– Doctorul Joe Dispenza, unul dintre cei mai populari protagonişti ai filmului „What the bleep do we know?”, explică foarte clar cum lucrează substanţele chimice în creierul nostru, menţinându-ne în vechile obiceiuri şi modele comportamentale şi ce poate fi făcut pentru a depăsi aceste tipare.

Creierul se ocupă de interacţiunea cu mediul. In faza de învăţare, memorăm informaţii sau moduri de abordare a unor situaţii noi. Apoi aplicăm ceea ce am învăţat.

Ne propunem să personalizăm, sa demonstrăm, să ne adaptăm comportamentul. Când facem asta, vom aveam o nouă experienţă.

Când trăim acea experienţa nouă, când suntem în mijlocul ei şi folosim toate cele 5 simţuri, iar informaţiile de la simţuri se duc către creier, prin cele 5 căi diferite, atunci neuronii se grupează şi forţează creierul să elibereze substanţe chimice. În momentul îm care avem un sentiment nou, înseamnă că avem o experienţă nouă. Sentimentele şi emoţiile sunt produsul final al experienţelor. Ţineţi minte: cunoaşterea este pentru minte, experienţa este pentru corp.

Nu e suficient să trăim experienţa o singură dată. Trebuie să fim capabili să o repetăm. Iar când începem să o repetăm foarte conştienţi, atunci experienţa devine o parte a modului nostru de a fi.

Modul nostru de a fi este o sumă de abilităţi, reacţii emoţionale, comportamente, condiţionari acumulate de-a lungul timpului, ce sunt declanşate în situaţii cunoscute, fără a le mai trece prin filtrul conştiinţei.

Cel mai banal exemplu e când mergi pe un drum cunoscut şi te întrebi cum ai ajuns la capăt, deşi ai fost cu mintea in altă parte. Dacă repetăm experienţa de multe ori, ea este stocată în sistemul subconştient, numit sistemul „a fi”.

Din momentul în care ne simţim aşa cum gândim, începem să gândim în modul în care ne simţim, iar creierul emite şi mai multe substanţe chimice care reiau ciclulsimt cum gândesc, gândesc cum simt.

Acest ciclu, în care gândul devine sentiment şi sentimentul gând, produce o stare de a fi în care nu putem gândi mai bine decât ne simţim.

O persoană care suferă şi a memorat această stare emoţională, timp de 20 de ani, se află în acel sistem subconştient.

Se poate spune, conştient „vreau să fiu fericit” – mintea, intelectul, spune asta – dar corpul a memorat nevoia de suferinţă. Când o persoană se decide să facă un efort conştient să se schimbe, îşi dă seama peste puţin timp că face aceleaşi lucruri, gândeşte aceleaşi gânduri.

Începem să ne schimbăm, atunci când nu mai permitem ca mediul înconjurător (oameni, lucruri, locuri, situaţii) să activeze aceleaşi circuite în creierul nostru,când începem să devenim conştienţi de aceste programe/reacţii subconştiente.

Cultivarea unei armonii interioare determină creierul să comute de pe sistemul de supravieţuire, pe cel de relaxare, neuro-sistemul nostru va produce unde alfa în creierul nostru, care apoi vor duce la schimbări chimice în corpul nostru.

În momentul în care începem să simţim bucurie, înălţare, inspiraţie, condiţionăm corpul faţă de o minte nouă. Pur şi simplu, ii trimitem corpului, un nou semnal.

Dacă trăim folosind doar substanţele chimice pt supravieţuire vom avea stări de agresiune, mânie, frică.

Războiul, competiţia, politica, toate sunt doar rezultatele condiţionărilor pe care le-am cultivat şi în care ne complacem să trăim. Cealaltă stare a minţii în care trăim se numeşte creaţie. Când te afli, cu adevărat, în această stare, uiţi de tine însuţi. Nu mai există sine, nu mai există trup, numai există nici timp. Eşti atât de implicat în ceea ce faci, încât gândul devine experienţa unui alt sine.

Starea adevărată de creaţie implică un nou set de stări care se relaţionează cu a fi inspirat, a fi vesel, a avea o stare înaltă. Acestea nu se găsesc în afara noastră, ci înăuntrul nostru.

Când eliminăm barierele, blocajele acelor stări emoţionale ale minţii, care ne menţin în starea de a întări ego-ul, când „desfacem” ego-ul, identitatea noastră, atunci pătrunde Lumina prin noi şi avem tendinţa să adoptăm acele caracteristici ale puterii din fiinţa noastră, ale minţii superioare: să fim bucuroşi, generoşi, altruişti, iubitori, inspiraţi, răbdători.

Urmariti filmul accesand linkul mintea

Sursa financiarul

Pentru prima dată, un român ajunge în topul mondial al celor mai puternici CEO din lume. Mariana Gheorghe, directorul OMV Petrom, cea mai mare companie de petrol şi gaze din sud-estul Europei, a debutat pe locul 32 în clasamentul celor mai puternice femei din lumea afacerilor, realizat de revista americană Fortune.

