La nord-est de coastele Scotiei, acolo unde incepe oceanul nesfarsit, se afla insulele Orkney, numite Orcades de catre autorii latini: insulele orcilor, adica ale focilor. Oamenii neoliticului au lasat aici urmele unei culturi megalitice impresionante, apoi s-au retras, incet, spre sud, pe masura ce clima s-a racit. In epoca fierului, insulele erau locuite de picti, care locuiau in bordeie sapate sub pamant.

Regele orcadienilor s-a supus imparatului Claudius al romanilor la inceputul erei crestine, iar in secolele VIII-IX, insulele Orkney au fost colonizate de vikingii norvegieni.

Acestia le-au stapanit timp de sase secole, apoi au fost oferite, in 1468, lui Iacob al III-lea al Scotiei, ca dota a Margaretei de Danemarca. Si astazi, prezenta nordicilor se simte puternic in insule, caci Oslo este mai aproape decat Londra. Aceasta ar fi, pe scurt, istoria unui arhipelag scotian, unde UNESCO si-a asezat sigla pe un grup de monumente neolitice de mare insemnatate, care au luat nastere datorita unor avansate cunostinte de matematica si astronomie.

Gandul, intarit de povestile unor martori care au fost si-au vazut, ca oamenii neoliticului scotian ar putea avea, in comun cu dacii, seturi de cunostinte sau de traditii, ori chiar o felie nestiuta de istorie, m-a imboldit sa fac un drum in aceste insule.

 

Satul dezgropat de furtuna

 

Pe geamul zgariat al micului avion care ma duce de la Edinburgh la Kirkwall se zaresc insulele orcadiene, ca niste foite de hartie colorata, imprastiate pe apa. Aici se intalneste Marea Nordului cu Oceanul Atlantic. Intreg peisajul e plat, fara dealuri, fara munti, fara paduri. De fapt, e un tinut fara umbre. Doar campuri verzi si lanuri galbene. Stromness e localitatea cea mai apropiata de “inima neolitica a Orkney-ului”, tinut ce strange laolalta o multime de vestigii stravechi uimitoare. Am ajuns aici intr-o zi calda, de septembrie, cu iz de primavara nelalocul ei.

O vreme buimaca, cu un cer incredibil de coborat, ce te atinge pe crestet la fiecare pas. Ciudat loc, unde nu poti ghici anotimpul si, de multe ori, nici ora din zi, caci vara zilele se intind pana dupa miezul noptii. Ghidul meu, Alistar Aitkins, un scotian vorbaret si zgarcit, ma duce la cele mai importante situri din zona: mai intai intr-un sat neolitic, apoi la un mormant stravechi, ce domina campia, si in final, la un sanctuar urias de piatra.

Pe tarmul sudic al golfului Skaill, se afla un sat neolitic, cel mai bine conservat din intreaga Europa: Skara Brae. Nisipul alb al plajei margineste un manunchi de movile, zece la numar, sub care se gasesc tot atatea case din piatra, cu tot inventarul lor de acum 5000 de ani: paturi, dulapuri de piatra, vetre, unelte.

Nu s-a gasit nici o arma si nici un zid de aparare: aici domneau pacea si bunastarea. Satul a fost parasit, unii spun ca dintr-o data, in fata unui cataclism natural, altii sustin ca treptat. Peste el s-a asternut nisipul marii si intunericul, au trecut miile de ani, iar intr-o zi furtunoasa de iarna, a vazut din nou lumina. Rafale teribile de vant au smuls brazdele de iarba, iar valurile uriase ale marii au spalat miezul crud de pamant jupuit.

Dupa ce furtuna s-a potolit, a iesit la iveala un sat intreg, cu casute ordonate, ce emana si acum pacea si linistea locuitorilor din trecut. Aici erau celebrate lumina si viata, iar intunericul, ce stapanea suprem in noaptea cea mai lunga din an, cea a solstitiului de iarna, cand ziua nu avea mai mult de o ora, era alungat prin diferite practici si ritualuri si prin rugaciuni catre zeul luminii.

Umbrele celor ce candva au locuit in casutele de piatra par sa tremure ici si colo, deranjate de putinii vizitatori. Satul pare viu, parca oamenii au plecat cu totii la secerat sau te miri unde, urmand sa se intoarca curand si sa-si reaprinda focurile in vetre. Skara Brae, pe care l-am vizitat in lumina puternica a amiezii, mi s-a parut un loc al vietii si al luminii.

 

Cercurile cu uriasi

 

Dupa-amiaza ajung la Maes Howe, un tumul urias de pamant, cu o camera funerara in interior, datand din aceleasi vremuri. In intunecimea mormantului simt ca am trecut din viata in moarte, asa cum trece copacul din toamna in iarna. Aici, la asfintitul zilei de 21 decembrie, cand este cea mai scurta zi din an, lumina patrunde prin poarta de piatra a tumulului si se proiecteaza in interior.

Probabil, in conceptia celor de atunci, viata, moartea si invierea se succedau ritmic, in deplina armonie cu natura, cu o credinta ce inlatura frica de moarte si celebra transformarea.

Aproape de Maes Howe se afla doua cercuri de piatra, Stenness si Brodgar, care impreuna cu un al treilea, numit Bookan, reproduc pe pamant dispunerea celor trei stele luminoase din centura constelatiei Orion. Aceeasi reprezentare a lui Orion o au cele trei cercuri de pamant de la Thornborough, in Anglia. Dar si Orion este un semn al mortii si invierii, caci se ridica cel mai sus deasupra orizontului, tocmai la mijlocul iernii. Egiptenii considerau ca Osiris, zeul mortii si al invierii, isi avea salasul in constelatia Orion, iar piramidele de pe platoul de la Gizeh sunt dispuse ca o oglindire a acestei constelatii.

