Romania on TOP 10

Facebook Twitter Email

România va concura în prima semifinală a concursului Eurovision care se va desfășura pe 19 mai la Viena, potrivit tragerii la sorți care s-a desfășurat luni în Austria.

Foto: (c) Eurovision Song Contest/Facebook

România va concura în partea a doua a primei semifinale. În prima parte a primei semifinale se află: Grecia, Macedonia, Estonia, Olanda, Moldova, Finlanda, Belgia, Armenia, iar în cea de-a doua parte: Serbia, Danemarca, Belarus, România, Rusia, Albania, Georgia și Ungaria.

În prima parte a celei de-a doua semifinale a Eurovision, care va avea loc pe 21 mai, concurează: Norvegia, Irlanda, Cehia, Lituania, San Marino, Malta, Portugalia, Muntenegru, iar în cea de-a doua: Elveția, Azerbaidjan, Slovenia, Letonia, Polonia, Islanda, Israel, Cipru și Suedia.

Tot prin tragere la sorți s-a stabilit în care semifinală vor vota țările calificate automat în finală. Astfel, Spania, Austria și Franța vor vota pentru țările din prima semifinală, iar Germania, Italia și Marea Britanie pentru cele din cea de-a doua semifinală.

Reprezentantul României la Eurovision va fi ales în cadrul unui show live, pe 8 martie.

Compozitorii care doresc să înscrie piese pentru Selecția Națională a Eurovision 2015 o pot face începând de luni până pe 8 februarie. Piesele pot fi trimise prin poștă sau depuse direct la Registratura TVR (Calea Dorobanților nr. 191, sector 1, București), pe suport CD, cu mențiunea “Pentru Selecția Națională Eurovision 2015” înscrisă pe plic, sau electronic, la adresa eurovision@tvr.ro.

Producătorii Selecției Naționale a Eurovision 2015 sunt Iuliana Marciuc și Bogdan Ghițulescu, iar Liana Stanciu va fi, pentru al doilea an consecutiv, șefa delegației României la Viena.

În perioada 9 — 11 februarie, piesele vor fi audiate de juriu, iar pe 12 februarie vor fi anunțate cele 12 piese care vor intra în concurs.

Concursul Eurovision 2015 va avea loc la Viena, cu semifinalele pe 19 și 21 mai și finala pe 23 mai.

Eurovision este o competiție muzicală internațională, organizată de European Broadcasting Union (EBU), cea mai mare asociație a televiziunilor publice din Europa. Prima ediție a avut loc în 1956, la Lugano, în Elveția. Difuzat fără întrerupere, timp de 58 de ani, show-ul a devenit unul dintre cele mai longevive și mai urmărite programe de televiziune din lume. Printre artiștii care au urcat, de-a lungul anilor, pe scena Eurovision se numără: ABBA, Julio Iglesias, Celine Dion, Johnny Logan.

Televiziunea Română, membră a EBU, este organizatoarea Selecției Naționale și participă la competiția europeană din anul 1993. Cele mai bune performanțe ale României la acest concurs au fost: de două ori, locul al treilea (Luminița Anghel & Sistem — Kiev, 2005; Paula Seling și Ovi — Oslo, 2010) și o dată, locul al patrulea (Mihai Trăistariu — Atena, 2006).

Melodia românească cu cel mai mare punctaj obținut în finala Eurovision (172 de puncte) este “Tornero”, compusă de Eduard Cîrcotă și interpretată de Mihai Trăistariu.


Paula Seling și Ovi au reprezentat România la Eurovision 2014 cu piesa “Miracle”, ocupând locul al 12-lea în finala care a avut loc la Copenhaga, Danemarca.

AGERPRES/(AS-autor: Florentina Peia, editor: Mihai Simionescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

La 26 ianuarie, India sărbătorește Ziua Națională – aniversarea proclamării republicii (1960).

Foto: (c) turistik.ro

Mausoleul imens de marmură albă, construit în Agra, între 1631 și 1653, prin ordin al împăratului Shah Jahan, în memoria soției sale favorite, Taj Mahal este considerat a fi cel mai frumos exemplu de arhitectură mogulă, un stil care combină elemente arhitecturale persane, indiene și islamice, precum și una dintre cele mai admirate capodopere ale patrimoniului universal.

Marele poet din Bengal, Rabindranath Tagore, spunea despre Taj Mahal că este ”o lacrimă pe obrazul eternității”, Rudyard Kipling afirma că este ”întruchiparea tuturor lucrurilor pure”, în timp ce creatorul său, împăratul Shah Jahan, spune că ”face Soarele și Luna să verse lacrimi din ochii lor”.

Moartea lui Mumtaz, la nașterea celui de-al 14-lea copil, în 1631, potrivit legendelor, l-a devastat pe împărat, părul albindu-i peste noapte. Disperat de moartea ei, a înființat un consiliu al celor mai buni arhitecți care să construiască mausoleul.


Foto: (c) bugbog.com

Taj Mahal este situat pe malul drept al râului Jamuna în vasta grădină în stil mogul, care cuprinde aproape 17 de hectare, în districtul Agra în Uttar Pradesh.

Întregul complex a fost construit în 22 de ani. Potrivit legendelor, pentru realizarea impresionantului monument au fost aduși din Asia Centrală, zidari, tăietori în marmură, lucrători în mozaic, sculptori, pictori, caligrafi și alți artizani.

Proiectul a fost realizat de arhitectul iranian Ustad Isa, arhitectul principal al împăratului. De asemenea, materialele de construcții, pornind de la piatră, marmură și până la aur, argint și pietre prețioase, au fost aduse din toată India și Asia Centrală.

Marea cupolă sub care se află mormântul lui Mumtaz are peste 73 metri înălțime și este decorată cu frumoase sculpturi în relief și citate din Coran. Clădirea este ridicată pe o platformă înaltă, pătrată, cu cele patru colțuri retezate, formând un octogon inegal. Ideea este inspirată din stilul ornamental maur, unde fiecare element al construcției este distinct, dar se integrează perfect în ansamblul simetric al clădirii.


