Extinderea va fi facuta, cel mai probabil, in cursul anului viitor. ”Inca de la infiintarea Muzeului a fost prevazuta aceasta suprafata. Doar ca, la inceput, nu a fost folosita chiar toata. Terenurile au fost administrate pana acum de cei de la Romsilva”, spune Valeriu Olaru, managerul CNM Astra, complex din care face parte si Muzeul din Dumbrava Sibiului.

Potrivit lui Olaru, dupa muzeul se va extinde inspre drumul catre Poplaca, dar si inspre Rasinari. ”Este nevoie de suprafete suplimentare daca avem in vedere ca in tematica Muzeului inca mai sunt lacune, mai sunt activitati neacoperite. De exemplu, nu avem nicio gospodarie de tabacari sau de tarani care cultivau tutunul. Odata realizata aceasta extindere, avem in plan si deschiderea unui traseu prin padure, pentru recreere. Dar proiectul de extindere va fi elaborat dupa transferul terenului in administrare, cand muzeul va deveni cel mai mare, ca suprafata, din Europa”, mai arata Olaru, citat de turnulsfatului.ro.

Muzeul in Aer Liber a fost deschis in 1967. In prezent, muzeul include mai mult de 300 de cladiri. Numarul obiectelor de patrimoniu expuse depaseste 16.000.

Sibiul este orasul din Romania care culege roade pe toate planurile dupa investitii majore in infrastructura.

Podgoria Cotesti are o istorie de peste 600 de ani, fiind o podgorie in totalitate valaha. Este compusa din localitatile Faraoane, Cirligele, Budesti, Cotesti, Urechesti, Popesti si Tamboiesti, suprafata viticola fiind de circa 12.000 hectare. Centrul podgoriei, comuna Cotesti, este atestat documentar din 1471, localitatea capatandu-si acest nume de la capitanul Stan Cotea Odobescu, care a primit un domeniu in aceasta zona ca danie din partea domnitorului Tarii Romanesti. In satul Odobasca, capitanul a construit o biserica de lemn, care mai exista si astazi, putand fi vizitata.

Podgoria este cunoscuta din secolul XVI, in anul 1580 aparand primele mentiuni referitoare la ea pe vremea domnitorului Mihnea Turcitul. Zona s-a bucurat de o dezvoltare deosebita dupa anul 1900, cand, pe langa soiurile de vita traditionale, au fost aduse si soiuri straine.

Aici au fost construite, de-a lungul secolelor, unele dintre cele mai frumoase manastiri din Vrancea – manastirea Dalhauti, manastirea Varzaresti, manastirea Cotesti si manastirea Recea. Podgorenii din Cotesti sunt nu doar oameni priceputi la vinuri ci si mari iubitori ai traditiilor si obiceiurilor din zona. Asa se face ca aici exista si o colectie muzeala particulara a uneltelor agricole folosite in viticultura.

In Podgoria Cotesti exista mai multe societati comerciale de vinificatie. Una dintre acestea a reabilitat crama boierului Duiliu Zamfirescu, cu ajutorul unui program al Uniunii Europene. Din sortimentele de vin autohton mai putin cunoscute se cultiva aici Francusa si Sarba.

Podgoria Nicoresti este o podgorie veche (secolele XIV-XV), in care isi are originea soiul Babeasca Neagra (foto). Rezultat al selectiei populare, se presupune ca vechimea acestui soi este din perioada geto-dacilor. La începutul secolului XVII, vinul rosu de Nicoresti (din soiul Babeasca neagra) era elogiat de cardinalul Frantei, Richelieu.

Podgoria e situata in partea de nord-vest a judetului Galati, pe partea stanga a Siretului. Plantatiile sale de vii, intinse pe o suprafata de 2.800 hectare, se grupeaza in doua centre viticole: Nicoresti in sud si Buciumeni, in nord.

Vita de vie se cultiva aici din timpuri indepartate, acest fapt fiind dovedit de vestigiile arheologige descoperite la Poiana Nicoresti, vechea Periboridava getica. Asezarea cunoscuta astazi sub denumirea de Nicoresti s-a numit in trecut Policin. Cel care a hotarat schimbarea acesteia in cea de Nicoresti a fost Stefan cel Mare, care, dupa lupta de la Podul Inalt, in care oastea moldovenilor a biruit-o pe cea a turcilor, facand un popas pe dealul comunei Tepu, in punctul „Cornul Dracului”, a fost intampinat de hatmanul Nicoara cu un vin rosu produs in regiune. Lui Voda Stefan i-a placut atat de mult vinul, incat a hotarat pe loc, in onoarea hatmanului, ca asezarea sa poarte numele de Nicoresti.

Nicorestiul a avut de-a lungul timpului mai multi proprietari, printre care familile boieresti Catargiu, Sturza, Racovita, Donici, Papadopol, Conachi, fiind o perioada si in proprietatea manastirilor Varatec si Agapia. Pe istorie pariaza si reprezentantii podgoriei, care o promoveaza in cuvinte inspirate de vechimea locului: “Deasupra si dedesubtul pamantului, prin fiecare varf de deal, pajiste, troita sau cruce, prin fiecare zid sau poarta respira trecutul; fiecare bucata de pamant de aici sopteste povesti de demult: durere, bucurie, schimbare sau sarbatoare: la Nicoresti mostenirea  este fara seaman. Prin mestesugul vinului vechi de sute de ani, traditia si voia buna stralucesc din nou laolalta”.

Podgoria Sarica Niculitel este cel mai vechi areal viticol cunoscut pe pamantul Dobrogei. Macin, Niculitel si Tulcea sunt centrele viticole care formeaza aceasta podgorie, fiecare cu specificul lui, ceea ce ofera vinurilor trasaturi distincte. Insa zona este recunoscuta in special pentru vinurile albe din soiul Aligote.