Mariana Gheorghe a preluat conducerea OMV Petrom în 2006, la doi ani după ce grupul austriac a cumpărat pachetul majoritar al Petrom. Potrivit revistei Fortune, sub conducerea Marianei Gheorghe, compania a înregistrat în 2011 o creştere de 27 la sută a vânzărilor, comparativ cu 2010, până la 5,6 miliarde de dolari, în timp ce profitul s-a majorat cu aproape 80 la sută, până la 1,2 miliarde de dolari.

Fortune aminteşte că managerul Petrom a parafat anul acesta un acord cu ExxonMobil de explorare, la mare adâncime, a hidrocarburilor din Marea Neagră.

Pe primul loc al clasamentului mondial al celor mai puternice femei din afaceri este Maria das Gracas Foster, directorul general al Petrobras, din Brazilia, urmată de Gail Kelly, de la Westpac, Australia şi Cynthia Carroll, şefa Anglo American, din Marea Britanie.

Pentru americancele CEO, Fortune a realizat un top 50 separat, condus de Ginni Romettey, directorul general IBM, Indra Nooyi, de la PepsiCo, si Meg Whitman, de la Hewlett-Packard.

Autor: Laura Micovschi | Sursa: Money.ro |

Puţini dintre noi cunosc astăzi faptul că, în simbolistica antică, medievală şi chiar modernă şi contemporană, anumite elemente îşi au originea in cultura dacilor.

Acestea sunt preluări si adaptări fie ale unor simboluri militare dacice, cum este cazul draconesului (despre care am vorbit într-un articol postat recent), fie a anumitor practici religioase ale acestora sau cu inspiraţie din elemente de vestimentaţie purtate de strămoşii noştrii daci.

Pileusul dacic, de pildă, caciulă cunoscută şi sub numele de “bonetă frigiană”, semn al nobleţei şi al statutului social, fiind purtat de tarabostes, numiţi în sursele antice şi pileati, poate fi regăsit, în prezent, în simbolistica drapelurilor şi a stemelor de stat sau militare a unei serii întregi de ţări şi instituţii.

Dacii şi frigienii erau înrudiţi

Numeroşi autori antici vorbesc despre înrudirea dinre daci şi frigieni, ca aparţinători ai aceluiaşi mare neam al tracilor. Amintiţi iniţial de Homer, în Iliada, frigienii locuiau în Anatolia, Turcia de azi.

Despre primii regi ai acestui popor, printre care şi Midas, aflăm că erau din Tracia. Lui Midas, printre altele, i se atribuie inventarea naiului, instrument atât de drag românilor de astăzi.

Mai mult, autori precum Diodor din Sicilia, Herodot, Hyginius, Plinius sau Xenofon atestă faptul că însuşi Priam, regele Troiei de la momentul confruntării militare a troienilor cu grecii, era şi el, la rândul sau, trac.

Istoricul Iordanes relatează că dacii de neam s-au numit, la început, tarabostes, (probabil termenul dacic iniţial) iar apoi pileati, iar dintre ei se alegeau regii şi preoţii.

Aceste informaţii, coroborate cu însăşi legenda descendenţei romane din traco-troienii lui Eneas, ne poate duce cu gândul că, în cultura romană mai târzie, boneta frigiana a rămas simbol la libertăţii şi nobleţei, simbol moştenit de la strămoşii lor traci.

Caciula purtată de daci şi frigieni a devenit, în zona Imperiului Roman, un simbol al libertăţii, fiind purtată de sclavi în ziua eliberării lor, simbol care, în epocile urmatoare, până în prezent, s-a propagat păstrându-şi mesajul şi semnificaţia iniţiale.

De asemenea, în primele secole ale creştinismului, căciula dacică pătrunde şi în simbolistica religioasă, multe fresce bizantine înfăţisându-i pe cei trei magi, de pildă, purtând pileusul, obiect vstimentar inconfundabil şi clar de origine daco-tracă.

Pileusul, ca simbol al revoluţiei franceze

Marianna este numele dat Republicii Franceze în amintirea societăţii republicane “La Marianne”, care a activat pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Era o societate secretă, călăuzită de un comitet democratic refugiat la Londra, în frunte cu Ledru – Rollin, unul dintre conducătorii burgheziei radicale în timpul şi după revoluţia de la 1848 din Franţa, condamnat la deportare pentru acţiunile conspirative.

Cum această grupare lupta pentru înlăturarea regalităţii (Napoleon al III-lea) şi instaurarea republicii, cercurile reacţionare au botezat republica franceză cu numele societăţii “Marianna”. Şi acest nume, după victoria republicanilor, s-a impus şi s-a păstrat. Marianna este grafic reprezentată printr-o semănătoare care poartă bonetă frigiană.

Această bonetă, de culoare roşie, a fost adoptată şi de revoluţionarii francezi ca un semn de patriotism, ca o emblemă a luptei pentru libertate.

Simbolul dac, preluat de SUA şi America de Sud

În zilele noastre, pileusul dacilor, ca simbol al libertăţii, nobleţei şi independenţei poate fi regăsit pe stemele unor instituţii extrem de importante, precum cea a Senatului Statelor Unite ale Americii, a statului Iowa sau cea a Departamentului Apărării din aceeaşi ţară. De altfel, pileusul este utilizat ca simbol de armata SUA încă din anul 1793.

