Foto: (c) Ahmad Sidique / XINHUA FLUX

Limba arabă aparține familiei limbilor afro-asiatice. Are o istorie bogată și este vorbită de aproximativ 1,5 miliarde de oameni din întreaga lume.

Ziua ONU pentru limba arabă, stabilită de către Națiunile Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) în 2010, inițiativă a Marocului și Arabiei Saudite, vizează celebrarea multilingvismului și a diversității culturale, precum și promovarea utilizării în mod egal a celor șase limbi oficiale de lucru ale ONU. 18 decembrie reprezintă data la care, în 1973, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat limba arabă ca a șasea limbă oficială a ONU, în temeiul Rezoluției nr. 3190.

Limba arabă este vorbită în 22 de state membre UNESCO. Prin marcarea acestei zile, se recunoaște contribuția limbii în discuție în promovarea legăturilor dintre diferitele culturi și în dezvoltarea științei, medicinei, matematicii și literaturii de-a lungul veacurilor.

Într-un efort de a susține și consolida diversitatea lingvistică și culturală în cadrul sistemului ONU, la 19 februarie 2010, Departamentul Informațiilor Publice al Organizației Națiunilor Unite a anunțat decizia de a sărbători o zi internațională pentru fiecare dintre cele șase limbi oficiale ale ONU: franceză (20 martie), engleză (23 aprilie), rusă (6 iunie), spaniolă (12 octombrie), chineză (13 noiembrie) și arabă (18 decembrie).

Limba nu este doar un instrument de comunicare, ci reprezintă mai degrabă purtătorul unei întregi game de expresii culturale și o punte care să permită relații strânse între societăți. Ziua ONU pentru limba arabă creează un prilej pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la bogăția culturală și socială a limbii arabe și oferă, totodată, oportunitatea de a descoperi mai multe despre contribuția acesteia la civilizația umană.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Photographs by Paula NEAMTU / AGERPRES ARCHIVE

Ochiul Beiului Lake — meaning The Bey’s Eye — is located in a wildlife area in Nerei Gorges — Beusnita National Park, where the Aninei Mountains meet the Locvei Mountains, at a height of 310 meters. The lake has the shape of a 3.6 meter-deep crater and its water is so clean that the trout swimming in it can be admired in their full splendour.

It is an outstanding feature that the lake never freezes, since its temperature remains unchanged all the year long, at between 4 and 8 Celsius. As a result, the migratory birds — the grey heron or wild ducks — instead of leaving for the warmer countries in winter, stay here.

Legend has it that the lake emerged after the son of a renowned Turkish lord — or bey — who ruled the land a few hundred years ago, while having gone hunting fell in love with a shepherd’s daughter. The bey named Beg fell wildly in love with the local young woman, whom he kidnapped and locked in the Big Tower in Nerei Gorges. At night, however, the young woman manages to escape with the help of a rope made from her own dress and she flees, reaching the foot of the cliff at Nerei Valley. The escape enraged the bey, who ordered that the woman be killed. The bey’s son was so grieved at the news that he shed so many tears as to fill the lake that today bears his name and has the colour of his eyes. Desperate that the young woman cannot be brought back to life, the bey’s son killed himself at the lake. In fact, the lake is shaped as an oval crater or an eye, being around 20 meters in diameter.

The legend also says the woman turned into a river — the River Beusnita, and the young man into a lake — Ochiul Beiului.

The lake is located not far from three waterfalls of River Beusnita, the same-name wildlife reserve; the luxuriant surroundings as well as the ruins of the nearby medieval fortress Ilidia are some of the most beautiful tourist sites in the western Banat region.

Near the village of Sasca Romana, after the Bei flows into the Nera, the picturesque Nerei Gorges end — they are a wildlife reserve, where the hikers have to pass through tunnels dug into the steep rock on the right bank.

The International Environment Day is also the Day of Nerei Gorges — Beusnita National Park, where Ochiul Beiului Lake also lies. The Park Day was set up and organised for the first time in 2013, as part of a project implemented by Nera Ecological Collaboration Group (GEC Nera).

“Ochiul Beiului and Beusnita Falls are two important objectives in this fascinating world of the legends, because they complete each other. The area has a fantastic potential for the development of tourism, but if emphasis is laid on tourism and the two objectives, we feel the need to set up a visiting centre here. One can thus introduce the tourist in the park context, one can show him for the first time how water flows down the Beusnita and it is in this way that one makes the tourist eager to discover the impressive legends. Unfortunately, until we learn how to carry out ecological tourism, we will keep only discussing about the special potential of the area”, said GEC Nera chairman Cornel Popovici Sturza.

While GEC Nera, last year, initiated a range of major events to promote Nerei Gorges — Beusnita National Park , some of them in cooperation with neighbouring Serbia, this year unfortunately the National Park administration failed to organise any such action on the Day of Nerei Gorges — Beusnita National Park.

