Foto: (c) Paul BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Ortodoxe
Sf. Mc. Tatiana diaconița și Eutasia

Greco-catolice
Sf. m. Tatiana

Romano-catolice
Ss. Arcadie, m.; Cezara, călug.

Sfânta Muceniță Tatiana diaconița este pomenită în calendarul creștin ortodox la 12 ianuarie.

A trăit la Roma în timpul împăratului Alexandru Sever (223-235), fiind dintr-o familie de vază a capitalei imperiale. Deși ocupa funcții înalte în administrația romană — a fost în trei rânduri guvernator — tatăl Sfintei Tatiana își păstra în taină credința creștină.

Ajunsă la maturitate Sfânta a ales să trăiască în castitate. Pentru virtuțile ei a fost aleasă în slujba de diaconiță a Biserici din Roma.

Deși împăratul Alexandru nu era un prigonitor — se spune că mama sa, Iulia Mamia, era creștină — în timpul lui au avut loc multe persecuții anticreștine, ordonate de guvernatori săi. Într-una din acestea a fost prinsă și Sfânta Tatiana și, refuzând să se lepede de Hristos, a fost supusă la multe chinuri, după care i s-a tăiat capul. Aceiași soartă a avut și tatăl său.

Capul Sfintei Mucenițe Tatiana se află în Catedrala mitropolitană din Craiova, în aceeași raclă cu sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, și ale Sfinților Mucenici Serghie și Vah.

În timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521), boierii Craiovești au adus capul Sfintei Mucenițe Tatiana, împreună cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, la Mănăstirea Bistrița, județul Vâlcea. După reorganizarea Mitropoliei Olteniei (1950-1955), capul Sfintei a fost depus la Episcopia Râmnicului și apoi la Catedrala mitropolitană “Sfântul Dimitrie” din Craiova.

AGERPRES /(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Chirurg la Cluj, pribeag în Occident
Traian Stoicoiu s-a născut la Caracal, judeţul Romanaţi la 18 martie 1907, într-o familie de intelectuali. Bunicul său fusese judecătorla Tribunalul judeţului Romanaţi, iar părinţii, cadre didactice. La zece zile de la naşterea lui Traian, Matei şi Maria Stoicoiu, părinţii săi, pleacă din Caracal, fiind repartizaţi la şcoala din Vladimir – în sud-estul Gorjului, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, unde la 1780 se năştea Tudor Vladimirescu. Astăzi localitatea îi poartă numele. Dela Vladimir, tânăra familie de dascăli se mută însă din nou, stabilindu-sela Copăcioasa, satul natal al lui Matei Stoicoiu, mai aproape de Târgu Jiu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se refugiază în Moldova, de unde revinla Copăcioasa, în 1918. Trei băieţi şi două fete aduseseră bucurie în familiei Stoicoiu: Nicolae, Traian şi Virgil (care, rând pe rând, vor părăsi România, urmându-şi destinele spre lumea liberă) şi fetele, Zoe şi Iuliana. Nea Mitică îi cunoaşte pe Traian şi pe Nicolae. Nicolae Stoicoiu era inginer chimist, fost coleg de facultate cu doamna Sonia Bunescu şi cu Traian Niţescu – doi cunoscuţi şi prieteni ai săi. Nicolae şi soţia lui, Marioara, îi sunt, o perioadă, oaspeţi în California. Doctorul Stoicoiu, la care Nicolae, fratele său, venise în vizită, fiind foarte ocupat şi implicat în munca de chirurg, ce nu era tocmai uşoară, îl roagă pe Mitică Sinu să se ocupe de ei şi îi ducela Long Beach, unde locuia vechiul său prieten. După cum am arătat în capitolul despre inginerul Stoicoiu, acesta rămâne mai mult timp pe pământul american, dar spre sfârşitul vieţii se întoarce în România. Pe Virgil Stoicoiu, avocat de profesie, nea Mitică îl întâlneşte la Paris, dar nu-l cunoaşte prea bine. I-l prezentase Traian, de la care aflase că era pasionat de politică. Traian Stoicoiu a absolvit facultatea de medicină în 1935 şi. începând cu anul 1937, face parte din corpul profesoral al facultăţii, ca asistent universitar. Tânărul cadru universitar, care fusese şi fotbalist de performanţă, independent şi sigur pe sine, dar cu idealurile spulberate de orânduirea ce tocmai se instalase ca o volbură peste lanul său de vise, aparţine unei generaţii pentru care verbul a fugi (din România) devenise o obsesie… Clujul acelor vremuri tulburi nu făcea notă discordantă faţă de alte centre universitare din ţară, devenite teatre de desfăşurare a acţiunilor mişcării legionare şi rezistenţei anticomuniste. Cei mai înverşunaţi dintre studenţi şi intelectuali aderau la doctrina legionară, alţii, simpatizau doar, fără a se implica direct, la fel ca Traian Stoicoiu. Începând cu mijlocul lunii mai 1948, comuniştii au început vânătoarea, şi, fără excepţie, au arestat masiv legionari get-beget şi simpatizanţi ai acestora, ceea ce i-a determinat pe mulţi să părăsească ţara. Tânărul medic avea o educaţie aleasă, remarcându-se întotdeauna prin distincţie şi respect pentru cei din jur, iubindu-şi profesia şi dedicându-se acesteia. Trăia în Ardealul măcinat de animozităţi ce se manifestau între români şi etnicii maghiari, induse de însăşi situaţia din ţară – o Românie lovită de ciuma roşie şi frământată de mişcările de rezistenţă anticomunistă. Sătul de situaţia incertă din România, în clocotul mişcării anticomuniste şi când pericolul arestărilor în rândul celor care nu agreau regimul era iminent, doctorul Stoicoiu renunţă la statutul de medic chirurg şi părăseşte ţara, ajutat de faimosul fotbalist de origine maghiară, Iuliu Bodola.

Iuliu Bodola a fost unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut România. Născut la Braşov la 26 februarie 1912, debutează în oraşul natal,la Braşovia Braşov, apoi va jucala CA Oradea, Venus Bucureşti, Ferar Cluj şi, în final,la MTK Budapesta.Are 48 de selecţii în echipa naţională a României, pentru care înscrie 30 de goluri şi 13 în echipa similară a Ungariei. Participă cu echipa Românieila Campionatele Mondialedin 1934 şi 1938. Fostul său coechipier dela Venus Bucureşti, regretatul Ilie Savu îl caracteriza astfel: „…făcea ravagii printre adversari, având un şut necruţător şi lovind mingea la fel de bine cu ambele picioare”. Are în palmares 112 goluri marcate în prima divizie românească şi alte 85 de goluri în prima ligă ungară. Traian Stoicoiu o avusese pacientă pe mătuşa lui Bodola. Cum nu era naţionalist şi nu se alinia curentului antimaghiar al vremii, între el şi Bodola se născuse o relaţie de prietenie care-i va folosi ulterior, la plecarea din ţară. Bodola juca din anul 1946 la MTK Budapesta. Aflând intenţia tânărului medic, se oferă să-l ajute şi, la 18 august 1948, Traian Stoicoiu trece graniţa maghiară, în maşina personală a fotbalistului. Traversează Ungaria şi de aici ajung în Austria, de unde medicul român va pleca apoi spre Franţa, via Germania. După mai bine de un an, este prins la graniţa germano-franceză, unde face zece zile de puşcărie, dar reuşeşte să ajungă la Paris, în luna octombrie 1949. Urmează o perioadă de căutări, de emoţii şi examene pentru echivalarea studiilor, timp în care lucrează ca asistent medical la un spital dintr-un orăşel din apropierea Parisului. În momentul obţinerii dreptului de liberă practică, profesează ca medic, în acelaşi spital, iar în martie 1951 părăseşte Franţa şi pleacă în Canada, oprindu-se pentru început în Quebec.