De asemenea, imaginea căciulii dacice a fost preluată de multe ţări din America Latina şi de Sud, ca simbol al eliberării de sub domniaţia spaniolă.

De altfel, la nivelul întregului continent sud-american, simbolul despre care vorbim este unul asociat cu noţiunea de libertate, egalitate de şanse şi independenţă.

Dintre ţările ce folosesc astăzi acest simbol amintim Argentina, Nicaragua (stema adoptată în 1823), Haiti (simbol adoptat în 1986), El Salvador (simbol adoptat în 1912), Cuba (din 1906), Columbia (din 1834), Bolivia, dar şi Paraguay, stat ce a preluat, pe reversul drapelului său, imaginea despre care vorbim.

Referitor la pileusul dacic, mai trebuie să spunem că imaginea sa fost utilizată şi în cazul unor emisiuni monetare, mai ales în Mexic între sfârşitul secolului 19 şi mijlocul secolului 20.

De asemenea, imaginea căciulii dacilor poate fi regăsită, ca simbol, şi pe unele monede franceze din perioada contemporană.

un articol de Valentin Roman

Sursa: Adevarul despre daci

Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcerea.

De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din motive greu de înţeles.

Regalian, strănepotul lui Decebal?

Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către romani. Dacă ar fi să dăm crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul a doar un secol şi jumătate. Totuşi, amintirea lui Decebal a rămas vie în secolele următoare, iar numele de “dac” este purtat cu mândrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toti cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în ierarhiile vremii.

Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a intrat în istorie în preajma anului 260 d.Cr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal, un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat, sau poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian.

În anul 260, în vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune, în urma căreia este proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani, aliaţi cu roxolanii.

Dacia – abandonată sau eliberată?

Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Deşi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor şi administraţiei romane din Dacia, totuşi, izvoarele istorice şi arheologice ne confirmă faptul că provincia Dacia a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decât să consemneze în acte un fapt deja consumat şi pe care oficialităţile multă vreme nu au avut curajul să-l recunoasca.

Scrierile vechi ne informează că “Dacia a fost pierdută” în vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat inscripţiile romane din Dacia, precum şi baterea de monede. Acest moment coincide şi cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.

Contextul acesta este rareori invocat de istoricii noştri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari şi de goţi (chiar dacă izvoarele subliniază că este vorba de carpi, istoricii insistă că prin “carpi” trebuie să înţelegem “goţi”). Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea dacului Regalian şi atacurile dacilor liberi, ne poate sugera că retragerea armatei şi a administraţiei romane din provincie nu reprezintă un abandon al Daciei ci, din contră, o eliberare.

Deci, romanii au fost, efectiv, alungaţi din provincie de către daci şi au susţinut apoi, ca justificare, că Dacia este greu de apărat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat, în sudul Dunării, o altă Dacie, numită “Dacia Aureliana” şi mai apoi “Dacia Ripensis”, pentru a păstra aparenţa unei Dacii romane. Ce s-ar fi întâmplat dacă Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă dacii liberi nu ar fi venit în ajutorul fraţilor lor din ţinutul ocupat de romani? Poate că Dacia ar fi continuat, pentru cine ştie câtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiţi să se retragă.

Aureolus, ciobanul din Carpaţi

Tot în vremea lui Gallienus a trăit şi Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el însuşi păstor în tinereţe. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din ţara getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…”. Intrat ca soldat de rând în armata romanâ, a câştigat simpatia împaratului Valerianus şi a ajuns îngrijitor al cavaleriei. După ce a caştigat şi încrederea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de împărat în anul 265 să lupte împotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva împăratului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de către armatele sale, în anul 268.

Totul se petrecea în plină criza politică a imperiului, celebra criză a secolului al III-lea, când s-au succedat la tronul Romei o mulţime de împăraţi, mai toţi provinciali, mai adesea sprijiniţi de armată. Gallienus a pornit împotriva celui de-al doilea dac autoproclamat împărat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta însă l-a refuzat, trădând prietenia care îi lega. Totuşi, cel care a murit în asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reuşit să-şi păstreze titlul, până în vremea lui Aurelian, dar a fost trădat şi ucis, ca şi Regalian, de propriii lui soldaţi.

Împăratul Galeriu, “olteanul” care i-a răzbunat pe daci

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al cărui protejat a fost. S-a născut într-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mamă dacă, venita din nordul Dunării, din Dacia Traiană. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din oraşul Romula (astăzi Reşca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul creştin care ne confirmă originea dacică a împăratului Galeriu, ne mai dă câteva informaţii uluitoare despre acest dac ajuns împărat.