“We already have several brands as regards the national heritage. It is about Ochiul Beiului, Beusnita Falls and Bigar Falls where there is a flow of tourists, whom we do not know how to introduce into the area. We further plan to set up theme mini-tracks and develop ecological tourism in the area, in order to protect the environment. Also, we oppose the pressure the Park is put to when it comes to various official approvals, particularly Bigar Falls, for the development of the commercial activity”, Popovici Sturza stressed.

Last year, GEC Nera together with its volunteers used specific means to set up a theme track and organised a traditional customs and music show in the area. These are but a few examples of promoting and making good use of Nerei Gorges — Beusnita National Park.

The clear water in which the fir-tree forest and the sky mirror, the unbelievably turquoise water of the lake make the place a fairy-tale one. The locals say that if every Romanian visited Ochiul Beiului Lake at least once a year, they would be healthier and the ever-present depression would remain virtually unknown.AGERPRES

Photographs by Paula NEAMTU / AGERPRES PHOTO

The Bigar Waterfall is in Caras-Severin County, in Minisului Valley, half the distance between the towns of Anina and Bozovici on National Road 57B.

The Bigar Natural Reserve includes an intermittent natural spring, a cave, a stream and a waterfall, all located towards the Almajului Country, on the right side of Minisului Gorges, where the road meets, imaginarily, the 45th northern latitude parallel of the globe.

In Banat, the locals use the name of ‘izbuc’ for a spring from which the water comes to light from under the rock. The water of the Bigar spring comes out from under a rock which is over 50 meters high. Part of the water of this spring, of a rare purity, is routed to Minis trout farm. Also here, but above, close to the peak of the cliff, is the hole of the cave with water. Also, the water in the Bigar creek falls, from stage to stage, forming a line of small waterfalls so that the water is clear and foamy intermittently.

At a distance of about 200 meters from the intermittent spring, the water flows into Minis River from a volcanic tuff cone of seven meters tall. This formed the Bigar Waterfall, a natural phenomenon of a special beauty. The rock cone is covered in green moss and the water that falls on it seems to be the dress of the mountain’s bride.

To do tourists’ stopover here even more enjoyable at the waterfall, the gazebo built here was rebuilt, and benches and tables were placed. Also, the railing between the alleys will be extended with a staircase that will descend to the Minis River, for the tourists to take photos of the waterfall in good conditions, which cools them in summertime and in wintertime it offers them an unforgettable image, because the icicle curtains.

‘The famous waterfall belongs to the Caras-Severin Forestry Directorate, but, at the same time, also to the National Park Nerei Gorges — Beusnita, which has already begun to manage the this area, because increasingly many tourists come here and we want the area to look well, to be clean. Here there was an old gazebo which has been rearranged, its roof has been replaced, protective fencing has been put to avoid possible injuries and a few tables and rustic benches have been placed,’ said Stefan Stanescu, the Caras-Severin Forestry Directorate’s head.

At the same time, at the intermittent spring, where there is a cave, stairs have been built for it to be visited under optimal conditions, especially since, in the last period, the number of tourists has been growing. In summertime, as many as 200 cars carrying tourists come here daily.

‘Fortunately, we have a county rich in natural beauties. I could not do a rankings of waterfalls, as to me they are all equally beautiful,’ said Caras-Severin County’s Prefect Silviu Hurduzeu.

The World Geography website posted in 2013 a list of the most impressive waterfalls in the world. The first place is held by the Bigar Waterfall in Caras-Severin County.

Until now there has not been a legend of this waterfall, but teacher Floarea-Ana Tunea has created one, trying in this way to attract as many tourists as possible to this area.

According to this legend, on the wonderful lands of the Almajului Valley, there was a family of peasants very appreciated by locals. The man was hard-working and honest and his wife, of a rare beauty. Their only bitterness was the lack of a son to carry on their names and help them in their old age. One night, the woman saw a witch in her dream, who told her that only if she drank water from the spring beneath the rock placed at the border between the worlds would she get pregnant. Also in her dream the woman was told that if she ever had a girl, she would not be allowed to fall in love if she wanted to live. The woman went to the spring and drank water, and after a while she gave birth to an incredibly beautiful daughter, wanted by many lads. The young maiden fell in love with a handsome and hard-working boy named Bigar. The girl’s father, who knew the story, tried to make his daughter forget about the lad, and because the girl would not renounce her love, he locked her in the cave above the spring of the world. The maiden’s cries of despair were heard by a witch who lived on the other side, known as the Love Finding Realm, teacher Floarea-Ana Tunea’s legend goes.

Persuaded by the huge suffering of the girl, the witch told her that the only thing that she could for her was to turn her hair into a waterfall on which her tears would slip.

