Foto: (c) AGERPRES ARHIVA

Monumentul din Slatina este primul din țară ridicat în memoria Ecaterinei Teodoroiu, pentru realizarea lui fiind constituit, în anul 1920, un comitet de inițiativă sub patronajul Reginei Maria, a cărei prezență la inaugurare, în 1925, a fost considerată de primarul Slatinei de la acea vreme, I.A. Tomescu, drept ‘cel mai de seamă act al vieții acestui oraș’.

“Ecaterina Teodoroiu, într-o perioadă de cumpănă a istoriei noastre, a fost simbolul eroismului unei națiuni ce își căuta descătușarea, personaj de legendă ce întruchipa suferința unei țări. În anul 1920, sub patronajul Reginei Maria, s-a constituit un comitet de inițiativă pentru ridicarea monumentului Ecaterinei Teodoroiu. Acest organism funcționa la Craiova și își propunea ca scop principal strângerea de colecte bănești în vederea construirii monumentului. Deși inițial se stabilise ca locul amplasării monumentului să fie în localitatea natală a eroinei, demersurile autorităților din județul Olt au avut un final fericit, Slatinei revenindu-i privilegiul de a avea la intrarea în oraș, dinspre Craiova, un monument al Ecaterinei Teodoroiu, după îndelungi dispute și cu orașele Craiova și Târgu Jiu”, arată dr. Laurențiu Guțică, directorul Muzeului Județean Olt.

Acesta menționează faptul că unul dintre “inițiatorii fervenți” ai ridicării monumentului în memoria sublocotenentului onorific Ecaterina Teodoroiu și ai eroilor Regimentului 43 Infanterie a fost locotenent-colonelul Nicolae Teodorescu, comandantul Regimentului 43 Infanterie, cu garnizoana la Slatina.

Monumentul Ecaterinei Teodoroiu este creația sculptorului Dimitrie Mățăuanu (1899 — 1929) și construcția lui a început în 1921.

Statuia de la Slatina a eroinei a fost inaugurată pe 31 mai 1925, festivitatea având loc în prezența Reginei Maria, care a fost întâmpinată cu pâine și sare, într-un oraș împodobit pentru această ocazie cu ghirlande de flori, steaguri, ramuri verzi.

“Ceremonia inaugurării monumentului Ecaterinei Teodoroiu, primul în țară ridicat în memoria eroinei, a constituit pentru locuitorii Slatinei și ai județului Olt un eveniment cultural și politic de importanță națională. La 30 mai 1925, ziarul ‘Gazeta Oltului’ publica un Apel la locuitorii acestor meleaguri pentru a fi prezenți în număr cât mai mare la ‘pioasa solemnitate’, având îndoita datorie de a omagia ‘Fecioara a căror fapte și vorbe a îmbărbătat un neam întreg’ și pentru a-și cinsti Regina ‘care a știut să aline multe dureri și al cărei suflet, ca o candelă a nădejdei și credinței, ne-a luminat cărările în timpurile de grea încercare'”, mai arată directorul Muzeului Județean Olt.

Vizita Reginei Maria la Slatina a început în ziua de 31 mai 1925, la ora 9,00 dimineața, când a fost întâmpinată, pe peronul Gării Slatina, cu pâine și sare, de către primarul orașului, I.A Tomescu. Autoritățile civile și militare ale județului și orașului au participat la întâmpinarea Reginei Maria în Gara Slatina, o companie de infanterie din Regimentul 3 Olt a dat onorurile militare, iar prefectul județului Olt, Vasile Alimăneștianu, i-a prezentat pe cei aflați în gară.

Potrivit lui Laurențiu Guțică, festivitatea de inaugurare a monumentului a început la ora 9,30 printr-o ceremonie religioasă, prezentă fiind și mama Ecaterinei Teodoroiu, după care au urmat discursuri ale reprezentanților clerului, Regimentului 43 Infanterie, Corpului 1 Armată, Primăriei, Societății Femeilor Române, Societății Veteranilor.

“Mobilizarea populației a fost exemplară, orașul fiind împodobit cu ghirlande de flori, steaguri tricolore și ramuri verzi. Pe străzile Slatinei au fost prezente trupele militare, elevii școlilor și o mulțime de oameni, femei îmbrăcate în costume naționale sau rochii negre și bărbați ce purtau frac, mănuși albe și decorații. (…) Impresiile asupra solemnității ce avusese loc la Slatina aveau să fie consemnate în presa locală în cuvinte elogioase. (…) Ziarul ‘Naționalul Oltului’ consemna prezența Reginei Maria la ceremonia dezvelirii monumentului Ecaterinei Teodoroiu și faptul că, ‘mic, mare, tânăr, bătrân — din toate straturile sociale — locuitorii din întreg cuprinsul județului Olt — cel mai oropsit dinte județele țării — uitând pentru o clipă durerile și amărăciunile, au ieșit și au salutat, plini de însuflețire și entuziasm’ evenimentul”, indică Laurențiu Guțică.

Monumentul din Slatina al eroinei Ecaterina Teodoroiu este o statuie din bronz, în mărime naturală, într-o atitudine dinamică, cu arma în cumpănire și o cască ostășească în mâna dreaptă. Statuia este așezată pe un piedestal din beton, în trei trepte, realizat în stil baroc, cu colțurile în forma unor coloane adosate. Fațada vestică a piedestalului este ornată la bază cu un drapel, frunze de stejar și o cască militară încadrată de frunze de laur, toate turnate în bronz. Pe piedestal mai apar și stemele provinciilor istorice românești, iar pe celelalte fațade sunt dăltuite în marmură numele eroilor Regimentului 43 Infanterie.

Laurențiu Guțică a precizat că ulterior inaugurării monumentului au fost atașate acestuia două tunuri de oțel, pradă de la inamic, aduse de la Depozitul de Armament de la Târgoviște. Acele tunuri au fost amplasate la monumentul din Slatina în 1926, dar au dispărut în perioada comunistă.

Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 16 ianuarie 1894, satul Vădeni, astăzi cartier în componența municipiului Târgu-Jiu. Călăuzită de cele mai nobile sentimente față de patrie, a îmbrăcat mai întâi uniforma albă de infirmieră pentru răniți, apoi pe cea de soldat. Hotărâtă să apere cu arma în mână pământul strămoșesc, Ecaterina Teodoroiu, de la a cărei naștere s-au împlinit anul acesta, pe 16 ianuarie, 120 de ani, s-a aruncat în focul marilor bătălii de la începutul Primului Război Mondial. A căzut eroic în bătălia de la Mărășești, onorând steagul românesc.

