Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Numele celor 40 de soldați creștini care au primit moarte martirică sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton și Aglaie.

Conducătorul lor militar se numea Agricola, un aspru luptător împotriva creștinilor. Aflând că un grup de 40 de ostași din subordinea sa a refuzat să se închine idolilor, fiind creștini, le-a ordonat să-și lase credința. În numele celor 40 a răspuns Chirion, cel mai mare în grad dintre ei: “Cum am luptat și am biruit pe vrăjmași, pentru împăratul pământesc, tot așa vom lupta și pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmașilor Lui”.

Refuzând, au fost întemnițați timp de opt zile și bătuți cu pietre, în tot acest timp au fost întăriți în dreapta credință prin puterea lui Dumnezeu.

Pentru că nu a putut să-i convingă să renunțe la credința în Hristos, Agricola a ordonat ca cei 40 de ostași să fie obligați să intre — dezbrăcați — în lacul Sevastia, care era în acea perioada a anului aproape înghețat, unde au rămas o noapte.

La mijlocul nopții, unul dintre ei nu a rezistat și a ieșit din lac dar, intrând în baia calda cu care erau ademeniți cei din lac, a murit.

Petrecându-se însă în aceea noapte mari minuni: cei din lac erau înconjurați de lumină și cununi se pogorau din cer asupra fiecăruia dintre ei, unul dintre ostașii care îi păzeau s-a declarat și el creștin și a intrat în apă.

Pentru că în zori au fost scoși vii din lac, s-a poruncit să li se zdrobească fluierele picioarelor și au fost lăsați să-și dea sufletele, toți martirii au trecut astfel la Domnul. Trupurile lor au fost puse într-un car, ca să fie duse spre ardere și apoi să fie aruncate în lac.

Numai un tânăr soldat, Meliton, a supraviețuit nefiind torturat, a fost lăsat deoparte în speranța că el din cauza tinereții ar putea fi convins să apostazieze. Pentru că mai respira, ostașii nu l-au pus în car. Atunci mama sa, care a rămas în tot timpul pătimirii sale în apropiere, și-a luat fiul în brațe și a mers cu el în urma carului, ca el să nu rămână separat de ceilalți. Meliton a murit pe drum, iar mama sa i-a pus trupul alături de cele ale tovarășilor săi.

A fost aprins un foc mare care a ars trupurile sfinților. Apoi, pentru ca nu cumva creștinii să poată lua moaștele lor, au fost aruncate în râu.

Dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, acolo s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase au fost păstrate până astăzi.

Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

În tradiție populară, sărbătoarea creștină a Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste începutul Anului agrar, celebrat la echinocțiul de primăvară, 9 martie pe stil vechi. Obiceiurile din ziua de Mucenici formează astfel un scenariu specific Anului Nou, care include prepararea alimentelor rituale (Sfinți, Sfințișori, Bradoși).

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Biserica Sf. Nicolae din satul Chituci, județul Vâlcea
Foto: (c) Ligia RIZEA / ARHIVA PERSONALA


Postul Sfintelor Paști, numit și al Păresimilor, este cel mai lung și mai aspru post rânduit de Biserica Ortodoxă și de aceea are și denumirea de Postul Mare. Are menirea să pregătească duhovnicește pe credincioși pentru marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului.

Postul dinaintea Paștilor evoca postul de patruzeci de zile ținut de către Domnul nostru Iisus Hristos în pustie, înainte de începerea activității Sale mântuitoare (Matei IV, 2; Luca IV, 1-2), de unde și denumirea de Paresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime. Astfel, chiar dacă practic Postul Sfintelor Paști durează șapte săptămâni, el este socotit de patruzeci de zile (șase săptămâni), cele de la începutul Postului, întrucât ultima săptămână, Săptămâna Patimilor, împreună cu Sâmbăta lui Lazăr și cu Duminica Floriilor sunt considerate zile și praznice aparte.

În imnografia bisericească, Postul Mare este numit metaforic și “calea mântuirii”, “ușile pocăinței”, “maica curăției” sau “vremea luptelor duhovnicești”.

Perioada Postului Mare este una specială nu numai din punct de vedere duhovnicesc, dar și liturgic. În primele patru zile ale celei dintâi săptămâni a Postului Mare, în bisericile ortodoxe se oficiază slujba Pavecerniței Mari, în timpul căreia se citește Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Cunoscută drept “Canonul lacrimilor”, această creație în versuri a Sfântului Andrei, arhiepiscopul Cretei, este una dintre cele mai frumoase slujbe ale Bisericii Ortodoxe.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul este citit din nou în formulă completă în săptămâna a V-a a Postului Mare.