Foto: (c) bugbog.com

Mausoleul este flancat de un colț — într-o parte — și de către așa-numitul jawab — în cealaltă parte — , un edificiu menit să confere echilibru întregului ansamblu.

Domul central are 17 metri în diametru și 65 de metri în înălțime și este flancat de patru încăperi cu tavan în formă de cupolă, fiecare de 50 de metri înălțime. Întregul mausoleu — atât interiorul, cât și exteriorul — este decorat cu gravuri de flori și caligrafie arabă, pentru care s-au folosit pietre prețioase, precum agatele și jaspul.

Domul are și o clopotniță inițial aurită, până în anii 1800, care apoi a fost refăcută din bronz. Clopotnița oferă un exemplu deosebit de integrare a ornamentelor tradiționale persane și hindu; în vârful acesteia este așezată o semilună din bronz, ce are colțurile îndreptate spre cer, simbol des întâlnit în lumea islamică, însă vârful clopotniței și cele două vârfuri ale semilunii formează un trident, specific modului tradițional hindu de reprezentare a zeului Shiva.


Foto: (c) bugbog.com

Mausoleul are în față o elegantă grădină ornamentală, cu specific persan. Are 300 de metri lățime, cu un lac central care ajunge până la pragul porții monumentale. Zidurile care adăpostesc monumentul funerar al lui Mumtaz Mahal, dar și pe cel al împăratului Shah Jahan, care a murit în 1666, sunt de asemenea din marmură, încrustate cu 43 de pietre prețioase distincte.

Complexul include o intrare principală, o grădină minuțios aranjată, divizată de patru piscine mari, fiecare dintre aceste secțiuni e divizată încă de două ori în patru alte secțiuni; aici există și o moschee în partea stângă, o casă de oaspeți în partea dreaptă, precum și numeroase alte clădiri atașate palatului. Mausoleul este amplasat în spatele tuturor acestor structuri, lângă albia râului Jamuna.

Foto: (c) bugbog.com

Toate acestea transformă mausoleul într-o adevărată bijuterie, care își schimbă culoarea de la o oră la alta și de la un anotimp la altul, astfel că nu arată niciodată la fel. Dacă în serile cu lună plină marmura și pietrele prețioase îl fac să strălucească, la răsărit întreg ansamblul pare roz, la amiază este alb imaculat, iar seara alb-gălbui.

În 1983, Taj Mahal a intrat în patrimoniul UNESCO. Monumentul este vizitat anual de 2-3 milioane de turiști.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

La 26 ianuarie, Australia sărbătorește Ziua Națională – aniversarea fondării primei așezări în New South Wales (1788).

Foto: (c) www.turistik.ro

Unul dintre simbolurile Australiei, capodoperă a arhitecturii secolului XX, Casa Operei din Sydney (Sydney Opera House), compusă din trei clădiri în formă de scoică, boltite și întrepătrunse, este vizitată săptămânal de mii de turiști doar pentru a o admira.

Construită pe vârful unei peninsule aflată în portul orașului Sydney, într-un remarcabil peisaj acvatic, Casa Operei a fost realizată după un proiect al arhitectului danez Jorn Utzon (9 apr. 1918-29 nov. 2008), fiind cea mai modernă și celebră construcție până în momentul terminării lucrărilor la Muzeul Guggenheim în 1997.

Foto: (c) www.turistik.ro

Discuțiile privind construirea unui important centru cultural pentru Sydney au început de prin anii ’40. În 1956, guvernul statului New South Wales a organizat un concurs internațional de design și a numit un juriu independent. Tema de concurs a oferit doar specificații generale pentru a atrage cele mai bune talente de design din lume. Principala cerință a fost un design pentru o clădire cu funcție dublă, cu două săli de spectacole.

Concursul a generat un interes enorm atât în Australia, cât și în străinătate. Decizia alegerii lui Jorn Utzon ca unic arhitect a fost neașteptată, îndrăzneață și vizionară. Conceptul de design a lui Utzon a inclus forme arhitecturale fără precedent și a presupus, pe parcursul procesului de construcție, dezvoltarea de noi materiale și tehnologii.

Opera din Sydney este așezată pe vechiul amplasament al unui depozit, care a fost demolat în 1958. Piatra de temelie a fost pusă în martie 1959, iar construcția a fost efectuată în trei etape. Prima etapă (1959-1963) a constat în construirea temeliei și a platformei. Etapa a II-a (1963-1967) a reprezentat-o construirea structurii superioare de rezistență și a acoperișului. Etapa a III-a (1967-1973) a reprezentat amenajarea interioară a clădirii.

Foto: (c) www.turistik.ro

Arhitectul Jorn Utzon a conceput designul de ansamblu și a supravegheat construcția podiumului și a scoicilor boltite. Din cauza unui diferend cu autoritățile australiene, Utzon a fost nevoit să renunțe la proiect în 1966, lăsându-le lui Peter Halln, David Littlemore și Lionel Todd sarcina de a-l finaliza.

Opera din Sydney a fost inaugurată la 20 octombrie 1973, de către regina Elisabeta a II-a, cu ”Simfonia a 9-a” de Ludwig van Beeethoven. Prima reprezentație la Opera din Sydney a avut loc la 28 septembrie 1973, cu spectacolul ”Război și pace” de Serghei Prokofiev, iar la 29 septembrie a avut loc, în Sala de concerte, un spectacol al Filarmonicii din Sydney.

După inaugurarea din 1973, clădirea Operei a mai avut parte de o serie de îmbunătățiri și reamenajări. Orga mare din Sala de concerte a fost terminată abia în 1979. În 1988 s-a mai amenajat o esplanadă de-a lungul părții vestice a Capului Bennelong, iar, în 1999, o a cincea sală a fost adăugată clădirii Operei. În 2000, cu ocazia Olimpiadei, Opera a fost inclusă în traseul torței olimpice, care a fost adusă aici de înotătoarea australiană Samantha Riley, fiind totodată inclusă în desfășurarea unor probe olimpice. De aici s-a dat startul probei de maraton.
Foto: (c) www.turistik.ro

Opera din Sydney a fost inclusă, în 2007, în patrimoniul mondial UNESCO și este considerată una dintre operele arhitecturale majore ale secolului XX.