În primul rând, a vrut să supună la obligaţia plăţii impozitelor Roma şi întreaga Italie, drept răzbunare pentru umilirea dacilor de către Traian, care le-a impus tribut dacilor. În al doilea rând, a vrut să schimbe numele Imperiului roman în Imperiul dacic. Înainte de a muri, împăratul s-a retras în satul său natal, care a fost numit Romulianum, după numele mamei sale. Galeriu a rămas în istorie pentru persecuţiile sale împotriva creştinilor, atât în vremea lui Diocleţian, cât şi după urcarea sa pe tron.

Totuşi, înainte de a muri, a dat primul edict de toleranţă din istoria creştinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul său de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor naţional în formă de şarpe cu cap de lup. Specialiştii încă nu s-au dumirit ce caută aceşti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus că este vorba de soldaţi daci din regiunea natală a împăratului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel şi adversitatea sa faţă de romani şi de numele de “roman”, declarată deschis de împărat. Nu ar fi exclus ca seria lungă de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate dispărute astăzi, să fi fost cenzurate sau distruse în vremea lui Galeriu sau a altor împăraţi de mai târziu, care au încercat să apere, astfel, memoria dacilor.

Daia şi Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul împăratului Galeriu. S-a nascut în Dacia Aureliană, la sud de Dunare, având-o ca mamă pe sora împăratului. A ajuns să fie adoptat de unchiul său, dar chiar şi după adopţie, a ţinut să-şi păstreze numele dacic. În schimb, despre Licinius, izvoarele spun că se trăgea dintr-o familie de ţărani daci din Moesia Superior. S-a născut în anul 265 şi a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Împăratul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” în vestul imperiului, în anul 308, în timp ce Daia, nepotul împăratului, şi Constantin (şi acesta de origine moeso-dacică) au fost numiţi “fiii augustilor”.

În felul acesta, toţi cei patru suverani care formau tetrarhia (formă de conducere cu patru împăraţi, doi de rang superior şi doi de rang mai mic), erau de origine dacică. După moartea lui Galeriu, în 311, Licinius şi-a împărţit imperiul frăţeşte cu Daia, dar în 313, s-a aliat cu Constantin, căsătorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin şi Licinius se reuniseră la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia creştină devenea egală în drepturi cu celelalte religii ale imperiului.

De cealaltă parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxenţiu. Conflictul dintre Licinius şi Daia era previzibil. Daia a fost înfrânt şi, spun unele surse, a preferat să se sinucidă. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar trădarea a fost plătită. Licinius şi Constantin au intrat într-un conflict, în urma căruia cel din urmă a ieşit învingător şi a devenit unic împărat al imperiului. Cu aceşti patru împăraţi de origine dacică, ce au condus imperiul simultan, a început o nouă epocă în istoria Imperiului roman.

Constantin şi Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin

Dar cel mai mare împărat roman de origine dacică este Constantin, primul împărat creştin din istorie. S-a născut la sud de Dunare, la Naissus, în Serbia de astăzi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatăl său, împăratul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. În anul 325, în vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care îşi spune “Dacus”. Prezenţa dacilor la sudul Dunării, atât înainte de cucerirea Daciei cât şi după aceea, este incontestabilă. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac.

Deşi nu ştim în ce fel dacismul său i-a influenţat acţiunile, ştim sigur un lucru: el este cel care, la doar două secole după cucerirea Daciei, spoliază monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friză de piatră a lui Traian, măsurând peste 30 de metri (după alţii mult mai mult) şi fiind a treia ca mărime din întreaga antichitate, este spartă în bucăţi de Constantin. Patru bucăţi sunt încastrate în arcul său de triumf de la Roma, după ce figura lui Traian este ştearsă din reprezentările reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, înalte de trei metri, care împodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor şi urcate pe Arcul împăratului Constantin.

Ce logică să aibă dislocarea unor statui colosale de daci şi plasarea lor pe un monument al unui împarat roman, dacă nu faptul că acesta era născut tot în ţara dacilor? Cu siguranţă, Constantin avea o mare preţuire pentru strămoşii săi. Documentele ne spun chiar că ar fi încercat să aducă Dacia sub stăpânirea sa şi a refăcut podul de peste Dunăre. Totuşi, cum de a fost posibilă această “profanare” a forului lui Traian? Specialiştii spun că era nevoie de material de construcţie şi că, în acelaşi timp, nu mai existau artişti talentaţi ca în vremurile anterioare, arta romană aflându-se într-un declin evident.

E adevărat, pe lângă piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin există şi reliefuri atribuite de specialişti epocilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor săi. Iulian Apostatul ne povesteşte că, după ce a văzut pentru prima dată forul lui Traian, Constantin a fost abătut timp de mai multe zile, spunând că el nu va avea niciodată un for atât de grandios.

Dar nu este suficientă această explicaţie. Oricât de mare ar fi fost lipsa de materiale şi de artişti talentaţi, nici un împărat nu ar fi îndrăznit să distrugă monumentele unui predecesor, dacă acesta era preţuit, memoria sa era onorată şi făcea parte din galeria sacră a părinţilor Romei. Gestul atât de neobişnuit şi de şocant al plasării celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin îşi găşeste în acest fel o explicaţie. Statuile de pe arc simbolizează obârşia dacică, mândră şi iubitoare de libertate, a împăratului. Din această perspectivă, nu ar fi deloc absurd să ne gândim că scrierea de căpătâi a lui Traian despre cucerirea Daciei a dispărut, ca şi celelalte scrieri ce relatează acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Dacă Galerius nu a contribuit la dispariţia acestor scrieri, se poate să o fi făcut Constantin.

Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit, după moartea sa, Constantinopol, iar după cucerirea de către turci, în sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual şi cultural al întregii Europe. În vreme ce occidentul bâjbâia în întunericul în care barbarii migratori l-au aruncat, în orient străluceau luminile Bizanţului creştin, Noua Romă.

Cât de mult a contribuit dacismul lui Constantin la această transferare a gloriei romane în orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin veghează vechea Romă şi astăzi, semn al dăinuirii spiritului dac peste timp.

Elena, mama lui Constantin, era nascută, se pare, în Asia Mica, într-o familie foarte modestă. A avut o legătura neoficială cu Constantius Chlorus, viitorul împărat, şi l-a născut pe Constantin în teritoriul dacic de la sudul Dunării. Scrierile vechi spun că Elena a contribuit foarte mult la întărirea creştinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Călătorind la Ierusalim, se spune că a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a făcut în urma unor săpături pe care ea însăşi le-a comandat şi coordonat.

De aceea, astăzi, Sfânta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul său din porfir roşu egiptean se află la Muzeul Vatican, în sala numită “Crucea grecească”. Este ornamentat, în mod destul de bizar, cu scene de luptă. Între soldaţii reprezentaţi se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor căciuli. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

Falsificarea istoriei

Se impune o întrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria imperiului roman? A existat şi continuă să existe o adevărată conspiraţie în jurul acestui subiect. Istoricii noştri, dar şi unii străini, în special maghiari, au făcut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacică a unor personaje ajunse pe tronul împăraţiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus că era o barbară, ba roxolană, ba iliră, ba, în cazul cel mai bun, dacă romanizată, deşi sursele ne spun răspicat că era dacă de la nordul Dunării, chiar dacă avea nume latin.

Despre informaţiile pe care ni le dă Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus că nu merită să fie luate de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atestă originea dacică a lui Regalian, la fel, că ar fi vorba de nişte născociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, în frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut să demonstreze că, după abandonarea provinciei, în Dacia nu a mai rămas nici un dac şi că nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului “întunecat”, până la venirea maghiarilor în Transilvania.

Apariţia unor personaje istorice importante, de obârşie dacică, le încurcă socotelile, şi au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra că nu este vorba de daci autentici. Istoricii români, în schimb, au căutat să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia rămasă în provincie era deja complet romanizată. Prin urmare, şi împăraţii de origine dacică trebuiau să fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” să mai existe decât romani, eventual proveniţi din strămoşi daci romanizaţi.

Dar faptul că scrierile la care ne-am referit insistă asupra originii dacice a acestor împăraţi ne arată cu claritate că ei nu erau daci integral şi definitiv romanizaţi, ci originea lor etnică era foarte importantă. Cunoşteau, desigur, limba latină, erau integraţi în societatea romană provincială, dar obârşia lor era dacică. Dacă ar fi fost daci complet romanizaţi, fără să mai poarte vreo moştenire dacică, li s-ar fi spus romani, pur şi simplu, fără prea multă insistenţă pe originea etnică.

Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe şi alţii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discută, dat fiind că s-a născut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului că mama lui Galeriu, Romula, nu era dacă, ci provenea dintr-o familie de colonişti iliri stabiliţi în Dacia, deşi nici un document nu sugera aşa ceva. După trei decenii, într-o altă lucrare a aceluiaşi istoric, Romula “devenea” o dacă romanizată.

În schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia să-l numească pe Aureolus “hatmanul călărimii Avreulus Dacul”. Deci, atât pe istoricii maghiari, cât şi pe cei români, îi deranja existenţa unor daci după retragerea romanilor din Dacia. Şi într-un caz, si in celalalt, s-a dorit înlăturarea dacilor din istorie, prin încălcarea adevărului ştiinţific furnizat de izvoarele scrise. Această falsificare persistă până astăzi, iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a acestor împăraţi. Ştergerea dacilor din istorie pare să fie urmarea unui blestem ce s-a născut demult, dar continuă şi astazi. Istoricii nostri desăvârşesc opera celor ce au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuneric ce pare să nu se mai sfârşească.

un articol de Aurora Peţan  (preluat din Formula AS)

 Despre ruinele cetăţii de la Gruiul Dării, aflată pe drumul spre releul de la Pietroasa, legenda spune că, odată cu venirea frigului, comorile din zonă obişnuiesc să răsufle.

La început de decembrie, după ce mustul se oprea din fiert şi roadele câmpului erau asezate cuminţi în hambare, bătrânii din Pietroasa obişnuiau să povestească ţâncilor la gura plitei sobei de pământ, despre comorile descoperite aici de-a lungul timpului. “Când eram copil bunicii îmi spuneau că au văzut mai ales în nopţile scurte şi geroase ale iernii, flăcări ţantoşe care încep să joace ici colo pe dealurile din Pietroasa chiar la Gruiu Dării.