‘The roar of the waterfall will bring the one that you love close to you, but I warn you, you will never be allowed to live in this world. He will have to die drowned in your tears and you will die along with him, in order for you to revive then in the other world, in the Love Finding Realm. It is only there that what was destined for you upon your birth will not be fulfilled,’ the legend goes.

According to the legend, the lad came and threw himself into the waterfall, charmed by its soothing sound and thus they were reunited on the other realm, the only place where they could live their love. Later, the waterfall has remained the testament to a love that surpassed the limits of a human being, but also to the fact that love means happiness and sacrifice at the same time.

Since then, the couples in love come to drink water from the waterfall named after the lad Bigar, to seal their love and also to have an eternal and absolute love, according to legend created to spark even further the interest in the impressive waterfall.AGERPRES

Photos taken by: (c) Paula NEAMTU / AGERPRES

The bones in question refer to the skull of ‘Vasile’, as it was named by those who have discovered it, but also to the jawbone of ‘Ion’, which American anthropologists have certified it dates back to nearly 40,000 years ago.

Three amateur cavers from Timisoara, Adrian Bilgar, Stefan Milota and Laurentiu Sarcina, have discovered, in 2002, a grotto that they have named the Bone Cave, due to the large number of animal fossils found here.

In one of the galleries, however, the three also found a fragment of a human jawbone, that still held in place five molars. The jawbone was taken to dr. Oana Teodora Moldovan, of the Emil Racovita Speleology Institute of the Romanian Academy who in turn gave it to renowned American anthropologist Erik Trinkauss of the Washington University, in order to perform carbon dating on the sample.

It was here that an entire team of researchers have certified that the mandible has an age of 36,000 carbon-years, which would translate to an age of 40,000 calendar years, belonging thus to the earliest living human in Europe. As such, the jawbone is 2,000 years older than the relics found in Spain that were considered, until recently, the oldest in Europe.

Once it was brought back to Romania, the researchers here have determined it belonged to an adult male between 35 and 40 years of age which they named ‘Ion’. This discovery has also represented the starting point of a more ample project of scientific research of the grotto.

It was this research that unearthed also the skull of an adolescent between 14 and 16 years old, later called ‘Vasile’, but also a bone from the temple of a woman, named later on ‘Maria’.

The Bone Cave is situated in the karstic system of the Minis Valley, on the right slope of it, between the Plopa and Ponor caves. Plotting this gallery system was no easy task, given the complexity of the karst system of which it is part. The research project was led by dr. Sorin M. Petrescu, the coordinator of the site, in his quality as expert archeologist of the Ministry of Culture.

“The Bone Cave is made up of approximately 12 galleries, yet we may mention specifically the Lair Gallery, the Ancestors’ Slope and the Mandible Hall. The human remains were discovered in the Mandible Hall and on the Ancestors’ Slope. In the 2005 campaign, we have continued the research on the surface open in 2004, practically, on the area that yielded the human remains in the previous year. The osteological material dislocated and the entire resulting sediment were transported outside the cave for cleaning and in order to do the specific analyses. The archeological situation is no different now than in 2004, practically, with no anthropic activity being observed in the cave (artefacts, coal, parietal art or any other signs)”, said Sorin M. Petrescu.

As such, once the campaign in 2005 ended, research in this point ended too, yet in order to understand the context in which these bones have ended up underground, attention must be granted to the superior levels of the karstic system, especially on those with Pleistocene fauna and apparently untouched sediment deposits.

“Obtaining these results and corroborating them with those of the 2004 campaign on one hand, and those obtained in other sites (Mladec, Cioclovina, Muierii Cave) on the other hand, will bring new proof regarding the moment the first modern humans came to Europe and their anatomy”, said Sorin M. Petrescu, a university professor of Romanian early history and archeology.

Until recently, the presence and biological characteristics of early modern humans of southeast Europe were hypothetical, based only on paleographic theories and unfounded assumptions, tied to associations between archeological complexes and human anatomy, to which few poorly dated paleontological data or hard-to-identify human remains were added. The discoveries of human remains of early humans in the Bone Cave in 2002, 2003, and 2004, offer a far better picture on the earliest modern humans in Europe. AGERPRES

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Clădirea care adăpostește muzeul este monument istoric, construit, în stil neoromânesc, în anul 1940, de către arhitecții Gheorghe Simotta și Nicolae Lupu și a aparținut familiei Nae și Tita Simian, proprietari ai unei fabrici de încălțăminte în Râmnicu Vâlcea, la jumătatea secolului al XX-lea.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

În construcția casei sunt îmbinate armonios elemente stilistice romanice, gotice și renascentiste, creând o impresie generală de vilă italiană, accentuată de existența grădinii interioare, terasată, cu portic și acoperiș din olane. Structura arhitectonică a casei însumează două tipuri de spațiu, unul punând în valoare expresivitatea casei vechi a familiei Simian, din 1940, și altul neutru, funcțional pentru necesitățile unei galerii de artă, construit odată cu transformarea locuinței în muzeu de artă, în anul 1968.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