Slujba de Înviere de la Săpânța
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Pe toată perioada Postului Sfintelor Paști, în biserică are loc o schimbare, începând cu rânduiala slujbelor și până la culoarea veșmintelor liturgice.

Clericii Bisericii Ortodoxe îmbracă în acest Post al Păresimilor și mai ales în prima săptămână, haine cernite de luni până vineri, urmând ca în zile de sâmbătă și duminică să îmbrace veșminte luminate, specifice săvârșirii Sfintei Liturghii. Zilele de luni și marți din prima săptămână a Postului Mare sunt zile aliturgice (când nu se oficiază nicio liturghie), iar în zilele de miercuri și vineri este săvârșită Liturghia darurilor înainte sfințite.

În cele 7 săptămâni ale Postului Mare se oficiază toate cele trei Liturghii ale Bisericii Ortodoxe: cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, cea a Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor înainte sfințite.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Emil BADEA/Arhiva AGERPRES

Postul Sfintelor Paști, cunoscut și ca Postul Mare, este singurul pentru care există două date de Lăsat al secului, una pentru carne (Duminica Înfricoșătoarei Judecăți), care a avut loc anul acesta la 15 februarie, iar cealaltă pentru lactate, ouă și pește (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai), anul acesta la 22 februarie.

Acesta din urmă marchează practic intrarea, în ziua următoare (23 februarie), în Postul Sfintelor Paști, săptămâna dintre cele două, cunoscută și ca Săptămâna Albă, fiind o pregătire pentru postul propriu-zis.

Având în vedere faptul că Sărbătoarea Sfintelor Paști este celebrată întotdeauna într-o zi de duminică, Lăsatul secului pentru acest post este marcat tot într-o zi de duminică.

Sărbătoarea de Lăsatul secului prezintă variații calendaristice, în funcție de zonă, ea fiind celebrată fie în duminica Lăsatului sec de carne, fie în cea a Lăsatului sec de brânză.

În unele zone, pregătirile încep din ziua de sâmbătă, care este marcată în special de obiceiuri legate de cultul morților. Se fac parastase și se dă mâncare de pomană. Se pregătesc tot felul de bunătăți, se coace pâinea, apoi se fac plăcințele cu mălai în frunze de varză, tăiței cu nucă sau cu mac, poame coapte.

Duminică (anul acesta la 22 februarie), toată familia se așază la masă și trebuie să mănânce pe săturate, pentru că de acum încolo nu se va mai putea mânca “de dulce”. În trecut, în această zi se țineau cele mai mari șezători. Tinerii se adunau la o casă din sat, iar fetele aduceau gogoși și plăcinte calde.

Era ultima noapte în care se mai puteau distra, până la Paști.

În unele zone, sărbătoarea se asemăna cu Revelionul, se juca mult, se mânca și se bea din abundență, și purta nume specifice diferitelor zone: Priveghi, Alimori, La Zăpostit, Hodăițe, Refenele, Opaiț. În Muntenia, petrecerea era familială: cei mici veneau la cei mari, copiii la părinți, finii la nași și aduceau câte un plocon, sărutau mâna gazdei și cereau iertare, pentru a intra împăcați cu toată lumea în Postul Mare.

În trecut, petrecerea avea loc sub cerul liber, de obicei pe un deal sau în locul cel mai înalt din zonă, unde se aprindeau focuri rituale din paie sau lemne aduse de săteni.

Lăsatul secului este situat între solstițiul de iarnă și echinocțiul de primăvară, având astfel și rolul de a marca victoria luminii asupra întunericului. Focul se numește “priveghi” și, fiind aprins înainte de Postul Mare, i se spune Priveghiul cel Mare, iar petrecerii i se dădea valoare de An Nou.

Acolo sătenii cântau, jucau, mâncau și făceau strigături, cu urări pentru a fi iertați și purificați. În Maramureș, strigăturile se încheiau prin versurile: “cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Petrecerea continua până spre miezul nopții, moment în care fiecare mesean mânca câte un ou, zicând: “oușor, oușor, să-mi fie postul mai ușor”.