AGERPRES/(AS — autor: Cristina Matei, editor: Diana Dumitru)

Catedrala Episcopală Înălțarea Domnului din Slobozia
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Județul Ialomița este situat în sud-estul României, la întorsura Dunării. Se învecinează cu județele Buzău și Brăila, la nord, Prahova, la nord-est, Constanța, la est, Călărași, la sud, și Ilfov, la vest.

Suprafața țării reprezintă 1,9% din teritoriul țării. Reședința județului este municipiul Slobozia, situat în centrul Câmpiei Bărăganului, în lunca râului Ialomița.

Populația stabilă a județului numără 274.148 de persoane, Ialomița clasându-se printre județele cu cel mai mic număr de persoane ce fac parte din populația stabilă, potrivit Recensământului Populației din 2011. Populația stabilă a celor mai mari orașe localități urbane este următoarea: municipiul Slobozia 45.891, municipiul Fetești (30.217 persoane), municipiul Urziceni (15.308 persoane), orașul Țăndărei (13.219 persoane). Celelalte orașe (Amara, Fierbinți Târg, Căzănești) au populații sub 10.000 de locuitori.

În municipii și orașe trăiesc 120.220 persoane, reprezentând 43.85% din totalul populației stabile. Informația privind etnia a fost disponibilă pentru 256.666 persoane (din totalul celor 274148 persoane), dintre care s-au declarat români 241.765 persoane (94.19%), 14.278 persoane (5.56%). Grupurile etnice pentru care s-a înregistrat un număr de persoane de peste 50 sunt: ruși-lipoveni (360 persoane) și turci (73 persoane).

Relieful județului este predominat de câmpie, care constituie aproximativ două treimi din Câmpia Bărăganului. Altitudinea maximă nu depășește 100 m. Câmpia Bărăganului se desfășoară în trepte de la nord la sud și de la vest la est, înălțimile scăzând de la 81 m (Piscul Crăsani), 71 m (Câmpul Grindu) la 21 m, în zona de confluență a Ialomiței cu Dunărea — sectorul Vlădeni și 8 m, în nordul incintei brațului Borcea. În estul județului se află Platoul Hagienilor, cu altitudinea de 91 m, care reprezintă zona cea mai înaltă din județ. O altă formă de relief specifică județului este lunca, reprezentată de Lunca Dunării și Lunca Ialomiței. Lunca Ialomiței este mult mai restrânsă în comparație cu Lunca Dunării, fiind amplasată pe malul stâng al râului.

Județul are o rețea hidrografică bogată, formată din fluviul Dunărea, cu brațele Borcea și Dunărea Veche, râurile Ialomița și Prahova, precum și o serie de lacuri. Lacurile sunt naturale, cu apă dulce (Rogoz și Ezer), apă sărată (Fundata și Strachina) și de luncă (Piersica și Coșcovata).

Teritoriul județului cuprinde aproximativ 375.000 ha suprafață agricolă, peste 25.000 ha de păduri și alte terenuri cu vegetație forestieră, circa 19.000 ha ape și bălți, iar restul, alte suprafețe (peste 26.000 ha).

Bogățiile solului și subsolului constă în: lut, materia primă pentru fabricarea țiglei și a cărămizilor; nisip, nămol sapropelic (lacurile Amara și Fundata); ape sulfuroase și ape sulfuroase de adâncime; ape sărate (lacurile Amara și Fundata); ape termale de adâncime (peste 3.000 m) cantități mici de petrol și gaze naturale.

Industria județului Ialomița are ca principale ramuri: producerea îngrășămintelor chimice; alimentară (zahăr, uleiuri comestibile, preparate din carne și conserve, produse lactate); industria confecțiilor, tricotajelor; materiale de construcții etc. Agricultura este reprezentată de un sector preponderent privat, care administrează aproximativ 95% din suprafața agricolă a județului. Producția agricolă este dominată de cereale, urmate de plante tehnice și legume.

Lista ariilor protejate din județ cuprinde: Lacul Strachina (2.014 ha), Lacurile Fundata — Amara (2.036 ha, în regiunea biogeografică stepică), Brațul Borcea (13.097 ha în total, împărțit pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 61% și Călărași 39%, făcând parte din regiunea biogeografică stepică), Canaralele de la Hârșova (7.406 ha, pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 80% și Constanța 20%, regiunea biogeografică stepică), Kogălniceanu — Gura Ialomiței (6.894 ha), Berteștii de Sus — Gura Ialomiței (6.890 ha, pe teritoriul județelor Ialomița 57% și Brăila 43%, încadrată în regiunea biogeografică stepică a Câmpiei Române), Allah Bair — Capidava (11.645 ha, pe teritoriul județelor Ialomița 23% și Constanța 77%, inclusă în regiunea biogeografică stepică), Balta Mică a Brăilei (25.856 ha, pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 4% și Brăila 96%, regiunea biogeografică stepică), Grădiștea — Căldărușani — Dridu (6.442 ha, pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 22% și Ilfov 78%), Balta Tătaru (9.981 ha, pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 14% și Brăila 86%, regiunea biogeografică stepică), Grindu — Valea Măcrișului (3.258 ha, regiunea biogeografică stepică), Câmpia Gherghiței (7.588 ha, pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița 55%, Prahova 27% și Buzău 18%, având elemente încadrate în regiunile biogeografice stepică, respectiv continentală).

AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)

Foto: (c) sloboziail.ro

Pe suprafața actualului oraș au fost descoperite vestigii neolitice care aparțin Culturii Boian (milen. IV î.Hr.). Întemeierea așezării pe aceste meleaguri se datorează unor motive comerciale, pe malurile Ialomiței întâlnindu-se două drumuri comerciale importante: primul venea din Europa centrală, ajungând la Brașov, București, Orașul de Floci, un important târg medieval și, în final, la Constanta, iar al doilea drum venea din Orientul Apropiat spre Țara Românească, prin Constantinopole, Silistra, Călărași, Orașul de Floci, Brăila, Galați.