Clădirea adăpostește 1.000 de încăperi, inclusiv 5 săli principale. Mai există, de asemenea, o sală de recepții, cinci studiouri de repetiții, opt restaurante, baruri și bistro-uri, dar și două magazine de suveniruri, un foyer, șase apartamente, o bibliotecă, birouri administrative, etc.

Construcția are o lungime de 185 de metri și o lățime de 120 de metri. Acoperișul cel mai înalt (cel de deasupra sălii de concerte) are 67 de metri înălțime. Acoperișurile au fost construite din 2.194 secțiuni de ciment prefabricat și sunt acoperite cu exact 1.056.056 dale de ceramică. Clădirea este susținută de 580 de piloni de beton, scufundați până la 25 de metri în apa portului Sydney; acoperișurile sunt susținute de 32 de coloane de beton.

Foto: (c) www.turistik.ro

Sub acoperișul său se desfășoară reprezentații de teatru, musical-uri, spectacole de operă, dans contemporan, balet, proiecții de filme, expoziții și concerte de muzică — de la jazz până la concerte simfonice. Anual, la Opera din Sydney au loc în jur de 3.000 de evenimente artistice și sunt primiți anual 8,2 milioane de vizitatori.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Ziua mondială a vămilor se marchează din 1983 și se celebrează anual, la 26 ianuarie, sub auspiciile Organizației Mondiale a Vămilor (World Customs Organization – WCO), fondată în 1952.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Pentru anul 2015, Organizația Mondială a Vămilor a ales să promoveze comunicarea sub sloganul ”Managementul integrat al frontierelor — o abordare inclusivă pentru conectarea părților interesate”. Modelul global de management al frontierelor este un instrument important pentru protejarea securității interne a statelor și, în special, pentru prevenirea și depistarea imigrației ilegale și a infracțiunilor conexe, precum și a altor infracțiuni transfrontaliere.

Managementul integrat al frontierelor este un concept care urmărește cooperarea dintre agenții pentru managementul frontierelor (poliția de frontieră, vama, poliția, securitatea națională și alte autorități competente) și cooperarea internațională; coordonarea și coerența activităților statelor membre, ale instituțiilor și altor organisme ale Organizației Mondiale a Vămilor.

În 1994, Consiliul de Cooperare Vamală a fost transformat în Organizația Mondială a Vămilor, care are, în prezent, 179 de membri, între care trei sferturi reprezintă țările în curs de dezvoltare. Aceste state membre sunt responsabile pentru gestionarea a mai mult de 98% din comerțul mondial. Statele membre ale organizației se asociază, organizând acțiuni care să promoveze dezvoltarea comerțului internațional.

România a aderat la Organizația Mondială a Vămilor în 1969, devenind datorită poziției strategice un important membru al OMV.

Prioritățile activităților vamale vizează facilitarea globalizării comerțului și elaborarea unor convenții internaționale în domeniu, care să impulsioneze dezvoltarea acestuia. Se impun verificări amănunțite ale bunurilor individuale și ale companiilor care trec prin vămi. Agenții vamali duc o luptă acerbă împotriva traficului ilegal.

Ziua Mondială a Vămii constituie un prilej pentru manifestarea solidarității internaționale a administrațiilor vamale din întreaga lume și a valorificării rolului ”vămii’ în facilitarea și securizarea comerțului mondial.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu; editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

La 26 ianuarie 2015 se împlinesc 25 de ani de la deschiderea spre semnare a Convenției privind Drepturile Copilului adoptată, la 20 noiembrie 1989, prin consens de Adunarea Generală a ONU printr-o rezoluție, la care a fost coautoare și România.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Până la acest moment, drepturile copilului erau incluse în cadrul mai larg al drepturilor omului, înscrise în Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Ideea elaborării unui document special, care să cuprindă drepturile copilului îi aparține fondatoarei organizației Salvați Copiii din Marea Britanie, Eglantyne Jebb, care a înțeles că există nevoi specifice ce definesc copilul. Ea a sintetizat drepturile copilului într-o declarație de cinci puncte, care a fost adoptată de Liga Națiunilor în 1924, sub numele de ”Declarația de la Geneva”.

”Este foarte clar că salvarea copiilor din întreaga lume nu reprezintă o imposibilitate inerentă. Acest lucru devine imposibil doar dacă refuzăm să-l realizăm.” (Eglantyne Jebb)

Anul 1979 a fost declarat Anul Internațional al Copilului, reprezentând un moment important pentru elaborarea Convenției — pentru dezvoltarea plenară și armonioasă a personalității sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere. Un copil trebuie să fie pe deplin pregătit să trăiască independent în societate și să fie educat în spiritul idealurilor proclamate în Carta Națiunilor Unite și, în special, în spiritul păcii, demnității, libertății, toleranței, egalității și solidarității.

La 20 noiembrie 1989, în urma unor negocieri extrem de anevoioase, Convenția cu privire la Drepturile Copilului cuprinzând 54 de articole a fost, în sfârșit, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor.

România a fost printre primele state care au ratificat Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Națiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990.

Ca și celelalte state semnatare, România s-a angajat, prin ratificarea Convenției, să pună în practică toate prevederile sale, adoptând legislația necesară, făcând cunoscute drepturile copilului și militând pentru schimbarea mentalităților care îngreunează exercitarea efectivă a acestora.

Convenția a transformat modul în care sunt priviți și tratați copiii în lume. A exercitat o influență puternică și profundă asupra legislației, politicilor și programelor naționale și internaționale, a instituțiilor publice și private, a familiilor, comunităților și persoanelor. S-au înregistrat progrese remarcabile în domeniul supraviețuirii, dezvoltării, protecției și participării copiilor.