Expoziția permanentă a muzeului reunește lucrări de valoare de pictură și de sculptură românească aparținând unor artiști de renume de la sfârșitul secolului al XIX-lea precum Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Storck, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Ion Țuculescu sau Camil Ressu. Din prima jumătate a secolului al XX-lea sunt expuse lucrări semnate de Gh. Petrașcu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Corneliu Michăilescu.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

A doua jumătate a secolului al XX-lea cuprinde în expunere lucrări de pictură ale artiștilor Henri Catargi, Florin Niculiu, Margareta Sterian, Michaela Eleutheriade, Lucia Demetriade Bălăcescu, Corneliu Baba, Horia Bernea, Virgil Almășanu, Dan Hatmanu, Sabin Bălașa, Ion Sălișteanu, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Marin Gherasim, Viorel Mărgineanu. De asemenea sunt expuse lucrări de sculptură între care se remarcă cele realizate de George Apostu, Ovidiu Maitec și Costel Badea.

Foto: (c) muzee-valcea.ro

Muzeul deține și un tablou din Școala venețiană, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dar și o bogată colecție de lucrări donate din partea artiștilor Gheorghiță și Gregorian Rusu.

În expunerea muzeală sunt incluse și obiecte de artă veche românească, icoane și obiecte de cult reprezentative pentru județul Vâlcea. Astfel, se păstrează piese unicat precum ușile împărătești de la Mănăstirea Govora (1497) sau icoana pe lemn “Duminica Floriilor” (1668), dar și un crucifix cu elemente din epoca Renașterii germane (sfârșitul secolului al—XVI-lea), icoane și alte obiecte de cult ortodox.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Anual, Muzeul de Artă “Casa Simian” organizează expoziții temporare de pictură și sculptură contemporană, tabere de creație, astfel că din anii 1990 colecțiile muzeului au fost îmbogățite cu o serie de lucrări de grafică, desene și acuarele, ale unor artiști contemporani precum: Vasile Tolan, Horia Petruțiu, Vioara Bara, Mircea Cătușanu, Adrian Chira, Ion Augustin Pop, Ștefan Pelmuș, Epaminonda Tiotiu.

Muzeul de Artă “Casa Simian”, mică bijuterie arhitectonică, rămâne printre cele mai importante obiective turistice din Valea Oltului, anual trecându-i pragul peste 2000 de vizitatori.

AGERPRES (Documentare—Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA

Pentru a intra în atmosfera pregătirilor culinare specifice Crăciunului și Anului Nou, vă propunem în această săptămână ”Turte pentru ajunul Crăciunului și Bobotezei” și ”Sarmale de gușă de curcan”, rețete care au fost publicate în seria ”Buna Menajeră — Carte de bucate, practică” (1907) scrisă de doamna Ecaterina Colonel Steriad.



Turte pentru ajunul Crăciunului și Bobotezei
Ia patru kilograme și 800 grame de făină de cea mai bună, pune-le într’o cameră caldă pe o masă uscată, fă o fântânică în mijloc, pune în ea sarea necesară și apă caldă, frământă aluatul un sfert de oră, învelește-l cu un șervet și lasă-l să se odihnească un alt sfert de oră.

Împarte aluatul acesta în șease bucăți, întinde fiecare bucată pe o masă presărată cu puțină făină, deschide foaiea cu vergeaua (ciucitorul), ia-o pe mâini și întinde-o ca hârtia de țigară pe o față de masă, astfel ca capetele ei să atârne în jos, și las-o puțin să se sbicească; ia apoi o farfurioară de ceașcă, cât vei vrea de mare, și taie foițele cu ea una după alta. Pune pe foc o tavă curată de tinichea fără margini, coace pe ea foițele într’o clipă, pune-le într’un paner și lasă-le să stea la răcoare până a doua zi.

În ajunul Crăciunului, topește la foc două kilograme și 400 grame de zahăr cu șease grame de vanilie și apă de flori, fierbe-le și le leagă ca de sirop; ia apoi 1200 grame de migdale pisate, puțină scorțișoară cernută sau fisticuri curățite și pisate, 1200 grame de zahăr pisat și cernut prin sită rară, și amestecă toate acestea la un loc. După aceea moaie turtele în sirop și pune-le într’o farfurie, două câte două, presărându-le cu amestecătura de migdale și celelalte, până ce se isprăvesc.

Asemenea turte se fac și din făină de casă cu miere, julfă (lapte) de sămânță de cânepă și nuci sau sămânță de mac în loc de zahăr, sirop și migdale sau fisticuri, opărite de mai multe ori și lăsate în gustul lor natural, adică fără mirodenii.