Petrecerea Lăsatului de sec sau Revelionul Lăsatului de sec este punctul central al ritualurilor ce preced intrarea în Postul Mare. În unele zone, fetele și flăcăii se adunau, se urcau pe înălțimile satului de unde slobozeau roți mari din paie aprinse și-i satirizau pe cei rămași necăsătoriți, în cadrul unui obicei numit strigăturile peste sat.

Revelionul Lăsatului de sec este un prilej de bucurie la care iau parte toți membrii comunității. A doua zi începe Postul Mare, femeile încep să facă treabă prin casă, iar bărbații prin ogradă. În casă sunt aduse războaiele de țesut, pentru ca femeile să aibă timp să țese hainele de sărbătoare, pe care le vor purta la Paști.

Postul Paștelui ține șapte săptămâni, de luni, a doua zi după Lăsatul secului, și până în Sâmbăta Mare. În fiecare sâmbătă, au loc slujbe pentru pomenirea morților, iar femeile duc la biserică prescuri. În Sâmbăta Mare, dimineața, duc la biserică o prescură mai mare și o sticlă de vin.

Prescura urmează a fi tăiată în bucățele mici, stropite cu vin, iar noaptea, după slujba de Înviere, acestea sunt împărțite credincioșilor.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Săptămâna dintre cele două date se numește Săptămâna albă sau Săptămâna brânzei, pentru că, în această perioadă, se mai pot consuma lactate și pește. Anul acesta, Săptămâna albă este între 16 și 22 februarie. Este o intrare treptată în Postul Mare, după ospețele din “Câșlegii de Iarnă”, respectiv din perioada dintre Crăciun și Lăsatul secului, când se fac petreceri, nunți etc. De asemenea, această săptămână mai este cunoscută în popor ca fiind cea a nebunilor, pentru că acum “numai nebunii pornesc a se însura, numai proștii și urâții satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toți cei cuminți, câți au avut de gând să se însoare în decursul cârnilegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte” (Marian, 1898, citat de Ion Ghinoiu, 2002). Este ultima săptămână dinaintea unei lungi perioade de privațiuni și, prin urmare, este un răstimp de agitație, nebunii, veselie, manifestări dezlănțuite, care culminează cu petrecerea plină de excese dată cu o zi înainte de intrarea în post. Pe de altă parte, Săptămâna nebunilor este marcată și de acte rituale specifice începutului de an agrar, celebrat la echinocțiul de primăvară. Astfel, prof. Ion Ghinoiu preciza: “prin fixarea Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul secului și la Rusalii”.

Ion Chelcea, în 1939, scria că tinerii se mascau în personajele unei nunți, de la mire și mireasă, la nași, preot, dascăl și până la nuntași, și străbăteau așa ulițele satului, speriind copiii și sărutând fetele tinere. Se îndreptau către un pom sub care era oficiată o parodie de cununie. Se opreau apoi la râu, unde mirii se spălau pe mâini, într-un gest ritual, apoi se îndreptau cu toții către casele oamenilor, unde erau cinstiți cu băutură.

Zilele acestei săptămâni au și ele denumiri corespunzătoare. Prima zi este Lunea albă, cunoscută și ca Lunea burdufului, pentru că atunci se taie burduful de brânză. În Marțea albă, e bine să se mănânce brânză. Nu se spală rufe și nu se face baie, fiindcă albește părul. În Miercurea albă este dezlegare la lactate și pește. Nici în această zi nu e bine să te speli pe cap, ca să nu încărunțești de timpuriu. În Joia nepomenită sau Joia necurată, femeile spală cămășile, ca să fie albe peste an, dar nu torc, ca să nu le fie în primejdie bărbații, duși cu treburi la pădure. Se mai numește și Joia furnicilor, pentru că femeile aduc ofrande acestor insecte. Se face o turtă din făină sau din mălai, care se unge cu unt sau cu brânză și se așază pe un mușuroi, pentru ca insectele să aibă ce mânca și să nu facă pagube în timpul verii. Urmează prima din cele 12 vineri scumpe de peste an, care se marchează înaintea fiecărui praznic. Se țin cu post și rugăciune, mâncând numai seara, pentru binele casei și pentru curățirea sufletului. În unele sate, sunt ținute îndeosebi de tineret, pentru a avea noroc la căsnicie. În Sâmbăta albă se fac plăcinte și se dau de pomană. Bărbații nu lucrează, fiind în primejdie de căzături, iar femeile nu cos și nu spală cămăși bărbătești. Se împart colăcei, colivă cu lumânări mici și plăcinte, pentru ca cei ce le dau de pomană să aibă ce mânca pe lumea cealaltă. Fetele aduc câte un ulcior de apă de la izvorul cel mai rece și dau de pomană ca să aibă izvor în cealaltă lume. Se mai spune că în Săptămâna albă nu se toarce, ca să nu se facă peste an viermi în fructe. De asemenea, ca să nu-ți albească părul și să nu orbești, nu e bine să te speli pe față și pe cap, decât dacă pui în albie o bucățică de brânză.