Aici, in Orkney, unde lemnul lipseste cu desavarsire, unii sustin ca pietrele au fost cioplite dupa chipul stramosilor trecuti in lumea cealalta si asezate in cerc. E ca un sfat al batranilor. Asa au luat nastere cercurile de piatra. Cel de la Stenness avea 12 megaliti, socotiti cei mai mari din Marea Britanie, mai mari si decat cei de la Stonehenge. Iar cel al lui Brodgar avea 60 de megaliti, formand un cerc imens, cu diametrul de 104 metri. La ce foloseau aceste alcatuiri uriase de pietre? De ce ne este atat de greu sa le dezlegam misterul?

Soarele e aproape de asfintit. Cercul lui Brodgar domina peisajul de departe, ca o pata intunecata pe verdele campiei. Inauntrul cercului este doar iarba neagra, celebra iarba neagra scotiana, care alcatuieste mare parte din vegetatia acestei tari. Umbrele a doi turisti se zaresc intre menhire, in lumina mieroasa a asfintitului.

Pietrele ramase in picioare, stirbite de timp, capata umbre inselatoare. Legendele locului spun ca odata, tare demult, intr-o noapte plina de stele, aici au venit niste uriasi fiorosi si au inceput sa danseze. Unul dintre ei a scos o scripca si a inceput sa cante o invartita. Pamantul se cutremura sub pasii lor tot mai apasati si mai iuti. Atat de prinsi erau de hora lor, incat nu au zarit ca se face ziua. Iar prima raza de soare care le-a atins pielea i-a transformat in piatra. Si asa au ramas, pana astazi…

Arheologii nu au sapat in interiorul cercului niciodata. Uriasii de piatra, stramosi sau zei coborati pe pamant, par sa ne spuna ca viata e asemenea anotimpului frumos, ce incepe cu incoltirea samantei si se sfarseste iarna, cand pamantul ingheata, pentru ca apoi sa inceapa iar, si iar, intr-un ciclu fara capat, asemenea unui cerc fara inceput si fara sfarsit.

 

Povesti despre celti si daci

 

Sunt doi tarani scotieni care au copilarit in umbra uriasilor de piatra. Casa lor este izolata in camp, si multi turisti le trec pragul, cand vin sa vada megalitii. Peter tine chiar un caiet de oaspeti, foarte gros, a carui prima pagina dateaza din 1974. De atunci au trecut pe acolo japonezi, neo-zeelandezi, canadieni, greci, neamuri de tot felul… Dar nici un roman. La ora inserarii, la o ceasca de ceai, Peter imi povesteste despre pietrele lor si imi arata un album cu fotografii vechi ale monumentelor. Katlyn tricoteaza la gura sobei, iar alaturi toarce o pisica. Ea este mai povestoasa.

Accentul scotian, care face ca sfarsitul cuvintelor sa fie cantate, imi aminteste de graiul ardelenesc. Tinerii casatoriti din zona inca se duc la pietre, pentru ca le aduc noroc, imi povesteste Katlyn, fara sa se opreasca din tricotat. Iar in noaptea de anul nou, acolo se reinnoiesc juramintele. Unele obiceiuri au mai razbatut prin negura timpului. Dar orcadienii nu prea mai au sarbatori sau traditii. Sunt oameni inchisi, suspiciosi, care prefera sa-si petreaca in familie sarbatorile, nu in comunitate.

Asa se face ca nu s-a pastrat mai nimic din vechile traditii: nici o sarbatoare agrara, nici un ritual de nunta sau inmormantare, nimic… Ma gandesc ca la noi, pe teritoriile locuite odinioara de daci, radacinile sunt teribil de adanci, cata vreme inca avem obiceiuri ce trimit inapoi, in timp, spre solarul neolitic: de la paparude la calusari, de la ziua Ursului la zilele Cricovilor, zeci si sute de crampeie de viata de acum multe milenii s-au perpetuat ca un fir rosu, pana azi.

Lumea neoliticului este inca un mister pentru noi, dar ea se manifesta in esenta la fel pe teritorii intinse, fie ca e vorba de stramosii celtilor, fie ca e vorba de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care m-a adus in Scotia. Cu siguranta si unii, si altii aveau cunostinte astronomice avansate, care s-au transmis prin timp.

Asa se face ca in constructiile de cult ale dacilor, desi mult mai tarzii decat cultura megalitica din nord-vestul Europei, regasim aceleasi constructii circulare inchinate soarelui si aceeasi celebrare a victoriei luminii si a nemuririi. Poate ca este vorba de un fond comun, poate ca unii i-au influentat pe altii sau au invatat unii de la altii. Ceea ce le deosebeste este felul in care fiecare a pus in practica un nucleu de cunostinte, prin prisma proprie. Dacii aveau paduri si foloseau si lemnul, iar constructiile lor sacre erau plasate adesea in munti, in locuri greu accesibile.

Ei nu cautau sa exprime esenta invataturii prin grandoare, ci aveau o spiritualitate ezoterica, practicata in comunitati mai restranse. Oamenii neoliticului britanic au construit cu predilectie in zonele de ses, foloseau piatra, cautau sa-si faca monumentele sacre cat mai impresionante prin dimensiuni si le plasau in locuri de unde sa poata fi zarite pana departe.

Aceste monumente erau frecventate de multimi uriase de oameni. Asa se face ca civilizatia megalitilor s-a intins doar in nord-vestul Europei, in zone joase, incercand parca sa inlocuiasca absenta muntilor, in vreme ce pe teritoriul tarii noastre muntii insisi au fost sanctuare, locuri sfinte in care omul se intalnea cu Dumnezeu.