Sarmale de gușă de curcan
Ia gușa, pieptul unui curcan și carnea macră dela picioare, toacă-le bine cu o felie de pâine muiată în lapte, sare, piper, 120 grame de orez și două cepe albe bătrâne, tocate bine. Apoi ia foi de varză acră, stoarce-o de zeamă, clătește-o în apă rece și apoi fă sărmăluțe cât nucșoarele; pune-le în tingire, toarnă peste ele 300 grame de vin și 300 grame de apă, după câtimea lor, o lingură de unt proaspăt și o creangă de cimbru deasupra, acopere-le și lasă-le să scadă; iar când le dai la masă, scoate cimbrul. Dacă n-ai varză acră, poți să le faci cu varză dulce, opărind frunzele cu borș și punând în fertură un pahar de vin.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Fotografii: (c) CRISTIAN FLORIN FRANT/ AGERPRES ARHIVA

‘Muzeul Locomotivelor cu Abur din Reșița se individualizează, în primul rând, prin unitatea sa de conținut. Cele 16 exponate, aflate în proprietatea și administrarea Fundației Uzinele de Fier și Domeniile Reșița, sunt monumente istorice de valoare națională și universală, clasate în Patrimoniul cultural național mobil, categoria Tezaur și sunt reprezentative pentru întreg ciclul de fabricație reșițean, început în 1872 și încheiat în 1964. Spre deosebire de majoritatea muzeelor tehnice, amplasamentul muzeului reșițean este exclusiv în aer liber’, afirmă Walter Fleck, purtător de cuvânt al Fundației Uzinele de Fier și Domeniile Reșița.

Colecția de locomotive cu abur a fost constituită pe actualul amplasament în anul 1972, la aniversarea unui secol de producție de locomotive cu aburi la Reșița, prin eforturile inginerului Mircea Popa, director al Uzinelor reșițene din acea vreme. Locomotivele, pregătite pentru casare după retragerea lor din circulație, au fost practic salvate de la dezmembrare și topire.

Inaugurarea colecției a reprezentat ultimul act al amplelor manifestări prilejuite de celebrarea bicentenarului uzinelor reșițene, 1771-1971, marcate cu mare fast în municipiul de pe Bârzava. Relansarea colecției sub sigla ‘Muzeul Locomotivelor cu Abur Reșița — Cel mai mare muzeu tehnic în aer liber din Europa’ a avut loc la 16 septembrie 2012, în cadrul evenimentului ‘1-40-140’ organizat de Fundația Uzinele și Domeniile Reșița și dedicat împlinirii a 140 de ani de la construirea primei locomotive cu abur din sud-estul Europei, la Reșița, și a 40 de ani de la constituirea colecției Muzeului de Locomotive cu Abur Reșița.

Locomotiva RESICZA, capul de serie al producției reșițene, și, prin extensie, românești, de locomotive cu abur, reprezintă piesa centrală a colecției muzeului. Locomotiva, de tipul StEG 52, este prima dintre cele trei construite în premieră în spațiul sud-est european. RESICZA a fost realizată după modelul locomotivei ‘SZEKUL’, construită în atelierele StEG de la Viena, după proiectul lui John Haswell. ‘SZEKUL’ a fost adusă la Reșița în 1871, după o călătorie pe Dunăre de la Viena la Baziaș, continuată pe calea ferată până la Oravița, iar de aici pe o platformă trasă de boi, până la Reșița. Locomotiva, care dezvolta 45 CP și o viteză de 11 km/h a primit numărul de circulație 1 și a fost folosită o lungă perioadă pe linia de cale ferată Reșița — Sekul.

RESICZA, prima locomotivă construită în spațiul sud-est european a primit, evident, numărul de circulație 2, număr pe care și l-a pierdut însă în timp, la fel ca și placa nominală. De altfel, locomotiva a ajuns, după câteva decenii de funcționare neîntreruptă, la Câmpia Turzii. Aici a fost reperată, la sfârșitul anilor 50, de un grup de elevi reșițeni aflați într-o excursie. Informația a stârnit vii ecouri la Reșița, iar în urma demersurilor făcute de oficialii vremii, locomotiva a fost readusă în municipiul de pe Bârzava, în 1961, și garată pe o linie de manevră în fața Fabricii de locomotive din complexul uzinal local. Aici a stat până în 1972, când și-a luat locul pe actualul amplasament, în centrul colecției de locomotive din Triaj, loc în care se găsește și în ziua de astăzi.

Poate că tocmai concursul de împrejurări prin care a ajuns la Câmpia Turzii a salvat-o de la casare. Celelalte două locomotive surori (‘BOGSAN’ și ‘HUNGARIA’) au fost casate în perioada interbelică, după zeci de ani de serviciu pe căile ferate ale StEG și, după reîntregire, ale UDR.

