfinxului din Bucegi.
Turistii pot invata insa multe alte lectii pe acest traseu tematic – de la cea a mersului pe munte, fie pe jos, fie calare, pana la cea a traiului departe de lume, pe care o predau calugarii de la schitul 12 Apostoli.
Iar o alta lectie extrem de importanta care se invata aici este lectia lucrurilor pe care le lasam dupa noi.Proiectul DupaNoi, lansat de compania Coca-Cola HBC Romania, ne aminteste in fiecare zi ca ceea ce suntem, ceea ce facem si ceea ce alegem creeaza un ecou ce va rasuna generatii dupa generatii in urma noastra.
Fotografii de Silviu Matei
stirile protv
by Daniel Roxin
Este bulversant să afli că există documente străvechi care vorbesc despre o călătorie în jurul lumii făcută în secolul V, deci cu peste 1.000 de ani înaintea lui Magelan, de un savant al acelor vremuri, care a trăit pe teritoriul României, la Histria, în Dobrogea. Subiectul ne apare cu atât mai interesant, cu cât acesta este posibil să fi fost de neam geto-dacic, practicant al religiei Zalmoxiene, cu legături în anticul ordin al Cavalerului Trac.
Fără îndoială, așa cum era de așteptat, povestea lui Aeticus Donares este ignorată de „științificii” români. Vorba aia, la ce ne-ar folosi să facem din acest subiect unul important al istoriei acestor meleaguri?!? De ce să afle prostimea despre asta? Nu e suficient că are pâine și circ?
„Lumea de azi a putut afla despre el datorită lucrării Cosmographia scrisă de călugărul benedictian Ieronim în jurul anului 763 d.H. în Freising – Bavaria. Acesta a realizat, după textul originar al lui Aeticus, o compilație, în fapt o puternică cenzură, căci benedictianul a lucrat pe textul originar prin tăiere, pentru a nu sminti și îndepărta de la creștinism pe tinerii cititori.” (Marius Fincă)
Aeticus Donares s-a născut în anul 421 din părinți de viță nobilă, în cetatea Histria, din Dobrogea de azi…
Cetatea Histria este considerată de specialiștii români una grecească sută la sută, ignorând sursele istorice care vorbesc despre faptul că cetățile grecești de la Marea Neagră au funcționat cu acceptul regilor geți din zonă, cărora le plăteau taxe de protecție, și că o parte din populația acestor orașe era getică.
Faptul că geții trăiau și în cetățile de la Marea Neagră este subliniat și de poetul latin Ovidiu, înTristele, mărturie din timpul exilului în cetatea Tomis: „În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice şi scitice. Îmi pare ca aş putea scrie în versuri getice.” (III,14,37-50.)
Revenind la cetatea Histria, este de remarcat faptul că aici, astăzi, în situl arheologic, vizitatorul poate să descopere multe basoreliefuri cu CAVALERUL TRAC, un semn că acest ordin inițiatic și militar funcționa și era respectat în cetatea „sută la sută grecească”.
Insistând asupra opiniei „științificilor” români care pretind că nimic getic nu avem la Histria, trebuie să semnalez ceea ce mi s-a relatat de un angajat al Complexului de la Histria, acum câțiva ani, când am vizitat situl arheologic. Discutând despre una, despre alta, mi-a spus la un moment dat că în spatele clădirii muzeului, acoperite de vegetație, se află mai multe morminteGETICE, dar că există consemn să nu se vorbească despre ele, sub amenințarea concedierii! Ce spuneți despre asta?
Revenind la Aeticus Donares, mulți l-au vrut grec, roman, slav, bulgar, sârb, croat etc.
„Că nu-i grec de origine deducem lesne din citatul de mai jos, căci nu putea să-i considere pe cei de-un sânge cu el atât de josnici: « Şi astfel acelaşi înţelept le-a descris [peisajele / ţinuturile edenic-helladice] mai sus într-un mod frumos. A omis însă poporul grec pentru că fu plin de toate ticăloşiile, de dezonoare, omucideri, depravări, lux şi toate spurcăciunile.» (AethK-93, 187 sq.). Nu avea cum să fie nici din peninsula Istria din vestul Croației, cum le-ar fi plăcut unora să fie – căci zona nu a aparținut niciodată Sciției, iar pe atunci nu se aciuiseră încă sclavinii/slavii.” (Dr. Ion Pachia-Tatomirescu)
Conform concluziilor lui Ion Pachia-Tatomirescu, istoric al culturilor și civilizațiilor, istoric al religiilor, Aeticus Donares era un inițiat zalmoxian, cu origini etnice traco-geto-dacice. Și chiar dacă nu ar fi așa, scoaterea lui din uitare și onorarea muncii pe care a făcut-o este extrem de importantă pentru istoria veche a pământurilor românești… Dar poate tocmai pentru că este așa, Aeticus Dnares este ignorat!