Sătenii bătrâni povesteau şi ei cam ce-au auzit de la părinţi şi bunici, cum că cei care dau de aur şi vor să se îmbogăţească rapid sunt blestemaţi în veci şi au parte de un destin tragic”,  spune Muşa Alexandru, de 48 de ani, născut în satul Clondiru, din comuna Pietroasa. Dealul Gruiu se află la mică distanţă de locul unde a fost descoperită Cloşca cu pui de Aur .

Aşezări din epoca de piatră

Arheologii spun că au descoperit la Gruiu Dării de Pietroasa  obiecte valoroase din punct de vedere  istoric si  spiritual. “Sunt elemente aici şi din neolitic. Pentru epoca dacică târzie aici s-au descoperit numai complexe de tip moviliţă, de regulă cu ring de piatră şi uneori cu vetre, inventarul depus fiind deosebit de bogat şi variat.

La Gruiul Dării, noi am identificat mai multe vetre şi materiale pentru întreţinerea focului pe care le-am încadrat într-un context spiritual. Complexele de locuire sunt mai puţine în regiunea respectivă dar mai jos pe platouri se afla alte terase care probabil au fost locuite încă din epoca de piatră”, a declarat Sebastian Matei, cercetător la Muzeul Judeţean din Buzău.

Un ceas solar veghează peste timp

Istoricii povestesc că “în antica cetate de pe Dealul Gruiu, ceasul solar a lui Zalmoxe aşteaptă peste timp revenirea sacerdoţilor plecaţi în grabă din faţa hoardelor năvălitoare.

Din inima pământului scormonit răsar cateva trepte şi ziduri înnegrite de trecerea vremii, care acum sunt pe jumătate îngropate”. Repertoriul Arheologic Naţional clasifică acest sit ca fiind  unul din cele mai importante monumente ale geto-dacilor.

un articol preluat din ziarul Adevărul

Numele ultimului mare rege al dacilor este pomenit de numeroase surse literare ale vremii sale. Decebal, în conştiinta contemporanilor, a rămas ca un conducător viteaz, fidel cauzei poporului său.

1. Atestările numelui în textele istorice:

•Dio Cassius (cca. 155-235 AD), Ist.Rom. 67.6: Δεκέβαλος ἐβασίλευε [(peste Daci) domnea Dekebalos] ; 67.7: πρὸς τὸν Δεκέβαλον τὸν Δακῶν βασιλέα [la Dekebalos, regele Dacilor]; 67.10: μετὰ Δεκέβαλον [după Dekebalos].

•Ioannes Lydos (contemporan cu Iustinian), spune în De Magistribus…2.28: σὺν Δεκεβάλῳ τῶν Γετῶν ἡγησαμένῳ împreună cu Dekebalos, conducătorul Geţilor

•Iordanes, Romana, 217: Decebalo eorum rege devicto după ce Decebalus, rege lor (=al Dacilor), a fost învins

•Aurelius Victor (sec. IV, prob. în a doua jum.) De Caesaribus 13,3: Decibalo regi [rege (fiindu-le)Decebalus]

•Historia Augusta (încep.sec.IV) 24, 10, 8: vir gentis Daciae, Decibali ipsius ut fertur adfinis un bărbat din neamul dac, rudă, se zice, cu însuşi Decebalus.

•Paulus Diaconus (sec.VIII), Historia Romana 8.2: Daciam, Decibalo uicto, subegit, prouincia trans Danubium facta in his agris quos Taifali nunc, Victoali et Teruingi habent. Învingându-l pe Decebal, a cucerit Dacia, şi a făcut provincie în ţinuturile ei, dincolo de Danubius, pe care acum le stăpânesc Taifalii, Victoalii şi Teruingii.

•Lexiconul Suda :

▪delta.189: Δεκέβαλος: ὁ τῶν Δακῶν βασιλεύς. ζήτει ἐν τῷ δεινός Dekebalus: regele Dacilor. Caută la ‘deinos’.

▪delta.344 (la cuv. δεινός teribil): ὅτι Δεκέβαλος, ὁ τῶν Δακῶν βασιλεύς, δεινὸς μὲν ἦν συνεῖναι τὰ πολέμια că Dekebalos, regele Dacilor, era teribil în a împleti planurile de război

▪epsilon.1864: Ἐξυβρίζοντα: παρασπονδοῦντα, παραβαίνοντα τὰς συνθήκας, ἀδικοῦντα. τὰ ἐκδικήματα τοῦ Δεκεβάλου ἐς τοσόνδε προσεληλύθει, ὥστε ἀναγκαῖον εἶναι πολέμῳ καταπαῦσαι ἐξυβρίζοντα. Obraznic: care calcă învoielile, ocoleşte tratatele, face ilegalităţi; Decebal şi-a făcut de cap într-atâta, încât a fost nevoie ca obraznicul să fie potolit printr-un război.