 

 Anglia: Stonehenge

 

Soferul masinii pe care am inchiriat-o e indian. Spre deosebire de vorbaretul Alistar, ghidul meu din insulele scotiene, indianul tace tot drumul: o tacere prevestitoare. Vremea e incerta, cand soare, cand ploaie, cand amandoua, iar traseul pe autostrada nu ofera prea multe lucruri interesante. Dupa ceva mai mult de doua ore de mers, apare primul indicator catre monument.

Drumul coboara, iar in partea stanga, in mijlocul unui camp verde si rotund se zaresc pietrele. In jurul lor, intr-un cerc larg, pasc oi. Mai aproape, intr-un cerc multicolor ce se invarte lent, sute de oameni dau ocol, in tacere, monumentului. Iar deasupra, zeci de pasari negre se rotesc cu tot cu cer. Cercuri concentrice, alunecand spre un centru al lumii care pare ca atrage totul in jurul sau, ca un sorb.
Pe urmele dacilor, in Scotia si Anglia

Imaginea e halucinanta. Acolo, in acel peisaj ireal, megalitii de la Stonehenge se dezvaluie a fi cu totul altceva decat in fotografii. Incerc sa inteleg pentru ce au fost ridicati acolo, privesc pietrele si ascult explicatiile ghidului audio, dar, destul de repede, “sorbul” ma atrage vrajitoreste si ma trezesc invartindu-ma hipnotic in jurul monumentului, la fel ca toata lumea, cu gandul gol, dar cu o liniste de nedescris in suflet, si incapabila sa imi mai pun intrebari.
Este o liniste foarte stranie. Copiii veniti in excursie nu striga, cei mari vorbesc in soapta. Si, desi suntem multi, siruri-siruri de curiosi, veniti sa vada minunea, linistea este aproape materiala. Doar tipetele pasarilor se mai aud din cand in cand. Sunt pasari multe, negre, cuibarite in piatra, la subsuoara trilitonilor uriasi, ori aliniate pe lespezi ca niste gardieni, pasari mute ce se scalda in ochiurile de apa din pietrele culcate la pamant, ori pasari gurese ce falfaie ametitor in jurul monumentului.

Toate par sa apartina pietrei si se invart in acelasi loc, ca si cum din piatra s-ar fi desprins bucati cu aripi ce au prins sa zboare. Cerul de la Stonehenge este coborat pana in creasta pietrei, cu nori grosi si soare ireal intre ei. Locul acesta a fost ales cu anume stiinta, caci el insusi este magnific, dumnezeiesc, chiar daca nu s-ar fi construit deasupra lui cercurile de piatra.

Poate energii misterioase din adancuri, pe care stramosii britanicilor le simteau, il fac sa fie asa. Poate de aceea in aceasta zona sunt cele mai frecvente aparitii de cercuri in lanuri de grau. Si poate nu e o intamplare nici faptul ca meridianul zero trece nu departe de aici, la Greenwich.

 

Craciun stravechi, romanesc

 

Teoriile cu privire la scopul pentru care a fost construit complexul de la Stonehenge sunt foarte numeroase: calendar, sanctuar, loc de ingropaciune, centru de vindecare a bolnavilor, loc de contact cu divinitatea si de celebrare a stramosilor, observator astronomic si multe altele.

S-a spus multa vreme ca aici se celebra solstitiul de vara, insa ultimele cercetari arata ca, din contra, nu sunt semne ale unor activitati pe timp de vara, ci pe timp de iarna. S-au gasit cantitati impresionante de oase de porc, ce provin de la ospete ritualice, iar analizele au aratat ca acestia au fost sacrificati in luna decembrie.

Deci, un ospat in decembrie, la solstitiul de iarna, cand ziua este cea mai scurta din an, iar intunericul pare ca se lupta cu lumina, pentru a pune stapanire asupra ei. In acest moment se sarbatorea victoria luminii, cand soarele castiga batalia, iar ziua incepe sa creasca. Sacrificiile de animale erau facute pentru a indupleca intunericul si a ajuta lumina sa invinga.

Acest scenariu seamana foarte mult cu un Craciun stravechi romanesc. Noi am uitat demult ca de Craciun se sarbatorea victoria luminii, iar ziua nasterii lui Hristos a venit sa reconfirme ca lumina credintei invinge intunericul, insa am pastrat viu spiritul acestei sarbatori.

 

Hiperboreea

 

Complexul de la Stonehenge a fost construit pe etape, de-a lungul timpului, acum 4500-5000 de ani. Ca si Skara Brae, a fost abandonat la un moment dat, din motive nestiute. Romanii nu il pomenesc niciodata, iar despre celti nu stim daca l-au utilizat in ritualurile lor. In forma sa finala, este alcatuit dintr-un cerc de 30 de megaliti din sarsen (un tip de gresie), in interiorul caruia se afla o potcoava formata din cinci trilitoni (grupuri de trei pietre, din care doua in picioare si o lespede culcata peste cele doua), din acelasi material.

Ambele formatiuni sunt dublate de cate un cerc alcatuit din pietre albastre, de mici dimensiuni, aduse de la o departare de peste 250 km, dintr-un loc cu ape vindecatoare, ce izvorau chiar din aceste pietre. S-au gasit multe schelete umane ce prezinta urme de boli sau infirmitati, de aceea s-a presupus ca Stonehenge putea fi si un loc de tamaduire.

Legendele grecesti spun ca Apollo, zeul luminii si al vindecarii, se retragea in lunile de iarna in Hiperborea. Poate cobora la Stonehenge, in carul sau solar, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. In acest mit al hiperboreenilor, Dacia se intalneste cu Marea Britanie. Unii invatati socotesc ca hiperboreenii erau o populatie mitica din insulele britanice. Dar cum unele legende sustin ca hiperboreenii locuiau la nord de Dunare, si Dacia a fost socotita patrie a lor.