Săptămâna nebunilor se încheie cu duminica de lăsatul secului de brânză, ultima zi de petrecere înaintea postului Sfintelor Paști.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) Paul BUCIUTA / ARHIVA AGERPRES

Ortodoxe
Sf. Cuv. Auxentie, Maron și Avraam (Sâmbăta morților — Moșii de iarnă)

Greco-catolice
Cuv. Auxențiu; Chiril și Metodiu — patronii Europei. Pomenirea tuturor morților

Romano-catolice
SS. Ciril, călug. și Metodiu, ep., patroni ai Europei; Valentin, pr. m.

Sfântul Cuvios Auxentie, pomenit în calendarul creștin ortodox la 14 februarie, s-a născut la Constantinopol, în timpul lui Teodosie II (408-405).

A fost un militar recunoscut la Constantinopol. Hotărând să se călugărească, s-a retras din cetate, într-un munte nu departe din Calcedon. Fiind descoperit de niște păstori, lumea a început să vină la dânsul, pentru că primise daruri tămăduitoare pentru cei suferinzi.

Pentru a nu-și pierde liniștea, credincioșii i-au construit o chilie în vârful muntelui. Aici comunica cu cei care veneau pentru sfat și tămăduire printr-o ferestruică tăiată în peretele chiliei.

A participat la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451) unde a luat apărarea dreptei credințe. A murit în jurul anului 470, fiind cinstit ca făcător de minuni.

În această zi, în bisericile și cimitirele ortodoxe, se face pomenirea celor adormiți. În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, credincioșii aduc ofrande pentru sufletele celor trecuți la cele veșnice, ziua mai este cunoscută în Biserica Ortodoxă și sub denumirea de Moșii de iarnă.

Sfinții Părinți au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiți, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepții adormiți. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos.

Biserica a rânduit mai multe sâmbete pe an, când se fac pomeniri pentru cei adormiți: Moșii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți), Moșii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt), Moșii de toamnă (prima sâmbătă a lunii noiembrie). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiți se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Paul BUCIUTA / AGERPRES ARHIVA

Ortodoxe
Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur; Sf. Sfințit Mc. Ipolit, episcopul Romei

Greco-catolice
Sf.. Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur; Sf. m. papă Hipolit

Romano-catolice
Sf. Martina, m.

Sfinții Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, sunt sărbătoriți de Biserica Ortodoxă la 30 ianuarie.

Pe acești trei sfinți părinți, Biserica îi sărbătorește astăzi împreună, ca pe cei mai mari învățători și păstori ai ei din toată istoria creștinătății.

Sărbătoarea datează din timpul domniei împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118) când s-a stabilit în data de 30 ianuarie o cinstire comună a celor trei mari ierarhi ai Bisericii, în urma mai multor ani de dispute între diferite comunități creștine pe tema care dintre cei trei este mai mare.

În acest fel, prin prăznuirea împreună a celor Trei Sfinți Ierarhi, ca unii care sunt în egală măsură bineplăcuți lui Dumnezeu și deopotrivă de vrednici să fie cinstiți de credincioși, controversele, care erau cu totul păgubitoare pentru Biserică, au fost stinse.

Cei trei Sfinți arată la treapta cea mai înaltă “drumul împărătesc” în Biserica Ortodoxă, fiind adevărații ctitori ai Ortodoxiei. Și pentru că s-au învrednicit de înalta treaptă a arhieriei, acești sfinți părinți sunt cunoscuți sub numele de Sfinții Trei Ierarhi.

Pomenirea fiecăruia dintre ei se face pentru Sfântul Vasile la 1 ianuarie, Sfântul Grigorie Teologul, la 25 ianuarie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, la 13 noiembrie și la 27 ianuarie. În această zi se prăznuiește lucrarea lor făcută în folosul Bisericii.

Toți cei trei Sfinți Ierarhi au trăit în secolul al IV-lea, numit “veacul de aur” al creștinătății, s-au născut în familii evlavioase creștine și au avut parte de o educație aleasă, datorită mai cu seamă mamelor lor. Toți trei și-au agonisit știință înaltă la cele mai vestite școli ale vremii.