Fiind cunoscută ca sat de clăcași în prima jumătate a secolului al XIV-lea, localitatea a fost menționată documentar pentru prima dată în martie 1614, într-un hrisov emis de domnul Radu Mihnea la Târgoviște, în care întărea postelnicului Ianache Caragea existența ”satului Vaideei” (Slobozia de azi), așezare ce fusese pustiită de invazia turco-tătară cu 20 de ani în urmă, respectiv în timpul domniei lui Mihai Viteazul, deci în 1594. Domnul Radu Mihnea spune mai departe: “am dat domnia mea și slobozie pentru trei ani, care vrea să vină și să trăiască în această siliște…”. Cuvântul “slobozie” însemna teritoriu liber, unde locuitorii erau scutiți de anumite taxe, aceste privilegii fiind reconfirmate ulterior și de alți voievozi, precum: Leon Tomșa (în 1630), Matei Basarab (1635 și 1636), Grigore Ghica (1672), Șerban Cantacuzino (1679 și 1682), Constantin Brâncoveanu (în 1688). În toate aceste documente care atestă privilegiile localității se folosește denumirea Slobozia lui Ianache, iar din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea — Slobozia.

Conform documentelor vremii, se pare că domnul Matei Basarab a înălțat, în jurul anului 1634, mânăstirea cu hramul Sfinții Voievozi, înconjurată de un puternic zid de incintă și cu clădiri mănăstirești, așezată pe vechiul amplasament și păstrând construcția inițială a mănăstirii ridicate de Ianache Caragea, în 1618, păstrând din aceasta partea inferioară din turnul clopotniței și zidul înconjurător. În secolele XVII-XVIII, viața locuitorilor se desfășura în jurul mănăstirii.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Slobozia era un important centru de desfacere a cerealelor și a produselor animaliere. După Pacea de la Adrianopol (1829), când monopolul turcesc a slăbit, Slobozia a devenit un important centru agricol. În perioada 1832-1925, a fost reședința plasei Ialomița, iar între 1925 și 1950, reședința plasei Slobozia. În 1912, Slobozia a fost declarată oraș. În 1952, a devenit reședința raionului Slobozia, iar în 1968 a județului Ialomița. A fost declarată municipiu la 27 iulie 1979.

În prezent, activitatea preponderentă în zonă o constituie agricultura, prelucrarea produselor agricole și industria ușoară.

Printre monumentele aflate în municipiul Slobozia se află biserica cu hramul Sfinții Voievozi, ctitorită de postelnicul Ianache Caragea, în 1618 și amplificată de domnul Matei Basarab în 1634; biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1864), monumentul eroilor Primului Război Mondial, bustul domnului Matei Basarab (1932), bustul mareșalului Ion Antonescu (1993). Municipiul Slobozia găzduiește Episcopia Sloboziei și Călărașilor, catedrala episcopală având dublu hram — ”Înălțarea Domnului și Sfântul Alexandru” (1992-2003, sfințită la 25 martie 2004, de sărbătoarea Bunei Vestiri). La 9 km de municipiul Slobozia se află stațiunea balneoclimaterică Amara.

La recensământul populației și al locuințelor din 2011, municipiul Slobozia număra 45.891 de locuitori.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Feteștiul a fost atestat documentar pentru prima dată, ca sat, la 21 aprilie 1528, într-un act emis de domnul Țării Românești, Radu de la Afumați. Inițial a fost doar un târg de cereale și de animale, ulterior dezvoltându-se ca urmare a împroprietăririi țăranilor, după 1864. În 1865 a devenit comună, la 17 iulie 1934 a fost declarat oraș, iar la 18 ianuarie 1995, a primit statutul de municipiu.

Se pare că, în trecut, acest sat era vizitat de ciobanii care-și căutau fete de însurătoare, localitatea fiind cunoscută ca ”satul cu fete”. De aici ar proveni denumirea municipiului Fetești. O altă ipoteză privind originea denumirii susține că pământurile din jurul Feteștiului aparțineau boierului Dudescu, care avea o fată. La căsătoria ei, i-a dat ca zestre jumătate din moșie, aici luând naștere un sat. De asemenea, conform unei a treia ipoteze, se pare că în această zonă era o movilă denumită ”dealul cu fete”, unde se aprindea focul pentru a semnala locuitorilor invaziile turcești. Atunci, fetele se ascundeau printre paie.

Odată cu instalarea ocupației rusești din perioada 1829-1832 și, prin urmare, cu sporirea obligațiilor, mai multe familii s-au refugiat peste Dunăre. De asemenea, au avut loc modificări mai importante după aplicarea reformei agrare din 15 august 1864.

În perioada campaniilor militare din 1916-1918, Feteștiul a reprezentat un important punct de legătură cu trupele românești din Dobrogea. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, trupele germane au ocupat mare parte din oraș. Lipsurile la care a fost supusă populația au dus la revolta acesteia, care s-a finalizat cu dezarmarea trupelor germane. La 30 august 1944, însă, Feteștiul intră sub ocupație sovietică.

Numele marelui arhitect român, Anghel Saligny, este strâns legat de municipiul Fetești. În decembrie 1887, guvernul român l-a însărcinat pe Anghel Saligny să elaboreze proiectul liniei ferate Fetești-Cernavodă, care consta în construirea a două poduri peste Dunăre și peste brațul Borcea, pentru a asigura, astfel, legătura feroviară între București și Constanța. Planul a fost realizat în doi ani, iar construcția a fost finalizată în cinci ani. Lucrările au început la 21 octombrie 1890, în prezența regelui Carol I, iar inaugurarea a avut loc la 14 septembrie 1895.

Podul feroviar peste brațul Borcea, în lungime de 920 m lungime, face parte din complexul de poduri feroviare construite între 1890 și 1895, de inginerul Anghel Saligny, peste brațul Borcea, Balta Ialomiței și Dunăre, în lungime totală de 4.037 m. La acea vreme, a fost cea mai mare lucrare de terasare din România, podul de la Cernavodă era cel mai lung din Europa, iar întregul complex de poduri feroviare românești peste Dunăre era cel mai lung de pe glob. Podul de peste brațul Borcea a fost, însă, distrus în timpul Primului Război Mondial și reconstruit în 1921. La 21 noiembrie 1987, a fost dat în folosință noul ansamblu de poduri feroviare și rutiere de la Fetești și Cernavodă. Noul pod de la Fetești este amplasat în apropierea podului vechi, paralel cu acesta.

Pe lângă complexul de poduri feroviare, în municipiul Fetești se află o serie de alte monumente, cum ar fi Biserica Adormirea Maicii Domnului, datând din anul 1882, biserica cu hramul ”Sfântul Nicolae”, datând din 1884, ansamblul Gării Fetești, datând din 1887.