Copilul, ca persoană care trebuie să se bucure de drepturile și libertățile recunoscute tuturor ființelor umane, dar și de drepturi și libertăți speciale, justificate de vulnerabilitatea și particularitățile vârstei lor, trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să îi asigure cele mai bune condiții de dezvoltare și respectare a drepturilor; drepturile conținute în Convenție trebuie să fie aplicate tuturor copiilor, fără discriminare.

Din 1989 și până în prezent s-au înregistrat progrese semnificative în domeniul drepturilor copiilor și au fost discutate la nivel internațional probleme deosebit de importante, precum: munca copiilor, violența împotriva copiilor, copiii-soldați și exploatarea sexuală, desfășurându-se în continuare numeroase activități de promovare și respectare a drepturilor copilului.

În prezent, 195 de țări au ratificat, acceptat sau au aderat la Convenția pentru Drepturile Copilului (unele cu rezerve declarate sau interpretări), inclusiv fiecare membru al Organizației Națiunilor Unite, cu excepția Sudanului de Sud și a Statelor Unite ale Americii. SUA au semnat documentul la 16 februarie 1995, dar nu l-au ratificat.

Două Protocoale Opționale adiționale la Convenția pentru Drepturile Copilului au fost adoptate la 25 mai 2000. Primul Protocol interzice implicarea copiilor în conflicte militare, iar cel de-al doilea interzice vânzarea acestora, prostituția și pornografia infantilă. Ambele protocoale au fost ratificate de peste 150 de state.

Un al treilea Protocol Opțional a fost adoptat la New York, în decembrie 2011, privind procedura comunicărilor, care va permite copiilor sau reprezentanților acestora să depună plângeri individuale pentru încălcarea drepturilor copiilor. Documentul a intrat în vigoare la 14 aprilie 2014.

Ambasadorul Simona Miculescu, reprezentantul permanent al României la Organizația Națiunilor Unite a semnat în numele Guvernului României acest protocol, la 19 decembrie 2012, România devenind astfel cel de-al 23-lea stat semnatar la acest Protocol Opțional.

Drepturile fundamentale ale copilului cuprinse în Convenția pentru Drepturile Copilului sunt: dreptul la viață; dreptul la un nume și o naționalitate; dreptul la educație; dreptul de a-și exprima liber ideile; dreptul la îngrijire medicală; dreptul de a fi protejat împotriva oricărei formă de violență, abuz sau neglijență; dreptul la joacă și timp liber.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

De prune, de mere sau de pere, dar și din coarne, cireșe sau dude, cea mai cunoscută băutură tradițională din zona Ardealului – pălinca – se prepară și astăzi după rețeta lăsată moștenire din tată în fiu, de către sătenii din nord-vestul țării, în cazane de cupru ce dau o savoare unică licorii apreciate la nivel național și chiar internațional.

Tăria pălincii, testată pe clopotul cazanului în care se distilează
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES

Un produs tradițional atestat documentar încă din secolul XVI, ce are potențialul unui brand regional sau chiar național, stă însă în umbra unor reglementări legislative ce împiedică micii producători să comercializeze băutura prin intermediul marilor lanțuri de magazine.

Aproape că nu există gospodar din Sălaj, Maramureș, Bihor sau Satu Mare care să nu-ți pună pe masă un păhărel de pălincă atunci când îi treci pragul. Băutură asortată, după gust, cu o clisă cu ceapă sau cu o brânză cu ceapă și pâine de casă. Ea este nelipsită la toate evenimentele importante din viața unui om, începând cu nașterea, botezul, căsătoria, aniversările și, bineînțeles, înmormântarea.

Ambruș Ană, producător de pălincă din Treznea, alături de un cazan tradițional
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES

“Pălinca asta ne urmărește pe noi, pe ardeleni, de sute de ani. Ne naștem cu ea și murim cu ea. Tot parcursul vieții noastre, de la naștere și până la moarte, ne însoțește și ne urmărește pas cu pas. Nu există eveniment în viața noastră, a ardelenilor, unde ea să nu fie parte sau martor. Pălinca este un produs tradițional de calitate, pur natural, fără adaosuri chimice sau altfel de adaosuri”, afirmă Ambruș Ană, 63 de ani, din Treznea, cu patosul unuia care de mai bine de jumătate de secol prepară, în fiecare toamnă, această băutură tradițională.

O pălincă de calitate se face însă numai respectând cu sfințenie, încă de la culesul fructelor, reguli stricte, transmise din generație în generație.

“Prunele trebuie culese după ce fructul a ajuns în pârgă, adică e copt în proporție de 70-75%. Nu se culeg prunele care au căzut și sunt seci, uscate și cele cu mucegai. Vasele în care se pun prunele la fermentat trebuie umplut tot o dată, nu în etape, pentru că începe fermentația, se întrerupe fermentația, iar începe și iar se întrerupe, dacă se culege în etape și atunci nu e bine. După ce se încheie culesul, se umple un vas mare cu ele și se lasă la fermentat. E bine ca vasul să fie pus undeva orientat spre sud, într-o zonă însorită sau într-un spațiu acoperit, închis sau deschis, unde să nu fie curenți de aer, ca să ajute procesul de fermentație. În condiții de temperatură așa cum este la sfârșitul verii și începutul toamnei, procesul de fermentare se încheie în maxim trei săptămâni. Ulterior, indiferent că e vorba de prune, mere sau pere, borhotul se îndepărtează de pereții vasului în care se află, iar deasupra se formează o crustă, numită pod, care împiedică evaporarea. În acel moment randamentul este maxim și borhotul de fructe se poate pune la fiert. Randamentul obținerii pălincii diferă, chiar la același soi de prune, în funcție de structura solului pe care se află livada, de modul cum este întreținută livada și expunerea la soare”, spune producătorul din Treznea.

Nu doar prunele se pretează însă pentru pălincă. Sunt bune și merele, perele sau chiar fructele de pădure, precum cireșele sălbatice, perele pădurețe sau coarnele. Cu o singură condiție. Fructele să nu fie amestecate între ele.