▪epsilon.2038: Ἐπεκηρυκεύετο: διὰ κήρυκος ἔλεγεν. ἐπεὶ μηδὲ εἷς ἐπεκηρυκεύετο ὑπὲρ τοῦ Λευκίου, διελέγετο αὐτῷ ὁ Δεκέβαλος. A negociat prin sol: după ce nici unul nu a negiciat pentru Leukios (Lucius?), Decebal a vorbit cu el.

▪upsilon.483:Υπόδικοι: κατάκριτοι. στρατιῶται ὑπόδικοι ἐπὶ κακουργίᾳ, δρασμὸν βουλεύοντες παρὰ Δεκέβαλον θανάτῳ κολάζονται. Pârâţi: acuzaţi; soldaţii acuzaţi de rea purtare fiindcă au vrut să fugă, sunt pdepsiţi de Decebal cu moartea.

2. În inscripţii (am omis pe cele în care numele era doar presupus, ori mutilat, lipsindu-i tocmai centrul, cam 2 sau 3 în total ). În toate cele 21 de inscripţii — deloc puţine, comparativ cu alte nume tracice, mult mai slab atestate — acest nume are doar două variante: Decibalus şi Decebalus.

Forma Decibalus (în 8 inscripţii) :

-CIL 3, 7477 (Durostorum=Silistria, Moesia Inf.): Valerio Marco militi…Aurelia Faustina coniux et heres una cum Valeriis Decibalm et Seicipere et Mamutzim et Macaria et Matidia filiis suis Lui Valerius Marcus (au pus monumentul)…Aurelia Faustina, soţie şi moştenitoare, împreună cu Valerii Decibal(us), Seiciperis, Mamutzis, Macaria şi Matidia, copiii săi etc. Pe baza acestei inscripţii, prof. Poghirc a crezut că -m-ul final din Decibalm şi Mamutzim este desinenţa dacică de instrumental (instrumentalul [ablativ] latinesc corect al acestor nume fiind Decibalo şi Mamutzi]. Fără să fie teoretic imposibilă, această ipoteză este însă improbabilă.

-CIL 6, 25572 (Roma): Sex(tus) Rufius Decibalus

-AE 1954, 83 (Roma), listă de nume, mai toate abreviate: Nigr(inius) Maximus Aur(elius) Heroul(anus) / Silvin(ius) Decibal(us) etc.

-AE 1964, 144f (Blain, Lugdunensis, Franţa): Decibal(us) IMP PART ori Decibali MP PART

-AE 1989, 299 (Asisium=Assisi, Umbria): T(ito) Vibatio Decibalo

-AE 1945, 35 (Ostia): [caput?] Decibali (capul?) lui Decibalus

-AE 1998, 01141: (Sacidava, Moes.Inf., înainte de sf. sec. III): Diurdano Decibali veteran(o) Q(uintus) Priscus filius lui Diurdanus Decibalus, veteran, Quintus Priscus, fiu, (i-a pus monumentul).

-CIL 3, 4150 (Savaria=Szombathely, Pannonia Sup.), listă de nume : Marc(ius) Vindex Iun(ior), Iul(ius) Decibalus, Ulp(ius) Nigrinus etc.

Forma Decebalus (tot în 8 inscripţii) :

-CIL 15, 2797 (Roma): Deceb[alus]

-CIL 3, 7437 (de la Lăžen, în Bulgaria, lângă Nicopole, pe Dunăre); este o listă de persoane, I 52: Cresce(n)s Decebali;

-CIL 06, 31654 (Roma): gentem Dacor(um) et regem Decebalum bello superavit (Traian) a învins în război neamul Dacilor şi pe regele Decebalus

-IDR 3,3,nr.272 (Sarmizegetusa): Decebalus per Scorilo. Inscripţie foarte discutată. Cei care susţin că este limbă dacă, traduc Decebal, fiul lui Scorilo. Cei care optează pentru limba latină populară, traduc Decebal, pentru Scorilo ori Decebal, prin (intermediul lui) Scorilo.

-IGLNovae nr.82 (Novae, Moesia Inf.=Svištov, Bulgaria): Fl(avio) Decebalo vet(erano) leg(ionis) I Ital(icae) Severianae lui Fl. Decebalus, veteran al legiunii I Italica.

-AE 1912, 264 (Heliopolis=Balabakk, Syria): adversus quos expeditionem fecit per regnum Decebali regis Dacorum împotriva cărora (sc. Marcomani, Quazi şi Sarmaţi) a făcut o expediţie prin regatul lui Decebalus, regele Dacilor

-AE 1985, nr.721 (Philippi=Grameni, Macedonia): quod cepisset Decebalu(m) et caput eius pertulisset ei Ranisstoro [(Ti(berius) Claudius Maximus… făcut decurion de către Traian) fiindcă l-a prins pe Decebalus şi capul i l-a adus lui (Traian) la Ranisstorum

-AE 1992, 01483 (Germisara=Geoagiu Băi): Nymfis Decebalus Luci posuit Decebalus al lui Lucius a pus (monumentul) nimfelor

Într-o inscripţie din sec. IV, publicată de Em.Popescu în IGLR, nr. 272 (de la Salsovia=Mahmudia), apare şi o formă Dicebalus într-o listă de exarhi, cu închiderea târzie a lui /e/ la /i/, dacă nu cumva scribul a inversat literele din greşeală, vrând de fapt să scrie Decibalus şi nu Dicebalus.