După absolvire au trăit o viață retrasă, în rugăciune stăruitoare și muncă. Pentru meritele lor deosebite, Dumnezeu i-a ridicat pe cele mai de seamă scaune ierarhice ale vremii, pentru a răspândi de acolo cu și mai multă putere lumina adevărului dumnezeiesc, dovedindu-se a fi vrednici păstori ai credincioșilor lor.

Au fost deopotrivă mari sprijinitori ai săracilor, orfanilor, bolnavilor și ai tuturor celor aflați în suferință, ridicându-se însă și împotriva bogaților și asupritorilor.

Mai mult decât atât au luptat, prin cuvânt și prin scrisul lor, pentru lămurirea adevărurilor de credință ortodoxă, împotriva rătăcirilor și credințelor deșarte. Au fost mari predicatori și scriitori bisericești, lăsând în urma lor un număr mare de cărți de învățătură. Sfântul Ierarh Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur au lăsat și Liturghiile care le poartă numele.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) SORIN LUPSA/ AGERPRES ARHIVA

Credincioșii se roagă pentru sănătate, pentru vindecarea de boli grave și liniște sufletească.

Sărbătoarea a debutat vineri după-amiază, când a fost organizată o procesiune cu icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare, care a fost purtată până la locul unde s-a aflat vechea biserică închinată Sfântului Antonie, care a ars în incendiul din anul 1847.

Sâmbătă dimineața episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Timotei Prahoveanul, delegatul patriarhului BOR, Daniel, a oficiat Sfânta Liturghie, împreună cu preoții parohi ai sfântului lăcaș.

Cea mai veche biserică din București, Biserica Curtea Veche, este ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, în timpul primei sale domnii, între anii 1545-1554. Edificiul amplasat în centrul vechi al Capitalei, Lipscani, fosta Curte Veche, a servit timp de două secole drept loc de încoronare a domnilor Țării Românești. Biserica poartă hramurile Buna Vestire și Sfântul Anton.

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare este prăznuit de Biserica Ortodoxă la 17 ianuarie.

Cuviosul Antonie cel Mare, numit “părintele monahismului” și dascălul vieți pustnicești, s-a născut în jurul anului 250 în apropierea cetății Heracleopolis, în Egiptul de Sus, fiind dintr-o familie de neam bun.

La vârsta de 20 de ani, după moartea părinților, a renunțat la avere și s-a făcut pustnic, pe lângă părinții ce își aveau chiliile în apropierea satului său.

După vârsta de 35 de ani a plecat în pustia Egiptului, unde vreme de alți 20 de ani a trăit în singurătate, în post și rugăciune.

Datorită harului și virtuților sale s-a făcut cunoscut, în jurul său formându-se o obște de ucenici pe care îi îndruma spre desăvârșirea creștină.

A trăit 105 ani, viața lui fiind scrisă pe larg de patriarhul Alexandriei, Atanasie, care l-a cunoscut.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) Paul BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Ortodoxe
Sf. Mc. Tatiana diaconița și Eutasia

Greco-catolice
Sf. m. Tatiana

Romano-catolice
Ss. Arcadie, m.; Cezara, călug.

Sfânta Muceniță Tatiana diaconița este pomenită în calendarul creștin ortodox la 12 ianuarie.

A trăit la Roma în timpul împăratului Alexandru Sever (223-235), fiind dintr-o familie de vază a capitalei imperiale. Deși ocupa funcții înalte în administrația romană — a fost în trei rânduri guvernator — tatăl Sfintei Tatiana își păstra în taină credința creștină.

Ajunsă la maturitate Sfânta a ales să trăiască în castitate. Pentru virtuțile ei a fost aleasă în slujba de diaconiță a Biserici din Roma.

Deși împăratul Alexandru nu era un prigonitor — se spune că mama sa, Iulia Mamia, era creștină — în timpul lui au avut loc multe persecuții anticreștine, ordonate de guvernatori săi. Într-una din acestea a fost prinsă și Sfânta Tatiana și, refuzând să se lepede de Hristos, a fost supusă la multe chinuri, după care i s-a tăiat capul. Aceiași soartă a avut și tatăl său.

Capul Sfintei Mucenițe Tatiana se află în Catedrala mitropolitană din Craiova, în aceeași raclă cu sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, și ale Sfinților Mucenici Serghie și Vah.

În timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521), boierii Craiovești au adus capul Sfintei Mucenițe Tatiana, împreună cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, la Mănăstirea Bistrița, județul Vâlcea. După reorganizarea Mitropoliei Olteniei (1950-1955), capul Sfintei a fost depus la Episcopia Râmnicului și apoi la Catedrala mitropolitană “Sfântul Dimitrie” din Craiova.

AGERPRES /(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Ziua Sfântului Ion Botezătorul reprezintăîncheierea oficială a sărbătorilor de iarnă deschise la Sfântul Nicolae, pe 6 decembrie.

Sărbătoarea de Sfântul Ion mai este cunoscută și sub numele de “Sânt-Ion”,“Înaintemergătorul Domnului” sau“Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul”.

Se știe din tradiția populară că Sfântul Ioan este protectorul pruncilor și se mai ține pentru ca pruncii să se nască sănătoși, fără malformații sau diformi. Totodată, ziua de Sfântul Ion este o zi de bucurie, iar cine nu se veselește în această zi va fi trist tot timpul anului.

Unii oameni serbează ziua de Sfânt Ion pentru ca Dumnezeu să le ferească gospodăriile de foc și animalele de fiarele sălbatice.

În ziua de Sfânt Ion există obiceiul “Iordănitul femeilor”,  care este, de fapt, o petrecere a nevestelor. Femeile se adună la o gazdă, unde aduc fiecare alimente și băutură, apoi petrec până dimineața, spunând că se “iordănesc”.

Un alt obicei întâlnit în ziua de Sfântul Ion este “Iordăneala”. Mai mulți tineri care au luat de la preot, în ajunul Sfântului Ion, agheasmă de la Bobotează, merg în dimineața zilei de Sfântul Ion la biserică și după terminarea slujbei stropesc fiecare om care iese, apoi îl urează. Oamenii “iordăniți” trebuie să-i răsplătească pe urători cu bani, cu care seara chefuiesc.

Tradiția ne spune că în dimineața zilei de Sfântul Ion fiecare om trebuie să se stropească cu agheasmă nouă, pentru a fi feriți de boli în decursul anului.

Sursa: traditii si superstitii

Se spune conform tradiției populare că după Sfânt-Ion se botează gerul, adică se înmoaie frigul și începe să se facă mai cald.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA / AGERPRES ARHIVA

Adunarea (soborul) credincioșilor sărbătorește pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul Domnului, care proorocește venirea lui Iisus Hristos, îl botează și îl descoperă lumii ca Mesia: ”Și a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-se din cer ca un porumbel și a rămas peste El. Și eu nu-l știam pe El, dar cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste (cel) care vei vedea Duhul coborându-se și rămânând peste El, Acesta este cel ce se botează cu Duhul Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 32-34). Sfântul Ioan este considerat cel mai important profet și cel care face legătura dintre Vechiul și Noul Testament.

Fiul preotului Zaharia și al Elisabetei (verișoara Sfintei Fecioare Maria), a cărui naștere fusese anunțată de îngerul Gavriil, Ioan duce din tinerețe o viață ascetică (purta o haină confecționată din păr de cămilă și se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică), retrăgându-se în deșertul Bethabara unde petrece în rugăciune și meditație. În anul 26 d.Hr începe să propovăduiască și să boteze, vestind venirea lui Mesia-Iisus (Izbăvitorul), fapt pentru care este numit Înaintemergător.

Momentul cel mai important al activității sale este întâlnirea cu Iisus. La botezul Mântuitorului în râul Iordan, Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul asistă la prezența Duhului Sfânt sub înfățișarea unui porumbel și are revelația împlinirii profeției sale privind venirea adevăratului Mesia. În predicile sale, care au un pronunțat caracter moral și social, polemizează cu partidele religioase (saducheii și fariseii) propunând îndreptarea moravurilor, dreptatea, cinstea, buna conviețuire. Îl acuză de incest pe Irod Antipa, regele Iudeii, fapt pentru care este încarcerat și decapitat, la cererea soției lui Irod, Irodiada și a fiicei vitrege a acestuia, Salomeea.

Biserica Creștină a fixat mai multe sărbători în amintirea sa: zămislirea (23 sep, în Răsărit), ca botezător (7 ian, în Răsărit), ziua nașterii (24 iun, în Răsărit și în Apus) și ziua morții sale (29 aug, în Răsărit și în Apus).

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Marina Bădulescu)