“La noi pălinca se face din toată gama de fructe, începând cu prunele roșii tradiționale, prune bistrițe sau prunele grase, târzii, de toamnă, mere, pere, pere pădurețe, coarne sau dude. Nu e bine să se amestece fructele. De ce? Pentru că în momentul în care facem un mix de fructe pălinca prinde un gust aparte și un miros neplăcut. Pălinca de pere pădurețe are o aromă extraordinară. Ea presupune un proces de lucru cu fructele un pic mai deosebit. Perele pădurețe se adună într-o grămadă, după culegere, și se acoperă cu paie. După ce stau acolo, la grămadă, acoperite, fructele devin dulci, mai moi, iar miezul se colorează brun-maroniu. După circa două-trei săptămâni perele sunt gata pentru prelucrare. Bătrânii le zdrobeau doar cu un lemn. Acum ele se pot toca. Ele devin o pastă și procesul lor de dezintegrare prin fermentație este mai profund, iar randamentul mai mare”, susține Ambruș Ană.

Rolul celui care deține fructele se încheie în momentul în care borhotul din fructele fermentate este dus la pălincie. De aici încolo, “actorii” principali sunt heteșul și breinerul. Heteșul este care se ocupă de alimentarea cu borhot a cazanului, de întreținut focul, de supravegheat cazanul și de urmărit votca ce iese după fierberea borhotului. Odată produsă votca, își intră în rol breinerul, ce supraveghează cazanul cu votcă și, poate cel mai important, se ocupă de finalizarea pălincii, adică diluarea băuturii rezultate după distilarea votcii cu apă de izvor.

“Borhotul se duce la pălincie și se pune în cazane de joasă presiune, ce lucrează până la trei atmosfere. Cazanele tradiționale, în care au făcut pălincă moșii și strămoșii noștri, sunt cazane din cupru de industrie alimentară. Sunt și cazane făcute de romi căldărari, din cupru industrial. E tot cupru, dar nu are pălinca același gust, pentru că apare fenomenul de cocleală. Cazanele sunt de diferite dimensiuni, în general între 300 și 600 de litri ca volum de borhot ce încape în ele. Prin fierberea borhotului rezultă votca, numită pe la noi fățală sau tislutaș. Prima votcă ce curge are circa 50 de grade, ce rămâne până la final cu o tărie alcoolică medie. Dintr-un cazan de 280-300 de litri rezultă între 80-100 de litri de votcă. Votca se oprește în momentul în care nu mai arde. Ea se toarnă pe clopotul de la căldare, îi dăm o feștilă de flacără și dacă arde o mai lăsăm. În plus, în vasul în care curge se vede că se formează un fel de peliculă asemănătoare uleiului”, descrie Ambruș prima etapă de distilare a pălincii.

Etapa a doua este cea de prelucrarea a votcii. Căldările în care se pune votca sunt între 200 și 300 de litri. Acestea se fierb la foc de lemne, la început un foc mai accelerat, până începe pălinca să curgă. Mai apoi focul trebuie domolit și întețit din nou, la final, când în căldare mai este doar puțină votcă și aburii ies mai greu către instalația de răcire. Prima dată curge razalăul, respectiv alcool de 96 de grade, ce nu se amestecă de regulă cu pălinca, pentru că băutura nu va mai fi una de calitate.

“La o căldare de 300 de litri, avem între unu și doi litri de razalău. El dacă e lăsat în pălincă, ea devine ‘aspră’. Se simte că te arde pe gât. Razalăul se îndepărtează de obicei și e folosit de oameni pentru frecții, pentru comprese, în scop medical. După aceea se lasă pălinca să curgă. Când ajungem pe la jumătate din cantitatea finală e ‘curva pălincii’, adică pălinca e foarte dulce și bună. Către final, prin degustare, ne dăm seama când e prea ‘slabă’ și procesul trebuie întrerupt. Se îndepărtează vasul cu pălincă și în continuare curge ‘coada’ pălincii. La final, când se încheie procesul, pălinca se pregătește cu apă. Prepararea e făcută de breiner. El aduce un ciubăr de lemn și apă de izvor. Apa trebuie să fie plată, slab alcalină, ce nu are o concentrație mare de calciu. Nu e bună apa de la orice fântână. Dacă apa nu e bună, când se amestecă, pălinca se albește, devine lăptoasă. Brenerul are o cană de un litru și un pahar. Pun pălinca în cană, o amestecă bine și barbotează în ea un pahar cu apă. Repetă mai apoi procesul până când pălinca nu mai primește apă. Ea spune singură că nu mai ia apă. Câte pahare de apă au intrat în cană, atâția litri trebuie adăugați în căldarea mare. De regulă, la noi pălinca se face la 52 de grade alcoolice. Pălinca, atunci când e gata, nu trebuie să facă gura pungă, nu trebuie să ne ardă la buze, nu avem voie să simțim în gât. Ea trebuie să alunece frumos, să fie calmă, molcomă, s-o simțim în stomac și în vârful degetelor de la picioare. Asta e pălinca!”, subliniază bărbatul.

Pentru heteș și pentru breiner, proprietarul prunelor le aduce mâncare gătită acasă sau unii duc să facă acolo ceea ce au la îndemână: o clisă friptă cu cartofi copți în jar, o ceapă coaptă în spuză, o găină, o gâscă, o carne de porc. Oamenii care lucrează la pălincie se plătesc de regulă în natură, în pălincă. Mai există uiumul căldării, tot în pălincă, ce merge la proprietarul cazanului. El este de 10% din producție.

Și mai există un secret al pălincii de calitate: lemnul ce se arde pentru fierberea prunelor și a tistulașului. Lemnele trebuie să fie uscate. E bun lemnul de răchită, de salcie, de plop, prun sau, dacă oamenii ar igieniza pădurea și ar strânge toate crengile uscate din pădure, chiar și acestea ar fi foarte bune la pălincă.

De toate are pălinca din Ardeal, începând cu aroma deosebită, tărie și, dacă e de calitate, mărgele atunci când o pui în pahar. Totuși, îi lipsește un lucru foarte important. Promovarea la nivel național și internațional ce ar putea transforma această băutură tradițională într-un adevărat brand.