Municipiul Fetești număra, la Recensământul populației și al locuințelor din 2011, 30.217 cetățeni.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)

Foto: (c) GABRIEL PETRESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Localitatea apare menționată ca așezare rurală, prima oară, la 23 aprilie 1596, într-un act emis de Mihai Viteazul, domn al Țării Românești (1593-1601). De asemenea, figurează pe o hartă a Țării Românești întocmită de Stolnicul Constantin Cantacuzino și tipărită în 1700 la Padova.

La începutul secolului XVIII capătă rang de târg, iar între 1716 și 1832 a fost reședința județului Ialomița, cu o stație de poștă și un punct de vamă. Urziceni este și vechi centru de învățământ primar și liceal (1780).

Pe parcursul secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX, la Urziceni, s-au ținut renumite târguri săptămânale, precum și anuale (în luna septembrie), de vite, cereale și diferite mărfuri.

În 1894 capătă statut de oraș. Între 1910 și 1950 orașul Urziceni a fost reședința plasei cu același nume din județul Ialomița, între 1950 și 1952 a fost reședința raionului Urziceni din regiunea Ialomița, apoi din regiunea Ploiești (1952-1956) și din regiunea București (1956-1968). Între 17 februarie 1968 și 23 ianuarie 1981 a făcut parte, ca oraș, din județul Ilfov.

A fost declarat municipiu la 18 ianuarie 1995. La recensământul populației din 2011 municipiul Urziceni număra 15.308 locuitori.

Clădiri care datează de la finele secolului XIX și începutul secolului XX reprezintă vechiul centru al localității și, așa cum apare în planurile din secolul XVIII, vatra așezării.

Prin calitatea foarte bună a solurilor, culturile agricole sunt cea mai importantă resursă naturală din zonă. Urziceniul este cunoscut și ca centru viticol și de vinificație.

Principalele monumente ale municipiului sunt Biserica cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” (1828), Biserica cu hramul ”Sfânta Treime” (1861-1866), Biserica ”Sfinții Constantin și Elena”, Monumentul Eroilor, două conace din 1905, respectiv 1931.

AGERPRES/(Documentare — Ruxandra Bratu; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)

O parte din colecția de arheologie a Muzeului Județean Ialomița
Foto: (c) mjialomita.ro

Așezarea se pare că a fost distrusă, în anii 11-12, de Sextus Aelius Catus, în timpul unei expediții a armatelor romane. În anul 335 î.Hr., Alexandru Macedon întreprinde campanii în Illyria și Tracia pentru a asigura securitatea graniței septentrionale a Macedoniei, prilej cu care traversează Dunărea, ajungând până la limitele actuale ale județului Ialomița, respectiv până la cetatea Helis (neidentificată).

Slavii stabiliți în aceste ținuturi în secolul al VI-lea d.Hr. și, apoi, asimilați treptat de populația daco-romană, numeau aceste locuri Jalovitsa (de la care se pare că derivă numele actual), ceea ce însemna pământ sterp, în sensul de pământ nelucrat, căci regiuni întinse din zona aridă de atunci erau necultivate, stepa Bărăganului fiind desțelenită în întregime abia în secolele XIX-XX. Același înțeles de ”sterp” al terenurilor ialomițene, cu ierburi uscate, îl reflectă și denumirea turco-cumană ”Bărăgan”, care a fost atribuită mai târziu acestui teritoriu arid.

Populația daco-romană și, apoi, românească a lăsat urme de viață materială de necontestat, cele mai elocvente dovezi aparținând Culturii Dridu (secolele VIII-XI), care, de altfel, reprezintă momentul de desăvârșire a procesului de formare a limbii și a poporului român.

Ca vechi ținut de câmpie, Ialomița apare menționat documentar, pentru prima oară în 1387, iar apoi în 1407, 1467, precum și în timpul domniilor lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) și ale urmașilor săi, care ”întăreau domeniile Mănăstirii Cozia cu sate și bălți de pescuit din lunca Dunării, de la iezerul Călărași și până la gura Ialomiței, unde se efectuau adevărate colonizări și deschideri de ‘slobozii’, necesare îndesirii populației acestui ținut limitrof”.

Prin teritoriul acestui vechi ținut românesc, de șes, au trecut și s-au întretăiat două dintre cele mai vechi și importante drumuri militare și de comerț ale Evului Mediu, care, la rândul lor, urmau traseele altora din Antichitate. Unul dintre acestea era Drumul Brăilei (sau al neguțătorilor brașoveni), care însoțea valea Ialomiței de la Gherghița până la confluența ei cu Dunărea — unde se afla Târgul de Floci, cel mai mare port al Țării Românești și centru al comerțului cu lână, cu pește și vite — prima capitală a județului Ialomița. Denumirea târgului i se datorează schimbului de lână (floace sau floci de lână, cum ziceau strămoșii). Celălalt era Drumul Silistrei, care străbătea teritoriul actual al județului Ialomița de la N la S, de la Brăila, prin Slobozia, către Călărași și, prin Silistra, spre Istanbul.

În perioada feudală are loc o intensă populare a ținuturilor ialomițene, prin creșterea numărului de locuitori ai unor așezări de moșneni, printre care Cosâmbești, Mărculești, Hagieni, Vlădeni, Fetești ș.a.

În secolele XVI-XVIII, Ialomița apare consemnată printre cele 12 județe existente în Țara Românească, în limitele sale fiind menționate (în 1778) prezența a 127 de sate răspândite în șapte plăși: Lichirești (Călărași), Orașul (de Floci), Stelnica, Slobozia, Gârbovi, Jilavele, Dridu.

Voievozi ca Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Radu Vodă Mihnea, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și alții s-au ocupat îndeaproape de administrarea, întărirea strategică și militară a acestor locuri. Matei Basarab ridică în centrul Bărăganului, la Vaideei, o vestită mănăstire (1634), iar Constantin Vodă Brâncoveanu stabilește la Lichirești (Călărași) o căpetenie de margine și un detașament de călărași ștafetari.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, teritoriul județului Ialomița devine teatrul de desfășurare a războaielor ruso-turce. Lupte puternice au loc în zona satelor Ulmu (1806) și Obilești (1807), în urma cărora turcii sunt înfrânți și alungați peste Dunăre. Armistițiul s-a încheiat la 24 august 1807, la Slobozia.

În timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu de la 1812 și, mai ales la 1848, locuitorii satelor ialomițene au fost susținători convinși ai ideilor privind dezrobirea și împroprietărirea.