‘Vedetă la timpul ei a fost HUNGARIA, ea fiind expusă în anul 1873 la Expoziția Mondială de la Viena. Dacă, din păcate, nu ne-a rămas nicio fotografie care s-o înfățișeze expusă în pavilionul de la Viena, alături de alte locomotive cu abur construite în vestul Europei, locomotiva cu numărul de circulație 4 este prezentă într-o fotografie-document, realizată la Oravița, unde a fost transportată de la Reșița, tot pe o platformă trasă de boi, asemeni locomotivei SZEKUL’, susține Walter Fleck.

Al doilea exponat, în ordinea importanței istorice și a valorii simbolice, îl reprezintă locomotiva 704.402 (15) ‘PRINCIPESA ELENA’. Aceasta este a doua locomotivă construită pe actualul teritoriu al României, în 1925, prima locomotivă — 704.401 (14) purtând numele ‘PRINCIPELE CAROL’. Construirea acestor două locomotive și contractele pentru dotarea CFR care au urmat transferă producția reșițeană din zona pseudo-artizanală și de prototip în cea de producție industrială și de serie.

Cele două locomotive de cale ferată îngustă, folosite pe căile ferate forestiere din zonele Oravița și Anina, au fost totodată și primele locomotive cu abur supraîncălzit fabricate în România de Uzinele de Fier și Domeniile Reșița, care au preluat și dus mai departe, după reîntregirea țării, tradiția industrială a uzinelor StEG. Cele două locomotive aveau un ecartament de 700 mm, o greutate în serviciu de 22 tone și o putere de 220 CP. Dacă locomotiva CFF 704.401 a fost casată în 1970, ‘sora’ ei, CFF 704.402 a supraviețuit, găsindu-și locul în 1972 pe unul din soclurile actualului muzeu.

Dacă la momentul respectiv i s-a rezervat acest loc din considerente mai curând practice — fiind mai ușoară a putut fi ridicată cu macaraua—în momentul de față putem spune că a fost vorba de o coincidență fericită, ținând cont de importanța ei în ansamblul de monumente istorice care constituie patrimoniul Muzeului de Locomotive cu Abur Reșița, susține Walter Fleck.

‘Chiar dacă trei dintre celelalte 14 exponate nu sunt construite la Reșița, colecția Muzeului de Locomotive cu Abur este reprezentativă pentru întreg ciclul de fabricație, incluzând și mentenanța locomotivelor, început în 1872 și încheiat în 1964. Prin faptul că locomotivele CFU28 (fabricație MAV Budapesta — 1900), CFF 704.209 (fabricație StEG Viena — 1917) și CFR 50.025 (fabricație StEG Viena — 1921) au fost utilizate cu precădere pe liniile uzinale și forestiere ale UDR, odată cu reparațiile aduse de-a lungul exploatării lor, ele au fost practic asimilate producției locale de locomotive’, spune purtătorul de cuvânt al Fundației Uzinele de Fier și Domeniile Reșița.

Intrarea la Muzeul de Locomotive cu Abur Reșița este este gratuită.

AGERPRES/(AS — autor: Paula Neamțu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) ANGELO BREZOIANU/ AGERPRES ARHIVA

La 18 decembrie 1992, Adunarea generală a ONU a adoptat Declarația cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, lingvistice și religioase. Documentul internațional oferă o garanție a drepturilor minorităților în general, astfel încât mai multe state i-au recunoscut importanța prin declararea zilei de 18 decembrie ca Zi a minorităților naționale.

România s-a raliat acestui context internațional prin aprobarea HG nr. 881/1998 pentru declararea zilei de 18 decembrie ca fiind Ziua minorităților naționale din România. Aceasta este sărbătorită de toate minoritățile etnice din țara noastră: maghiari, germani, ucraineni, ruși, lipoveni, evrei, turci, tătari, romi, armeni, bulgari, sârbi, croați, cehi, slovaci, polonezi, greci, albanezi, italieni.

În fiecare an, cu prilejul acestei zile, Departamentul pentru Relații Interetnice organizează o serie de manifestări culturale, care prezintă tradițiile specifice fiecărei minorități: cântece și dansuri tradiționale, expoziție de costume și obiecte de artizanat și bucătărie tradițională.

AGERPRES/(Documentare, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) img.directbooking.ro

Emirat arab în sud-vestul Asiei, ocupă teritoriul Peninsulei Qatar, aflată pe coasta de nord a Peninsulei Arabe. Are graniță terestră doar cu Arabia Saudită la sud, în rest teritoriul este înconjurat de apele Golfului Persic. Peninsula are doar 160 km lungime, iar lățimea cuprinsă între 55 și 80 km.

Relieful este neted, aflându-se la doar 40 m peste nivelul mării, în majoritate deșert fără vegetație. Fauna este și ea destul de săracă, constând mai ales în păsări, cum ar fi houbara, și în animale greu de văzut, ca liliecii și pisicile de nisip. Clima este subtropicală (caldă și secetoasă) și nu permite culturi agricole, cu excepția micilor oaze, de-a lungul coastelor, în care apare apa subterană. Singura vegetație arborescentă o reprezintă curmalii din oaze.