“Ar putea să devină un brand pentru județ, pentru Ardeal în special, și este mare păcat că autoritățile noastre, statul român, nu se implică. Eu, ca mic producător local, nu pot comercializa pălinca fără antrepozit fiscal. Când mi-am făcut antrepozit, trebuie să merg la Finanțe să plătesc acciza. Asta depășește capacitatea noastră financiară. Ar trebui ca cineva cu putere financiară facă un astfel de antrepozit, să preia pălinca de la proprietarii de cazane, de la producătorii individuali, să le-o plătească la un preț rezonabil și corect, după care să o valorifice. Scoțienii, englezii, americanii fac acest lucru. Pe mine, ca român, ca ardelean, mă doare și mă deranjează că pălinca nu este un brand național și mă deranjează că autoritățile noastre locale, județene, naționale nu se implică deloc. Asta este durerea noastră. Degeaba mergem la târguri în Germania cu pălincă și ea este apreciază acolo, pentru că în momentul în care neamțul merge în supermarket să o cumpere, ea nu există pe raft”, conchide Ambruș Ană.

Până la marii investitori, primul din Sălaj care “a luat taurul de coarne” și a înființat un antrepozit fiscal este Vasile Aciu, ce comercializează deja ‘Aciu — Pălincă de Zalău’, o băutură produsă în localitatea Bocșița. Pălinca se vinde la trei gramaje — 200, 500 și 700 de mililitri, cu prețuri cuprinse între 49 de lei și 119 lei, putând fi achiziționată și on-line, de pe site-ul special creat pentru acest produs.

“Nu departe de Guruslău, locul unde Mihai Viteazul a avut ultima bătălie victorioasă în anul 1601, se află satul Bocșița, la doar 23 km de Zalău. Aici ajungi străbătând un drum de țară ce șerpuiește printre dealurile acoperite cu livezi, printre păduri sau prin pajiști de un pitoresc liniștitor. La Bocșița, ca în mai toate satele sălăjene, exista o pălincie, un loc unde în fiecare toamnă sătenii produceau în mod tradițional pălincă. Acum, aici a fost înființat primul antrepozit fiscal din Sălaj, unde se produce Pălinca de Zalău. Vasile Aciu a moștenit îndeletnicirea de la familie, care înainte de 1989 deținea și producea renumita Pălincă de Zalău, după o metodă tradițională de aproape 500 de ani”, se arată pe site-ul producătorului.

Potrivit producătorului, băutura se regăsește și în magazinele duty-free din toate aeroporturile românești, deocamdată doar în varianta de pălincă de prune. Pentru viitor, acesta intenționează să producă și pălincă de gutui, cireșe sau pere.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Georgiana Tănăsescu)

Etichete:
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email
  • Before the glory that was Greece and Rome, even before the first cities of Mesopotamia or temples along the Nile, there lived in the Lower Danube Valley ( Romania ) and the Balkan foothills people who were ahead of their time in art, technology and long-distance trade.

Rumyana Kostadinova Ivanova and Marius Amarie

LIVING SPACE Artifacts from the Lower Danube Valley and the Balkan foothills are presented in an exhibition, “The Lost World of Old Europe,” at New York University’s Institute for the Study of the Ancient World. More Photos »

RSS Feed

Marius Amarie

WOMEN IN SOCIETY A fired clay Cucuteni figurine, from 4050-3900 B.C.More Photos >

For 1,500 years, starting earlier than 5000 B.C., they farmed and built sizable towns, a few with as many as 2,000 dwellings. They mastered large-scale copper smelting, the new technology of the age. Their graves held an impressive array of exquisite headdresses and necklaces and, in one cemetery, the earliest major assemblage of gold artifacts to be found anywhere in the world.

The striking designs of their pottery speak of the refinement of the culture’s visual language. Until recent discoveries, the most intriguing artifacts were the ubiquitous terracotta “goddess” figurines, originally interpreted as evidence of the spiritual and political power of women in society.

New research, archaeologists and historians say, has broadened understanding of this long overlooked culture, which seemed to have approached the threshold of “civilization” status. Writing had yet to be invented, and so no one knows what the people called themselves. To some scholars, the people and the region are simply Old Europe.

The little-known culture is being rescued from obscurity in an exhibition, “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C.,” which opened last month at the Institute for the Study of the Ancient World at New York University. More than 250 artifacts from museums in Bulgaria, Moldova and Romania are on display for the first time in the United States. The show will run through April 25.

At its peak, around 4500 B.C., said David W. Anthony, the exhibition’s guest curator, “Old Europe was among the most sophisticated and technologically advanced places in the world” and was developing “many of the political, technological and ideological signs of civilization.”

Dr. Anthony is a professor of anthropology at Hartwick College in Oneonta, N.Y., and author of “The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World.” Historians suggest that the arrival in southeastern Europe of people from the steppes may have contributed to the collapse of the Old Europe culture by 3500 B.C.

At the exhibition preview, Roger S. Bagnall, director of the institute, confessed that until now “a great many archaeologists had not heard of these Old Europe cultures.” Admiring the colorful ceramics, Dr. Bagnall, a specialist in Egyptian archaeology, remarked that at the time “Egyptians were certainly not making pottery like this.”

A show catalog, published by Princeton University Press, is the first compendium in English of research on Old Europe discoveries. The book, edited by Dr. Anthony, with Jennifer Y. Chi, the institute’s associate director for exhibitions, includes essays by experts from Britain, France, Germany, the United States and the countries where the culture existed.

Dr. Chi said the exhibition reflected the institute’s interest in studying the relationships of well-known cultures and the “underappreciated ones.”

Although excavations over the last century uncovered traces of ancient settlements and the goddess figurines, it was not until local archaeologists in 1972 discovered a large fifth-millennium B.C. cemetery at Varna, Bulgaria, that they began to suspect these were not poor people living in unstructured egalitarian societies. Even then, confined in cold war isolation behind the Iron Curtain, Bulgarians and Romanians were unable to spread their knowledge to the West.