Trecând peste originea lui etnică, în finalul articolului vreau să vă prezint (mulțumită cercetării scriitorului Marius Fincă) mai multe despre uriașa aventură a înconjurării Globului Pământesc, făcută de Aeticus Donares și echipa sa, în secolul V.
Marius Fincă: Fiind mentor la o astfel de școală (Zalmoxiană -n.m.), și-a pregătit echipajul, format din 101 cavaleri-cabiri, între anii 456 și 461, cam până pe la echinocțiul de primăvară, cu care avea să facă temerara aventură de ocol al pământului. «Povesteşte că toate celelalte părţi ale lumii mărilor şi oceanelor colindatu-le-a acompaniat de discipolii săi, (făcând) muncă de cercetător minuţios în vremurile prielnice, atât în insulele mari cât şi în insulele mici, de la miazăzi până la apus, de la Tabrobane (Ceylon / Sri Lanka), Sirtinice (Sumatra-Indonezia) şi Calaopa (Calapan-Philippines), până la Riakeon (Islanda), de aici până după Gade (până-n Ultra-Gade) şi Coloanele lui Hercule. Că, de fapt, aici (după Gade, mai exact spus, în Hibernia, şi în Orcade), a făcut un popas de un an şi a dezbătut (traversarea Atlanticului) cu filosofii (din echipajul său) Aureliu şi Arbocrate, nefiind în stare să se desprindă de unele părţi ale misterelor Oceanului (acestuia)» (AethK-93, 111 sq.).
Călătoria a durat până în anul 466, deci 5 ani și a avut următorul traseu: Histria de la Marea Neagră, Marea Mediterană, Coloanele lui Hercule – Gibraltar, insulele Britanice, insulele Faroe, Islanda, Groenlanda, pasajul de nord (țărmul nordic al Canadei și Alaskăi – pe atunci acest drum era accesibil, clima fiind mai blândă;), peninsula Kamceatka, arhipeleagul Nipon, Groapa Marianelor, arhipelagul Filipine, Malaiezia, Papua Noua Guinee, insula Sumatra – Indonezia, Sri Lanka – Ceylon, Marea Arabiei, Marea Roșie, de unde transbordează totul, peste istmul Suez apoi urmează coasta de est a Mediteranei, Sudul Asiei Mici și înapoi acasă…
Iată ce mărturisește în Cosmografia sa dunăreanul nostru: «După ocolul mării şi după ce am văzut (cercetat) întreaga lume, am lăsat la o parte pe cele care au fost mai întâi, pe care alţii nu le-au cunoscut, şi, prin mine însumi, cu o uriaşă şi preaistovitoare cercetare, purtat-am de grijă şi celor trecute cu vederea, şi orânduit-am şi pe cele descoperite» (AethK-93, 233).
***
În călătoria sa fabuloasă, Aeticus Donares a fost primit atât la Curtea Regală Persană, cât și în Palatul Imperial al lui Yüryaku, din Japonia de astăzi… Mai multe despre povestea acestei călătorii puteți afla de aici: http://www.getbeget.org/apps/blog/show/43206954-aeticus-donares
Daniel Roxin
Fenomenele PSI sunt din ce în ce mai mult obiectul de studiu al oamenilor de știință. US Army a pus la bătaie o bursă de 4 milioane de dolari, în domeniul telepatiei sintetice asistată de calculator. S-a încercat explicarea fenomenelor PSI prin intermediul științei.
Bursa a fost câștigată de către cercetătorii de la Universitatea California. Calculatorul face conexiunea dintre două persoane, aflate la distanță, care trebuie să comunice. Există deja, implementate tehnologii cu ajutorul cărora un scaun cu rotile se mișcă cu ajutorul gândului. Oricât de sceptici am fi, fenomenele paranormale există.
Tehnologia are implicații mari și în detectarea și explicarea unor fenomene, în care au fost văzute și fotografiate apariții stranii. Vă prezentăm mai jos, câteva locații din România și nu numai, care se consideră că sunt bântuite. Evenimente tragice au avut loc în aceste locuri. Sunt numeroase persoane care susțin că sunt auzite voci, obiectele se mișcă, au văzut apariții stranii.