Tot ansamblul este inconjurat de un sant ce are exact acelasi diametru cu cercul lui Brodgar din insulele scotiene: 104 metri. Ce e cu adevarat straniu este ca sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa
are acelasi diametru cu Stonehenge, diferenta fiind doar de 0,01m: 29,57 m la Sarmizegetusa, respectiv 29,56 la Stonehenge. Cercul exterior de la Sarmizegetusa este alcatuit din 104 pietre, acelasi numar obsedant divizibil cu 13, pe care il intalnim si in Orkney, si la Stonehenge.

Cercul urmator este alcatuit din 30 de grupuri de 6+1 pietre, pe cand la Stonehenge sunt 30 de megaliti. Iar in interior, sanctuarul de la Sarmizegetusa are tot o potcoava, ca si Stonehenge. Nu e deloc surprinzator ca sanctuarul de la Sarmizegetusa este orientat solstitial, la fel cu multe alte sanctuare dacice circulare de mai mici dimensiuni, care celebrau acelasi moment din an: solstitiul de iarna.

Sanctuarele de mai mici dimensiuni, construite pe varfuri de munte, precum Rudele, Meleia, Pustiosul, prezinta acelasi plan ca si Sarmizegetusa si Stonehenge: un cerc in interiorul caruia se afla o absida (potcoava), orientate toate spre solstitiul de iarna. De ce au ales aceasta forma si cum se explica aceasta coincidenta? Inca nu avem raspunsuri. Unii specialisti care au facut calcule complexe afirma ca la noi, datorita pozitionarii pe paralela 45, calculele astronomice facute de daci sunt mult mai precise decat cele ale constructorilor de la Stonehenge.

Daca e sa acceptam o abordare para-stiintifica, poate a existat o vreme cand initiatilor li s-a revelat simultan, in mai multe locuri, o cantitate mare de informatii matematice si astronomice, asa cum se presupune ca a existat o vreme cand vracilor li s-a dat de catre zei sa cunoasca toate plantele de leac si utilizarile lor, si cum a existat o vreme a marilor profeti-reformatori, care i-au invatat pe oameni cum sa comunice cu zeii.

In istoria civilizatiei au existat perioade de varf, cand transformarile au venit in valuri, fara explicatii logice. In acest caz, informatiile au ajuns independent in mai multe parti. Din punct de vedere stiintific, e posibil sa fi existat un contact direct intre cele doua zone, ori o deplasare de populatie neolitica dinspre zona dunareana spre cea britanica, dar aceste supozitii nu pot fi demonstrate deocamdata.

In Marea Britanie exista peste o mie de cercuri de piatra, toate datand din neolitic si demonstrand o extraordinara efervescenta religioasa. In preajma anului 2500 i.Hr. vremea s-a racit si s-a trecut de la clima atlantica, umeda si calda, la cea sub-boreala, mai rece si mai uscata. In aceasta perioada, majoritatea siturilor neolitice au fost abandonate, populatia s-a retras spre sud si s-a produs o ruptura, o lipsa de continuitate.

O noua inflorire a civilizatiei se produce dupa inca doua mii de ani, cand ii gasim pe celti, care insa nu pot fi asociati cu aceste constructii, decat in sensul ca poate le-au folosit si ei la unele ritualuri. Britanicii au foarte putine elemente care ar putea aminti de traditii vechi de milenii.

La noi, clima a fost intotdeauna mai blanda decat in nord, si in vremea cand Marea Britanie era sub calota glaciara, aici comunitatile de agricultori erau in crestere. Au fost mereu conditii pentru continuitate de locuire si, in ciuda teoriei oficiale, nimic nu poate demonstra o ruptura intre lumea neoliticului si ce a urmat dupa ea. Mai tarziu, dacii pun in practica cunostinte transmise din generatie in generatie, de mii de ani, tocmai din acele vremuri de bunastare ale mileniilor IV-III inainte de Hristos. Ei sunt pastratorii unei traditii cu radacini incredibil de adanci.

Asa se explica asemanarile uluitoare, adesea, dintre monumentele megalitice din Marea Britanie si Sarmizegetusa. Iar numeroasele asemanari dintre lumea dacilor si cea a celtilor s-ar putea sa aiba la temelie si acest stravechi strat neolitic comun. Urmasii dacilor, in ciuda valurilor de neamuri care au trecut peste ei, au pastrat pana astazi o parte din acest bagaj, chiar daca in mare masura fara sa ii mai constientizeze semnificatiile. Englezii nu mai sacrifica porci la solstitiul de iarna, asa cum au facut-o stramosii lor din neolitic, pentru a indupleca fortele intunericului si a ajuta ca lumina sa triumfe.

Nici egiptenii nu o mai fac, desi o faceau in vremuri indepartate, in cinstea lui Osiris, tot la solstitiul de iarna. De fapt, din marea civilizatie a Egiptului nu s-a transmis aproape nimic pana la egiptenii de azi. In schimb, romanii inca mai practica sacrificiul porcului inainte de Craciun, fara sa mai stie de ce o fac. Este un mister adanc, o taina de nedezlegat, cum de aici, mai mult decat in orice parte a Europei si poate chiar in afara ei, exista o continuitate de-a lungul miilor de ani, un fluviu subpamantean de ancestralitate ce curge pe sub pojghita inselatoare a istoriei oficiale.

 

Dacia: Sarmizegetusa

 

La Sarmizegetusa e o toamna de vis frumos. Pietrele dacilor tac, asa cum tac si pietrele vechilor britanici. Dar dincolo de tacerea lor, se aud loviturile de tarnacop care au doborat la pamant constructiile sacre ale dacilor. Locurile acestea nu au fost parasite de buna voie, asa cum s-a intamplat la Skara Brae sau la Stonehenge.