Foto: (c) img.directbooking.ro

Menționat pentru prima oară în izvoarele istorice ale lui Pliniu cel Bătrân (secolul I d. Hr.), teritoriul Qatarului, slab populat, este înglobat în secolul VII, în Califatul Arab, în sec. XIII-XIV în Emiratul Bahrain, fiind ocupat apoi, la începutul secolului XVI, de portughezi. Șeicatul de sine stătător (cu capitala la Subara) întemeiat în 1766, de către beduinii originari din interiorul Peninsulei Arabia, conduși de familia at-Thani, este ocupat de statul Wahhabiților (1803), apoi de Sultanatul Omab (1810-1811).

Emirul Muhammad ibn Thani reconstituie în 1868, cu sprijin britanic, statul Qatar. Aflat, din 1871, sub suzeranitate otomană, la începutul Primului Război Mondial, Qatarul este ocupat de trupele britanice și devine, la 3 noiembrie 1916, de jure, protectorat britanic.

Zăcămintele petrolifere, descoperite în 1937, încep să fie exploatate industrial în 1949, transformând în câteva decenii Qatarul într-un stat modern (din 1961, Qatarul este membru al O.P.E.C.). Între 1968 și 1971, Qatarul face parte din Federația Emiratelor de la Golful Persic, iar la 3 septembrie 1971, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani proclamă independența de stat a Qatarului, care devine în același an membru al O.N.U. și al Ligii Arabe.

La 27 iunie 1995, șeicul Hamad bin Khalifa Al Thani și-a detronat tatăl, șeicul Khalifa bin Hamad Al Thani, care se afla în străinătate, devenind astfel emir al Statului Qatar. Fostul emir a încercat, ajutat de un grup de susținători interni și externi, să revină prin forță la putere în februarie 1996, însă tentativa a eșuat. Ulterior, fostul emir a revenit în țară, reconciliindu-se cu fiul său.

Foto: (c) img.directbooking.ro

Statul Qatar este monarhie constituțională. Emirul deține în stat puterile legislativă și executivă, pe care le exercită ajutat de guvern și de un Consiliu Consultativ, format din 45 de membri, din care 30 aleși și 15 numiți de emir.

Șeful statului este șeicul Hamad bin Khalifa Al Thani, care exercită și prerogativele de ministru al apărării și comandant suprem al Forțelor Armate. La 5 august 2003, Emirul Qatarului l-a desemnat pe șeicul Tamim bin Hamad Al Thani, al patrulea său fiu, în calitate de prinț moștenitor, vice-emir și vice-comandant al Forțelor Armate.

Statul Qatar este divizat în 9 municipalități. Orașul Doha, capitala Statului Qatar, a fost fondat în 1825, pe atunci purtând numele Al-Bida. Numele Doha provine fie de la cuvintele arabe ”ad-dawha”, în traducere ”marele copac”, fie de la cuvântul ”dohat”, golf sau strâmtoare în limba arabă.

Doha este centrul economic al țării și găzduiește Guvernul, condus de șeicul Hamad bin Khalifa Al Thani. Tot aici își au sediile cele mai mari companii petroliere din țară, incluzând Qatar Petroleum, Qatargas și RasGas. Economia are la bază, aproape exclusiv, veniturile obținute din industria petrolieră, iar guvernul Qatarului încearcă să o diversifice. Ca rezultat, Doha experimentează, în prezent, un boom, orașul dezvoltându-se într-un ritm alert.

Orașul Doha este un amalgam de arhitectură tradițională arabă și modernă. Printre cele mai interesante obiective se numără Marea Moschee, cu numeroasele sale cupole, Moscheea Abu Bakir al-Siddiq și satul tradițional localizat pe cornișă în Parcul Al Rumelia, unde se pot cumpăra țesături, perle și se pot admira bărci tradiționale (dhow în limba arabă), dar și Turnul Burzan, ce datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tot aici, ocazional, se țin festivaluri și diverse activități.

Piața Waqif — cea mai veche piață din Doha, se află în centrul orașului și este considerată una dintre cele mai apreciate atracții turistice din Qatar. Piața expune suveniruri, tămâie, parfumuri și mirodenii, croitorie, broderie, magazine de bijuterii, precum și cele mai multe magazine meșteșugărești tradiționale de obiecte.

Satul Cultural Katara, este situat pe coasta de vest a capitalei Doha, cu o suprafață de 99 hectare, fiind parte a patrimoniului qatarez, recunoscut prin arhitectura sa tradițională și prin organizarea unui mare număr de activități ce abordează teme istorice și culturale. În afară de teatre, biblioteci, galerii de artă și muzee, Satul Cultural include un amfiteatru, ateliere tradiționale și alte facilități culturale, alături de magazine, cafenele și zone comerciale.

Alte atracții turistice: Muzeul Artelor Islamice, lucrare a americanului de origine chineză I.M. Pei, autorul faimoasei Piramide din Luvru, Paris, ce găzduiește lucrări din lemn și sticlă făcute în țările din lumea islamică, pornind din Spania Medievală către India și Asia Centrală; Muzeul Oriental din Qatar adăpostește o rară colecție de picturi, vechi de peste 200 de ani și care descriu viața în Egipt, Maroc și Siria, realizate de pictori care au trăit în Orient; Muzeul de Fotografie din Qatar este creația celebrului arhitect spaniol Santiago Calatrava și găzduiește atât galerii foto și video, cât și expoziții temporare, ateliere de lucru, o bibliotecă, sediul Societății Fotografice din Qatar, un magazin, o autoservire și un restaurant.

Cea mai spectaculoasă atracție modernă a Qatarului este ”Insula Palmier”, care, mărginită de plaje cu nisip fin, este o oază de liniște.

Orezul este alimentul principal al locuitorilor din Qatar. De obicei este întâi prăjit și apoi fiert. În timpul primei etape, de prăjire, la orez se adaugă șofran, pentru a-i da culoarea galbenă și gustul inconfundabil. Un alt fel de mâncare popular este pasta de năut sau humus. Hamour, un tip de pește din Golf, se prăjește sau se gătește cu orez. Și carnea de miel se folosește des în mâncare. Alte alimente populare sunt crustaceele, care se găsesc din abundență pe țărmurile Statului Qatar.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) turistik.ro

Situată în partea centru-nord a Africii, Republica Niger are ca vecini la nord pe Libia și Algeria, la est Ciad, la sud Nigeria, Benin și Burkina Faso, iar la vest Mali. Relieful este etajat de-a lungul văii fluviului Niger, la sud-vest până la platoul muntos Bagzane (2.020 m). Clima și vegetația determină trei zone: la nord regiune deșertică — Sahara, în centru o regiune saheliană, iar la sud umedă.

Nigerul a făcut parte din Africa de Vest franceză, în decembrie 1958 devenind republică autoguvernabilă în cadrul comunității franceze, iar de la 3 august 1960, republică independentă. Primul guvern a fost condus de Hamani Diori, liderul Partidului Progresist din Niger, care era favorabil menținerii structurilor sociale tradiționale și a unor legături economice strânse cu Franța.

În aprilie 1974, ca urmare a unor revolte sociale, președintele H. Diori a fost răsturnat de șeful forțelor armate, Seyni Kountche, și un Consiliu militar a preluat puterea. Au fost retrase trupele franceze din țară și redusă influența franceză asupra exploatărilor de uraniu, întărindu-se legăturile cu țările arabe.

Republica Niger este republică prezidențială. Alegerile prezidențiale din aprilie 2011 au fost câștigate de Mahmadou Issoufou, ales pe o perioadă de 5 ani. Primul ministru este Brigi Rafini, numit în aprilie 2011. Adunarea Națională este formată din 113 membri. Președintele țării poate dizolva legislativul.

Republica Niger este membră ONU, UA și alte organizații și organisme cu caracter internațional și regional.

Capitala este Niamey (500.000 locuitori). Alte orașe: Zinder, Maradi, Tahoua. Limba oficială este franceza, iar dialectele locale sunt: haoussa, djerma, peul.

Foto: (c) turistik.ro

Capitala Niamey este un oraș plăcut și ușor de parcurs, cu piețe colorate. În Niamey se pot vizita Piața Mare și Piața Mică, precum și Marea Moschee, Muzeul Național și Hipodromul, unde au loc curse de cai și cămile. Lângă oraș se află un faimos parc, cu o viață sălbatică abundentă — antilope africane, elefanți, lei, hiene, șacali și babuini.

Reprezentative sunt și cele câteva centre comerciale vechi din Sahara, precum Agadez și Zinder, care au un amestec cultural specific, arabo-tuareg și african. Orașul Zinder, fosta capitală a Nigerului până în 1927, este o rețea compactă de alei, tipice pentru un oraș Hausa. Lângă centru se află Palatul Sultanului și moscheea, ce oferă priveliști frumoase din minaret. Orașul Dosso întemeiat în secolul al XIII-lea are un palat excepțional și o piațetă animată, unde au loc multe festivaluri cu parade și ceremonii oficiale.

Foto: (c) turistik.ro


Alimentul de bază în Niger este meiul, principalul ingredient în mâncarea tradițională “fura”, o fiertură din făină de mei, apă, condimente și lapte sau zahăr. La cină, din mei se face o pastă groasă, acoperită cu un sos picant din carne, pastă de roșii, ceapă, vinete și dovlecei. În zonele de-a lungul râului Niger se prepară o pastă din porumb, la care se adaugă carne sau pește afumat.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)