După Pacea de la Adrianopol (1829), beneficiind de slăbirea monopolului turcesc, viața economică a ținutului ialomițean s-a înviorat prin apariția numeroaselor schele (puncte de vamă), între care Orașul de Floci și Stelnica, a unor căpitănii militare, cu dublă funcțiune (pază comercială și vamă pentru produsele exportate, în folosul domniei), la Slobozia, Orașul de Floci, Urziceni, Stelnica ș.a., precum și prin apariția unor noi așezări întemeiate de locuitorii veniți de prin părțile Sibiului, Făgărașului, din Subcarpați ș.a. atrași de pământurile mănoase și de întinsele zone de păstorit din Bărăgan.

Un moment istoric de mare importanță, Unirea Moldovei cu Țara Românească înfăptuită la 29 ianuarie 1859, a fost primit cu multă bucurie de locuitorii Ialomiței, care alături de localnici din județul Ilfov au manifestat pe străzile Bucureștiului, cântând și jucând ”Hora Unirii”.

Reforma agrară de la 1864, în special, aplicarea ei a însemnat pentru foștii clăcași ialomițeni un prilej de bucurie, așa cum reiese din telegrama țăranilor din Ciocănești, adresată domnitorului Alexandru Ioan Cuza: ”prin aceasta ne-ai scăpat de abuzul clăcii, ai eliberat pe tot omul, ai înălțat și ai dat viață poporului și ai arătat că ești părinte al clăcașilor”. În urma aplicării legii rurale, în județul Ialomița au fost împroprietărite aproximativ 13.000 de familii țărănești.

Războiul de independență a fost susținut și de ialomițeni, alături de alți români, care au participat ca ostași pe câmpurile de luptă, în special în luptele asupra redutelor de la Grivița.

Primul Război Mondial, mai ales perioada ocupației germane (decembrie 1916-noiembrie 1918) a produs mari pagube economiei județului, cei rămași acasă fiind supuși unor grele obligații. Cei aflați pe front s-au evidențiat în luptele pentru apărarea Moldovei.

Ialomițenii au primit cu mare entuziasm Unirea tuturor românilor de la 1 decembrie 1918.

Actul de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Națiunilor Unite în lupta împotriva fascismului, a fost urmat de lupte puternice în zilele de 24-31 august, pe teritoriul județului Ialomița, între unități germane care se retrăgeau de pe frontul din Moldova, cu intenția de a trece în Bulgaria, și forțe armate românești din Corpul 2 teritorial. Au loc acțiuni militare și la Mircea Vodă, Fetești, Țăndărei și Slobozia.

Împroprietăririle cu pământ, care au urmat celor două războaie mondiale, au atras noi locuitori care s-au stabilit în Bărăgan, în jurul gărilor Ciulnița, Dâlga ș.a., devenite nuclee de polarizare și dezvoltare a așezărilor umane.

În 1832, prin reforma administrativ teritorială inițiată de către Regulamentul Organic, județul Ialomița este redus ca arie de cuprindere de la șapte la patru plăși (Borcea, Balta, Ialomița, Câmpul), iar reședința este mutată de la Urziceni la Călărași, ca urmare a gravitării hinterlandului cerealier al Câmpiei Române către orașele-porturi dunărene.

După reforma administrativă din 1925, județul Ialomița, cu o suprafață de 7.095 km pătrați, era alcătuit din 8 plăși (Călărași, Slobozia, Lehliu, Țăndărei, Căzănești, Fetești, Urziceni, Dragoș Vodă), 4 orașe și 149 de sate, situație menținută până în 1950 când, printr-o nouă împărțire administrativă, județul Ialomița a devenit regiunea Ialomița.

Între 1956 și 1960, teritoriul județului Ialomița a aparținut regiunii București și Constanța, iar între 1960 și 1968, regiunii București. Prin Legea nr. 2/17 februarie 1968, s-a efectuat o nouă împărțire administrativă a țării, revenindu-se la forma interbelică, pe județe, întrucât cea pe regiuni și raioane devenise necorespunzătoare, perimetrul județului Ialomița fiind stabilit (în 1968) la o suprafață de 6.211 km pătrați, în care era inclusă și o parte din actualul județ Călărași și o altă parte din județul Ilfov.

Ca urmare a modificării Legii nr. 2/17 februarie 1968, în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr.15/23 ianuarie 1981, au fost înființate județele Călărași și Giurgiu prin desființarea județului Ilfov și prin modificarea limitelor județului Ialomița. Astfel, o mare parte din teritoriile de S și de V ale județului Ialomița au trecut la județul Călărași și la Sectorul Agricol Ilfov.

În prezent, județul Ialomița, cu o suprafață de 4.453 km pătrați, are 4 orașe (din care trei sunt municipii), 49 de comune, 130 de sate și 5 localități componente ale municipiilor. În 1981 și 1982, județul Ialomița a mai pierdut 4 comune, prin trecerea lor la Sectorul Agricol Ilfov (respectiv comuna Grădiștea, Nuci, Petrăchioaia) și la județul Călărași (com. Ileana).

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva foto: Elena Bălan; editor: Anca Pandea)

Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/AGERPRES ARHIVĂ

Actualul sediu al Teatrului Mic face parte dintr-o construcție care a fost ridicată în 1914, pe strada Sărindar. Sala de teatru a fost administrată de Maria Filotti, cu trupele ei particulare, a căror componență era schimbată permanent în funcție de libertatea actorilor mari pe care putea să-i coopteze la programul repertorial pe care și-l propunea.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, teatrul devine o instituție de stat și poartă, pe rând, denumirile Studioul Actorului de Film “Constantin Nottara” și Teatrul pentru tineret și copii. Botezat în 1964 cu numele său actual, a intrat în familia teatrelor mici din Europa.

Teatrul Mic sărbătorește astfel, la 20 decembrie 2014, o jumătate de secol de la înființare, în cadrul unui eveniment de gală — “Teatrul Mic. 50”. Au trecut 50 de ani de când, pe data de 22 decembrie 1964, odată cu premiera spectacolului “Oricât ar părea de ciudat” de Dorel Dorian, în regia lui Radu Penciulescu și scenografia Adrianei Leonescu s-a născut Teatrul Mic.

S-a schimbat între timp și denumirea străzii, din Sărindar în strada Constantin Mille, dar sediul teatrului, același din 1914, a devenit, și datorită tradiției, un loc iubit de publicul bucureștean.

Piesa de teatru ”Scaunele”, de Eugen Ionescu (Eugen Ionesco)
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/AGERPRES ARHIVĂ




Consolidarea reputației teatrului se datorează însă performanțelor sale artistice. Textele jucate de-a lungul anilor la Teatrul Mic au cuprins tot diapazonul dramaturgiei universale și românești, de la clasici până la moderni și contemporani, de la marile tragedii până la comedii de mare succes.

Teatrul Mic își face un titlu de onoare din faptul că a lansat mari regizori care au făcut, ulterior, strălucite cariere internaționale: Liviu Ciulei a debutat aici, Radu Penciulescu, Crin Teodorescu, Cătălina Buzoianu și Silviu Purcărete au lucrat pe această scenă ani de zile. Tot aici s-au lansat și o mulțime de mari actori, dintre care: Gh. Ionescu Gion, Ion Marinescu, Octavian Cotescu, Olga Tudorache, Leopoldina Bălănuță, Valeria Seciu, Ștefan Iordache, Mitică Popescu.

Teatrul Mic, piese de teatru, ”Să îmbrăcăm pe cei goi”, Mitică Popescu, Ștefan Iordache, Valeria Seciu
Foto: (c) RADU CONSTANTINESCU/AGERPRES ARHIVĂ




Multe dintre succesele Teatrului Mic: “Richard al II-lea”, “Doi pe un balansoar”, “Tango”, “Jocul ielelor”, “Nebuna din Chaillot”, “Să-i îmbrăcăm pe cei goi”, “Maestrul și Margareta”, I”vona, principesa Burgundiei”, “Richard al III-lea” au fost recompensate cu premii românești și internaționale.

După plecarea primului său director, Radu Penciulescu (1964-1969), Teatrul Mic a fost condus de Ion Cojar, Nicolae Munteanu, Dinu Săraru, Romulus Vulpescu, Alexa Visarion, Dan Micu, Leopoldina Bălănuță, Florin Călinescu, iar în prezent funcția de manager este ocupată de Mihai Dinvale.

Radu Penciulescu, omul care a creat și impus un teatru, Teatrul Mic, potrivit caracterizării făcută de teatrologul George Banu, într-un dialog cu acesta, declara că: “Într-adevăr, mă recunosc în Teatrul Mic, pe care l-am creat, animat, condus de la începuturi. El e legat de o perioadă din viața mea când nu atât creația, ci organizarea creației mă pasiona. Aceea a celorlalți, a colegilor prieteni și asta cred că am reușit. Am conceput Teatrul Mic ca o aventură a forțelor artistice reunite, la toate nivelele”.

“El nu a fost nici teatru de artă, ca teatrul Bulandra condus de Ciulei, nici teatru de bulevard inteligent, ca teatrul de Comedie. L-am vrut ca un teatru al adevărului uman. Apoi, după marea agitație din 1968, l-am părăsit — nu mai credeam în ideea de conducere, de șef, de instituție — și atunci m-am consacrat, ca să spun un pic pretențios, creației. Timpul mi-o comanda!”, a spus cunoscutul regizor.

Premiera piesei de teatru ”Maidanul cu dragoste” la Teatrul Mic
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU/AGERPRES ARHIVĂ

În anii ’80 la Teatrul Mic au fost aduse pe scenă spectacole mari în regia Cătălinei Buzoianu și a lui Silviu Purcărete, director al teatrului fiind scriitorul Dinu Săraru (1977-1990). Printre spectacolele acelei perioade, una dintre cele mai frumoase din istoria teatrului românesc, se numără: “Efectul razelor gama asupra anemonelor”, “Să îmbrăcăm pe cei goi”, “Pluralul englezesc”, “Nu sunt Turnul Eiffel”, “Maestrul și Margareta”, “Diavolul și Bunul Dumnezeu”. Nume precum Ștefan Iordache, Leopoldina Bălănuță, Dinu Manolache, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Mitică Popescu, Dan Condurache, Gheorghe Visu au urcat pe acea scenă și au transformat-o în legendă.

Mihai Dinvale, director al Teatrului Mic din București
Foto: (c) ALEX TUDOR/AGERPRES FLUX

Într-un interviu acordat AGERPRES, actorul Mihai Dinvale, managerul Teatrului Mic, a trecut în revistă personalitățile care au scris istoria Teatrului Mic, spunând că în 50 de ani, în acest teatru, au avut loc 250 de titluri de spectacole.

”Îmi doresc succes ca pe vremea lui Săraru, succesul de public, nu neapărat atmosfera. Succesul de public de pe vremea lui Săraru mi l-aș dori, sunt însă un om cu capul pe umeri și, ținând seama de diversitatea pe care societatea nouă o oferă, nu o voi putea atinge niciodată. Dar să fiu pe acolo, îmi doresc și mă străduiesc.”, a spus Mihai Dinvale.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

“Aceasta cuprinde un fond de carte nestemat, valoros și prețios din literatura română și arabă, care se adresează familiilor mixte, studenților arabi și români din universitățile din București, comunității arabe și românești, dar și celor care doresc să cunoască cât mai bine cultura, civilizația și tradiția arabă”, menționează sursa citată.

Anunțul a fost făcut de președintele CCERPA, dr. Dirar Kutaini, la un eveniment caritabil pentru copiii de la Căminul pentru Familiile Refugiate și Centrul Sfântul Iosif din București. Manifestarea “a reușit să alunge tristețea acestora prin intermediul colindelor oferite în dar de către Corul Bărbătesc Cantus Domini și de Valeria Arnăutu, care le-au adus un strop de bucurie, fericire și zâmbet pe chipurile și în suflete”.

 Potrivit CCERPA, Kutaini a menționat că “acest eveniment a fost unul cultural, de convergențe culturale româno-arabe și reprezintă un mod de incluziune socio-culturală și de respect reciproc, de coabitare unde România reprezintă un model exemplar la nivel mondial”.

 Printre participanții la eveniment s-au numărat ambasadorul Regatului Hașemit al Iordaniei, Saker Malkawi, ambasadorul Republicii Sudan, Mohamed Eltayeb Gasmalla Mudawi, și reprezentantul Regatului Arabiei Saudite, Mohamed Hmoud, consilier al Departamentului Economic, membri ai Universității Spiru Haret, ai Departamentului Egalitatea de Șanse între Femeii și Bărbați etc.