The story now emerging is of pioneer farmers after about 6200 B.C. moving north into Old Europe from Greece and Macedonia, bringing wheat and barley seeds and domesticated cattle and sheep. They established colonies along the Black Sea and in the river plains and hills, and these evolved into related but somewhat distinct cultures, archaeologists have learned. The settlements maintained close contact through networks of trade in copper and gold and also shared patterns of ceramics.

The Spondylus shell from the Aegean Sea was a special item of trade. Perhaps the shells, used in pendants and bracelets, were symbols of their Aegean ancestors. Other scholars view such long-distance acquisitions as being motivated in part by ideology in which goods are not commodities in the modern sense but rather “valuables,” symbols of status and recognition.

Noting the diffusion of these shells at this time, Michel Louis Seferiades, an anthropologist at the National Center for Scientific Research in France, suspects “the objects were part of a halo of mysteries, an ensemble of beliefs and myths.”

In any event, Dr. Seferiades wrote in the exhibition catalog that the prevalence of the shells suggested the culture had links to “a network of access routes and a social framework of elaborate exchange systems — including bartering, gift exchange and reciprocity.”

Over a wide area of what is now Bulgaria and Romania, the people settled into villages of single- and multiroom houses crowded inside palisades. The houses, some with two stories, were framed in wood with clay-plaster walls and beaten-earth floors. For some reason, the people liked making fired clay models of multilevel dwellings, examples of which are exhibited.

A few towns of the Cucuteni people, a later and apparently robust culture in the north of Old Europe, grew to more than 800 acres, which archaeologists consider larger than any other known human settlements at the time. But excavations have yet to turn up definitive evidence of palaces, temples or large civic buildings. Archaeologists concluded that rituals of belief seemed to be practiced in the homes, where cultic artifacts have been found.

The household pottery decorated in diverse, complex styles suggested the practice of elaborate at-home dining rituals. Huge serving bowls on stands were typical of the culture’s “socializing of food presentation,” Dr. Chi said.

At first, the absence of elite architecture led scholars to assume that Old Europe had little or no hierarchical power structure. This was dispelled by the graves in the Varna cemetery. For two decades after 1972, archaeologists found 310 graves dated to about 4500 B.C. Dr. Anthony said this was “the best evidence for the existence of a clearly distinct upper social and political rank.”

Vladimir Slavchev, a curator at the Varna Regional Museum of History, said the “richness and variety of the Varna grave gifts was a surprise,” even to the Bulgarian archaeologist Ivan Ivanov, who directed the discoveries. “Varna is the oldest cemetery yet found where humans were buried with golden ornaments,” Dr. Slavchev said.

More than 3,000 pieces of gold were found in 62 of the graves, along with copper weapons and tools, and ornaments, necklaces and bracelets of the prized Aegean shells. “The concentration of imported prestige objects in a distinct minority of graves suggest that institutionalized higher ranks did exist,” exhibition curators noted in a text panel accompanying the Varna gold.

Yet it is puzzling that the elite seemed not to indulge in private lives of excess. “The people who donned gold costumes for public events while they were alive,” Dr. Anthony wrote, “went home to fairly ordinary houses.”

Copper, not gold, may have been the main source of Old Europe’s economic success, Dr. Anthony said. As copper smelting developed about 5400 B.C., the Old Europe cultures tapped abundant ores in Bulgaria and what is now Serbia and learned the high-heat technique of extracting pure metallic copper.

Smelted copper, cast as axes, hammered into knife blades and coiled in bracelets, became valuable exports. Old Europe copper pieces have been found in graves along the Volga River, 1,200 miles east of Bulgaria. Archaeologists have recovered more than five tons of pieces from Old Europe sites.

An entire gallery is devoted to the figurines, the more familiar and provocative of the culture’s treasures. They have been found in virtually every Old Europe culture and in several contexts: in graves, house shrines and other possibly “religious spaces.”

One of the best known is the fired clay figure of a seated man, his shoulders bent and hands to his face in apparent contemplation. Called the “Thinker,” the piece and a comparable female figurine were found in a cemetery of the Hamangia culture, in Romania. Were they thinking, or mourning?

Many of the figurines represent women in stylized abstraction, with truncated or elongated bodies and heaping breasts and expansive hips. The explicit sexuality of these figurines invites interpretations relating to earthly and human fertility.

An arresting set of 21 small female figurines, seated in a circle, was found at a pre-Cucuteni village site in northeastern Romania. “It is not difficult to imagine,” said Douglass W. Bailey of San Francisco State University, the Old Europe people “arranging sets of seated figurines into one or several groups of miniature activities, perhaps with the smaller figurines at the feet or even on the laps of the larger, seated ones.”

Others imagined the figurines as the “Council of Goddesses.” In her influential books three decades ago, Marija Gimbutas, an anthropologist at the University of California, Los Angeles, offered these and other so-called Venus figurines as representatives of divinities in cults to a Mother Goddess that reigned in prehistoric Europe.

Although the late Dr. Gimbutas still has an ardent following, many scholars hew to more conservative, nondivine explanations. The power of the objects, Dr. Bailey said, was not in any specific reference to the divine, but in “a shared understanding of group identity.”

As Dr. Bailey wrote in the exhibition catalog, the figurines should perhaps be defined only in terms of their actual appearance: miniature, representational depictions of the human form. He thus “assumed (as is justified by our knowledge of human evolution) that the ability to make, use and understand symbolic objects such as figurines is an ability that is shared by all modern humans and thus is a capability that connects you, me, Neolithic men, women and children, and the Paleolithic painters in caves.”

Or else the “Thinker,” for instance, is the image of you, me, the archaeologists and historians confronted and perplexed by a “lost” culture in southeastern Europe that had quite a go with life back before a single word was written or a wheel turned.