Exista dovezi istorice care atesta ca in aceasta zona, in Evul Mediu, se aflau plantatii viticole. Corabiile genovezilor si ale grecilor poposeau adesea in porturile dunarene ale vremii din preajma acestei podgorii de unde incarcau licorile obtinute din viile din nordul Dobrogei. La Niculitel, localnicii vorbesc chiar despre o legenda potrivit careia Noe ar fi fost cel care ar fi pus temelia podgoriei Sarica.

Conform marturiilor istorice, respectiva podgorie, care se intinde, in prezent, pe cateva mii de hectare, ar fi fost infiintata de niste calugari care au ctitorit actuala manastire Cocos. Cert este ca aceasta podgorie a rezistat pana astazi, iar in ultimii ani comunitatea locala si-a propus sa o modernizeze pentru a duce toate vinurile sub marca Sarica Niculitel pe pietele europene.

Este o zona cu un pitoresc aparte, ce-si intinde trecutul dincolo de perioada colonizarii romane. In nordul Dobrogei romanii s-au instalat temeinic in acele vremuri, inca din secolul II, construindu-si o serie de castre pentru apararea imperiului de atacurile populatiilor barbare, marturie stand castrele Arrubium (localitatea Macin), Noviodunum (Isaccea), Aegesius (Tulcea), Troesmis (Turcoaia), etc.
Sursa: Daily Business

Ana de Noailles, născută prinţesa Brâncoveanu, este prima femeie comandor al Legiunii de Onoare, membră a Academiei Române, Franceze şi Belgiene.

Poetă franceză de origine română şi vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului 20, Ana a fost fashion-icon-ul Europei în Belle Epoque, admirată şi adorată de Proust, Cocteau, Colette, Rodin, Valery, Gide.

Ana de Noailles a fost modelul personajului Gaspard de Reveillon din romanul “Jean Santeuil” al lui Marcel Proust, şi s-a considerat cea mai mare poetă franceză şi regină literară neîncoronată a Franţei.

La slujba de înmormântare a prinţesei, ţinută la Biserica ortodoxă din Paris, au participat cei mai importanţi politicieni şi literaţi ai epocii ei.

Ana de Noailles

Elvira Popescu (n. 10 mai 1894, Bucureşti – d. 11 decembrie 1993, Paris)

“Un pahar de şampanie cu lacrimi la final”.

Elvira Popescu a fost actriţă româncă de teatru şi film, jucând alături de Jean Marais, Alain Delon şi Claudia Cardinale, precum şi directoare de scenă, cu o carieră strălucită în Franţa.

Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, a fost angajată la Teatrul Naţional şi a întemeiat Teatrul Mic şi Excelsior, alături de actorii Ion Manolescu şi Ion Iancovescu. Louis Verneuil, care a scris special pentru ea numeroase piese de teatru, a jucat un rol decisiv în viaţa şi cariera actriţei, pe care a şi angajat-o, în 1923, la Teatrul De la Michodière din Paris, deşi ea nu stăpânea bine limba franceză. Aproape instantaneu, “L’accent d’Elvira Popescu” a devenit proverbial. Critica a elogiat-o, ceea ce este foarte rar întâlnit în Franţa, supranumindu-o “Reine du Boulevard”, “Notre Dame du Théâtre”, “Monstre Sacré” etc.

Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat 65 de ani, dar repertoriul pieselor cu ea a fost relativ restrâns, pentru că toate ţineau afişele cu anii, actriţa fiind foarte solicitată de public. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a jucat în creaţiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Unele piese în care a fost protagonistă au depăşit 2.000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanţă rareori egalată de alţi actori sau actriţe. A jucat în filmele “La Présidente”, “Ils étaient neuf célibataires”, “Austerlitz”, “Plein Soleil” etc.

Elvira Popescu a condus şi o companie teatrală, fiind co-directoare, alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris şi Théâtre Marigny. A fost distinsă cu premiul”Molière” pentru cea mai bună actriţă, decernat de asociaţia actorilor francezi, şi de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincţii ale statului francez.

Elvira Popescu a încetat din viaţă la venerabila vârstă de 99 de ani, în Paris, şi este înmormântată într-un cavou din marmură pe o alee lăturalnică, aproape de ieşirea din Cimitirul Père-Lachaise.

Elvira Popescu

Pola Illery (n. 15 octombrie 1908, Corabia – d. 15 februarie 2012, SUA)

Născută Paula Iliescu, românca a plecat din Corabia şi a ajuns star de film mut în Paris, fiind totodată muza lui Rene Claire în “Sous les toits de Paris”.

A fost fascinată de teatru din copilărie, iar numele ei de scena, Pola Illery, este inspirat de cel al vampei filmelor mute Pola Negri. În Paris, Paula a fost distribuită în pelicula “Captain Fracasse”. S-a mutat în SUA la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a fost soră medicală voluntară pentru Crucea Roşie, şi a obtinut cetăţenia în 1946. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Daniel Alpert, iar din căsnicia care a durat 54 de ani, până la moartea lui din 1999, au rezultat patru copii.

În 1954, Paula Iliescu s-a mutat în Pennsylvania, unde a murit în acest an, în oraşul Scranton. Trecerea ei în nefiinţă nu a trecut neobservată. “The Telegraph” i-a dedicat un necrolog în care precizează că “emana sexualitate şi farmec, deşi avea înălţimea sub 1,5 metri”.

Pola Illery

Alice Cocea (n. 28 iulie 1899, Sinaia – d. 2 iulie 1970, Franţa)

A fost actriţă franceză de teatru şi film, de origine română. A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti, dar studiile dramatice le-a absolvit în Paris, în 1917, unde se şi stabilise. A debutat în cinematografie în 1917, dar a preferat să urmeze o carieră teatrală.

În anii ’30, când tabloidele nu erau “en vogue”, Alice Cocea, mondenă absolută a Parisului interbelic, făcea vâlvă cu extravaganţa, poveştile de iubire, scandalurile personale şi preferinţa ei pentru lux copleşitor.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial a fost directoarea teatrului “Théâtre des Ambassadeurs” (1940-1944). După retragerea de pe scena pariziană s-a dedicat pasiunii pentru pictură şi a mai avut câteva prezenţe pe marile ecrane, în anii ’60, în roluri minore.

Alice este sora avocatului, scriitorului şi temutului pamfletar N.D.Cocea şi mătuşa marii actriţe Dina Cocea.

Alice Cocea

Nadia Gray (n. 23 noiembrie 1923, Bucureşti – d. 13 iunie 1994, New York)

Născută Nadia Kujnir-Herescu, în Bucureşti, într-o familie româno-rusă, ea a debutat pe scena de la Majestic la 15 ani şi a ajuns mai târziu actriţă la Hollywood. A părăsit România pentru Paris, spre sfârşitul anilor ’40 pentru, a scăpa de regimul comunist. Filmul de debut al Nadiei a fost “L’Inconnu d’un soir”, în 1949. Probabil că cel mai cunoscut rol al ei este în celebrul film al lui Federico Fellini “La Dolce Vita”, din 1960.

Nadia, de care a fost îndrăgostit scriitorul Ionel Teodoreanu, s-a măritat la 16 ani cu Constantin Cantacuzino (din 1946, până la moartea lui, în 1958). Ulterior s-a recăsătorit cu tatăl actriţei Linda Gray din “Dallas”, cu care a pornit spre California, în anii ’60. Românca nu a trecut neobservată la Hollywood, ajungând să joace în filme alături de Audrey Hepburn şi Frank Sinatra.

În 1967, a renunţat la cinematografie şi s-a căsătorit a treia oară cu Herbert Silverman, un avocat din New York, iar căsnicia a durat până la moartea ei, în 1994, la vârsta de 70 de ani. Celebra publicaţie New York Times i-a scris epitaful.

Nadia Gray

Lola Bobescu (n. 9 august 1919, Craiova – d. 4 septembrie 2003, Belgia)

“Diva cu vioara” Lola Violeta Ana-Maria Bobescu a fost violonistă şi profesoară de vioară originară din România. Cea despre care maestrul Yehudi Menuhin spunea că e “cea mai mare violonistă a secolului XX” este fiica marelui compozitor şi dirijor Aurel Bobescu şi şi-a început studiile muzicale la vârsta de 5 ani. Solistă-concertistă timp de peste 60 de ani, Lola Bobescu este una dintre violoniştii români cu cea mai solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat şi a condus formaţiile Solistes de Bruxelles- actuala L’Orchestre de Wallonie din Liège – şi Cvartetul de coarde L’Arte del Suono din Bruxelles.

Lola Bobescu a avut şi activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) şi la Conservatorul regal din Bruxelles. A colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, a concertat în recitaluri de muzică de cameră, adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty, dar a revenit în România cu regularitate, apărând în concerte cu orchestrele Filarmonicii şi Radio din Bucureşti, precum şi în provincie. Incredibil de talentată şi elegantă, Lola Bobescu a înregistrat discuri la casele Electrecord, Decca, Columbia, Nippon Program, Arcophon etc.

Lola Bobescu

Ana Cumpănaş (n.1889 – d. 25 aprilie 1947)

“Femeia în roşu”, care l-a predat FBI-ului în 1934 pe inamicul public nr. 1 al SUA, John Dillinger, era o prostituată româncă, născută în Comloşu Mare, Banat, cunoscută şi sub numele Anna Sage.

În 1909, ea s-a mutat în America, după căsătoria cu Michael Chiolak, iar în 1911 a dat naştere unui băiat, Steve Chiolak. Căsatoria s-a destrămat, Ana a început să lucreze ca prostituată şi a devenit mai târziu proprietara unor bordeluri în Chicago şi Gary.

S-a recăsătorit cu avocatul Alexandru Suciu şi a revenit temporar în România, pentru a-şi vizita mama. Ulterior, autorităţile din SUA au catalogat-o drept “femeie uşoară” şi au început procedurile pentru a o deporta. în 1934, John Dillinger a început să frecventeze bordelurile Anei, care era apropiată de iubita lui de atunci, Polly Hamilton. După ce a aflat cine era gangsterul, Ana s-a hotărât să îl denunţe, cu gândul de a obţine cetăţenie permanentă în America.

Astfel, pe 22 iulie 1934, gangsterul a fost împuşcat în faţa tearului Biograph din Chicago, după ce Ana Cumpănaş anunţase autorităţile că îl va însoţi acolo şi că va fi îmbrăcată în roşu. Ea a ales, totuşi, să poarte o rochie oranj în seara respectivă şi se zvoneşte că s-ar fi răzgândit vizavi de a-l preda pe faimosul criminal.

Dupa moartea lui Dillinger, Ana a primit de la autorităţi o recompensă de 5.000 $ (jumătate din suma promisă) şi a fost mutată în Detroit, apoi în California, iar în 1936 a fost deportată în România, în ciuda eforturilor ei de a împiedica acest demers.

Un an mai târziu, Ana s-a îmbolnăvit şi a murit în ţara natală, iar între timp numele ei a devenit un adevarat simbol în America, unde era cunoscută drept “Femeia în roşu”. Referitor la cazul Anei Cumpănaş, se spunea că gangsterul John Dillinger a fost ucis de propria slăbiciune pentru femei.

Ana Cumpănaş

Florica Sas (n. 6 august 1841, Aiud – d. 11 martie 1916, Anglia)

Cunoscută ca Lady Florence Baker, Florica a fost exploratoare de origine transilvăneană. A devenit Lady la curtea Reginei Victoria şi e cunoscută la nivel mondial drept una din primele femei-explorator din lume.

A fost a doua soţie a cunoscutului explorator britanic Sir Samuel White Baker, pe care l-a însoţit în toate călătoriile sale spre izvoarele Nilului, până la lacul Albert din Africa.

Florica era fostă roabă crescută într-un harem şi a fost cumpărată de soţul său. Avea reputaţie controversată în societatea britanică ultra-rasistă, în secolul 19, dar succesul expediţiilor, renumele lui Samuel Baker, rolul jucat de ea în expediţii şi buna educaţie i-au deschis în cele din urmă uşile saloanelor “high-life”. Doar regina Victoria a refuzat până la capăt să o primeasca oficial.

Florica Sas

Smaranda Brăescu (n. 21 mai 1897, Hânţeşti – d. 2 februarie 1948)

A fost prima femeie pilot din România, prima femeie paraşutist cu brevet din România, campioană europeană la paraşutism (1931) şi campioană mondială. În 1932 Smaranda Brăescu bătea recordul mondial deţinut de un american, cu saltul de la 7.233 m. Acest record înregistrat în Sacramento, SUA, a fost neegalat timp de 20 de ani.

Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez şi un bimotor de tip Milles Hawk, în 1932 a stabilit cu cel de-al doilea avion primul record de traversare a Mării Mediterane, în 6 ore şi 10 minute, străbătând distanţa de 1.100 km, între Roma şi Tripoli.

O stradă din Bucureşti a fost denumită în memoria sa, iar în decembrie 2010 a fost lansat “Jurna­lul celebrei Smaranda Brăescu”, semnat de Ana Maria Sire­teanu şi Tudor Sireteanu, strănepoţi ai renumitei paraşutiste românce.

Smaranda Brăescu

Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, Brăila – d. 20 mai 1988, Bucureşti)

Femeia care a descoperit “elixirul tinereţii” a fost medic român specialist în gerontologie, academician din 1974 şi director al Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie (1958 – 1988).

A preparat vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în peste 30 de ţări şi folosit de personalităţi internaţionale, între care Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali, şi a creat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat şi introdus în producţie industrială în 1980.

În 1922, Ana Aslan a absolvit Facultatea de Medicină, a fost numită preparator la clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care a îndrumat-o şi în alcătuirea tezei de doctorat. În 1949, a devenit şeful Secţiei de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din Bucureşti – punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. A experimentat procaina în afecţiunile reumatice, în cazul unui student ţintuit la pat din cauza unei crize de artroză. A continuat cercetările într-un azil de bătrâni şi a evidentiat importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Rezultatele ei remarcabile au fost comunicate Academiei Române.

Se spune că metodele de lucru ale Anei Aslan aduceau statului profit anual de 17 miliarde de dolari.

Ana Aslan

Alexandra Bellow (n. 30 august 1935, Bucureşti)

Românca Alexandra Ionescu Tulcea, născută Alexandra Bagdasar, în Bucureşti, a fost matematiciană, specialistă în sisteme dinamice şi teorie ergodică. A devenit a patra soţie a lui Saul Bellow, scriitor laureat cu Nobel în 1976, deşi diferenţa dintre ei este de aproape 20 de ani. I-a stat alături din 1974 până în 1984, iar Saul Bellow s-a recăsătorit, în 1989, pentru a cincea oară, cu Janis Freedman, o studentă a lui, cu care a ramas până la decesul lui din 2005.

Alexandra, la rândul ei, s-a recăsătorit cu matematicianul Alberto P. Calderon în 1989, alături de care a fost împlinită atât pe plan personal cât şi profesional. Românca este fiica profesorului dr. Dumitru Bagdasar – creatorul neurochirurgiei româneşti – şi a Floricăi Bagdasar, fostă Ciumetti, specialistă în psihiatrie infantilă. Florica Bagdasar a fost ministru al sănătăţii, în perioada 1946-1948, urmând în acest post soţului ei, decedat în 1946.

Alexandra Bellow şi-a încheiat studiile de matematică în 1957 şi a rămas în SUA cu primul ei soţ, matematicianul Ionescu-Tulcea, cu care a fost căsătorită în perioada 1956 – 1969, devenind profesoară de matematici la Nordwestern University din Evonston, Illinois.

Imediat după cutremurul din 1977, ea şi Saul Bellow au revenit în România şi au rămas în Bucureşti până după moartea şi incinerarea Floricăi Bagdasar. Experienţa acestei vizite este descrisă în romanul “Iarna decanului”, apărut în 1982. Alexandra mai apare în cartea “Jerusalem and Back” (1976), dar şi în romanul “Ravelstein” (2001), scris după 15 ani de la divorţ, în care Bellow o atacă dur pe fosta lui soţie şi pe Mircea Eliade, pe care îl cunoscuse prin intermediul Alexandrei.

Alberto Calderon şi Alexandra Bellow

Marta Bibescu (n. 28 ianuarie 1889, Bucureşti – d. 28 noiembrie 1973, Paris)

Romancieră, poetă, om politic şi memorialistă franceză de origine română, Marta Bibescu este fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris şi ministru de Externe, şi a Smarandei (Emma) Mavrocordat.

Marta s-a căsătorit cu prinţului George Valentin Bibescu, văr primar cu Ana de Noailles. A fost considerată cea mai inteligentă femeie din Franţa, iar frumuseţea ei i-a cucerit pe prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei, şi pe regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei. în plus, casa Dior, a cărei reclamă vie Marta fusese ani la rând, realiza pentru ea haine speciale, mai ales tunici somptuoase, lungi până la pământ.

Marta Bibescu şi-a publicat prima carte, “Les Huit Paradis”, în Franţa, în 1908. Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum a deschis seria unei opere impresionante, semnate, parţial, sub pseudonimul Lucile Decaux. Românca este de asemenea autoarea unui jurnal politic.

Din 1916, Marta Bibescu a condus un spital pentru răniţi din Bucureşti, iar din 1955 a devenit membră a Academiei Regale de limbă şi literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul ocupat iniţial de contesa Ana de Noailles. Cumnatul Martei, prinţul Antoine Bibescu, a fost prieten în copilărie cu Marcel Proust, pe care Marta l-a întâlnit de foarte multe ori. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul “Au bal avec M. Proust” (1928).

Marta Bibescu a murit în Paris, iar în porţiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise se găseşte cavoul familiei Bibescu, în care este înmormântată şi Ana de Noailles.

Marta Bibescu

Nina Cassian (n. 27 noiembrie 1924, Galaţi)

“Eu nu sunt o amantă, o culcăreaţă. Eu sunt o iubeaţă.”

Renée Annie Cassian este poetă, eseistă şi traducătoare româncă, născută într-o familie de origine evreiască. La vârsta de 16 ani, a intrat în organizaţia Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate. A debutat editorial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste “La scara 1/1”, a scris şi literatură pentru copii, a realizat traduceri remarcabile, a publicat peste 50 de cărţi de poezie, eseuri şi proză şi a inventat o nouă limbă poetică, limba şpargă. În 1969, i-a fost decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, Nina Cassian trăieşte în New York, iar “proiectul major al vârstei şi vieţii” sale este scrierea memoriilor.

Poeta spunea despre bărbaţii din viaţa ei: “În general, am fost atrasă de intelectuali, da. Dar ei puteau să fie înalţi şi frumoşi, superbi sau monstruoşi, chiar oribili la vedere. Am avut parte şi de frumoşi, şi de urâţi. În general, da, în sfera intelectualităţii. Totuşi e nevoie de comunicare, nu poţi numai să te ţii de degetul cel mic.”

Nina Cassian

Hariclea Darclee (n. 10 iunie 1860, Brăila – d. 12 ianuarie 1939, Bucureşti)

Soprana despre care Charles Gounod a spus că “are în gât o privighetoare” este una dintre personalităţile cele mai importante ale României, născută Hariclea Haricli. În februarie 1881, Darclee s-a căsătorit cu locotenentul de artilerie Iorgu Hartulary. În acelaşi an a debutat într-un recital de canto din Brăila, apoi a plecat la Paris unde a fost remarcată de Charles Gounod, care i-a oferit rolul Margaretei în opera “Faust”, cu care a debutat pe scena Operei, în 1888. La Scala din Milano, scena consacrării ei mondiale, Hariclea Darclee a debutat pe 26 decembrie 1890, fiind aplaudată chiar de Giuseppe Verdi. Între 1893 şi 1910 a cunoscut faima pe marile scene ale lumii, revenind deseori la Scala din Milano. Unul din cele mai importante momente pentru Hariclea a fost în 1900, când Puccini i-a ofeit rolul Floriei Tosca. Premiera a avut loc la Roma, unde Darclee a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi şi baritonul Eugenio Giraldoni (marea ei iubire).

Hariclea Darclee a susţinut crearea Operei Române din Bucureşti în 1921, iar fiul ei, Ion Hartulary-Darclée, a devenit dirijor şi compozitor. Din păcate, nu au fost păstrate înregistrări pe discuri cu vocea Haricleei Darclee. În ultimii ani ai vieţii, artista atât de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani şi Puccini, care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în ţară în anonimat şi a murit săracă, în Bucureşti, fiind înmormântată la cimitirul Bellu.

Hariclea Darclee a avut în repertoriu 58 de roluri din 56 de opere compuse de 31 de compozitori. Din cele 56 de opere, 12 au fost interpretate în premieră absolută şi 16 în premiere locale foarte importante. 45 % din repertoriul ei reprezintă opere originale, ceea ce atestă poziţia singulară pe care o ocupă Hariclea Darclee în istoria tearului liric universal. Festivalul “Hariclea Darclee”, iniţiat de soprana Mariana Nicolesco, îi omagiază post-mortem strălucirea.

Hariclea Darclee

Lizica Codreanu (n. 1901, Bucureşti – d. 1993)

Născută în Bucureşti, în familia unui avocat, Lizica Codreanu a plecat la Paris în adolescenţă, cu sora ei mai mare, unde a studiat baletul clasic cu renumitele maestre Valadina şi Nijinska. Frecventa cercuri de artişti în care i-a intalnit pe Tzara, Brâncuşi, Sonia Terk-Delaunay, Man Ray etc. De la dansul avangardist a trecut la acrobaţia de circ (cu Fratellini), apoi la gimnastica artistică (cu George Herber). Lizica Codreanu a lucrat cu maeştri celebri precum Diaghilev, Larionov, Iliaz şi a apelat la Constantin Brâncuşi pentru a-i crea costumele de scenă şi scenografia, menite sa-i susţină viziunea îndrăzneaţă a spectacolelor, unele improvizate chiar în atelierul sculptorului. Pentru spectacolul “Gymnopedies”, care cuprinde trei piese, compuse în 1888 şi orchestrate de Claude Debussy, Brâncuşi a creat costumele, în 1922, devenind astfel un artist cochetând cu designul vestimentar. Partea capilară a costumaţiei trimite la sculptura în lemn “Vrăjitoarea”.

Lizica Codreanu a plecat în Shanghai în 1928, unde s-a căsătorit şi a devenit mamă, dar a revenit la Paris şi a divorţat în 1936. Cunoscătoare a practicilor yoga, ea a deschis propriul cabinet în capitala Franţei, numit Hatha Yoga, devenit în scurt timp foarte popular. Însuşi Mircea Eliade s-a împrietenit cu Lizica Codreanu “care punea la punct, pe-atunci, o gimnastică medicală, folosindu-se de anumite exerciţii hathayoga”, nota filozoful in Memoriile sale. Din această perioadă datează studiul Lizicăi Codreanu “Înţelepciunea şi nebunia trupului”, la care a lucrat intens ani de zile, după ce renunţase la dans.

Artista a decedat în 1993, iar doi ani mai târziu a fost omagiată la Biblioteca Naţională Franceză, în cadrul expoziţiei “Le cinema aux rendez-vous des Artes”. Graţie nepotului ei, artistul plastic şi poetul Dragoş Morărescu, decedat între timp, Lizica Codreanu a devenit cunoscută şi în România, după 1989, ca artistă celebră a artei avangardiste interbelice din Paris.

Lizica Codreanu

Menţiuni:

Alma Gluck (1884 – 1938) – A fost soprană americană de origine română, una dintre cele mai faimoase cântăreţe din lume la apogeul carierei sale (1910). A fost căsătorită cu violonistul Efrem Zimbalist, cu care a avut doi copii, şi a trăit în SUA de la o vârstă fragedă. A cunoscut succesul la Metropolitan Opera din New York şi a ajuns foarte cunoscută în SUA, devenind prima cântăreaţă de muzică clasică care a vândut 1 milion de copii ale înregistrării “Carry Me Back to Old Virginny”, la casa de discuri Victor Talking Machine Co.

Floria Capsali (1900 – 1982) – A fost balerină şi maestră de balet din România. A deschis o Şcoală particulară de dans, unde s-au format marii balerini români. Din 1938, a fost maestră de balet la Opera Naţională Bucureşti, apoi directorul Operei Române. A organizat Liceul de Coregrafie din Bucureşti, unde s-au format şi continuă să se formeze generaţii întregi de dansatori. În 1998, printr-un ordin al ministrului Andrei Marga, Liceul de Coregrafie din Bucureşti şi-a schimbat denumirea în Liceul de Coregrafie “Floria Capsali”.

Vera Atkins (1908 – 2000) – A fost cea mai importantă femeie-spion din al doilea Război Mondial. Jan Fleming, şi el spion, autorul celebrului “James Bond”, a cunoscut-o bine pe românca născută în Iaşi şi chiar s-a inspirat din personalitatea ei pentru a contura figura lui Moneypenny, şefa superagentului 007. Vera Atkins a fost personajul-cheie al Serviciului Operaţii Speciale britanic, SOE, iar numele ei real era Maria Vera Rosenberg. S-a retras după mai bine de zece ani “din serviciu activ”, în 1947, într-un sat din Anglia. Numele ei a rămas necunoscut pînă în 2000, când a murit.

Catherine Caradja (1893-1993) – Prinţesa Ecaterina Caradja, a cărei urmaşă este controversata Brianna Caradja, a avut un destin spectaculos, pe care puţină lume îl cunoaşte. Născută în Bucureşti, ea a fost răpită în copilarie şi dusă în Anglia, unde a fost educată la cele mai bune şcoli. Cunoscătoare a cinci limbi, a devenit înger pentru sute de prizonieri de război, părinte-surogat pentru mii de copii abandonaţi, a fost prigonită de comunişti şi medaliată de americani. A fost măritată cu prinţul Constantin Caradja, a devenit personaj de carte şi a decedat la vârsta de 100 de ani, în Bucureşti.

Sylvia Sydney (1910 – 1999) – Concurenta elegantei Grace Kelly, muza lui Hitchcock şi fiica unei croitorese din Bacău, Sylvia Sydney, al cărei nume real era Sophia Kosow, a fost actriţă de film şi teatru, devenită celebră la Hollywood în anii ’30. A jucat alături de celebrii Spencer Tracy, Henry Fonda, Joel McCrea, Fredric March, George Raft şi Cary Grant. În 1952, a interpretat rolul Fantine în “Les Misérables”, pentru care a fost apreciată de critici şi care i-a deschis multe uşi în lumea cinematografiei. În 1973 a primit o nominalizare la Oscar pentru rolul secundar din “Summer Wishes, Winter Dreams”, iar în 1982 a primit premiul “George Eastman”, pentru întreaga carieră. A fost căsătorită de trei ori şi murit din cauza cancerului la gât, în New York.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Este un muzeu în aer liber care cuprinde în patrimoniul său zeci de obiective, dispuse concentric pe o suprafață de 13 hectare, cărora li s-a adăugat, în anul 2002, ansamblul arhitectural ”Gheorghe Tătărescu”, strămutat de la Poiana-Rovinari, ca urmare a extinderii lucrărilor miniere în zonă.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Începuturile muzeului datează din 1966, când au fost organizate o serie de expoziții de etnografie având ca temă ”portul popular în Gorj” și au fost achiziționate mai multe monumente de arhitectură populară din zone reprezentative ale județului: Bumbești-Jiu, Racoți, Găleșoaia, Cârligei, Țicleni, Cărbunești-sat, Timișeni, Dobrița, Baia de Fier, Glodeni, Olari, Drăguțești, Padeș, Bălești și Boroșteni.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Între anii 1966 și 1975, obiectivele au fost amenajate în jurul Culei Cornoiu, o locuință permanentă, construită în anul 1785, pe trei niveluri (caturi) ridicată pe un platou ce domină valea Jiului, asigurând vizibilitate spre sud în direcția Târgu Jiu. Cula a fost restaurată în anii 1966-1967 și integrată muzeului.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Muzeul fost inaugurat în august 1975, meritul revenind arhitectului Elena Udriște și tatălui acesteia, arhitectul Nicolae Vânătoru, care au conceput primele schițe ale muzeului. A fost amplasat în satul Curțișoara, la 10 km nord de Târgu Jiu și, îmbogățindu-și permanent colecția de patrimoniu, a ajuns să cuprindă peste 35 de monumente de arhitectură din secolele XVIII-XIX, între care Cula Cornoiu (1725), Biserica ”Sf. Ioan Botezătorul” (1820), case și gospodării țărănești din lemn, reprezentative pentru diferitele zone ale județului, pivnițe, pătule, instalații tehnice populare, mobilier țărănesc, piese de port, țesături, unelte, ceramică, crestături în lemn. Cea mai veche casă expusă, ridicată cu peste 200 de ani în urmă, este Casa Popii Udriște, din satul Olari, ce datează din 1802.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Acestor obiective li s-au adăugat, în anul 2002, ansamblul arhitectural Gheorghe Tătărescu. Acesta este alcătuit din o casă-culă biserica familiei cu hramul Sf. Gheorghe și casa Antonie Mogoș, achiziționată de către familia Tătărescu din satul Ceauru, comuna Bălești, precum și două conace. Ansamblul a fost strămutat din localitatea gorjeană natală a marelui om politic și de stat, Poiana, dispărută ca urmare a lucrărilor de exploatare a lignitului. Obiectivele acestui ansamblu au fost donate de Sanda Maria Tătărescu-Negropontes, fiica fostului premier liberal Gheorghe Tătărescu, iar amplasarea pe noul teren s-a făcut respectând cât mai fidel dispunerea și orientarea fiecărui obiectiv, astfel încât ansamblul să reamintească pe cât posibil de vechea curte boierească din localitatea Poiana.

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Muzeul mai expune mori de apă, pive, uleiernițe și alte construcții utilitare din gospodăriile rurale care au fost demontate și aduse din satele din jur sau din spațiul Gorjului și apoi remontate la Curțișoara precum și fântâna Sf. Arhangheli (1896).

Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

O parte din terenul muzeului precum și mai multe clădiri reprezentative, între care și Cula Cornoiu, în jurul căreia a luat ființă, au fost retrocedate, în martie 2006, moștenitorului fostului proprietar, Constantin Neamțu, care s-a stabilit în Franța în 1945. Pe terenul retrocedat moștenitorului se află 16 case între care casa Dumitru Mihai, din Timișeni, un șopron pentru căruțe, conacul de plai din Bumbești-Jiu, piva de bătut dimii, din Padeș, pivnița din Boroșteni, cruci monumentale din piatră amplasate alăturat drumului de acces către culă și conac, și alte bunuri.

Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj este declarat monument istoric.

AGERPRES (Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Joimăriţa sau Joimărica este un personaj întâlnit doar în mitologia românească, nume ce derivă din Joi-Mari (Joia Mare).

Joimăriţa a fost la origini o zeitate a morţii, care supraveghea focurile din Joia Mare, aprinse pentru cinstirea strămoşilor, dar treptat a devenit un personaj justiţiar, ce luptă împotriva lenei. Ea este patroana torsului şi a ţesutului, care supraveghează hărnicia oamenilor. Locuieşte în munţi şi apare sub aspectul unor roţi de fum, foc şi sub forma unei femei voinice şi slute.

Joia Mare este ziua de cinstire a memoriei strămoşilor, iar Joimăriţa veghează la respectarea acestui cult. Pentru că de Joi Mari e frig, în dimineaţa şi în seara acestei zile în curte se fac focuri pentru morţi, pentru a avea la ce se încălzi şi pentru a avea lumină (se dau de pomană apă sau colaci; uneori se aprind lumini pentru fiecare mort al familiei).

Credinţa este că, în această zi, morţii vin pe la vechile lor locuinţe, unde stau până la Moşi sau Sărbătoarea Moşilor (sâmbăta dinainte de Rusalii sau Duminica Mare), când se fac împărţeli de plecarea sufletelor, când morţii pleacă cu colacul şi cu oala pe care le-au căpătat. În acest răstimp, se aşează pe streaşina casei ori în curţi, pe scaune aşezate special, ca să se odinească sufletele strămoşilor.

În Joia Mare, dis-de-dimineaţă, se împart, între neamuri şi la săraci, pâine, curechi (varză), mazăre, fasole, baraboi (cartofi), pe care le pun în ulcele noi, frumoase, împodobite cu floricele numite brebeni. Se face un colac lung, numit uitata, care se dă pentru morţii uitaţi. Se duc femeile la tămâiat şi aruncă două căldări de apă pe mormânt; după aceea merg la gârlă şi aruncă nouă căldări cu apă pe iarbă verde. Apoi mai duc apă de pomană pe la femeile neputincioase. Această lucrare se face timp de nouă joi după Paşti.

În Oltenia, în Joia Mare se făcea foc în faţa casei, iar femeile aduceau în jurul lui atâtea scaune câţi bărbaţi erau în casă. Pe scaune aşezau joimăriţe (căni) cu apă şi îmbodobite cu frunze verzi, iar deasupra se punea un pupoi (colăcel), se tămâiau şi se dădeau de pomană. Tot în Oltenia există obiceiul de a se aprinde focuri din boji în curte şi la cimitir, la capătul fiecărui mormânt, acolo unde femeile veneau dimineaţa la tămâiat. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

sursa: financiarul

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA/ AGERPRES ARHIVA

Festivalul va găzdui numeroase standuri, expoziții și artiști renumiți veniți din România special pentru această ocazie. Meșterii populari își vor prezenta creațiile lor: ceramică, costume tradiționale, covoare ți scoarțe artizanale, pictură pe sticlă și pe lemn și ouă încondeiate. Veți avea ocazia să apreciați specialități tradiționale, însoțite de savuroasele vinuri românești.

Muzica și dansurile tradiționale vor fi reprezentate de către grupul folcloric Ť Haiduciiť, din Amărăști, condus de Constantin Drăghici, grupul muzical instrumental format din membri ai Ť Rapsodiei vâlceane ť, cu soliștii Cristina Udrea și Alin Pavelescu și grupul folcloric belgo-român Vitrifolk.

Muzica pop va fi de asemenea prezentă în programul acestei zile. Vor fi prezenți pe scenă: Lorena Arrivas — cântăreață belgo-italiană, Quentin Val — cântăreț-compozitor belgo-român, Mihai Imbarus și Liuba Gordievsky și binecunoscutul interpret român de muzică ușoară, Gabriel Cotabiță.

AGERPRES/(AS — operator: Diana Borș, editor: Mariana Ionescu)

Martin Harris a postat pe blogul său, la încheierea mandatului de ambasador, un Top 10 al lucrurilor care îi plac în România, începând cu Shajjad şi Katie Rizvi de la Asociaţia Little People, mănăstirile, oamenii însetaţi de justiţie, copiii unei şcoli din Ferentari şi terminând cu ciorba de burtă.