Aici a avut loc un macel. Aici pietrele tac de durere, nu din nestiinta. E octombrie, si florile s-au trecut, dar cineva a sadit pansele galbene in mijlocul sanctuarului mare, rotund. De jur imprejur sunt iconite. O carticica cu “Drumul Golgotei” este asezata cu grija la exteriorul ultimului cerc, iar pe ea sunt asezate patru cruciulite. Oamenii vin aici si se roaga, stiind ca e un loc sacru, simtind ca, dincolo de timp, Dumnezeu este acelasi. Acelasi si in invocarile dacilor, acelasi si in rugaciunea crestinului.

Supusi zeului banului si traitori intre betoane, departe de lumina binefacatoare a soarelui, si luminati, adesea, doar de ecranul televizorului ori al computerului, azi nu mai intelegem cat de importanta este legatura cu natura. Atat de importanta, incat pierzand-o, am pierdut si legatura cu Dumnezeu si ne-am pierdut pe noi insine.

Am pierdut sentimentul unitatii creatiei si am invatat singuratatea si frica de moarte. Am uitat ca nu suntem nici singuri, nici izolati, ci suntem una cu tot ce exista si, prin urmare, nemuritori. Dacii stiau acest lucru, de aceea mergeau la lupta desculti si fara armura. Si tot de aceea celebrau in egala masura viata si moartea, ca fatete ale aceleiasi monede. Dar noua, romanilor, ne-au ramas traditiile, ca un ecou si un semn de aducere aminte care sa ne readuca pe drumul cel bun, inapoi la natura si la Dumnezeu.

Daca iti imaginezi incinta sacra ca pe un ceas, undeva in dreptul orei 11 se face o carare printre fagi. Dupa un urcus abrupt de mai mult de doua ore, se deschide plaiul Muncelului. Varful Godeanu, socotit de multi drept muntele sfant al dacilor, rasare in apropiere ca un sanctuar de piatra. El este cel mai inalt varf din zona cetatilor dacice, iar sanctuarele din incinta sacra de la Sarmizegetusa sunt orientate catre el. Cat cuprinzi cu ochii, e singurul loc in care vezi piatra – in rest, doar pasuni. Aici se incheie calatoria mea, deasupra muntilor, cu un orizont mai deschis si mai curat decat cel al campiilor britanice.

De la Stonehenge sau de la Brodgar nu poti vedea departe, prin ceturile si ploile eterne ale Scotiei si ale Angliei. Nici nu ai cum, din campie, din locuri atat de joase. De pe Godeanu, in zilele reci, cand cerul e senin, vezi pana departe, pe vai, pana la Alba Iulia si pana in Apuseni. Iar in zilele calde, cand ai inima senina, poti vedea si mai adanc, pana acum cateva mii de ani, cand aici oamenii se intalneau cu Dumnezeu si celebrau viata, moartea si invierea.

sursa : www.formula-as.ro

 

Medicina. Din pacate, dat fiind faptul ca ritul funerar pincipal in cazul dacilor era incineratie, lipsa ramasitelor umane neafectate de foc ne impiedica, astazi, sa putem efectua analize detaliate care sa ne arate tipurile de boli specifice zonei la acea vreme si mai ales modul in care medicii daci isi tratau pacientii. Resturile scheletice care provin de la indivizi supusi sacrificari nu reprezinta o baza solida de cercetare pentru a putea fi trase niste concluzii elocvente. Prin urmare, ne raman ca surse de informare in acest domeniu doar cele literare, lasate de autori antici sau diversele supozitii nascute ca urmare a analizei listelor de plante medicinale utilizate de daci.

Cele mai multe informatii privind cunostintele de medicina ale dacilor ne parvin de la autori greci. Platon (Charmide, 156a. Opere complete I, pg. 71, Humanitas 2001), îi atribuie lui Socrate unele afirmații despre medicii traci ai lui Zamolxis, “care credeau că tot așa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără a fi vindecat capul, tot așa nu trebuie să tămăduim capul fără a ține seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a încerca sa tămăfuim sufletul”.

Afectiunile erau tratate in functie de specificul si localizarea lor, in acest sens medicii daci utilizand o serie intreaga de leacuri si plante medicinale. Medicul grec Discoride (De materia medica, II-IV) reproduce 35 de denumiri de plante medicinale din limba dacă la care Pseudo-Apuleius (in lucrarea Herbarius) mai adaugă încă 14. Amintim, dintre acestea, cateva, impreuna cu denumirile actuale din limba romana: ionitis si sopitis (aconit, curcubețică, omag, omag-veninos, mărul-lupului), anoupsi (bucatel), anuspe (iarba-campului),atilia (arierel), azila (aratel), udacila (boroanta), bles (stir), blis/blita (talpa gastii), kerkeraphron (ceapa-ciorii), boudalla/boudathla (limba boului), dacina (deditel), polpoloum/polpoum/polpum (marar), periborasta (brusture), kourionnekoum (rodul-pamantului), absentium/apsenthion/bitumen/bricumum/nitumen/titumen/zired/zonusta/zouoste/zuste (diverse specii de pelin), fithofdedela (fereguta), croustane (crucea-voinicului), dzena/zena (cucuta), tutastra (lubenita/pepene verde), kotiata (meisor-rosu), skiara/skiare/skithe (scai/scaiete/scaius), amalusta (milostiva), dieleia/dieleian (masalar/maselarita), salia (anason),  laca (iarba-grasa), kardama (broscarita), kallipetalon (cinci-degete), dracor (rozmarin), mantia (mur), mizela (cimbrisor). De precizat ca unele dintre plantele cu rol curativ utilizate de daci au si astazi, in farmacia moderna, aceleasi intrebuintari.