Troița Miresei din Găiești
În 1936, Margareta Ștefănescu murea chiar în ziua nunții sale, într-un accident de mașină.
Departe de a da curs legendelor, cert este faptul că în acel loc, sunt foarte multe accidente, în care victime sunt tineri necăsătoriți. Mai mult, noaptea, mulți șoferi au văzut o nălucă, o fată tânără, îmbrăcată în alb.
Castelul a fost construit în 1437 și a fost locuit până în 1944, când nemții au evacuat proprietarii și au transformat castelul în spital militar. Mulți militari au murit între zidurile castelului.
Castelul este considerat Versailles-ul României. În mod constant, aici au fost văzute fantome, reprezentând soldați germani, mergând în cârje.
În subteran, pornind de la castel, până la biserica greco-catolică, din localitate, este un tunel de legătură. Au fost descoperite mijloace de transport, respectiv calești, pe care nobilii le utilizau.
În prezent, tunelul este locul în care trăiesc foarte mulți lilieci.
Conacul Bellu este situat în Urlați. Locuitorii din această localitate vorbesc cu teamă despre zgomotele care se aud noaptea din castel. Se spune că fantoma care a fost văzută în dese rânduri, este a unei franțuzoaice, pe nume Odette, care a trăit aici, întâmplări nefericite și al cărui suflet nu-și găsește liniștea.
Din podul castelului se aud noaptea gemete care îți dau fiori. Se spune că Odette s-ar fi sinucis în acest castel.
Se știe că Barbu Bellu a donat statului român, suprafața pe care este amplasat cimitirul Bellu.
Foișorul de Foc din București este scena unui fenomen care se întâmplă numai în data de 9 a fiecărei luni, la orele 23.30, când încep să bată clopotele.
Specialiștii în paranormal au căutat în arhiva Bucureștiului și au descoperit că într-o dată de nouă, soția unui pompier s-a sinucis, aruncându-se în gol, de pe acoperișul foișorului.
Foișorul de Foc a fost scena multor tragedii, dat fiind faptul că foișorul a ars, de-a lungul timpului, de mai multe ori. În aceste incendii au fost mai multe victime.
Pentru cei care sunt sceptici vis a vis de fenomenele PSI, vă relatăm mai jos, așa-numitul caz Rosenheim.
Totul s-a petrecut în birourile unui avocat din Rosenheim, Bavaria. Excepțional este faptul că la aceste întâmplări au luat parte mulți martori.
Cele patru telefoane din cabinetul avocatului se opreau concomitent, pe nota de plată apăreau convorbiri de ore în șir, interurban, care nu fuseseră făcute niciodată. Tuburile fluorescente se defectau frecvent, ele nefiind arse.
A fost chemată o echipă de specialiști în fenomene PSI, fizicieni și tehnicieni.
Au fost montate aparate care să măsoare tensiunea și presiunea din locație. S-a constatat că aceste fenomene se petreceau numai în timpul programului.
Mai mult, în timp ce o tânără angajată trecea pe hol, fenomenele se amplificau. Seifuri de sute de kilograme se mişcau, aparatura se oprea. Ea a fost concediată şi fenomenele paranormale s-au estompat brusc. Tânăra acuza dureri mari la urechi, anchilozarea mâinilor și a picioarelor. Într-o sală de bowling, toată aparatura s-a oprit, în momentul în care ea a intrat. Medicii au descoperit că tânăra avea capacități extrasenzoriale deosebite, în special în telepatie.
Ea a fost cooptată de către serviciile secrete și folosită în acest scop. Un alt caz celebru este cel al unei femei din fostul URSS, pe nume Djuna. În 1989, a fost declarată cea mai remarcabilă femeie din lume.
Djuna prin puterile sale, a depășit limitele normalului și ale științei. Avea puteri miraculoase. Mâinile sale vindecau tot ce atingea.
În 1976, Djuna a fost chemată de Brejnev, la Kremlin. Ani de zile, ea a reuşit să-i amelioreze boala lui Brejnev, spre stupoarea medicilor. Ea a fost analizată de către academicienii ruși, care în unanimitate, s-au înclinat în fața puterilor sale miraculoase. Ea practica o formă de masaj, dar fără să atingă pacientul. Potrivit specialiștilor, Djuna avea o aură de peste 4 metri.
Sursa: efemeride