Soţii Shajjad şi Katie Rizvi, fondatorii Asociaţiei “Little People”, un ONG care sprijină pacienţii care suferă de cancer şi familiile acestora, şi Clubul Temerarii se află pe primul loc printre lucrurile apreciate de ambasadorul britanic Martin Harris, potrivit unei postări publicată, luni, pe blogul său.

Pe locul al doilea se află mănăstirile, în special Putna, Voroneţ, Horezu, Bistriţa şi Schitul Darvari din Bucureşti. Pe poziţia a treia se află copii “fabulos de talentaţi” de la Şcoala 136 din Ferentari, urmaţi de proiectul “Fiecare copil în grădiniţă” din Podari, judeţul Dolj şi de peisajele din România.

Pe listă se află şi “oamenii însetaţi de justiţie”, ambasadorul postând o fotografie în care apare împreună cu Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Proiectul dedicat romilor din Frumuşani, Festivalul Enescu, balerinii români şi ciorba de burtă completează lucrurile preferate de Martin Harris din România.

Martin Harris i-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Traian Băsescu la 2 septembrie 2010. Diplomatul şi-a încheiat mandatul de ambasador în România săptămâna trecută, Esther Blythe preluând funcţia de însărcinat cu afaceri în perioada aprilie-august.

Paul Brummell a fost numit în vara lui 2013 ambasador al Marii Britanii în România, funcţia urmând să fie preluată în august 2014.

Salvia este una dintre plantele care nu ar trebui să lipsească din casele românilor. Deşi este folosită mai mult ca şi condiment, cercetările efectuate de-a lungul timpului au demonstrat faptul că această minunată plantă este şi un excelent medicament, având calităţi terapeutice extraordinare, asupra sistemului digestiv, nervos, şi multe altele.

Această plantă aromată era considerată a fi sacră în Antichitate, şi pe bună dreptate. Un vechi proverb chinezesc ne spune că „cine are salvie în casă nu lasă bătrâneţea să se apropie”, aşadar aceasta este una din plantele cu efecte mai mult decât benefice asupra organismului.

• Ce este Salvia ?

 Salvia este o plantă originară din regiunea mediteraneană şi de aici s-a extins în întreaga Europă centrală şi Asia. Salvia este o plantă minunată, ce creşte până la 80 cm înălţime, şi este de menţionat faptul că este o plantă perenă. O scurtă descriere a salviei ar suna în felul următor – această plantă are frunzele ovale, acoperite de perişori, de culoare verzuie, care cresc în mlădiţe lemnoase, iar florile sunt de culoarea cerului, bleu deschis, sau a cerului la amurg, un violet minunat.

Tufa de salvie poate ajunge la o înălţime de 60 de cm şi la o lăţime de 60 de cm.Salvia, deşi este o plantă perenă, înfloreşte abia în al doilea an de când e cultivată. Frunzele salviei sunt folosite pentru asezonarea diverselor preparate, având un gust amărui şi aromat, picant. Salvia se poate găsi în ţara noastră în regiunile joase ale ţării. Aceasta creşte spontan dar de asemenea este şi cultivată, şi cel mai mult se foloseşte salvia cultivată datorită temperaturilor foarte joase din timpul iernii şi sensibilităţii acesteia la îngheţ.

In limba română, salvia mai este cunoscută şi sub denumirea de jale, jaleş, salbie sau şerlai. Salvia se poate planta şi în ghivece, aşadar are nevoie doar de sol umed şi de lumină multă, de un loc cald. Planta este înmulţită fie prin butaşi, fie prin seminţe sau transplantare.

• Ce conţine salvia?

Aşa cum am menţionat, salvia este considerată drept o plantă miraculoasă cu proprietăţi tămăduitoare, datorită conţinutului său bogat în vitamine. Salvia conţine un complex de vitamine, printre care enumerăm vitamina A, B, vitamina C, minerale precum calciu, potasiu, magneziu, fier, zinc şi sodiu, fiind un adevărat izvor de substanţe folositoare organismului.

De la salvie se folosesc frunzele şi florile, şi acestea sunt foarte bogate în uleiuri volatile. Salvia se poate folosi sub formă de infuzie, cataplasme, vin, ulei, pulbere, tinctură, şi oţet. În gastronomie, salvia are nenumărate întrebuinţări. Aşadar, salvia se poate folosi ca şi condiment în cârnaţi, la friptură, la cartofi, la tocane, la aromatizarea brânzeturilor sau a băuturilor. De asemenea, salvia este întrebuinţată şi pentru a da savoare salatelor, gustărilor, sau pentru ornare.

• Scurt istoric al salviei

Salvia este cunoscută încă din cele mai vechi timpuri. În Evul Mediu, spre exemplu, salvia era considerată o plantă cu proprietăţi magice, care îi putea face pe oameni nemuritori. Însăşi numele plantei, salvie, are o însemnătate deosebită. Salvie provine din latinescul salvare, ce înseamnă a fi sănătos, a salva, a vindeca.

Aşadar, şi romanii o considerau o plantă sacră, considerând-o o regină a plantelor cu proprietăţi tămăduitoare, dar şi cu efecte de protecţie magică. În Roma Antică salvia era culeasă cu mare fast, cu un întreg ritual am putea spune.

Aşadar, salvia era un remediu nelipsit fiind considerată un detoxifiant excelent pentru organism, şi de asemenea trata diferite infecţii, era un tonic nervos, psihic, cu capacităţi de reîntinerire. Salvia este una din plantele căreia i s-a acordat o atenţie deosebită, şi a fost şi este încă cercetată intens de-a lungul timpului, având foarte multe utilităţi practice. Menţinerea sănătăţii de cele mai multe ori depinde de această plantă.

Medicina tradiţională românească nu a omis în niciun fel salvia, aceasta având diverse întrebuinţări de-a lungul timpului. Aşadar, salvia poate fi găsită la farmaciile naturiste, la plafar, sub diverse forme- de ceai, de pulbere, de tinctură, ulei sau ulei volatil, dovadă incontestabilă a necesităţii acestei plante miraculoase în casele românilor.