Pe baza informatiilor ce au parvenit pana la noi de la cei doi autori antici amintiti mai sus, se pot stabili si o serie de afectiuni in cazul carora erau utilizate plantele numite mai sus si nu numai. Atfel, acestea, dupa specific, in stare pura sau preparate in retete mai complexe, aveau rol hemostatic, diuretic, antiasmatic, purgativ (ex. Cinuboila), antihemoragic, cicatrizant (ex. Chodela), calmant (ex. Dileina) sau astrigent (ex. Coadama). Tot cu ajutorul plantelor erau tratate ulceratiile, afectiunile cailor respiratorii superioare, dar si ale rinichilor sau vezicii urinare. Skiara, de pilda, era utilizata in cazul muscaturilor de caine sau de sarpe, iar Caropithla avea, printre altele, si rol afrodisiac

De asemenea, un rol extrem de important in tratamentul afectiunilor de orice tip il aveau descantecele si vrajile, elemente ce contribuiau la indepartarea influentelor malefice. Acestea erau cunoscute si performate mai ales de femei, dupa cum relateaza Arian, in “Fragmente”, III. De asemenea, izvoarele termale erau cunoscute si utilizate de catre daci in tratamentul anumitor afectiuni ale sistemului osos si circulator. Dintre ele, putem aminti izvorul de la Geoagiu, cunoscut, in antichitate, sub numele de Germisara.

In acelasi timp, dupa cum releva sursele literare, dar si descoperiri mai recente ale unor arheologi precum Ion Horatiu Crisan, Constantin Daicoviciu sau Radu Vulpe, stramosii nostri cunosteau si utilizau tehnici avansate de chirurgie, dovada in acest sens fiind o serie de obiecte specifice descoperite pe teritoriul locuit de daci, utlizate, printre altele, la efectuarea unor trepanatii craniene. Craniul descoperit la Poiana, de pilda, demonstreaza practicarea unor astfel de interventii chirurgicale.

La fel, trusa medicala descoperita la Sarmizegetusa, ce continea, printre altele, o tabletă medicamentoasă din cenusă de la vulcanii mediteraneeni, cenusă folosită ca absorbant pentru răni, arata un grad avansat al practicii medicinei pe aceste meleaguri. Efectuarea unor interventii chirurgicale elaborate ar putea fi demonstrata si de descoprirea unor instrumente specifice, precum bisturiu, birici, sonda (cu rol in extragerea corpurilor straine din organism), penseta, carlige (pentru ridicare amarginilor unor plagi) si spatula (Poaina, Brad, Sarmizegetusa Regia). Pentru pastrarea sau transportul lichidelor cu rol curativ erau utilizate recipiente din ceramica, os, piatra sau sticla.

Astronomia. Geto-dacii au excelat si in ceea ce priveste cunostintele de astronomie. Calendarul utiliat de acestia insuma 365,242197 de zile, in timp ce anul astronomi stabilit in perioada moderna a fost calculat la 365,242198 de zile, astfel ca eroarea, raportata la vremurile despre care vorbim, este una aproape nesemnificativa. De altfel, calendarul dacic era mult mai precis decat cel iulian, utilizat de romani. Eroarea calendarului dacic era de 1,78 zile la 34 de ani, adica 1h15’3″pe an, in timp ce calendarul roman avea o eroare de 6h 48′ si 46″ pe an.

De la Strabon ne-au ramas primele relatari cu privire la practicile astrologice si astronomice ale geto-dacilor. Acesta povesteste cum: „Astfel se spune cã un oarecare get, numit Zamolxe, a fost sclavul lui Pitagora. De la filosof a obtinut oarecare informatii despre fenomenele ceresti, în timpul peregrinãrii sale in Egipt. Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor si pe cel al poporului, ca tãlmacitor al fenomenelor ceresti. În cele din urmã a izbutit sa-l convingã pe rege sã si-l facã asociat, ca pe un om ce avea însusirea de a dezvãlui vointa zeilor.” (Strabon, Geografia,VII, 3 , 5). Un alt autor grec, Herodot, sustine, cu mult timp inainte de Strabon, ca Zamolxis nu a fost sclavul lui Pitagora, ci ca a trait inantea acestuia cu mult timp (Herodot, Istorii, IV, 96).

Cunstintele avansate de astronomie ale dacilor sunt confirmate si de istoricul Iordanes. Potrivit acestuia, dacii stiau raportul dintre diametrul Soarelui si al Pamantului si cunosteau in amanunt miscarile stelelor, ale planetelor din sistemul nostru solar, dar cercetau si orbitarea Lunii in jurul Pamantului, precum si efectul acestui satelit natural asupra planetei noastre. Acelasi autor mai relateaza ca multe cunostinte despre astronomie, precum cele 12 semne zodiacale, ar fi fost insustie de catre daci cu ajutorul marelui preot Deceneu.

O serie de cercetatori din perioada contemporana, printre care St. Bobancu, E. Poenaru si C. Samoila, sunt de parere ca unele constructii de la Sarmizegetusa, de pilda, ar fi avut rolul unor calendare, care i-ar fi ajutat pe dacii in determinarea cu exactitate a anumitor momente si faze ale Pamantului in raport cu Luna sau cu Soarele. Opiniei ii subscrie si Hadrian Daicoviciu, care conzlioneaza ca marele sanctuar circular din incinta sacră de la Sarmizegetusa, ce cuprinde trei cercuri concentrice, era folosit in scop stiintific.

un articol de Valentin Roman

Sursa Adevarul despre daci

După 8 ani de săpături pe traseul viitoarei Autostrăzi Transilvania, arheologii orădeni au făcut cea mai importantă descoperire tocmai în ultimul loc în care mai puteau găsi ceva. La Biharia au săpat după metoda punct ochit-punct lovit. Căci, pentru prima oară, aici s-a folosit cea mai modernă metodă de prospecţiune – magnetometria, un fel de “radiografie” a subsolului.

Aşa s-au găsit urmele celei mai vechi civilizaţii dacice din Ţara Crişanei, de acum 2.600 de ani. Istoricii spun că descoperirea e extrem de valoroasă, dovedind că dacii, strămoşii neamului românesc, au trăit în spaţiul transilvan încă din preistorie.