La final, CCERPA le-a oferit cadouri copiilor și participanților la acțiune.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Antonia Niță)

Tradiția Ignatului — tăierea porcului
Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Ziua de 20 decembrie este cunoscută și sub numele “Ignatul porcilor”, când mulți români, mai ales din mediul rural, conform unei vechi tradiții, sacrifică porcul pentru masa de Crăciun și celelalte sărbători care urmează până la Sfântul Ioan. Sacrificarea porcului de Crăciun este o dovadă a modului în care o practică păgână a ajuns să se asocieze cu o sărbătoare creștină.

Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului amintește de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este cel de la cumpăna dintre anul vechi și anul nou, se sconta pe funcția regeneratoare a sacrificiului. Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o noua viață se naște, aceea a noului an.

În credința vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinității întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstițiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească și Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii și a vieții.

Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat își află rădăcinile în tradițiile antichității romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 și 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuși era socotit ca întruchipare a acestei divinități, a cărei moarte și reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi și anul nou. Este însă vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra inițial anul nou în lumea romană: începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii.

În desfășurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiții de timp și spațiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor și nici nu putea depăși apusul soarelui.

Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ține la distanță, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuțile sacrificiului. Totodată, locul ales pentru tăierea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat și stropit cu apă sfințită sau cu apă neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate.

În zilele noastre, tăierea porcului este un prilej de reunire a familiei, deoarece participă de obicei toți membrii ei, iar pentru copii este un prilej de veselie și de joacă. De cu seară, oamenii pregătesc câteva cuțite bine ascuțite, o butelie de gaz sau paie — pentru pârlit, vasele în care vor pune carne, slănină și șoric.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Bărbații sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiția cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i și păcatul uciderii porcului. În unele regiuni, chiar și gospodăria este sfințită înainte de sacrificare. La tăierea porcului, se spune că femeile nu au voie să participe nici măcar pentru a turna băutură în paharele bărbaților, deoarece fiindu-le milă, animalul nu poate muri. Rolul femeilor începe în momentul în care carnea de porc ajunge pe masa din bucătărie, pentru a fi preparată.

După sacrificare, porcul este spălat și se rostesc cuvintele: ”Carnea ta să fie/ Carne aurie”. Apoi, animalul este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc și de iasomie, ca să iasă șoricul aromat.

Se obișnuiește ca, după ce este gata de pârlit, să se pună un țol peste porc și să se suie pe el cei mici, să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Tot atunci se ia bășica porcului și se pun grăunțe în ea, după care se pune la uscat. Se zice că după câtă gălăgie face bășica, atâta veselie și bucurie va fi în casă.

Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Ion Creangă povestește în ”Amintiri din copilărie” despre acest moment: “La Crăciun, când tăia tata porcul și-l pârlea, și-l opărea, și-l învelea iute cu paie, de-l înnădușa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei, știind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig și beșica s-o umplu cu grăunțe, s-o umflu și s-o zurăiesc după ce s-a usca…”

Femeia, de obicei, se ocupă de împărțirea cărnii pe categorii, dar numai după ce bărbatul face semnul crucii cu cuțitul pe fruntea animalului, zicând ”Doamne ajută să-l mâncăm sănătoși” și termină de tranșat porcul.

Se pune deoparte carne pentru cârnați, caltaboși, tobă, pentru friptura de la pomana porcului; până și picioarele se folosesc pentru piftie. Se spune că românul știe să folosească fiecare bucată din porc, mai mult decât orice nație din lume care mănâncă acest fel de carne. Începând de la urechi și coadă, mâncate de obicei de copii, la carnea macră și slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată, totul este folosit de gospodina casei pentru bucatele din care toți vor degusta la masa din ziua Nașterii Domnului.

După tranșarea și sortarea cărnii, gospodina casei pregătește o masă, numită tradițional “pomana porcului”, pentru toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Astfel, într-un ceaun mare, de tuci, se prăjește carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părțile porcului: mușchi, ficat, slănină, coastă. Odată cu friptura, gospodina face și o mămăligă mare, cât să ajungă pentru toți mesenii și, in mijlocul mesei, pune și un castron cu murături.

De obicei, masa se așează în curte, în fața casei, se mănâncă în picioare și, alături de mâncare, se bea țuică fiartă.

Pomana porcului se împarte comunității, săracilor, dar mai mult apropiaților. O parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce preotului. Este, de fapt, ceea ce a mai rămas din obiceiul străvechi al oferirii ofrandelor pentru îmbunarea spiritelor rele și adunarea celor bune care să ferească gospodăria de primejdii.

Prepararea specialităților de Crăciun din porc
Foto: (c) PAUL BUCIUTA/AGERPRES ARHIVĂ

Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului, dar uneori obiceiurile și tradițiile, ca acestea de Ignat, sunt atât de puternic înrădăcinate încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.

Din restul cărnii se prepară produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou și Bobotează: cârnați, piftie, tobă, caltaboși, carne friptă. Totodată, o parte se conservă pentru a fi consumată peste an. Nimeni nu se atinge însă de preparate decât după ce, în dimineața de Crăciun, o parte din ele sunt împărțite de femei, la vecini sau la biserică, pentru morții familiei.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Obiceiuri și superstiții
În tradiția românească întâlnim o serie de obiceiuri și superstiții legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază și îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toți membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineața la păsări.

În seara de Ignat se ia un dovleac, i se taie coada și se păstrează, pentru că se spune că este bun pentru leac de bube dulci la copii.

Se spune că în această noapte vrăjitoarele umblă să ia belșugul casei, de aceea se presară mei și sare împrejurul casei, al hambarelor și al curții.

Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui și se duce la Biserică de Bobotează, să fie sfințită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Tot cu untură de porc negru tăiat la Ignat era uns trupul celui bănuit că ar putea ajunge strigoi. De asemenea, ea se folosește și pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor și vițeilor.

Diferite organe ale porcului sacrificat sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale omului sau animalelor, în practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant în vrăji și farmece.

Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mâncare.

Sângele animalului, amestecat cu mei și lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau când au guturai.

Părul de porc se păstrează și cu el se afumă copiii atunci când se crede ca sunt deochiați. Cu el se afumă și adăposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor sălbatice.

Tradiția spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării și preparării specialităților din carne de porc. Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se credea că prestarea oricărei alte munci — spălatul rufelor, cusutul, torsul lânii, măturatul casei — atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătorii.

Dacă în inima porcului se găsește mult sânge ”înghețat”, este semn că stăpânul va avea noroc la bani. Splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că vom avea o iarnă grea, cu multă zăpadă, iar dacă este subțire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelșugat.

În anumite zone ale țării, este obiceiul ca stăpânul casei să ia din sângele scurs din porc și să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceștia să crească rumeni și sănătoși. Fetele din casă ședeau deoparte și, când cei care lucrau la tăiatul porcului nu erau atenți, furau sânge și se stropeau pe frunte ori își desenau dorințele: o inimă pentru iubire, o cruce pentru curățenie sufletească sau un pom pentru a fi roditoare.

În casă este adusă mai întâi căpățâna porcului cu râtul înainte, ca să meargă bine treaba în gospodărie.

Între Ignat și Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grâu ca să aibă până la Crăciun. Din el se fac un fel de turte, numite ”cârpele Domnului Hristos”, cu miere și nuci, pe care le mănâncă în ajunul Crăciunului.

Sărbătoarea trebuie ținută cu sfințenie de femeile însărcinate, pentru a naște prunci întregi la trup și minte.

Pedepsele aplicate celor considerați vinovați de nerespectarea interdicțiilor — căzături, opărit, dureri ale membrelor inferioare — erau atribuite unei divinități răzbunătoare, ce patrona sărbătoarea: Inatoarea. Se spunea ca Inatoarea era o femeie bătrână, urâtă, lacomă și cu apucături de căpcăun, “mânca lumea”.

În același timp, în poveștile ce circulau în satul din sudul Moldovei, la începutul secolului al XX-lea, ea apărea ca o ființă vicleană, ce încerca să le ispitească pe femei să lucreze, după care le opărea sau le devora. Pentru a contracara acțiunile ei malefice și a o împiedica să se apropie de casă, femeia “ispitită” trebuia să iasă, la miezul nopții, în curte și să imite cântecul cocoșului, repetându-l de trei ori. Se credea că, auzind cântecul cocoșului, Inatoarea se retrăgea speriată. Așadar, în acest ceremonial, se sconta pe funcția protectoare a cocoșului — chiar dacă era vorba numai de imitarea sunetelor lui — care, în calitate de animal solar, avea puterea de a exorciza spiritele malefice.

După ce îndeplinea acest ritual de apărare, femeia trebuia să intre în casă și să stingă focul, ca Inatoarea să nu fie atrasă de lumină și să revină. Ea căuta lumina focului, întrucât locul pe unde putea intra era hornul casei. Dacă era întuneric, ea nu reușea să găsească calea de acces către interiorul locuinței și pleca definitiv. Dar, până să părăsească satul, ea încerca să se răzbune pe oricine îi ieșea în cale. De aceea, se spunea că este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii să poarte sau să aibă asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic. Fiind încărcate cu energie, obiectele metalice puteau ține la distanță de om duhurile ostile lui. Metalul bara trecerea Inatoarei, împiedicând-o să se apropie de cel pe care îl întâlnea în peregrinările ei diurne sau nocturne pe pământ.

După credințele comunităților rurale din Banat, Inatoarea putea fi împiedicată să se apropie de casă dacă în dimineața de Ignat, după ce se tăia porcul, se înconjura de trei ori curtea cu o cârpă aprinsă. Fumul degajat de cârpa aprinsă o forța să se îndepărteze.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) ALEX MICSIK/AGERPRES ARHIVĂ

Tema stabilită de Națiunile Unite pentru 2014 reprezintă un îndemn: “Să acționăm împreună — solidaritatea reprezintă un principiu fundamental în programul pentru dezvoltarea după 2015”.

În mesajul său, pentru ediția din acest an a zilei dedicate solidarității umane, secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, insistă asupra faptului că doar prin acțiuni colective putem aborda probleme de anvergură precum sărăcia și inegalitatea în creștere, schimbările climatice, problemele majore de sănătate, exemplificând prin izbucnirea maladiei Ebola în Africa de Vest. Doar acționând împreună putem ajunge la o prosperitate comună, putem proteja planeta și putem crea o viață demnă pentru fiecare dintre noi.

În acest an sărbătorirea Zilei Internaționale a Solidarității Umane este marcată de alcătuirea agendei ONU de dezvoltare post-2015. Statele membre ale sistemului Națiunilor Unite, experți, reprezentanți din partea societăților civile, oameni de afaceri și milioane de oameni din toate colțurile lumii și-au unit forțele într-o motivație comună pentru a participa la cea mai mare campanie anti-sărăcie din istoria omenirii. Noua agendă se va axa pe oameni și planetă.

Acesta va avea la bază drepturile omului și va fi susținută de un parteneriat global pentru realizarea dezvoltării durabile în vederea fructificării Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului și de a trăi, în 2030, într-o lume mai prosperă, mai pașnică și mai stabilă.

Ziua Internațională a Solidarității Umane a fost proclamată de Adunarea Generală, la 22 decembrie 2005, prin Rezoluția 60/209, pornind de la identificarea solidarității ca una dintre valorile fundamentale și universale, care trebuie să stea la baza relațiilor dintre popoare, în secolul al XXI-lea.

”Ideea de solidaritate umană la nivel global poate schimba lumea”, declara Lech Walesa, fondatorul mișcării muncitorești Solidaritatea și câștigătorul Premiului Nobel pentru Pace în 1983. Fostul președinte al Republicii Polone a inaugurat prima ceremonie de marcare a Zilei Internaționale a Solidarității Umane, din 2006.

Potrivit Națiunilor Unite, este o zi în care sărbătorim unitatea în diversitatea noastră, reamintim guvernelor obligația de a respecta angajamentele internaționale. Sunt organizate acțiuni pentru sensibilizarea opiniei publice cu privire la importanța solidarității și dezbateri cu privire la modalitățile de promovare a solidarității pentru atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, inclusiv eradicare sărăciei.

Conform dicționarului, solidaritatea este un “sentiment care îi determină pe oameni să-și acorde ajutor”. Deoarece conceptul de solidaritate se referă la noțiunea de colaborare, drepturi și responsabilități comune, precum și la unitate pentru realizarea unui scop comun, ea poate fi aplicată în multe domenii cu valoarea de a-i ajuta pe alții. Solidaritatea este în centrul misiunii și în proiectele multor organizații non-guvernamentale (ONG-uri) și organizații comunitare.

Ele ajută pentru a germina și a construi solidaritatea dintre oameni la nivel mondial.

AGERPRES / (Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)