Cu trei specializări în medicină – doctor la Calgary, Alberta
Ajuns în provincia canadiană Quebec, după aproape trei ani de la plecarea din ţară, Traian Stoicoiu va lucra la un spital din Montreal. Perioada de şedere în capitala provinciei este una destul de agitată. De-aici, doctorul Stoicoiu începe colaborarea la radiourile diasporei şi are intervenţiila Radio EuropaLiberă. Nu poate profesa chirurgia, pentru că în Quebec exista un articol de lege, conform căruia medicii chirurgi nu aveau dreptul să opereze, decât după cinci ani de la stabilirea în Quebec. Traian Stoicoiu nu stă pe gânduri şi se mută la Calgary (provincia Alberta), unde se stabilise inginerul Traian Niţescu, prietenul său din studenţie, o reală personalitate în domeniul prelucrării şi comercializării produselor petroliere, preşedintela Petrofina, una dintre cele mai prestigioase companii de profil din lume. Traian Niţescu părăsise România într-un mod inedit: trecuse Dunărea înot în Iugoslavia, împreună cu soţia sa, care neştiind să înoate, traversează apele fluviului ajutată de un cauciuc şi de soţul său, înotător desăvârşit. Nea Mitică Sinu auzise de aventura lui Niţescu în lagăr la Kovacica, unde inginerul român era cunoscut ca fiind un intelectual de mare clasă, cu un curaj de admirat. Nu-l văzuse însă niciodată, până în Canada. Aici îl vizitează de multe ori împreună cu doctorul Stoicoiu. Traian Niţescu îl simpatiza şi, de câte ori îl invita pe Traian la el, un uita să-i spună: „Dar adu-l şi pe Mitică cu tine!”, pentru că era o prezenţă agreabilă. Până lucrurile intră în normalitate, Traian Stoicoiu locuieşte pentru o perioadă de şase luni la inginerul Niţescu. În acest interval, muncind intens, reuşeşte să înveţe bine limba engleză şi îşi susţine examenele de echivalare a studiilor. Avea şi înclinaţie spre învăţarea limbilor străine, pentru că vorbea fluent şi franceza, germana, italiana şi maghiara. Urmează o perioadă parafată prin rezultate excepţionale care fac din doctorul român un nume strălucit pe firmamentul medicinei canadiene. Cele trei specializări în medicină, calităţile sale profesionale, susţinute de un caracter puternic, sănătos, îl propulsează în elita medicală din Calgary şi, într-un timp relativ scurt, devine cel mai solicitat chirurg din zonă: „nu-i plăcea să se laude, ci să acţioneze – îmi mărturisea de curând într-o convorbire telefonică, Gregory, băiatul domnului Stoicoiu – ştiind să explice foarte bine lucrurile, atât la clinică, cât şi acasă. A fost un excepţional profesionist, un permanent exemplu de corectitudine şi moralitate, dar şi un profesor desăvârşit în familie”. Era preferatul pacienţilor proveniţi din ţările europene – sârbi, unguri, ruşi, cehi, slovaci şi desigur, români – iar dacă doreai cumva o recomandare către un medic bun, cu siguranţă că ai fi fost îndrumat spre Traian Stoicoiu. Dăruirea sa profesională era completată de imensa dragoste de semeni, fiind un om plin de compasiune şi un generos fără margini. „Tatăl meu nu a fost unul care avea nevoie să atragă atenţia asupra sa, a fost mai degrabă tăcut, confident, un adevărat turn de tărie – îmi scria zilele trecute Rodica Stoicoiu, fiica chirurgului – nu cred că l-am auzit vreodată lamentându-se, dimpotrivă, el putea să împrumute din tăria sa şi altora şi să se îngrijească de problemele lor”.

„Nu a avut prea mult timp liber, dar cât a avut l-a petrecut cu familia!”
Traian Stoicoiu se căsătoreşte cu Helen, asistentă medicală la spitalul la care lucra – irlandeză de origine, născută în Quebec City –, o femeie tare cumsecade, de care nea Mitică Sinu îşi aminteşte cu plăcere şi care-i dăruieşte soţului său doi copii minunaţi – Gregory şi Rodica. „Când mergeam la ei în vizită,la Calgary, stăteam aproape toată noaptea la poveşti cu Traian. Cu Helen vorbeam mult despre irlandezi, despre suferinţele şi despre ţara lor. Aflasem cum şcolile le-au fost distruse şi cum au fost nevoiţi să plece la studii în alte părţi ale lumii, şi cum limba irlandeză era interzisă în vremea aceea, inclusiv în Canada. Helen era foarte simpatică – mărturiseşte nea Mitică – iar irlandezii sunt cei mai formidabili oameni pe care i-am întâlnit în exil: muncitori, corecţi, prietenoşi”. Irlandeza este o limbă străveche, de origine celtică, făcând parte din grupa insulară a aşa-numitelor limbi Q-celtice (goidelice), alături de limba scoţiană şi limba manx. Este cunoscută şi sub numele de limba gaelică, dar acest termen este incorect şi nu este precis. Astăzi are statut de limbă oficială în Irlanda, dar majoritatea populaţiei vorbeşte limba engleză, ca urmare a interdicţiei acestei limbi, în vremurile de frământări şi războaie dinaintea câştigării independenţei ţării, în anul 1937. Emigranţii irlandezi din acele timpuri au dus odată cu ei în exil tradiţiile şi cultura ţării lor. Pe alocuri, în Statele Unite, Canada şi Australia, se mai întâlnesc vorbitori de limbă irlandeză autentică, dar în toate aceste ţări utilizarea limbii irlandeze este în declin, în favoarea limbii engleze. Copiii lui Traian Stoicoiu urmează îndeaproape exemplul părintelui lor. Educaţia primită în familie, sub supravegherea atentă a mamei, mereu în preajma lor, dar şi prin dragostea şi învăţămintele primite, în puţinul timp liber pe care doctorul îl avea la dispoziţie şi îl petrecea în exclusivitate în familie, sunt astăzi oameni realizaţi, împliniţi, educaţi în spiritul respectului faţă de muncă şi mai ales faţă de oameni, făcând cinste numelui Stoicoiu.