Opt ani de săpături

Conform Legii 378/2001, privind protecţia patrimoniului arheologic, la fel ca pentru orice construcţie, lucrările la autostradă nu puteau avea loc fără aşa-numita descărcare de sarcină arheologică pe care trebuie s-o dea constructorului specialiştii Muzeului Ţării Crişurilor, după scoaterea la lumină a tuturor eventualelor vestigii îngropate în pământ.

Primele prospecţiuni pentru tronsonul bihorean de autostradă au început în 2003, iar un an mai târziu arheologii au deschis primele şantiere în zonele unde, pe baza experienţelor anterioare, se bănuia că există urme ale vechilor civilizaţii. De atunci şi până în prezent s-a lucrat la descărcarea de sarcină arheologică în satele Margine, Poiana, Abram, Sălard, Fegernic şi Cauaceu. Doar şantierul din Biharia a fost amânat 8 ani, din cauza lipsei banilor, săpăturile începând în aprilie şi fiind încheiate acum o lună.

 

Dacii din porumb

 

Pentru prima oară, la Biharia s-a folosit prospecţiunea geofizică, cea mai modernă metodă de cercetare. “Am utilizat magnetometre, cu care putem «radiografia» subsolul, găsind cu precizie locul şi dimensiunea vestigiilor îngropate – locuinţe, vetre de foc, unelte, arme, vase şi chiar rămăşiţe umane”, spune arheologul Sorin Bulzan (foto), şeful şantierului.

Arheologii au săpat două luni la marginea Bihariei, pe o tarla cu porumb, găsind urmele unor civilizaţii din patru epoci. Prima şi cea mai veche aşezare umană descoperită e din neolitic şi arată că aici au trăit oameni încă de acum 7.000 de ani. A doua descoperire a fost, însă, cea mai importantă. La 2 metri sub pământ s-au găsit două bordeie şi multă ceramică, asemănătoare celei tracice şi despre care s-a crezut, iniţial, că provine din anul 1.200 înainte de Christos. Pe baza studiilor ştiinţifice şi comparând vestigiile cu cele din alte epoci, specialiştii au ajuns la o datare mai exactă, concluzionând că aşezarea a fost populată, de fapt, de un grup de daci timpurii care au trăit acum 2.600 de ani.

“E cea mai veche civilizaţie dacică descoperită până acum în Crişana”, spune Bulzan. Din cele două locuinţe au mai fost scoase la lumină scheletul unei femei şi cel mai valoros obiect găsit pe şantierul Autostrăzii: un idol reprezentând o figură feminină, folosit la ritualuri magice de fertilitate, făcut din lut ars şi având o dimensiune de 15×7 cm. După restaurare, piesa va fi prezentată în colecţia obiectelor dacice descoperite sub autostradă, ce va fi expusă după redeschiderea Muzeului. În fine, tot la Biharia, arhelogii au mai descoperit şi locuinţe celtice şi romane, vechi de 1.500-1.700 de ani.

 

Dovadă de continuitate

 

Vestigiile descoperite demonstrează că dacii sunt mai “vechi” cu 300 de ani în teritoriul actualei Ţări a Crişanei faţă de ceea ce credeau istoricii până acum. “Urmele cele mai timpurii se credea că sunt cele descoperite în Poiana, datând din anii 250-300 înainte de Christos, dar vestigiile descoperite acum datează din jurul anilor 600 înainte de Christos”, explică Bulzan.

Descoperirea este foarte valoroasă, dovedind că civilizaţia dacică s-a dezvoltat în Transilvania încă din preistorie. “Sunt mărturii incontestabile că primii daci au trăit aici mult mai devreme decât se credea şi că şi-au menţinut continuitatea până la formarea poporului român”, spune directorul Muzeului Ţării Crişurilor, Aurel Chiriac (foto).

Locuinţele nu au putut fi salvate, neavând vreo structură ce putea fi recuperată şi apoi eventual restaurată. Aşa că arheologii au lăsat bordeiele dacilor acolo unde le-au găsit. Peste ele se va turna temelia noii şosele care, iată, în Bihor, s-ar putea numi şi Autostrada dacilor…

 

sursa: www.ebihoreanul.ro

Printre cei mai vechi intemeietori de asezari proto-urbane si urbane din lume se numara proto-tracii si tracii. Realitatea arheologica ne-o confirma. Nu noi facem din vietuitorii vechimii de pe aici “buricul pamantului’, asa cum deseori ni s-a reprosat, ci stiinta o face.

Inainte cu mii de ani ca zorii civilizatiei miceniene, ai Romei, Atenei sau maretelor orase egiptene sa se anunte, stramosii nostri ridicau asezari urbane in zone locuite neintrerupt de atunci si pana in zilele noastre.

Asa cum vom arata in cele ce urmeaza, in arealul geografic corespondent Romaniei si Bulgariei de astazi, vatra poporului trac, arheologia a scos la lumina vestigiile unora dintre cele mai vechi orase ale lumii. Vom trata fiecare zona a Pamantului in parte, enumerand acele asezari ce prezinta locuire continua, impreuna cu datarile aproximative, emise de specialisti.

Orientul Mijlociu

Ierihon, Israel/Palestina – Este considerat, in prezent, cel mai vechi oras al lumii, cu urme de locuire umana ce se intorc in timp pana la nivelul mileniului 9 i.e.n. Totusi, despre o asezare de tip proto-urban in acest loc ne putem referi incepand cu 6800 i.e.n, din acea vreme datand primele fortificatii ale asezarii.
Damasc, Siria – Desi unele descoperiri atesta o locuire pe vatra actualului oras inca din mileniul 9 inaintea erei noastre, totusi, dovezile care atesta o prezenta umana la scara larga dateaza din preajma anului 2000 i.e.n.
Byblos, Liban – Datarile cu carbon relevat urme de locuire umana in zona amintita inca din perioada anului 7000 i.e.n, insa despre o asezare de tip proto-urban in acest areal vorbim abia de la nivelul mileniului 3 i.e.n.
Sidon, Liban – Prezenta umana aici, intr-o asezare mai evoluata fata de cele rurale, este atestata arheologic de la nivelul mileniului 4 i.e.n.
Medinat Al-Fayoum sau Arsinoe, asa cum era cunoscut in antichitate, Egipt – Locuire umana confirmata incepand cu mileniul 4 i.e.n.
Rey, Iran – Asezarea este amintita in Avesta, un text ce contine rugaciuni zoroastriene. Prezenta umana aici este atstata inca din mileniul 3 i.e.n.
Beirut (Liban), Ierusalim (Israel) si Tyr (Liban) –  Orase in care prezenta umana a fost confirmata arheologic din perioada 3000-2750 i.e.n.
Kirkuk, Irak – Intemeierea acestei asezari este aproximata in perioada 3000-2200 i.e.n.

 

Asia Centrala si de Sud

 

Ghor, Afhganistan – Cea mai veche asezare proto-urbana a zonei dateaza din preajma mileniului 5 i.e.n
Delhi, India – Asezarea indiana capata profil proto-urban in preajma anului 3.500 i.e.n
Thanjavur, India – O asezare de intindere mai mare este atestata aici incepand cu mileniul 3 i.e.n.
Balkh, Afhanistan – O prezenta umana numeroasa si organizata in aceasta zona este confirmata arheologic de la nivelul anului 1500 i.e.n.

 

Cele mai varstnice asezari europene

 

Atena, Grecia – Orasul care a dat lumii democratia si care, o perioada indelungata de timp a fost izvorul culturii si civilizatiei europene, releva prezenta umana de la nivelul mileniului 4 i.e.n
Argos, Grecia – Este considerat cel mai vechi oras al Elladei, fiind intemeiat in mileniul 5 i.e.n.
Kutaisi, Georgia – Asezare urbana datata din mileniul 2 i.e.n.
Teba, Trikala, Chalcis (Grecia) –  Asezari intemeiate in perioada culturii miceniene, ele dateaza din intervalul de timp 1400-1200 i.e.n.
Lisabona (Portugalia) si Cadiz (Spania) – Cele doua orase iberice prezinta urmele unor asezari proto-urbane ce se intorc in timp pana in preajma aului 1100 i.e.n.

 

Asia de Est, Asia de Sud-est si Africa

 

In Asia de Est, Asia de Sud-est, cele mai vechi asezari urbane pot fi identificate in China de astazi.Luoyang (2070 i.e.n.), Xi’an (1100 ie.n.) si Beijing (aproximativ 1000 i.e.n.) sunt cele trei asezari urbane cu cea mai mare vechime confirmata arheologic din acest areal geografic.
In Africa, orasul Luxor este considerat ca fiind prima asezare urbana a continentului, avand o vechime atestata din jurul mileniului 3 i.e.n.

 

Proto-tracii: cei mai vechi intemeietori de orase din Europa si din lume

 

La Turdas, recentele cercetari au relevat faptul ca aici exista o locuire neintrerupta ce se intoarce in timp in preajma mileniilor 4-5 i.e.n.Volumul mare de material arheologic descoperit aici atesta o locuire intensa inca din perioada la care facem referire. Prin urmare, fara a exagera, se poate afirma clar ca, atunci cand vorbim despre aceasta zona, vorbim despre o asezare proto-urbana care este una dintre cele mai vechi ale lumii, ce ar putea fi inclusa in primele 4-5 astfel de asezari la nivel mondial.

De asemenea, Dealul Cetati Devei si platoul de la poalele ei, corespondent unei parti a actualui oras sunt locuite neintrerupt din mileniul 3 i.e.n, asa cum releva descoperirile arheologice din acest an, element ce include si acest areal in lista extrem de scurta a spatiilor locuite neintrerupt de mai bine de 5000 de ani.

Plovdiv, Bulgaria  – Asezare intemeiata de traci sau proto-traci, capata caracter proto-urban in preajma mileniului 4 i.e.n, cele mai vechi urme umane din zona datand din mileniul 6 i.e.n. Este considerata, de catre unii cercetatori, drept cea mai veche asezare proto-urbana a Europei.

Aceste datari ale centrelor proto-urbane din Romania si Bulgaria, cumulate cu certitudinea ca, in acest areal, au fost folosite primele forme de proto-scriere si scriere din lume (tablitele de la Tartaria, Iasi si, recent descoperite, placile depe fundul lacului Bicaz), conduc la concluzia ca spatiul despre care vorbim a insemnat zona de aparitie a primelor forme si manifestari ale civilizatiei, cel putin la nivelul Europei.

Acest lucru este intarit si de faptul ca, asa cum am aratat intr-o serie de articole anterioare, sursele literare antice vorbesc despre o raspandire radiala, din estul continetului, zona Marii Negre si a Dunarii, a elementelor civilizatoare, catre vest si nord.

 

un articol de Valentin Roman

Urmariti filmul;

Hidroavionul descoperit acum câteva luni pe fundul lacului Siutghiol este unic în lume. Este un model de avion produs în ediţie limitată, în Germania, începând  cu 1930. Autorităţile au început deja operaţiunile de recuperare a aparatului de zbor din al Doilea Război Mondial.

Se poate efectua vanzarea si in 2-3 rate.(apartamentul fiind insa ipotecat la banca,transferul de proprietate efecuandu-se doar la final,ptr avans se va face doar o promisiune de vanzare cu privilegiu).

Mai multe detalii la telefon 0722.48.4650