Acestea sunt toate atestările antice ale numelui regelui dac. Ele prezintă o singură alternanţă, şi aceea minoră: vocala din finalul primului element este scrisă când ‘i’, când ‘e’. Cele două variante nu pot fi distribuite nici în spaţii diferite (ca să le considerăm variante dialectale) şi nici în epoci diferite (ca să le luăm ca variante evolutive), ele fiind uniform răspândite şi sincronic şi diacronic.

Explicaţia constă în timbrul acestei vocale, care era la origine un /i/ scurt, pronunţat în latina dunăreană foarte deschis, în unele locuri chiar ca /e/. Ştim acest lucru din multe surse, fie din reconstrucţiile fonetice (pe care le găsim în istoriile limbii române), fie chiar din documentele istorice, de pildă de la Procopius, care ne transmite mai multe toponime din aceste locuri în care se produce acelaşi fenomen: Μέδεκα [Medeka] < medĭca, Βέτζας [Vetzas] < vĭteas, Τρεδετετιλίους [Tredetetilius] < tredecĭm tilios etc.

Decebalus (+var.) este un nume compus, de tip indo-european, ca şi pers. Vištāspa (“cu cai pregătiţi”: višta “gata” + aspa “cal”), got. Þiudareik (“regele neamului”: þiud “popor, neam” + reik “rege, conducător, putere”) , sl. Svjętoslav (“slava sfântă” ori “slava lumii”: svjęt “sfânt, lume” + slava “slavă”), vechi ind. Yajnapati (“stăpânul sacrificiilor”: yajna “sacrificiu”+pati “domn, stăpân”), grec Θεόδωρος[Theo-dōros] (“darul zeului”: theos “zeu” + dōros “dar”) etc. Cele două părţi ale lui sunt lesne de separat, Deke-balos, dar nu şi de explicat. Fiecare din cei doi componenţi are paralele în onomastica TDM:

–dek(e)-(unde radicalul este dek, vocala finală fiind vocală cu rol gramatical, cu diverse variante). Ca prim formant el apare cu siguranţă în Δεκαίνεος [Dekaineos] la Strabon 12.2.39 (la Iordanes Get. 39: Dicineus). Nu este imposibil ca acelaşi radical să se afle şi în numele geografice Οὐσ-δικησική (Ptol. 3.11.6) = Us-dicensis (CIL 6, 32582 Roma), una din strategiile nordice al Thraciei, şi A-us-decensis (civitas) în CIL 3, 14437 (2), la Tropaeum Traiani. Etimologiile date până acum acestui component sunt neconvingătoare.

–bal(os) (radicalul fiind bal-) este mult mai răspândit, apărând în mai multe nume TDM, dar şi în în frigiană şi în nume iranice: Βαζο-βαλις[Bazo-balis] (IGB IV, 2173 la Caristorum=Kopilovci, lângă Kjustendil, Bulgaria), Dini-balis (CIL 4, 1397, la Pompei), Δρει-βαλος[Drei-balos] (în ISM 2, 125 la Tomis), Δρει-βαλις[Drei-balis] (IPE 1,50 la Olbia) şi Dri-balus (CIL 3, 3888 la Less), Σαρ-βαλος[Sar-balos] (IG 7, 585 la Tanagra, la 426 a.Chr !!), poate şi Γί-βαλος[Gi-balos] în papirul SB 6796, 150; apare de asemenea în numele scitice Ουαρζ-βαλος[Uarz-balos] (IPE 1,54 la Olbia) şi Ουαστο-βαλος[Uasto-balos] (2,451 la Tanais), v. I.I.Russu, Limba traco-dacilor. Sensul lui -bal(os) are toate şansele să fie acelaşi cu al cuvântului frigian βάλην [balēn] “rege” (cu etimologie indo-europeană), caz în care trebuie să adăugăm acestei serii şi supranumele Βαληος[Balēos] (Zeus), ca rege al zeilor, şi Βάλις[Balis] care, după Etym.Magn., este numele trac al lui Apollon.

Nu ştim care este înţelesul exact al numelui întreg, dar plecând de la sensul, foarte probabil – cum am spus -, al componentului secund, el poate să fi însemnat “rege” + un anumit epitet (deke-). Acest epitet poate fi explicat în mai multe feluri, însă niciunul mai probabil ca altul, aşa încât — vorba lui Ţuţea! — “mai multe adevăruri, nici un adevăr”.

El aparţinea însă cu siguranţă unei palete limitate de sensuri, moştenită din indo-europeană, şi nu este deloc imposibil ca înţelesul întregului nume să existe în vreuna din celelaltre limbi indo-europene vechi (chiar dacă numele în acea limbă sună cu totul altfel). Aici ne interesează însă mai mult forma decât înţelesul acestui nume.

sursa: http://soltdm.com/langtdm/thes/d/decebalus.html