Greg Stoicoiu şi premierul Canadei Stephen Joseph Harper într-un proiect de anvergură – Istoria hocheiului
În 1960 se naşte primul copil al familiei Stoicoiu, Gregory. Îşi face studiile în oraşul natal, la Calgary şi se orientează spre arte, obţinând Bachelor of Arts in drawing and painting – licenţa în arta desenului şi picturii. A studiat şi este preocupat de istorie. Istoria este una din pasiunile sale, dar nu singura. Gregory îşi aduce aminte cum, în timpul liber, tatăl lor îi ducea în mijlocul naturii, la pădure şi la pescuit. Vânătoarea nu-i plăcea, pentru că iubea tot ce este viu şi, prin natura profesiei, el lupta pentru a salva vieţi omeneşti. Detesta politica, dar iubea sportul: fusese sportiv de performanţă, îi plăcea să-l practice şi o făcea doar ocazional, când îi permitea programul. Probabil aşa s-a născut pasiunea lui Gregory pentru sport. Astăzi cele două mari pasiuni ale sale se regăsesc într-o preocupare deosebită: face parte din departamentul de cercetare, într-un proiect de mare anvergură: o carte despre istoria hocheiului, în care este foarte implicat însuşi actualul premier al Canadei, Stephen Joseph Harper. Lucrează de şapte ani la această carte şi Greg mi-a mărturisit că are schiţa cărţii asupra lui, oriunde se duce: „I’m a hockey guy” – mi-a spus Greg în finalul discuţiei. Cuvintele lui vin ca o confirmare a faptului că pasiunea pentru sport, în special pentru hochei, este evidentă şi susţinută prin implicarea şi dăruirea de care dă dovadă în proiectul amintit. Va fi o surpriză deosebită pentru canadieni, unde hocheiul a devenit un sport popular – mai ales după 1870, când un grup de studenţi ai universităţii din Montreal introduc primele reguli cu privire la pucul de joc şi la numărul de jucători. Pe de altă parte, implicarea directă a premierului Harper în scrierea cărţii, cu siguranţă că va creşte cota ei valorică şi interesul cititorilor canadieni şi ai iubitorilor acestui sport din Canada şi din toată lumea. Stephen Joseph Harper, născut la 30 aprilie 1959, actualul premier al Canadei este liderul Partidului Conservador, devenind prim-ministru în fruntea unui guvern minoritar, în urma alegerilor federale din 2006. Este primul premier din partea Partidului Conservator recent constituit prin fuziunea partidelor Conservator Progresist şi a Alianţei Canadiene. Este membru al Parlamentului canadian încă din anul 1993, când devine deputat de Calgary-vest, ocupând această funcţie până în 1997. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Reformei, este primul parlamentar care s-a alăturat Coaliţiei Naţionale a Cetăţenilor. În 2002, reuşeşte să reintre în structurile Parlamentului Canadei, ca lider al Alianţei Canadiene, succesoarea Partidului Reformei, şi reprezintă zona Calgary sud-vest. În 2003, ajunge la un acord cu liderul Partidului Conservator Progresist, Peter McKay, şi cele două partide fuzionează, formând Partidul Conservator. Este primul lider non-interimar, ales în martie 2004, în fruntea acestei grupări politice. La alegerile federale din octombrie 2008, Partidul Conservator al lui Harper câştigă cu o minoritate vizibilă, câştigând 143 de locuri din 308, în Camera Comunelor. Dar, în martie 2011, al patruzecilea Parlament canadian este dizolvat, ca urmare a votului de neîncredere din partea partidelor de opoziţie. La 2 mai 2011, în urma alegerilor federale, partidul lui Harper câştigă majoritatea, cu 166 de scaune parlamentare, şi se instalează un guvern majoritar format din conservatori.
Din biografia îndrăzneţului premier reiese faptul că are o legătură strânsă cu comunitatea din Calgary, căreia îi aparţine şi fiul doctorului Stoicoiu, Gregory, apropiat ca vârstă cu premierul. Stephen Joseph Harper s-a născut şi a studiat la Toronto, unde a absolvit liceul şi a intrat apoi la Universitatea Toronto, dar după două luni a renunţat şi s-a mutat la Edmonton, Alberta. Aici a lucrat pentru început în sala de e-mail a companiei Imperial Oil, ca apoi să avanseze şi să lucreze în resortul sisteme informatice din cadrul companiei. Reia studiile postliceale la Universitatea Calgary, obţinând licenţa în economie. Tot în cadrul acestei universităţi, dar ceva mai târziu, va obţine şi titlul de master în economie, în 1993. Legăturile lui Stephen Harper cu Universitatea Calgary sunt foarte puternice, drept care se întoarce adesea aici şi participă la conferinţe şi evenimente academice. Este cel mai recent prim-ministru, care, după Joe Clark, fost premier în perioada 1979-1980, nu are studii juridice.
Împătimit iubitor al hocheiului pe gheaţă, încă din copilărie este fan al echipei Toronto Maple Leafs. În prezent lucrează la această carte – de care mi-a vorbit şi Gregory Stoicoiu –, despre istoria hocheiului şi, ocazional, scrie diverse articole pe această temă.La Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă pentru Juniori din 2007, Haper a apărut pe reţeaua de televiziune TSN, în cadrul emisiunii ce transmitea în direct finala Canada-Rusia. Cu această ocazie, a intervenit cu comentarii şi a fost intervievat asupra pasiunii sale pentru acest sport, şi a preocupării speciale pentru scrierea istoriei hocheiului, lucru care necesită însă multe ore suplimentare de muncă. Dar, când pasiunea există cu adevărat, se găseşte şi timpul necesar şi calea prin care poţi să guşti satisfacţia împlinirii.
Revenindla Gregory Stoicoiu, aş adăuga, ca o opinie personală, că în faptul că lucrează alături de premierul Stephen Harper la elaborarea unei cărţi despre istoria hocheiului, rezidă un caracter deosebit al acestuia, marcat prin seriozitate, pricepere şi dedicare. Are cui să-i semene: Gregory a avut un model excelent în persoana tatălui său, despre care, spre finalul conversaţiei noastre, îmi zicea: „He was a tremendous person. He was my best friend” – a fost un om excepţional, a fost cel mai bun prieten al meu. Dar nici sora lui, Rodica, nu este mai prejos. Se bucură de cele mai înalte titluri academice în domeniul teologiei.

Rodica Stoicoiu – Doctor în teologie, profesor universitar în Maryland, SUA
Al doilea copil al lui Traian şi Helen Stoicoiu este Rodica. Ea vine pe lume la doi ani după fratele său Greg, în anul 1962. Locuieşte în Maryland, Statele Unite. Este profesor de teologie la „Mount St. Mary’s University”, din oraşul Emmitsburg. Cu masteratul luat la „University of Notre Dame” şi doctoratul la „The Catholic University of America”, autoare a cărţii „Genesis, Evolution and the Search for a Reasoned Faith”, în prezent, predă, într-un spectru larg, cursuri de Istoria Bisericii, Teologie Fundamentală şi Sacramente. Este implicată atât în latura academică, cât şi în cea pastorală, fiind şi director de liturghie la parohia „St. Agnes” (este specializată în „Teologia liturghiei”). Aria cercetărilor sale cuprinde dialogul ortodox-catolic, teologia trinitariană şi istoria bisericii primare. În prezent, Rodica Stoicoiu se concentrează şi asupra altor articole din domeniul teologic, de care se va folosi în editarea viitoarelor sale cărţi. Printre alte lucruri pe care mi le-a povestit despre tatăl său, Rodica Stoicoiu îşi aduce aminte cum, la înmormântarea lui, au luat cuvântul câţiva dintre participanţii la funeralii, cunoscuţi, prieteni sau foşti pacienţi, adresând ultimul lor omagiu celui plecat în eternitate, într-un cadru marcat de sobrietate şi respect. Au fost reliefate omenia, generozitatea şi robusteţea lui morală şi mai ales faptul că neîntrecutul chirurg a ajutat pe toată lumea: unora le-a găsit de lucru, altora, le-a împrumutat sau le-a dăruit bani, fără a aştepta să-i fie restituiţi, cum, pentru o parte dintre ei, a girat la bănci, pentru a-şi cumpăra case. „Toţi au vorbit despre un om, despre un prieten, despre un profesionist care a trăit o viaţă de generozitate tacită”…

„Singurul prieten pe care-l am este Mitică Sinu!”
Pe Traian Stoicoiu şi Mitică Sinu îi lega o prietenie frumoasă şi veche, încă din tinereţe, când alergau pe aceeaşi pistă… Doctorul Stoicoiu, fostul fotbalist care-l încuraja pe Mitică „să lupte pentru suta de metri şi să devină campion, câştigase competiţia cu profesia, ajunsese un medic de marcă în Canada, avea o familie frumoasă şi mulţi prieteni dragi în jur. Nea Mitică s-a întrecut pe sine, a învins capcanele exilului, a ignorat greutăţile, s-a împlinit în plan familial, avea propriul său hotel şi o duzină de prieteni de calitate. Analizaţi în profunzime, cei doi au avut dintotdeauna cel puţin o trăsătură de caracter comună: dragostea de oameni, care alături de generozitate, compasiune şi demnitate, constituie principalele linii directoare ce marchează vieţile lor. După trecerea graniţelor României, traseele urmate de cei doi prieteni sunt diferite, însă drumurile lor se intersectează – prima datăla Paris, şi apoi, în Canada. Timpul petrecutla Montreala fost scurt, însă după stabilirea doctorului Stoicoiu la Calgary, Dumitru Sinu îl vizita destul de des. Trăgea la casa familiei Stoicoiu şi petreceau ore întregi povestind şi depănând amintiri. Nea Mitică rămânea de multe ori fără niciun ban, era un împătimit jucător la bursă… Atunci îl suna pe Traian, dându-i de înţeles că situaţia lui financiară nu era din cele mai bune şi încercând să-i spună, pe ocolite, că are nevoie de bani. Stoicoiu însă i-o reteza scurt: „Spune de cât ai nevoie – 2.000, 3.000?” – şi-i oferea ajutorul. Traian Stoicoiu îl înţelegea şi-l ajuta, pentru că ţinea foarte mult la el şi, în plus, avea şi de unde. Se întâmplase ca Traian Stoicoiu să fie prezent la o cină, cu încă câteva familii de români. Comunitatea românească era destul de unită şi românii noştri obişnuiau să petreacă împreună cu diverse ocazii. Vreo doi dintre cei prezenţi au făcut imprudenţa să-l bârfească pe nea Mitică… Atât i-a trebuit doctorului Stoicoiu: s-a ridicat imediat de la masă, şi-a luat pălăria şi paltonul şi a plecat spunându-le doar atât: „Acum puteţi vorbi de Mitică, dar în prezenţa mea, nu!” „Eu am aflat de acest incident de-abia peste câţiva ani. Nici n-am apucat să-i mulţumesc, pentru că Traian nu mai era…” – îşi aminteşte Mitică Sinu.

Români bogaţi din Calgary!
Doctorul Stoicoiu era unul dintre cei mai de vază români din Calgary, în perioada aceea, alături de preşedintele companiei Petrofina, inginerul Niţescu, nume marcant al petrochimiei mondiale şi un recunoscut inventator. Dar vârfurile în materie de avere erau Prinţul Şuţu, Negroponte şi un moldovean, Mike Porojne. „Prinţul Şuţu deţinea în zonă terenuri întinse şi ferme renumite – îşi aminteşte Mitică Sinu. Când treceai cu trenul prin acea zonă, se anunţa: Acum trecem prin domeniul Prinţului Şuţu!” Foarte bogat era şi un alt român din Calgary, Mike Porojne. Făcuse bani mulţi, pentru că madame Porojne avea un unchi care lucra la primărie. Cunoscând proiectele care erau în obiectivul administraţiei locale, acest unchi sfătuieşte familia Porojne să cumpere terenuri în zonele de interes, unde urma să se investească masiv şi să se construiască edificii de interes guvernamental. Cum preţul de răscumpărare a terenurilor sau imobilelor din zonele ţintă, era mai mare decât preţul pieţei, cei despăgubiţi câştigau în plus. Având informaţia de la sursă, Porojne câştigă sume considerabile, pe care apoi le reinvesteşte în tot felul de afaceri profitabile. „A ajuns să deţină un hotel pe care l-a vândut mai târziu cu opt milioane de dolari – îşi aminteşte nea Mitică – dar nu s-a jenat să-mi spună: Mitică, în viaţa mea, eu n-am citit o carte”…
Fiica lui Mike Porojne era căsătorită cu băiatul unui preot din România. Mare comunist, popa! Când mergea în vizită, în ţară, bogătaşul canadian de origine română era primit cu mare pompă, fiind invitat la recepţii alături de oficialităţile locale, şi bucurându-se de o atenţie deosebită. Când revenea în Canada, fireşte, nu avea ce vorbi de rău de comunişti, lui îi mersese bine în ţară! Doctorul Stoicoiu purta adesea discuţii contradictorii cu Porojne şi nu ezita să-i spună că cel mai diabolic sistem din câte-au fost vreodată este comunismul şi că el, Porojne, habar nu are cine sunt comuniştii… Comuniştii şi regimul lor draconic îl determinaseră pe Traian Stoicoiu să părăsească România. A trăit mai bine de o jumătate de veac departe de ţară, printre străini, şi nu s-a mai întors vreodată acasă… Poate că ar fi făcut-o dacă s-ar mai fi întâlnit o dată cu Brâncuşi, aşa, ca în anii tinereţii, în parcul oraşului Târgu Jiu…

Doctorul Traian Stoicoiu şi Brâncuşi
Oltean din Copăcioasa Gorjului, cu tatăl judecător, ani buni în slujba dreptăţii la Tribunalul Judeţean Romanaţi, Matei Stoicoiu, se întoarce în ţinuturile natale imediat după naşterea fiului său, Traian, cunoscutul chirurg de mai târziu, din Calgary. Nu se cunosc date certe despre ascensiunea profesională a lui Matei Stoicoiu, ştiu însă de la nepotul său, Gregory, că a fost un dascăl renumit al Gorjului şi el, şi soţia sa, şi că la un moment dat a ajuns director de şcoală. Am mai aflat dela Grgorycă se cunoştea bine cu Constantin Brâncuşi. Că au fost sau nu colegi de şcoală, aşa cum au apărut unele informaţii în presa românească, în anii trecuţi, nu am aflat, însă că relaţia dintre cei doi era apropiată ştiu din sursă directă şi sigură. Matei Stoicoiu şi Brâncuşi au discutat mult pe marginea monumentelor sculptate de maestru, în timpul întâlnirilor lor.
Gregory mi-a mai relatat că şi tatăl său a avut onoarea să stea de vorbă cu Brâncuşi. Era student la Cluj pe vremea aceea şi venise acasă, ocazie cu care, Matei Stoicoiu l-a prezentat ilustrului sculptor. Ceea ce Gregory mai ştia de la tatăl său este faptul că, în timpul întâlnirii cu Brâncuşi, în parcul de la Târgu Jiu, Traian Stoicoiu aflase mai multe detalii despre renumitele monumente brâncuşiene. Nu putea să-mi precizeze dacă Brâncuşi le-a denumit Masa tăcerii sau Masa apostolilor neamului, nici dacă inegalabila Coloană a infinitului ar fi fost de fapt Coloana sacrificiului infinit, sau Poarta sărutului ar fi purtat denumirea de Monumentul întregirii neamului. Dar sigur este faptul că aceste memorabile opere brâncuşiene au fost comandate şi executate în memoria eroilor neamului. Prin 1950, după ce a ajuns în Franţa, Traian Stoicoiu a avut bucuria să-l întâlnească din nou pe Brâncuşi, de data aceasta la Paris. Constantin Brâncuşi a fost şi va rămâne un simbol pentru sculptura românească, unic în felul lui, iar adevărul despre operele lui nu-l va şti nimeni, niciodată, decât autorul, şi acest adevăr s-a aflat doar în gândirea artistică şi creativă a ilustrului sculptor.
Traian Stoicoiu s-a stins din viaţă în anul 1999… „Despre morţi să vorbim numai de bine!” – spune o vorbă veche românească –, dar nu acesta este motivul pentru care am prezentat în termeni elogioşii personalitatea lui Traian Stoicoiu. Mă gândeam la acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român.

Autor: Octavian D. Curpaş

Sursa: Melodium

  Abandonati de parinti si alungati din centrele de plasament pentru ca asa prevede legea, 60 de tineri si-au gasit alinarea langa un preot de la Manastirea Prislop din Maramures.

Photo: (c) Angelo Brezoianu / AGERPRES Photo

The head of state will participate, at the invitation of the President of the French Republic, François Hollande in the manifestation organized in memory of the victims of the armed attacks which took place in Paris this week, from Wednesday through Friday.

‘Facing the barbarian attacks which took place in France, Europe and the entire free world show their unity and solidarity. Our thoughts and hearts were next to the French citizens from the very beginning of these attacks. The presence, next to other heads of state and government in Paris will give a strong signal of Romania’s desire of involvement in the fight against terrorism and extremism of any kind,’ the document sent on Saturday to Agerpres by the Presidential Administration read.

President Klaus Iohannis added that the ample demonstration which is to take place in Paris is not only a condemnation of the attack over the French magazine, but also of the anti-Semitism.

‘By participating in this march against hatred and violence, we condemn not only the attacks on the Charlie Hebdo magazine, but the anti-Semitism that led yesterday to other murders in a Jewish shop in Paris, too,’ the head of state said.AGERPRES

Photo: (c) Grigore Popescu / AGERPRES Photo

Halep (23, #3 WTA), the main favourite of the Open, did her best game in Shenzhen and topped her 9th WTA title, after those in Nuremberg, ‘s-Hertogenbosch, Budapest, New Haven, Moscow, Sofia (all in 2013), Doha and Bucharest (both in 2014).
The final in Shenzhen was the number 15 for the Romanian tennis player, after losing two games in Fes (2010, 2011), in Brussels (2012), in Madrid, Roland Garros and the Tour of Champions (all in 2014).

For Simona, this was her first tournament with her new technical staff, the Swedish Thomas Hogstedt and the Romanian Victor Ionita.

Simona Halep, who received 280 WTA points for the Shenzhen title, was rewarded by the former Chinese great champion Na Li with a 111,163 USD check, while Bacsinszky received 55,323 USD check and 180 WTA points.
Simona is to play next week in Sydney Australian Open (731,000 USD), where she also is the main favourite, and is going to play directly in the eight-finals against the winner between Karolina Pliskova (the Czech Republic) and a player from qualifications.AGERPRES

Statuia lui Ștefan cel Mare, Palatul Culturii din Iași
Foto: (c) ADRIAN CUBA / AGERPRES ARHIVA

Domnia lui Ștefan cel Mare de aproape o jumătate de secol a fost cea mai frumoasă perioadă din istoria Moldovei.

Mănăstirea Putna, ctitorie a lui Ștefan cel Mare, înălțată între anii 1465 — 1469.
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVA

Cu toate că în momentul venirii pe tron era foarte tânăr, Ștefan a dovedit o maturitate politică și un simț diplomatic remarcabile. Și-a consolidat domnia, a domolit rivalitățile și a reușit să-și atragă colaboratori.

Mănăstirea Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare în anul 1488.
Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU / AGERPRES ARHIVA

După ce a asigurat liniștea internă și a rezolvat problemele pe care le avea cu vecinii, a inițiat o serie de acțiuni care au dus la scoaterea Moldovei de sub tutela Imperiului Otoman, refuzând să mai plătească tributul către Poartă. A intervenit în Țara Românească, impunând un domn favorabil politicii sale.

Expoziția ‘Stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare. De la facere la… refacere’, organizată la sediul Muzeului Național de Istorie a României.
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

În aceste condiții, o armată de 120.000 de oșteni în frunte cu Suleiman, beglerbegul Rumeliei, a fost trimisă în Moldova, unde a ajuns la începutul lunii ianuarie 1475.

Lupta dintre armata Imperiului Otoman și cea a Moldovei, condusă de Ștefan cel Mare, a avut loc în fața cetății Vasluiului, pe un teren mlăștinos, mărginit de păduri. Învins, Suleiman a fost nevoit să se retragă, fiind urmărit de armata moldoveană până la trecerea Dunării.

Victoria obținută la Vaslui a fost relatată în letopisețul de la Bistrița, astfel: “Și au biruit atunci Ștefan voievod și au căzut atunci mulțime nenumărată de oameni și mulți și fără de număr au fost prinși de vii, care mai apoi au fost tăiați, numai pe unul îl lăsară viu, pe fiul lui Sac-bașa; și steagurile lor împreună cu schiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre … iar Ștefan se întoarse cu oștenii săi ca un biruitor în scaunul său din Suceava”.

Monumentul domnului Moldovei Ștefan cel Mare din Chișinău (autor: Alexandru Plămădeală)
Foto: (c) MIHAI POTARNICHE / AGERPRES ARHIVA

Realizând că sultanul Mehmed al II-lea va acționa repede împotriva lui, Ștefan cel Mare trimite o scrisoare circulară către toți monarhii creștini din Europa, prin care aducea la cunoștință biruința sa și le cerea să se ridice împotriva dușmanului comun.

Sabia (originalul), care a aparținut domnului Moldovei, Ștefan cel Mare.
Foto: (c) ILIE BUMBAC / AGERPRES ARHIVA

Apelul său nu a dus însă la închegarea unei coaliții antiotomane la nivel european, ceea ce a făcut ca un deceniu mai târziu Ștefan să piardă independența față de Imperiul Otoman.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) www.szathmari.ro

Pictor și fotograf, Carol Popp de Szathmary s-a născut la 11 ianuarie 1812, la Satu-Mare.

A studiat la Seminarul Teologic din Blaj, dar l-a întrerupt, plecând să studieze pictura la Roma. A imortalizat chipuri și scene din Războiul Crimeii (1853-1856), devenind primul artist fotograf român și primul fotoreporter de război din lume. În primăvara lui 1854, artistul s-a deplasat pe malul Dunării, în preajma Olteniței și a Silistrei, unde se dădeau lupte, fotografiind bivuacurile, fortificațiile și combatanții. Staționarea trupelor rusești, apoi a celor turcești și austriece la București i-a oferit artistului fotograf o neașteptată posibilitate de afirmare.

Acest pionier al fotografiei a realizat o bogată colecție de chipuri militare. La Cabinetul de stampe al Academiei Române se păstrează mai multe clișee pe sticlă și fotografii cu ofițeri superiori din toate armele și din toate taberele. Lui îi aparține și portretul generalului rus, Mihail Dimitrievici Gorceakov, publicat în revista “The Illustrated London News” din 3 octombrie 1855.

A fost premiat în cadrul Expoziției Universale de la Paris din 1855, unde a prezentat albumul care cuprinde imagini din Războiul Crimeii. Pe lângă acest album, Szathmary a oferit câte un exemplar împăraților Napoleon al III-lea și Franz Iosif I, reginei Victoria, regelui Würtembergului și marelui duce Carl Alexander de Saxa-Weimar-Eisenach.

Bun desenator, specialist în tehnica acuarelei, a fost pictorul Curții Regale din Cotroceni. A fost pictor și fotograf oficial al regelui Carol I (1866-1914).

În perioada 1860-1870, Carol Popp de Szathmary a publicat un volum cu 100 de fotografii. A fost printre primii 10 fotografi din Europa.

A deschis expoziții la București (1864, 1868). La Viena (1873) a expus, cu ocazia Expoziției Universale, costume naționale și peisaje românești și a obținut premiul al II-lea. A murit la 3 iunie 1887.

Asociația Artiștilor Fotografi

La 28 noiembrie 1956, a fost înființată Asociația Artiștilor Fotografi, prin Ordinul nr. 1657 emis de Ministerul Culturii. Membrii fondatori au fost Aurel Bauch, ing. T. Silistrarianu, Eugen Iarovici, Hedy Löffler-Weiselberger, Vulpaș Gh, Hananel Ion, Lovinescu Andrei, ing. Comănescu Silviu, dr. Spiru Constantinescu, Löwy Tibor, Gheorghe Șerban, Kauffman Alfred, ing. Mărculescu Herbert, ing Tomescu Nicolae, Marinov Iulian, Spitzer Clara, Grigorescu Dan, Bacal Lidia, Tadeu Cios, Mihai Popescu, Hausleitner Frederic, ing. Bubuleac A. și Cernescu Sever.

Asociația Artiștilor Fotografi din România a avut sediul, inițial, în București, Piața Scânteii nr. 1, Raion Stalin. În 1960, sediul Asociației s-a mutat la parterul Palatului ”Universul” din strada Brezoianu nr. 24, în care a fost amenajată o bibliotecă și o Galerie de artă fotografică. Era singura galerie permanentă de acest fel din România, aici fiind organizate expoziții ale unor artiști fotografi din țară și din străinătate. Asociația a obținut, ulterior, un spațiu pe strada Schitu Măgureanu, în care a fost amenajat un studio de creație cu o dotare tehnică fără precedent la vremea respectivă: aparate de fotografiat, aparate de mărit, lumini de studio, laboratoare pentru prelucrarea fotografiilor alb-negru și color și un punct de vânzare a materialelor fotosensibile (filme, hârtie și soluții).

În toată această perioadă, Asociația Artiștilor Fotografi a organizat Saloane Internaționale ale României, majoritatea fiind vernisate la Galeria Dalles din București.

Asociația Artiștilor Fotografi a editat, în colaborare cu Institutului Național de Informare și Documentare Științifică și Tehnică, buletinul Asociației, intitulat ”Fotografia” (1966-1989), apoi, în colaborare cu Institutul Central de Documentare Tehnică, a editat caietele selective ”Fotografia”, în care au fost publicate, în principal, articole de tehnică fotografică, iar din 1990, pentru o perioadă foarte scurtă, revista ”Fotografia&Video”. Aceasta a reapărut în 2001, devenind organul de presă oficial al AAF-România. În 2001, AAF era compusă din opt filiale teritoriale: Banat, Bucovina, București, Dobrogea, Moldova, Muntenia, Oltenia și Transilvania, precum și din 17 fotocluburi afiliate, membri individuali străini și din diasporă și 1.500 de membri individuali. În scurt timp, AAF a redus numărul fotocluburilor la 15 și, ulterior, și-a încetat, practic, activitatea.

Abia în 2007, cinci artiști fotografi cunoscuți, președinți de fotocluburi, au demarat acțiunea de reconstituire a Asociației Artiștilor Fotografi din România. AAFR a încheiat protocoale de parteneriat cu 46 de organizații din orașele: Arad, București, Bistrița, Brașov, Brăila, Botoșani, Cluj-Napoca, Câmpina, Craiova, Galați, Gheorgheni, Gura Humorului, Odorheiu Secuiesc, Oradea, Miercurea Ciuc, Iași, Pitești, Ploiești, Râmnicu Vâlcea, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara, Valea lui Mihai, respectiv cu organizații din țările limitrofe României: Cernăuți (Ucraina), Chișinău (R. Moldova), Debrecen și Szolnok (Ungaria), Novi — Sad (Serbia). În prezent, sediul Asociației este în sectorul 5 din Capitală.

Noul comitet director a aplicat o strategie de promovare și valorificare a lucrărilor fotografice. Cea mai reprezentativă manifestare tradițională este Festivalul național cu participare internațională ”Luna Fotografiei din România”, organizat, începând cu anul 2010, sub înaltul patronaj al Ministerului Culturii, în parteneriat cu Institutul Cultural Român. Acesta cuprinde o serie de manifestări expoziționale de excepție, vernisate atât în Capitală, cât și în cele mai importante centre fotografice din România, precum și în Cernăuți (Ucraina), respectiv Budapesta și Szeged (Ungaria).

În 12 ianuarie 2011, a avut loc vernisajul primului Salon al Artiștilor Fotografi din București, organizat sub patronajul Asociației Artiștilor Fotografi din România.

Vernisajul primului Salon al Artiștilor Fotografi din București organizat sub patronajul Asociației Artiștilor Fotografi din România, 2011
Foto: (c) GEORGE CALIN / AGERPRES ARHIVA

De asemenea, începând cu 2011, iubitorii de artă fotografică pot participa la Salonul Artiștilor Fotografi din București, care deschide, în fiecare an, suita manifestărilor artistice ce au loc în cadrul festivalului ”Luna Fotografiei din România”. Salonul omagiază, la fiecare ediție, câte un artist fotograf consacrat, care a îmbogățit patrimoniul artei fotografice românești.

În luna mai 2012, a fost lansat oficial Festivalul Fotografiei Europene, ediția I, organizat de Asociația Artiștilor Fotografi din România, Reprezentanța Comisiei Europene și Biroul de Informare al Parlamentului European în România, sub patronajul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național.

Lansarea oficială a Festivalului Fotografiei Europene, ediția I, organizat de Asociația Artiștilor Fotografi din România, Reprezentanța Comisiei Europene și Biroul de Informare al Parlamentului European în România, sub patronajul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, 2012
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Lansarea oficială a Festivalului Fotografiei Europene, ediția I, organizat de Asociația Artiștilor Fotografi din România, Reprezentanța Comisiei Europene și Biroul de Informare al Parlamentului European în România, sub patronajul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, 2012
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Ediția din acest an a Salonului Artiștilor Fotografi din București este vernisată la 11 ianuarie, în spațiul expozițional F64 din București.

Expoziții de fotografie AGERPRES în țară și peste hotare

În luna mai 2006, la Viena (Austria) a avut loc vernisajul expoziției de fotografie ”București — Micul Paris”, realizată de Agenția Națională de Presă AGERPRES.

Vernisajul expoziției de fotografie ”București — Micul Paris”, realizată de Agenția Națională de Presă Agerpres, 2006
Foto: (c) VLAD STAVRICA / AGERPRES ARHIVA

Expoziția de fotografie ”București — Micul Paris”, realizată de Agenția Națională de Presă Agerpres, 2006
Foto: (c) VLAD STAVRICA / AGERPRES ARHIVA

În februarie 2007, la Universitatea Palaky din Olomouc (Cehia), a fost vernisată expoziția de fotografie ”Here in Europe”, realizată de fotoreporterii AGERPRES.

Vernisajul expoziției de fotografie ”Here in Europe” la Universitatea Palaky din Olomouc; fotografii realizate de fotoreporterii Agerpres, 2007
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA

La sfârșitul lunii martie 2009, Camera Deputaților a găzduit, la Palatul Parlamentului, expoziția de fotografie intitulată ”Cel mai mare eveniment politico-diplomatic găzduit de România” dedicată celebrării a 60 de ani de la înființarea Alianței Nord Atlantice și a cinci ani de la aderarea României la NATO. Cele peste 50 de imagini semnate de fotografi ai AGERPRES au surprins cele mai semnificative evenimente ale summit-ului NATO organizat în perioada 2-4 aprilie 2008, la București.

Expoziția de fotografie ”Cel mai mare eveniment politico-diplomatic găzduit de România” dedicată celebrării a 60 de ani de la înființarea Alianței Nord Atlantice și a 5 ani de la aderarea Romaniei la NATO, 2009
Foto: (c) MIHAI POZIUMSCHI / AGERPRES ARHIVA

În 12 septembrie 2009, a fost vernisată expoziția de fotografie “Revoluția Română — Drumul spre Libertate”, realizată de Agenția Națională de Presă AGERPRES, la sediul Comisiei Europene din Bruxelles, sub patronajul comisarului european Leonard Orban.

Vernisajul expoziției de fotografie ”Revoluția Română — Drumul spre Libertate”, realizată de Agenția Națională de Presă AGERPRES, la sediul Comisiei Europene din Bruxelles, 2009
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA
Vernisajul expoziției de fotografie ”Revoluția Română — Drumul spre Libertate”, realizată de Agenția Națională de Presă AGERPRES, la sediul Comisiei Europene din Bruxelles, 2009
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

În circa 50 de imagini, majoritatea alb-negru, expoziția a surprins mărturii ale răsturnării unuia dintre cele mai mai represive sisteme totalitare de pe continentul european. Folosind fotografia de presă, AGERPRES a prezentat o radiografie a ultimelor momente de existență a regimului comunist și a ultimului dictator al Europei, ilustrând lupta dusă de un întreg popor pentru recâștigarea demnității și a libertății. Structurată în trei secțiuni, expoziția prezenta în imagini realitățile din timpul regimului comunist din acea vreme în România, marcate de cultul personalității pentru familia Ceaușescu, scene din zilele fierbinți ale Revoluției, precum și imagini care redau momente ale aderării României la UE și la NATO și integrării țării noastre în marea familie a Europei. În discursul său din deschiderea expoziției, comisarul european Leonard Orban a apreciat că fotografiile expuse reprezintă ”imagini excepționale, luate în condiții excepționale, ce reflectă momente excepționale ale istoriei”.

În octombrie 2009, AGERPRES a fost prezentă în Spania, cu trei expoziții de fotografie din ciclul ”Memoria 1989”, vernisate la Madrid în 19 octombrie — la Sediul Reprezentanței Comisiei Europene în Spania, în 21 octombrie — la Colegiul ”Beatriz Galindo” și în 23 octombrie — la sala de expoziții de la Ateneo de Madrid.

În perioada 21 decembrie — 12 ianuarie 2009, cele mai importante fotografii realizate de AGERPRES în timpul Revoluției din Decembrie 1989 au fost prezentate în expoziția stradală “Revoluția Română — Drumul spre libertate”, prezentată în Piața Revoluției din Capitală, la Muzeul Național de Artă al României.

Expoziția stradală ”Revoluția Română — Drumul spre libertate” în Piața Revoluției din Capitală, la Muzeul Național de Artă al României, 2009
Foto: (c) ALEX MICSIK / AGERPRES ARHIVA

Expoziția stradală ”Revoluția Română — Drumul spre libertate” în Piața Revoluției din Capitală, la Muzeul Național de Artă al României, 2009
Foto: (c) ALEX MICSIK / AGERPRES ARHIVA

Tot atunci, AGERPRES a participat, în calitate de co-organizator, la vernisarea expoziției de marcare a 20 de ani de la prăbușirea regimului comunist, la Muzeul Național de Istorie al României. De asemenea, împreună cu Primăria Municipiului București și Sindicatul Revoluționarilor din România, AGERPRES a prezentat, în perioada 21-25 decembrie 2009, o expoziție comemorativă ”20 de ani de la Revoluția Română”, în pasajul pietonal de la Piața Universității. Prin imagini foto, imagini filmate no comment (unele inedite) și sunet original, expoziția a redat o parte dintre evenimentele desfășurate pe străzile Bucureștiului, în punctele fierbinți ale Revoluției Române.

Expoziția comemorativă ”20 de ani de la Revoluția Română”, eveniment organizat în pasajul pietonal de la Piața Universității, 2009
Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA

Expoziția comemorativă ”20 de ani de la Revoluția Română”, eveniment organizat în pasajul pietonal de la Piața Universității, 2009
Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA

În perioada 1-2 mai 2010, AGERPRES a fost prezentă la cea de—a 7-a ediție a evenimentului ”Porți deschise”, cu o expoziție de fotografie cu imagini din perioada construcției Palatului Parlamentului.

Expoziție de fotografie AGERPRES din perioada construcției Palatului Parlamentului organizată în subsolul clădirii, în cadrul celei de-a 7-a ediții a evenimentului ”Porți deschise” (1-2 mai 2010)
Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA

Expoziție de fotografie AGERPRES din perioada construcției Palatului Parlamentului organizată în subsolul clădirii, în cadrul celei de-a 7-a ediții a evenimentului ”Porți deschise” (1-2 mai 2010)
Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA

În perioada 15-30 septembrie 2010, AGERPRES a participat la expoziția foto ”Trecut-au anii…”, organizată la Muzeul Municipiului București, cu instantanee ale Bucureștiului de acum 50-60 de ani, puse față în față cu Bucureștiul actual.

În septembrie 2013, AGERPRES a organizat expoziția dedicată Festivalului ”George Enescu”, în fața Muzeului Național de Artă din Capitală. Expoziția, conținând peste 50 de fotografii, a prezentat imagini de la prima ediție a Festivalului, ce a avut loc în urmă cu 55 de ani, până la cele mai recente, dar și reproduceri ale unor pagini de ziar, în care s-a scris despre acest eveniment cultural. Articolele, culese din diferite publicații, aparțin perioadei 1958-2011.

În 13 decembrie 2013, a avut loc vernisajul primei expoziții de fotografie cu tema “Drumul României spre UE”, la Centrul Infoeuropa, coordonat de Ministerul Afacerilor Externe.

ID 
Directorul general al Agenției Naționale de Presă AGERPRES, Alexandru Giboi, la vernisajul primei expoziții de fotografie cu tema ”Drumul României spre UE”, eveniment organizat de Centrul Infoeuropa, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în parteneriat cu Agenția Națională de Presă AGERPRES, la sediul Centrului Infoeuropa, 2013
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Mihail Dobre, secretar de stat în MAE, și Alexandru Giboi, directorul general al Agenției Naționale de Presă AGERPRES, au susținut o alocuțiune la vernisajul primei expoziții de fotografie cu tema ”Drumul Romaniei spre UE”, la sediul Centrului Infoeuropa, 2013.
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Toate momentele importante parcurse de România în drumul său european, începând cu semnarea, în 1993, a Acordului European de Asociere a României la UE, până la numirea primilor europarlamentari români în 2007, au fost surprinse în fotografiile AGERPRES prezentate la expoziția de la centrul Infoeuropa. La vernisaj au fost prezenți oficiali din Guvernul României și diplomați, personalități cu rol în integrarea europeană a României, precum fostul Comisar European Leonard Orban, fostul președinte Emil Constantinescu, personalități care au contribuit prin performanțe în domeniul sportiv la promovarea imaginii României: Gheorghe Hagi, Ilie Năstase, Gabriela Szabo.

În ziua de 14 august 2014, în holul principal al sediului Reuters din Londra, a fost inaugurată o expoziție cu peste 100 de fotografii AGERPRES în format digital, cu ocazia aniversării a 125 de ani de la înființarea Agenției Naționale de Presă a României. Începând cu cel de-al Doilea Război Mondial și până la fotoreportaje recente, fotografiile au fost special selectate pentru a prezenta o parte din istoria și frumusețea României.

La 16 decembrie 2014, a fost vernisată, la sediul Ministerului Afacerilor Externe, expoziția de fotografii intitulată “Romania 25 Years After — 25 Years of Democracy”. Expoziția a reunit 36 de fotografii AGERPRES care prezintă “în oglindă” viața socială, politică și culturală a României înainte și după Revoluția din decembrie 1989.

Ministrul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, i-a oferit directorului general al Agenției Naționale de Presă, Alexandru Giboi, placheta MAE, la vernisajul expoziției de fotografie ”Romania 25 Years After — 25 Years of Democracy”, organizat de Ministerul Afacerilor Externe în parteneriat cu Agerpres, 2014
Foto: (c) LIVIU SOVA / AGERPRES FOTO

În data de 18 decembrie 2014, Agenția Națională de Presă a lansat cartea în format electronic numită “AGERPRES 125. Evoluție după Revoluție”.

Alexandru Giboi, directorul general al Agenției Naționale de Presă AGERPRES la lansarea e-book-ului ”Agerpres 125. Evoluție după revoluție”, la Librăria Cărturești, 2014
Foto: (c) LIVIU SOVA / AGERPRES FOTO

Ministrul Tineretului și Sportului, Gabriela Szabo, și Remus Stefureac, directorul general al INSCOP Research, la evenimentul prilejuit de lansarea e-book-ului ”Agerpres 125. Evoluție după revoluție”, 2014
Foto: (c) LIVIU SOVA / AGERPRES FOTO

Brândușa Predescu, purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe, susține un discurs în cadrul evenimentului prilejuit de lansarea e-book-ului ”Agerpres 125. Evoluție după revoluție”, 2014
Foto: (c) LIVIU SOVA / AGERPRES FOTO

Cele 125 de fotografii AGERPRES din eBook sunt cuprinse în capitolele “Revoluția Română — 25 de ani”, “Evoluție după Revoluție”, “Destinație: România”, “Orașul meu, București”, “Figuri emblematice” și “Lumea sportului”.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, Andreea Onogea; editor: Irina Andreea Cristea)

Fotografii: (c) Gina Ștefan / AGERPRES FOTO

Aproximativ o sută de câini din rasele Husky Siberian, Malamut de Alaska și Samoyed, însoțiți de stăpânii sau musherii lor, s-au pregătit încă de la primele ore ale dimineții pentru a lua startul în cursă, atmosfera fiind una specifică unor astfel de concursuri, cu lătrături continue, dar și cu multă bucurie și dragoste oferită de patrupede tuturor celor care le acordau un pic de atenție.

Unii dintre concurenții “blănoși” au ignorat orice fel activități care s-au desfășurat în jurul lor și au dormit duși, pentru a-și reface stocul de energie, iar alții, de nerăbdare, au fost la un pas să pornească singuri în cursă.

Câinii arctici sunt obișnuiți să tragă la sanie, iar rezistența lor la ger este legendară, suportând, fără probleme, minus 40 de grade Celsius. De aceea, județul Harghita oferă condiții climaterice foarte bune și este considerat un adevărat centru al practicării acestui sport.

Printre cei mai frumoși câini care au luat startul în prima întrecere a sezonului competițional se numără cei din rasa Malamut de Alaska, crescuți de Mariana Vrabie și Rică Grosu, din orașul Bălan.

Înainte de concurs, Mariana le-a tăiat câinilor părul dintre lăbuțe, pentru ca acolo să nu le formeze bulgări de zăpadă, care să-i deranjeze în timpul cursei. De asemenea, aceștia au primit miere, pentru a avea suficientă energie și întrucât sunt niște răsfățați în timpul iernii beau doar supe special pregătite și “în niciun caz apă chioară”.

Mariana și Rică sunt prezenți de aproape 14 ani în concursurile de atelaje canine și dorința lor este de a promova cât mai mult rasa Malamut de Alaska în competițiile de profil. Și asta întrucât Malamuții sunt câini mai degrabă pentru rezistență și mai puțin pentru sprint.

“Noi avem 14 Malamuți și pentru noi reprezintă un mod de viață, iar ei fac parte din familia noastră. Noi am vrut să promovăm sportul cu atelaje canine în țară, în special cu Malamuți de Alaska pentru că mai populari și mai mulți în țară sunt Husky Siberieni. Malamuții sunt câini de tracțiune, mai greoi, mai greu de controlat și încercăm să-i promovăm în sensul în care nu mergem doar în expoziții, acolo unde este ușor pentru toată lumea, ci să facem ceea ce sunt ei meniți să facă. Pentru asta au fost dresați și folosiți de om din cele mai vechi timpuri, să tragă la sănii și să-i fie de ajutor omului”, afirmă Mariana Vrabie.

Una dintre puținele femei-musher din competițiile din România, Mariana face acest lucru de dragul câinilor ei, chiar dacă este o friguroasă și poate uneori ar prefera să stea într-o încăpere încălzită, cu un ceai cald în față, decât să alerge kilometri întregi în frig, cu vântul biciuindu-i fața.

Malamuții crescuți de Mariana și de Rică sunt adevărați campioni, ei urcând pe podium la mai toate competițiile din România, dar și din străinătate. În 2010, Rică și echipajul său de patru câini arctici a obținut medalia de bronz la Campionatul European din Slovacia, rezultat cu care cei doi harghiteni se mândresc și la care se gândesc cu bucurie.

“Cel mai bun rezultat și cred că singurul rezultat românesc la un campionat european îl avem noi, în Slovacia, cu patru Mamaluți de Alaska, singura echipă românească care a urcat pe podium. La concursuri internaționale au mai participat concurenți români, dar campionatul mondial sau european înseamnă trei zile de cursă, nu doar două. Pentru noi este mare lucru. Este foarte greu ca Malamutul să ajungă pe podium, pentru că este cea mai grea rasă dintre câinii de sanie, sunt câini de anduranță, de tracțiune, noi am participat la concursul de sprint, iar rezultatul e cu atât mai valoros”, spune Mariana Vrabie.

Pentru toți concurenții înscriși în cursă, câinii reprezintă adevărați membri ai familiei, iar dragostea dintre om și câine se poate simți din prima clipă și reprezintă adevăratul secret al acestor competiții, chiar dacă manifestările nu sunt întotdeauna evidente.

“Ei sunt membri ai familiei și sunt tratați ca membri ai familiei. Adică, în afară de una-două excursii exotice, unde nu pot să meargă vara, în rest sunt mai tot timpul după noi. Avem mașina mare — băgăm copiii, cățeii, nu e nicio problemă”, mărturisește Răzvan Bârsan, un arhitect din București, care are doi superbi Malamuți de Alaska.

În județul Harghita se află cei mai mulți practicanți ai acestui sport, ținând cont că zona oferă condiții perfecte pentru curse, cu ierni lungi, temperaturi scăzute și zăpadă din belșug.

Erdely Sandor este unul dintre tinerii musheri din Harghita, cu un atelaj de cinci câini din rasa Husky Siberian, cu care parcurge în fiecare iarnă sute de kilometri prin zonele împădurite din regiune. Sandor recunoaște că acești câini sunt pentru el “membri ai familiei și cei mai buni prieteni” și spune că patrupedele simt dacă sunt respectate, bine îngrijite și iubite, iar în schimb îți dau de zece ori mai mult decât le oferi.

Un alt echipaj foarte popular la cursele de atelaje canine din Harghita este cel condus de Erno Sandor Istvan, din Gheorgheni, format din patru câini din rasa Samoyed, albi și pufoși ca niște jucării de pluș.

Câinii lui Erno sunt și foarte gălăgioși, pentru că “sunt prin excelență lătrători” și își exprimă și bucuria și tristețea în acest fel. În plus, este posibil să formeze un atelaj unic în lume, întrucât toți patru sunt frați.

Printre lătrăturile lui Lenny, Lisa, Lili și Lucky, Erno îmi spune că “șeful haitei” este nimeni alta decât soția sa, Magda, iar cei patru câini ascultă diferit comenzile lor.

“La noi în familie — formată din cinci căței, o nevastă și cu mine—, Magda, soția mea, este liderul haitei. Vocea mea, comenzile mele sunt ascultate doar dacă sunt în spatele lor, eu foarte greu pot să îi chem spre mine, pot doar să-i trimit. La un concurs de sprint la Lacu Roșu, i-am spus Magdei să meargă ea în cursă pentru că e mai ușoară și poate vom câștiga. Când ea a transmis ordinul de plecare, ambii câței s-au întors către ea și am repetat startul de trei ori, dar abia când eu am dat ordinul de plecare au reușit să pornească”, povestește Erno.

Musherul din Gheorgheni recunoaște că pe cât de guralivi sunt Samoyezii săi înainte de cursă, pe atât de liniștiți sunt atunci când trag la sanie, moment în care el devine foarte vorbăreț și comunică permanent cu câinii.

“Eu sunt un membru al echipei și pe traseu sunt guraliv, discutăm, uneori le zic să mergem mai repede, altă dată le spun să mergem mai încet, pentru că este prea abrupt și mi-e frică. Discut deschis cu ei, am mai făcut și politică, uneori la traseele ușoare o sun pe Magda la telefon și îi spun că păpușii (așa îi alintă pe cei patru câini — n.r.) îi transmit salutări”, spune Erno Istvan Sandor.

Musherii competițiilor de atelaje canine din România au profesii dintre cele mai diferite, de la profesor, inginer, arhitect sau director de vânzări până la psiholog.

Poate cea mai neobișnuită prezență din concursuri este cea a lui Kiss Attila, preot romano-catolic din Rodna, organizator al competiției din acest week-end și un mare iubitor al concursurilor de atelaje canine, cu participări în țară și străinătate.

Chiar dacă mulți cred că nu este nicio legătură între preoție, religie, natură și câini, Kiss Attila spune că este o armonie perfectă.

“Dacă ești în natură, cum Moise în Vechiul Testament a urcat Muntele să vorbească cu Dumnezeu și venind în jos avea fața luminată, tot așa și eu, când sunt în natură, cu câinii, simt această profundă înțelegere și binecuvântare a lui Dumnezeu”, afirmă Kiss Attila.

El le recomandă tuturor să fie cât de mult posibil în natură, “pentru că acolo pot simți cu adevărat Duhul lui Dumnezeu mișcând între brazi”.

Concursul de la Ciumani s-a desfășurat pe un traseu de 5, respectiv 8,5 kilometri, în funcție de numărul câinilor, și va continua duminică. Competiția marchează și o premieră națională, în sensul în care a existat un sistem informatizat cu microcip, iar echipajele au putut fi cronometrate ca la competițiile internaționale.

Prima cursă de atelaje canine din sezonul de iarnă a fost una reușită, în care s-au bucurat deopotrivă atât vedetele blănoase, cât și stăpânii, musherii lor și zecile de spectatori veniți să se bucure de o zi frumoasă.

Calendarul competițional va mai cuprinde alte cinci concursuri, majoritatea organizate în Harghita, județ unde sunt înființate mai multe asociații de profil și unde se dorește ca acest sport să crească și să se dezvolte la nivel național, prin înființarea unui număr cât mai mare de cluburi.

AGERPRES/(A,AS — autor: Gina Ștefan, editor: Claudia Stănescu)