Published: November 30, 20097
Sources: New York Times
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

"Zona NEMURIRII" descoperită într-o staţiune montană din România. "Apa este atât de curată încât nu are NICIO BACTERIE. E unic pe Glob" 442

O ciudăţenie des­pre care se vor­beşte mult în zona Bu­cegilor sunt porta­lurile. Au fost destule cazuri în care turişti aflaţi în Valea Urlă­to­rii au declarat că au în­tâlnit oameni com­plet dezorientaţi, care fie nu ştiau deloc un­de se află, fie credeau că se află în alte lo­curi. Buşteniul e plin de poveşti despre e­xis­tenţa unor porta­luri care leagă Valea Urlătorii de Valea Albă sau de Valea Cer­­bului.

Alte apariţii şi por­taluri au fost ra­por­tate în zona cu­nos­cută sub denumi­rea de Fisura Albas­tră. Vârful Caraiman şi Vârful Coştila nu sunt unite, în­tre ele existând această vale strâmtă, care este cu­noscută pentru fenomenele paranormale care se petrec în ea. Dar, probabil, unul dintre cele mai periculoase fenomene paranormale din zona Bucegilor este căra­rea ireală.

Dacă se merge pe Valea Comorii şi se urcă pe Jepii Mici, se poa­te ajunge în zona unde se petrece un alt fenomen ciudat. Este vorba de o că­ra­re care nu există în realitate, dar care, uneori, în anumite condiţii, se for­mea­ză apărând paralel cu cărarea adevă­ra­tă. Această cărare ire­ală este mică, ea măsurând în jur de aproximativ 20 de centimetri, şi toţi cei care părăsesc căra­rea adevărată şi a­jung să meargă pe cea ireală mor sau dispar pentru tot­deauna.

Pe vârfurile Bu­ce­gilor au fost în­re­gistrate nivele mari ale radiaţiilor care nu au putut fi expli­cate. În par­tea de est a masivului Bucegi, se află zona numită Şap­te Izvoare.

În urma cercetărilor făcute pe probe de apă recoltate de aici, s-a dovedit că încărcătura de bacterii este zero, lucru unic pe glob. Lo­cul se numeşte “Zona nemuririi”, iar legendele vorbesc despre un sistem de tuneluri subterane, care circulă pe sub munţi. Cine să creadă că un loc turistic aşa de popular ca Buşteniul e, totodată, aşa de… pa­ra­normal.

DE O.P.

sursa: antena 3

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Echipa feminină de spadă a României, alcătuită din Simona Gherman, Ana Maria Brânză, Simona Pop și Amalia Tătăran, a cucerit medalia de bronz în concursul de Cupă Mondială de la Barcelona.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Duminică, România a învins Rusia cu 33-32 și s-a clasat pe locul 3.

România a învins în optimile de finală echipa Israelului, cu 43-35, în sferturile de finală a trecut de China, cu 35-31, iar în semifinale a fost învinsă de Suedia, 45-33.

AGERPRES (AS/editor: Vlad Constantinescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Ziua mondială de luptă împotriva leprei se marchează anual, în întreaga lume, în ultima duminică a lunii ianuarie, anul acesta la 25 ianuarie. Ea a fost inițiată în 1954 de către filantropul și scriitorul francez, Raoul Follereau, fiind percepută ca o modalitate de a crește gradul de cunoaștere, la nivel mondial, al acestei boli mortale, dar și pentru a atrage atenția asupra faptului că boala poate fi prevenită, tratată și vindecată.

bb0ab553-2464-4312-a683-83977abd669a

Foto: (c) ePedro Mera/XINHUA ARHIVĂ

Lepra este una dintre cele mai vechi boli cunoscute de omenire.

Lepra este o boală care face aproximativ 2 000 de victime în fiecare zi în lume (sau 600 000 pe an). Follereau a fost promotorul unei serii de inițiative menite să înfrângă această boală, precum și fenomenul de marginalizare a celor infestați. A ținut peste 1 200 de conferințe în diferite țări ale lumii, a strâns fonduri și a fondat, în Franța, Institutul Național pentru Tratamentul Leprei. A murit la Paris, la 6 decembrie 1977.

Medicul norvegian Henrik Gerhard Armauer Hansen (1841-1912) a spulberat convingerea că această boală ar fi ereditară. El a demonstrat cauza bacteriană a bolii.

În această zi, organizații guvernamentale și organizații non-guvernamentale (ONG-uri) organizează evenimente de informare publică, în care sunt prezentate măsurile ce trebuie aplicate pentru a preveni răspândirea bolii. Medicii și alți specialiști din domeniul medical participă la evenimentele publice prezentând simptomele specifice după care poate fi recunoscută această boală.

Diverse instituții organizează, de asemenea, mitinguri și maratoane pentru a strânge fonduri ce vor fi folosite în cercetarea și furnizarea de tratament și reabilitare a celor care suferă de această boală. În plus, seminarii și ateliere de lucru sunt organizate în întreaga lume pentru a aborda problemele cu care se confruntă pacienții și pentru a găsi modalități de a reduce stigmatizarea socială față de cei care se confruntă cu boala.

Marcarea Zilei mondiale de luptă împotriva leprei coincide cu omagierea celui care a fost Mahatma Gandhi (1869-1948), care în timpul vieții sale, a depus eforturi pentru a îmbunătății condițiile de viață a persoanelor afectate de lepră.

Organizația Mondială a Sănătății a făcut eforturi mari pentru eradicarea leprei. În 1981, OMS a declarat război total leprei, cerând medicilor să-i trateze pe cei infestați prin așa-numitul tratament “multidrug”, adică prin administrarea, în paralel, a mai multor medicamente. La vremea când OMS a luat aceste măsuri, statisticile erau alarmante, în Anglia fiind înregistrați 122 de bolnavi, în Franța 1 800, în Italia 517, în Olanda 600, iar în Statele Unite ale Americii peste două sute.

Proiectul OMS a dat rezultate neașteptate și, în decurs de 20 de ani, numărul îmbolnăvirilor a scăzut simțitor. În Europa, conform datelor OMS, îmbolnăvirile leprozice au fost eradicate.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu; editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva