Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Lintea (Lens culinaris) este o plantă anuală leguminoasă, originară din Asia Centrală, ale cărei semințe sunt comestibile. A fost una dintre primele plante cultivate de om pentru a fi utilizată în alimentație.

Semințele de linte sunt în general numai câte două în fiecare păstaie. Există mai multe varietăți de linte, ale căror semințe diferă atât din punctul de vedere al culorii (portocaliu, roșu, verde, verde închis, maro) cât și al dimensiunii și al timpului de fierbere.

Cele mai indicate sortimente pentru alimentație sunt lintea verde și cea roșie, care își păstrează cel mai bine forma și proprietățile în urma fierberii. Cu un gust fin, asemănător celui de nucă, lintea verde este cea mai răspândită. În schimb, lintea roșie este cel mai rar sortiment.

Linte Rosie
Foto: (c) SILVIU MATEI / AGERPRES ARHIVĂ

Cu un conținut ridicat de fibre, fier, magneziu, fosfor, proteină și un procent foarte scăzut de grăsimi, lintea are proprietăți nutritive valoroase. Se remarcă în special prin vitaminele din grupul B (B1, B2, B3, B5, B6 si B9) dar conține și vitaminele A, C, E, K, cupru, carbohidrați, calciu, seleniu, zinc, acizi grași Omega 3 și Omega 6. Ea nu conține colesterol, aduce un aport caloric de aproximativ 110-160 kcal/100g, în funcție de varietatea preparată și modul de preparare.

Semințele de linte sunt o opțiune alimentară preferată de vegetarieni și populațiile cu tradiție vegetariană. Datorită timpului de fierbere redus, lintea este o excelentă alternativă la fasole, în preparate pasate, în supă, în asociație cu orez, carne și legume.

Linte Neagră
Foto: (c) SILVIU MATEI / AGERPRES ARHIVĂ

Toate componentele acestei plante — rădăcina albă, tulpina cu frunze, florile și semințele sunt utilizate în medicina chineză.

Lintea este o sursă importantă de antioxidanți, compușii care apără celulele organismului de acțiunea nocivă a radicalilor liberi, răspunzători de apariția afecțiunilor cardiovasculare, a anumitor tipuri de cancer și a altor boli asociate îmbătrânirii.

Fibrele solubile pot contribui la prevenirea bolilor cardiovasculare, prin acțiunea de normalizare a nivelului de colesterol din sânge. Tot fibrele solubile pot ajuta la un control mai bun al diabetului de tip 2, prin încetinirea asimilării glucozei din alimente. La rândul lor, fibrele insolubile sunt eficiente în combaterea constipației. Consumul de linte previne tulburările digestive și sindromul de colon iritabil.

Contribuția adusă de linte la sănătatea inimii nu constă doar în fibre, dar și în cantități semnificative de acid folic și magneziu. Atunci când avem suficient magneziu în corp, venele și arterele respiră “relaxate”.

Joacă un rol vital în menținerea sănătății oaselor și a dinților și contribuie la dezvoltarea și regenerarea țesuturilor, la stabilizarea pH-ului sangvin. Fierul pe care-l conține lintea este esențial pentru transportul oxigenului în organism și pentru formarea globulelor roșii în sânge. Zincul intră în reacțiile imunitare și accelerează cicatrizarea rănilor. Magneziul intră în acțiunile enzimatice și întărește sistemul imunitar. Crește rezistența fizică la efort și reprezintă o sursă de energie pentru organism. Este recomandată pentru combaterea insomniei și în tratamentul post-operatoriu

S-a demonstrat științific că încetinește progresia bolii Alzheimer, ajută la dezvoltarea memoriei și la creșterea capacității de atenție și memorare. Prin consumul de linte putem combate anemia și putem trece cu bine peste momentele de oboseală și stres.

Lintea este valoroasă în curele de slăbire: deși are un conținut caloric mic, oferă o senzație de sațietate de lungă durată prin fibre și proteine. Ea oferă organismului nutrienții, vitaminele și mineralele necesare unei funcționari optime.

Nu există contraindicații serioase pentru linte, însă este indicat ca dieta să nu se bazeze excesiv pe consumul acestei legume, pentru a nu se solicita prea mult aparatul digestiv. Totuși, în caz de indigestie, obezitate, cistita, guta, este recomandat să se evite consumul de linte.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Rezoluția respinge orice negare a Holocaustului și încurajează statele membre ale Adunării Generale ONU să transmită viitoarelor generații lecția genocidului, pentru ca această pagină neagră a istoriei să nu se mai repete. Astfel, se recomandă dezvoltarea de programe educaționale pentru a încerca să se prevină viitoare acte de genocid.

Alegerea zilei de 27 ianuarie este legată de eliberarea lagărului de la Auschwitz-Birkenau din Polonia. În anul 1945, supraviețuitorii lagărului au fost eliberați în după-amiaza zilei de 27 ianuarie. În 2015 se împlinesc 70 de ani de la eliberarea prizonierilor din lagărul de la Auschwitz-Birkenau.

Ziua Internațională a Holocaustului a fost comemorată, începând cu anul 2006, în numeroase țări din întreaga lume. Cu acest prilej, sunt aduse omagii, se aprind lumânări și au loc marșuri ale durerii, în memoria celor care au suferit și au murit în timpul Holocaustului.

În acest an, la București, Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului este marcată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” printr-o serie de evenimente, desfășurate în perioada 27-29 ianuarie.

Marți, 27 ianuarie, în Studioul Horia Bernea al Muzeul Țăranului Român va avea loc deschiderea oficială a Festivalului de film pe tema Holocaustului organizat cu sprijinul Ambasadei Statelor Unite ale Americii.

Miercuri, 28 ianuarie, la Lauder-Reut Educational Complex, va fi lansată cartea pentru copii “Bunica-fetiță și povestea ei” de Suzana Raweh și Dafna Schoenwald și a piesei de teatru cu păpuși cu același nume.

Biblioteca Națională a României va găzdui pe 28 ianuarie sesiunea “Ziua Internațională a Victimelor Holocaustului”, organizată de Ambasada Statelor Unite ale Americii în parteneriat cu Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, la care vor participa elevi ai Colegiului “Ion Creangă”.

De asemenea, Ministerul Afacerilor Externe organizează marți, 27 ianuarie, în cooperare cu Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România ”Elie Wiesel”, un eveniment de marcare a Zilei internaționale de comemorare a Holocaustului. Acțiunea are loc în contextul preluării de către România, în anul 2016, a președinției Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului (IHRA).

AGERPRES/ (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA

Potrivit unui comunicat transmis AGERPRES, evenimentul se va desfășura în parteneriat cu Teatrul Național Bruxelles, în cadrul proiectului European “Cities on stage”, derulat cu fonduri europene din programul Cultura al UE (2011-2016).

“Cu o poetică proprie și o voce regizoral-dramaturgică puternică în peisajul autohton, Gianina Cărbunariu a conceput spectacolul Solitaritate pornind de la realitatea concretă a României contemporane. Cele cinci tablouri care se succed pe scenă surprind instantanee dintr-o țară în permanentă tranziție, captivă între un trecut neînțeles și un viitor incert sau idealizat”, menționează sursa citată.

Potrivit Institutului Cultural Român (ICR), spectacolul “Solitaritate” a fost prezentat, la început de an, cu sprijinul ICR, și la un alt importante teatru european — Teatro de la Abadia din Madrid unde au avut loc două spectacole, în 23 și 24 ianuarie.

“Solitaritate” a fost prezentat la Madrid cu supratitrare în engleză și spaniolă, iar la Bruxelles în limba română, cu supratitrare în limbile engleză și franceză.

Spectacolul “Solitaritate” a fost prezentat în secțiunea oficială a Festivalului de la Avignon din 2014, fiind nominalizat de presa de specialitate ca unul dintre spectacolele emblematice ale ediției 2014, care a celebrat democrația și diversitatea.

Decorul spectacolului este creat de Andu Dumitrescu, coregrafia este semnată de Florin Fieroiu; muzica de Bogdan Burlăcianu; costumele de Andrei Dinu. Din distribuție fac parte actorii Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coșuleț, Diana Fufezan.

Considerată de critica de specialitate drept “copilul teribil al dramaturgiei contemporane românești”, Gianina Cărbunariu și-a început studiile dramatice în 1999, la Universitatea Națională de Teatru și Film “I.L. Caragiale”, București, unde a continuat un Masterat în Scriere Dramatică (2006).

Este membru fondator al grupului dramAcum, o platformă pentru dezvoltarea și promovarea dramaturgiei românești.

Piesele sale Stop the Tempo (2003) și mady-baby.edu/Kebab (2004), pe care le-a montat la Teatrul LUNI de la Green Hours și la Teatrul Foarte Mic, au fost traduse, publicate și montate în Germania, Franța, Irlanda, Polonia, Marea Britanie și Italia.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Fotografii: (c) Gheorghe PIETRAR/AGERPRES

Dacă pentru mulți creșterea găinilor nu înseamnă mare lucru, pentru Iosif Barazsu înseamnă relaxare și satisfacție, mai ales după ce a câștigat respectul și recunoașterea colegilor de breaslă. Deși termenul de “găinar” a căpătat în ultimii ani mai mult un sens peiorativ, crescătorii de găini îl mai folosesc, nu de puține ori pentru a face glume.

Iosif Barazsu a început să crească porumbei de mic, a avut fel de fel de rase, iar în urmă cu câțiva ani a cumpărat o găină rasa orpington pentru a-i face o surpriză soției sale, și anume să-i poată oferi pentru gătit ouă provenite de la această găină cu totul specială, impozantă și colorată. Și după ce porumbeii i-au fost furați de uliu de pe casă, s-a horărât să se axeze pe păsări ce pot fi închise.

“M-am dus la o piață în Satu Mare, am văzut un orpington și am zis să cumpăr la nevastă să aibă ouă. Nevasta mea acuma cumpără ouă de la magazin, nu-i mai dau ouă pentru că un ou de orpington e undeva între doi și trei euro. Le pun la incubat, scot pui, sau le vând în Turcia, Ucraina, pe unde se poate”, a mărturisit Iosif.

De-a lungul anilor a construit în curtea casei sale din centrul comunei Odoreu o mini fermă în adevăratul sens al cuvântului. Fiecare familie de găini are spațiul său, cu propria ieșire în curte pentru zilele în care sunt lăsate libere. Acum deține 80 de găini orpington din 10 culori: roșu, porțelan, lavanda, alb, galben, galben-negru, albastru, negru, kennfarbig (cu mai multe colori) și argintiu. Rasa este originară din Anglia, dar s-a dezvoltat mai mult în Germania. După cum știe el, în România nu mai există o fermă de dimensiunea celei pe care o deține.

“Lucrez undeva la două ore pe zi, dimineața și seara. Trebuie să stau printre ele pentru că necesită foarte multă atenție. Se îmbolnăvesc și dacă nu le observ la timp, mor. Am fost la expoziția națională cu o găină galbenă, i-am dat tratamente, injecții și nu am mai putut s-o salvez, a murit. Pasărea valora cam 100 de euro, dar îmi pare rău nu de valoarea ei, ci de ea, că mi-a fost cea mai dragă, cea mai frumoasă”, a mai mărturisit Iosif.

Munca de ani de zile a fost recompensată cu zeci de diplome, în ultimii trei ani fiind campion național la orpington galben. Deocamdată nu are adversar. “Găina campioană națională a României valorează între 200 și 250 de euro, restul cam la 100 de euro, dar și 100 de lei, depinde de varietatea de culori și cum s-a dezvoltat în 6-7 luni , cât ajunge la maturitate. Am undeva la 50 de cupe, dar cele mai valoroase sunt 12, ale campionilor naționali pe care i-am avut, la orpington galben, alb, galben-negru, argintiu”, a spus Iosif.

Cele mai mari probleme pentru crescători sunt bolile, dar și lipsa unor specialiști în domeniu. Cum nu există veterinari specializați pe multiplele boli ale găinilor, Iosif s-a specializat singur. A citit foarte mult despre boli, iar acum le aplică singur tratamentul, inclusiv injecțiile. “Eu le fac tratamentul. Medicii se orientează mai mult pe câini, pisici, nu-i interesează găinile mele.

Foarte mulți care încep cu lucrurile astea ‘falimentează’ în primul an din cauză că li se îmbolnăvesc. Merg la medic, medicul le dă un tratament, vinde ce are pe raft. De multe ori nu are niciun rost să dai medicamentația în apă cum se practică, dacă nu injectezi găina, se duce în două zile. Cea mai răspândită boală este micoplasmoza, începe să tușească și se sufocă din cauza traheitei. Găinile se îmbolnăvesc repede. Când începe să plouă, încep să se îmbolnăvească și au probleme”, a mai adăugat acesta.

Încet-încet, pasiunea sa s-a transformat în afacere, el reușind să scoată și profit. Desigur, nu crește păsări doar pentru bani, dar nu trebuie neglijat nici acest aspect, mai ales când ai o minifermă de întreținut. “Iese și profit. Păsările trebuie duse la o expoziție națională și abia atunci poți să vorbești de o afacere, dar până atunci nu. Când ieși campion național la orpington, toată România și zona de aici, Ucraina, Ungaria, Rusia, vrea de la tine ouă și pui. Atunci merită, pentru că săptămânal poți să vinzi 200 de ouă. Dacă îl dai la doi euro înseamnă 400 de euro pe săptămână. Asta ține doar trei luni, în februarie, martie și aprilie. În iunie nu mai vrea nimeni pentru că nu mai cresc puii pentru expozițiile din decembrie”, a mai spus Iosif.

După ce ani de zile a fost numărul unu pe plan național, Iosif are acum planuri mai mărețe. Va participa la competiția europeană de orpington, cu mari speranțe de a obține și aici premii. “Anul acesta vreau să merg la expoziție în Franța, la expoziția europeană. Majoritatea păsărilor mele fiind de la campionii europeni, am speranțe. Eu le-am cumpărat și le-am dezvoltat aici cu ce am avut, le-am încrucișat. De trei ani la galben eu sunt campion național în România”, a mai povestit Iosif.

Găinile orpington nu au nevoie de mâncare specială, doar până la trei luni trebuie să mănânce furaje, după care trec pe porumb, grâu, orz, ovăz, floarea soarelui.

În vreme ce majoritatea populației se uită la ele ca la niște păsări, crescătorii le analizează comportamentul și fac comparații cu al oamenilor. Astfel, Iosif a ajuns la concluzia că animalele nu sunt doar niște animale, prin urmare nici găinile lui nu sunt doar niște păsări. “Eu lucrez în construcții și îmi place când vin acasă să le las în curte, mă pun pe balansoar și mă uit la ele. Îmi place comportamentul lor. Foarte mulți oameni spun că animalele sunt animale, dar nu e adevărat. Dacă stai și te uiți la ele, au comportament ca oamenii.

De exemplu, și între oameni sunt bărbați cărora nu le ajunge doar nevasta lor. Acum noi vorbim de găini. Am cocoș care are patru găini, dar numai pe una o cocoșește și pe celelalte trei le lasă în pace, e rar acest lucru. La celelalte nu o să le fie bune ouăle niciodată. Atunci, găina aia trebuie să o iau, să o pun separat, știu că găina aia o să aibă ouă bune. Neavând alta, cocoșul se mai împerechează și cu altă găină, altfel nu. Sunt păsări foarte fidele”, a povestit acesta.

În plus, nici cocoșii nu se comportă toți la fel, spune fermierul. În opinia lui, găinile se atașează de om și au unele comportamente asemănătoare altor animale. “Eu de cinci ani le tot privesc. Mai sunt cocoși care nu s-ar bate cu niciunul, deși cocoșii se bat. Unii sunt retrași, ca oamenii, nu au treabă cu nimeni. Alții se bat cu toți. Mai sunt cocoși care nu au treabă nici cu alți cocoși, nici cu găinile altora, își văd de găinile lor. Și găinile se atașează de om. De exemplu, am un cocoș de galben și când îl las afară vine la mine ca un cățel, se reazemă de mine și ‘povestește’ cu mine”, a mai spus Iosif.

Cea mai mare satisfacție a crescătorului este atunci când din oul găinii sale iese un campion național, după ce el i-a urmărit atent toate etapele de creștere, de la ghemotocul în puf până la găina de câteva kilograme care primește diplomă. “E o satisfacție când știi că ai oul, îl pui la incubator, iese un pui, un ghemotoc mic, tu îl crești, îl vezi că se dezvoltă, mergi la o expoziție și vezi că ești campionul României. E un lucru frumos”, a povestit Iosif.

Și chiar dacă a reușit să cunoască de aproape secretele găinilor, a discutat cu ceilalți pasionați despre toate detaliile, Iosif spune că nu a putut răspunde unei vechi întrebări care i-a măcinat și pe filozofii antici: “Ce-a fost mai întâi, oul sau găina?”.

AGERPRES / (AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES

“Bâlea Lac este a doua casă, pentru mine. Sunt singura femeie de la această stație. Eu am fost prima și singura femeie care a venit aici.

Se făceau pariuri la început, cât voi rezista… Eu am 21 de ani de când lucrez la Bâlea Lac. Sunt din București, locuiesc în București și fac naveta București — Bâlea Lac. Și îmi place foarte mult. Aș fi putut să mă mut la Institut, în București, dar nu am dorit. (…) Când merg acasă, după două săptămâni, am senzația că toată lumea intră în mine, fiind aglomerat, mai ales dacă merg în centru. Eu nu prea ies în oraș din cauza asta”, a declarat joi, pentru AGERPRES, Elena Stanciu.

Pentru a ajunge la serviciu, de 21 de ani, meteorologul Elena Stanciu face naveta de la București la Bâlea Lac.

O distanță de peste 300 de kilometri, din care, cea mai spectaculoasă porțiune este cea de 3.700 de metri, dintre Cascada Bâlea și Lacul Bâlea.

Pentru a ajunge la serviciu, meteorologii de la Bâlea Lac sunt obligați iarna să parcurgă cu telecabina cei 3.700 de metri, iar dacă aceasta nu poate funcționa din cauza condițiilor meteo extreme, atunci sunt nevoiți să meargă pe jos, cu salvamontiștii, printre brazi, pe lângă o cascadă, înfruntând pericolul de avalanșe.

Întrebată ce spun vecinii ei din București despre faptul că iubește atât de mult Masivul Făgăraș încât e dispusă să facă naveta din Capitală până în inima muntelui, Elena Stanciu recunoaște râzând că, “de multe ori, vecinii spun că sunt un pic nebună, că vin aici, la serviciu, în munți.

Mulți mă întreabă și nu pot să înțeleagă cum stau eu aici, la Bâlea”.

Destinul Elenei Stanciu e legat de acest loc. Pentru a o înțelege trebuie să știi că la Bâlea Lac și-a întâlnit soțul, un sibian din localitatea Porumbacu de Jos. Tot aici, într-o iarnă, a făcut nunta. Și tot iarna, într-un 1 decembrie, în urmă cu 21 de ani, a început să vină la Bâlea Lac, după ce lucrase deja la Institutul Național de Meteorologie, de la București.

Trecerea a fost de la aglomerația Bucureștiului, pantofi cu toc și fustă, la haine de schi, bocanci, rucsac și uneori, lupta pentru supraviețuire în condiții extreme, într-o zonă de o frumusețe rară, dar deosebit de periculoasă dacă te aventurezi pe creste și unde au loc avalanșele cele mai mari din România.

“Prima mea tură aici a fost — am venit pe 1 decembrie, iarna. Nu cunoșteam pe nimeni.

Am urcat de la Cârțișoara, până la Bâlea Cascadă, pe jos. Lucrasem la Institut în București și eram obișnuită să merg la serviciu cu pantofi cu toc și fustă și m-am trezit aici, cu rucsacul în spate. Era pustiu în jurul meu și îți doreai să vezi un om. Am avut noroc și timpul a fost bun, am urcat cu telecabina, până la Bâlea Lac. Nu m-am gândit să renunț. Am ajuns la serviciu, toate bune și frumoase, iar când a trebuit să cobor, am coborât cu telecabina.

Când am ajuns la Bâlea Cascadă, nu era mașină și din nou a trebuit să merg pe jos.

Eu nu știam că trebuie să mergi la cabană, să anunți că pleci pe jos. M-am întâlnit cu un turist și am coborât cu el. (…) Mi-a zis să o luăm pe o scurtătură, prin pădure, că mai fusese, am luat-o cu el, prin pădure. La un moment dat, îmi zice că ne-am rătăcit, că el nu a mai făcut drumul de mult timp. La un moment dat, am ajuns în sat”, povestește Elena despre primele ei zile ca meteorolog la Bâlea Lac.

Ea spune că și-a dorit foarte mult să lucreze într-o stație meteo de munte. A avut de ales între stația din stațiunea Păltiniș (județul Sibiu), un loc fără avalanșe și zăpezi record, mult mai populat, mai aproape de Sibiu, unde ajungi ușor cu mașina, și Bâlea Lac.

“Nu m-au detașat. Eu am ales să vin la Bâlea Lac. Mi-aș fi dorit să lucrez într-o stație de munte. Singurul loc liber eta la Păltiniș. Pe urmă, m-am dus la Institut. Știți cum sunt părinții…” hai acasă”. Când am venit prima dată la Bâlea, nu ca meteorolog, mi-a plăcut foarte mult zona și peisajul. Mi-au plăcut foarte mult oamenii de munte, care erau altfel. Totul era altfel față de viața din București, unde stăteam. (…) Acum, majoritatea turiștilor care vin aici nu sunt oameni de munte, nu schiază. Vin să viziteze, să bea un ceai și cam atât. Dacă le spui că e risc de avalanșă, să nu urce într-un anume loc, că e pericol, mulți nu te iau în seamă”, explică Elena Stanciu.

Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES
O leagă de Bâlea aproape jumătate din viață. Are 45 de ani și puterea să povestească zâmbind despre toate peripețiile de aici. E clar că nu e un loc obișnuit de muncă. Acum are puterea și râde de întâlnirile cu vulpea și ursul și chiar nostalgia zilelor în care zărea de aproape caprele negre. Singurele care se aud acum și nu prezintă un pericol sunt marmotele. Cel mai mult se teme de turiștii care ignoră sfaturile salvamontiștilor și ale meteorologilor.

“Dacă sunt turiști care nu te ascultă, dar care pleacă, am un pic de teamă, ca nu cumva să se declanșeze o avalanșă, dacă merg în zona cu pericol mare”, spune meteorologul Elena Stanciu.

Ea se numără printre puținii meteorologi din România care fac măsurări nivologice, care măsoară riscul de avalanșă. Elena Stanciu a prins cea mai mare avalanșă de după 1990.

“Am prins avalanșa care a fost în 1997, aici, în martie. Eram de serviciu. A trebuit să coborâm pe jos până la Bâlea Cascadă. Când a fost avalanșa, eram în Cabana Paltinu. A fost cea mai groaznică tură a mea.

A fost dimineața. Atunci venisem din concediul de maternitate, după un an de zile. Pentru că a fost avalanșa, am rămas fără curent, nu aveam căldură. A trebuit să mai stăm trei — patru zile să se liniștească vremea, după avalanșă.

Când am ieșit afară din camera mea, zăpada era până în restaurantul cabanei. Atunci am fost băgați în șomaj tehnic o lună de zile, pentru că nu a fost curent. În urma avalanșei, un turist a scăpat, l-au găsit salvamontiștii, iar pe celălalt, l-au găsit vara, e o placă pusă pe stâncă. A fost cea mai mare avalanșă pe care am prins-o eu, practic, a coborât până jos, dincolo de zona Bâlea Lac.

A fost atunci foarte mare zăpada. A nins foarte mult. (…) După avalanșă, am coborât pe jos, după trei zile. (…). Asta a fost cea mai grea tură a mea din Bâlea Lac”, rememorează Elena.

A fi meteorolog la peste 2.000 de metri altitudine a însemnat în anii trecuți, pentru Elena Stanciu și colegii ei, să se poată descurca și fără curent sau fără telefonul de serviciu. Să nu funcționeze transportul pe cablu și să fie nevoiți să meargă ore în șir, înotând în zăpada care ajunge până la gât. Să își învingă propriile limite. Atât fizice, cât și psihice.

“A mai fost o tură grea, când am stat doar eu cu cabanierul, în cabană, două săptămâni. Nu aveam televizor. Nu existau telefoanele mobile. Aveam curent atunci și transmiteam printr-o stație radio, care se mai defecta. Atunci, am transmis din șase în șase ore, pe telefonul fix, al cabanierului. Nu mergea telecabina. Nu erau turiști. Deci, ajunsesem la un moment dat să dorm cu geamurile deschise, că mă sufocam, aveam senzația că dacă închid geamul nu o să mai plec niciodată din Bâlea. După două săptămâni, începi să vorbești singur în cameră. Cedase și cabanierul în a doua săptămână. Ieșea afară, spărgea gheața și spunea: “Nu mai pot”, relatează Elena.

Nu a fost singura iarnă, pe care femeia meteorolog a prins-o la Bâlea Lac, fiind nevoită să meargă pe jos, ore în șir prin zăpadă, pentru că s-a defectat telecabina și astfel a trebuit să facă drumul lung de peste 3.700 de metri, la peste 2.000 de metri altitudine, până la 1.234 metri, prin pădure, cu rucsacul în spate.

“Am coborât pe jos, eu aveam fata jos, la Cabana Bâlea Cascadă și îmi era dor de ea. Era gheață sub zăpadă. Am coborât cu salvamontiștii… Am avut pantalonii tăiați. Am făcut 12 ore de la Lac până la Cascadă. Două săptămâni, abia mai mergeam. Au fost multe… Când îți aduci aminte acum… tot asta aș face, dacă ar fi să o iau de la capăt. Tot meteorolog, la Bâlea Lac”, spune Elena.

Curajul — fără el, nu reziști, la Bâlea Lac. Elenei i s-a întâmplat chiar să fie o dată în telecabină, când aceasta s-a oprit. Era doar ea și angajatul telecabinei înăuntru, la zeci de metri înălțime, deasupra solului, în bătaia vântului.

“Mi s-a întâmplat să se blocheze și telecabina. Mi-am dat drumul cu sacul, cum e vorba, și am mers pe jos. Am fost sub pilonul doi, unde e mai abrupt. La început, angajatul de la telecabină, mi-a pus hamul. M-a întrebat dacă îmi e frică. Era ceață, bătea vântul.

Am spus:” lasă-mă puțin”. Eram doar eu cu el. (…) Mi-am făcut curaj și am zis la un moment dat să ne dăm drumul, cu sacul, pe acel cablu și am coborât până jos, în siguranță. Chiar mi-a plăcut pe urmă. Aș fi repetat experiența, dar nu s-a mai întâmplat de atunci”, descrie zâmbind, Elena, ziua în care s-a blocat telecabina.

Mai greu de atât e să fii prizonierul vremii, chiar și meteorolog fiind. Înainte să se construiască un sediu pentru meteorologii de la Bâlea Lac, aceștia lucrau într-o cameră a Vilei Paltinu, prima cabană construită în această zonă.

“Am avut perioade când eram nevoită să rămân la serviciu, mai mult decât îți era tura, din cauza condițiilor meteo, nefuncționând telecabina. Colegul care trebuia să te înlocuiască, era jos, la Cascadă, dar nu putea urca până la Lac. Nu aveai unde să îți duci provizii. Îți puneai pâinea să se usuce pe un calorifer electric, o tăiai cubulețe și o mâncai cu ceai fierbinte. Sau îți fierbeai cartofi”, povestește Elena.

“Senzații tari” sunt multe în 21 de ani, ca meteorolog la Bâlea Lac. De Paști, când ceilalți îl așteaptă pe “Iepurașul”, aici, meteorologii, se întâlnesc cu vulpea care vine să le fure ouăle înroșite. Cel mai înfricoșător a fost când Elena a dat nas în nas cu o ursoaică, într-o noapte, în timp ce făcea măsurătorile afară.

“Mi s-a întâmplat să merg să citesc afară, noaptea, cu lanterna, aparatele și acolo m-am întâlnit cu ursoaica. Pe moment, nu am știut ce să fac. M-am întors la cabană. Pe urmă, toată noaptea, am ieșit cu telefonul mobil, l-am pus să cânte muzica. Așa am reușit să fac toate măsurătorilor în timpul acelei nopți”, spune Elena.

Aici, la Bâlea Lac, într-o mare de zăpadă, totul e diferit de munca unui meteorolog dintr-un birou. Aici, dacă nu ești atent o secundă, riști să aluneci și, dacă condițiile meteo sunt vitrege, nu ajungi foarte repede cu un picior rupt, la spital. Și Elena și-a fracturat piciorul la Bâlea Lac și a fost nevoită să stea așa cum el, o săptămână. Și degerăturile fac parte din “riscul” meseriei de meteorolog într-o stație ca asta, de munte.

Și după toate aventurile astea, în 21 de ani, Elena Stanciu, continuă să iubească muntele și meseria de meteorolog. Chiar dacă din oră în oră trebuie să transmită “cum e vremea” la Bâlea. Iar o dată pe săptămână măsoară riscul de avalanșă, afundându-se cât un stat de om în zăpadă.

“Trebuie să îți placă și să ai și puțină nebunie să stai aici. De mică m-a atras meseria asta de meteorolog. Tata a lucrat la Institut și mergeam când eram mică, la adăpost, la căsuțele de porumbei. Întotdeauna m-a atras asta. Am avut perioade în care am stat acasă, mai mult de o lună jumătate și mi-a fost dor de Bâlea. Simțeam nevoia să vin la Bâlea. Nici eu nu pot să îmi explic lucrul acesta”, mărturisește Elena.

Cel mai greu la serviciu, aici, în vârful muntelui, este dorul de familie. “Mi-e dor de copii, în astea două săptămâni. Pentru copii, aș renunța și m-aș muta la București”, susține Elena Stanciu.

Acum, la Bâlea Lac, condițiile de muncă sunt foarte mult îmbunătățite. Aparatura este performantă, iar cei doi meteorologi care sunt pe tură se pot ajuta reciproc.

Foto: (c) Isabela PAULESCU/AGERPRES

“Fiind o stație de munte la peste 2000 metri altitudine, la Bâlea Lac nu se efectuează măsurători și observații pentru toți parametrii întâlniți la o stație obișnuită care-și desfășoară activitatea în condiții normale, iar platforma meteorologică în acest caz are dimensiuni reduse. Parametrii meteorologici măsurați și observați sunt: temperatura aerului, viteza și direcția vântului, umezeala relativă a aerului, precipitații, nebulozitate (acoperire și tipuri nori), vizibilitate, grosimea stratului de zăpadă”, conform Centrului Meteorologic Transilvania Sud.

Din 1992, angajată ca observator meteorolog la stația Bâlea Lac, Elena Stanciu, împreună cu ceilalți colegi ai ei, au prins multe “recorduri” la această stație meteo. Spre exemplu, “cantitatea maximă de precipitații înregistrată la stația Bâlea lac a fost de 236.7 l/mp și s-a înregistrat în intervalul 10-11 iunie 2011, în 24 de ore. Cea mai mare temperatura maximă a fost de +24.8 înregistrată în 24 iulie 2007, iar cea mai scăzută temperatură minimă înregistrată la stația meteorologică Bâlea Lac a fost de—31.7 gr. C în 1 martie 2005. Grosimea maximă anuală a stratului de zăpadă a fost de 388 cm și s-a înregistrat în luna mai a anului 1997”.

Întrebată dacă ar fi să o ia de la capăt ar alege să fie tot meteorolog la Bâlea Lac, Elena Stanciu a răspuns: “Da. Tot asta și tot aici. Nu pot altfel.”

Una din cele mai frumoase experiențe trăite aici e atunci când apare soarele. Într-o “căldare” imensă, o rezervație naturală înconjurată de crestele munților, aici o zi cu soare, fără vânt, este o binecuvântare.

“Spre exemplu, după un viscol de câteva zile, când ai numai ceață, nu vezi nimic și auzi numai vântul, când dau primele raze de soare, parcă ai primi o nouă viață. Vezi totul alb și vezi soarele, parcă ai primi o nouă șansă la viață. (…) Am avut și perioade în care s-a schimbat foarte repede, era frumos afară, senin, în iulie, brusc, în mai puțin de trei ore, a fost lapoviță, s-a schimbat în ninsoare”, afirmă Elena Stanciu.

AGERPRES/(A, AS-autor: Isabela Paulescu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Dar nu sunt doar cruci, sunt o serie de bolovani, unii destul de mari pe care sunt fie semne crestate, fie înscrisuri în latină, fie în slavonă, semn că drumul care pleca din Câineni și mergea către Argeș era de departe una dintre cele mai importante rute comerciale ale Europei.

Atât profesorul Mihai Călinoiu, cât și primarul Ion Sandu din Perișani au afirmat vineri că drumul de tranzit care străbate Țara Loviștei este unul care vine din Evul Mediu timpuriu și mai multe sute de ani a fost de fapt singura legătură în diagonală care traversa această parte de țară, legând Occidentul de Orient.

“Chiar dacă nu este vorba de celebrul drum al mătăsii al antichității, este vorba de acest drum care a fost studiat de mai mulți istorici de la Universitatea București și se poate afirma cu precizie că acest drum are obârșia odată cu primele cruciade ale Apusului. De aceea, probabil, și crucea malteză, simbol creștin care a fost preluat ulterior și de creștinii ortodocși din zonă. Drumul este cel despre care noi, vâlcenii, spunem că este și ruta pe care a ales-o nefericit inspirat regele Carol Robert de Anjou când a fost învins de Basarab I”, spune prof. Mihai Călinoiu.

De altfel, din punct de vedere geografic, drumul care trece prin Țara Loviștei, străbătând patru comune, este și acum cea mai scurtă legătură între Sibiu și București, prin evitarea rutei Valea Oltului.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Iar dacă punem la socoteală multitudinea de pietre tombale de pe acest drum care au inscripții fie în slavonă, fie în latină, atunci avem o imagine clară a faptului că acest drum a fost de fapt ruta comercială a Occidentului cu Orientul în perioada medievală. Legăturile comerciale dintre Imperiul Habsburgic și cel Otoman și de aici cu restul lumii asiatice și arabe nu aveau altă variantă de transport decât pe aici prin Loviștea”, susține prof. Mihai Călinoiu.

Primarul din Perișani vine cu un argument care aduce mult mai devreme originile acestui drum, menționând castrele romane de pe teritoriul comunelor loviștene — două în Racovița și câte unul în Titești, Câineni și Perișani.

“Nu știm însă dacă drumul romanilor mergea spre Argeș sau era doar unul care venea dinspre sud de la Dunăre spre Ardeal, dar este cert că și romanii foloseau pe teritoriul Loviștei aceeași rută militară și comercială în timpul stăpânii Daciei”, afirmă primarul Ion Sandu.

Revenind la pietrele care marchează drumul Loviștei de intrare până spre Argeș, primarul din Perișani le-a adunat pe toate și le va expune în Muzeul Posada, alături de alte artefacte militare.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“În ultimii zece ani am depus o muncă mai mult voluntară de a aduna toate pietrele care sunt, după părerea multor specialiști, borne ale acestui drum deschis de cruciați și ulterior bătut de comercianți dinspre Apus spre Orient. De ce am făcut asta? Pentru a le avea la un loc și pentru ca arheologii să le poate analiza și compara simbolurile care sunt trecute pe ele. Aici se va deschide cu siguranță o tabără arheologică permanentă, date fiind descoperirile din toamnă în zona Posadei, mă refer la acele săgeți, vârfuri de sulițe și alte artefacte militare”, spune primarul din Perișani.

În colecția de pietre a Primăriei Perișani stau deja mai bine de 20 de bolovani încrustați sau sculptați aduși din Țara Loviștei și care au mărginit drumul axial care urcă de la Câineni spre Argeș. Cea mai interesantă piesă rămâne însă placa de doi metri de pe teritoriul comunei Titești, care are în centru simbolul Crucii Malteze, iar în lateral mai multe rânduri scrise în latină. Această placă a fost găsită din întâmplare la reabilitarea unei rigole de apă, când lucrătorii au dorit să îndepărteze un podeț de piatră, situat pe marginea drumului Loviștei.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Nu mare le-a fost mirarea când, întorcând podețul cu fața în sus, au rămas uimiți când au descoperit pe partea de dedesubt inscripția. Cu siguranță avea o legătură directă cu acest drum comercial”, menționează prof. Mihai Călinoiu.

Până una-alta, astăzi acest drum, DN7D, este singurul drum național de pământ din România. De 20 de ani autoritățile locale și județene au cerut asfaltarea acestuia, mai ales că este cea mai scurtă legătură dintre Sibiu și Pitești, prin Curtea de Argeș, evitându-se Valea Oltului, actualul DN7.

Drumul străbate Țara Loviștei prin patru comune cu specific păstoresc, parte din ele întemeiate de ciobanii sibieni. Acestea sunt Câineni, Boișoara, Titești și Perișani. Pietrele bornă care au marcat de sute de ani acest culoar comercial urmează să fie expuse în Muzeul Posada de unde vor putea fi studiate de cei care doresc să afle mai multe despre originile acestui “drum al mătăsii” în varianta românească.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Ștefan Gabrea)

• Prahova Salt Mine (Slanic Prahova) is the largest salt mine in Europe that is opened to the public. At this moment, the mine is not used for industrial purposes but for touristic and medical ones.

Foto: (c) Simona Le Roy / www.facebook.com

Prezentată recent, în 16 ianuarie, la Euronews, în cadrul celei mai cunoscute emisiuni de educație internațională, Learning World, metoda PAF a fost tradusă în 14 limbi, inclusiv limba română. Pe site-ul internet al Simonei Le Roy se conectează zilnic părinți și cadre didactice din țări ca SUA, Franța, Anglia, dar și din India, Bangladesh, Liban, Mexic, Estonia.

Educatori de origini și culturi diferite sunt atrași de această metodă simplă, ludică și eficientă. Denumită sugestiv în limba română PAF, acronim de la Partnership Against Fear, metoda propune transformarea fricii copiilor într-un motor pentru stimularea inteligenței, a creativității și a încrederii în sine.

‘PAF nu este o metodă școlară, ci o aventură extraordinară în care părinții și copiii, utilizându-și cunoștințele, pasiunile, hobby-urile, transformă, aș putea spune că transmută frica, această emoție extrem de puternică, în încredere în forța proprie. Este ca un fel de big-bang al copilăriei. Ce ar fi dacă am utiliza această extraordinară energie pentru a-l ajuta pe copil să devină mai creativ și mai încrezător în el însuși, mi-am zis. Un băiețel a descoperit astfel că creionul este o armă foarte puternică’, a explicat, pentru AGERPRES, autoarea de origine bihoreană.

Părinții sunt cei care observă, în primul rând, fricile copilului, diferite după vârstă, cele mai frecvente, între trei și șase ani, fiind frica de persoane necunoscute, frica de a fi abandonați, de întuneric, de monștri, de catastrofe naturale sau de insecte, chiar timiditatea. Pentru a le alunga, se creează împreună cu părinții, bunicii sau alte persoane apropiate scenarii și conjuncturi educative.

‘O fetiță de patru ani cu frică de întuneric. Mămica ei îmi spune că nu are foarte mult timp, pasiunile ei fiind reduse la gătit și la călătorii. Fetiței îi place să își ajute mama la bucătărie, să fie cu ea, îi plac și dulciurile… Întotdeauna trebuie găsit punctul de întâlnire între pasiunile părintelui și ale copilului. Sunt mai multe etape. Dar mai întâi copilul trebuie să înțeleagă ce este întunericul. Și-atunci, cu mama ei, le-am propus să facă o prăjitură de ciocolată neagră, prăjitura nopții. Fetița decorează apoi noaptea, cu steluțe, cu lună etc. O altă activitate a fost o vizită la bibliotecă ca să vadă animale care trăiesc noaptea. După care și-au imaginat o excursie în jurul lumii, ca să îi explice cum funcționează Soarele, cât ține noaptea în unele țări, cu multe jocuri logice. Alte jocuri, expediția cu lanterna, erau oferite de bunici, care creau și umbre chinezești cu mâinile și multe altele. În nici două săptămâni, fetița a scăpat’, a povestit Simona le Roy.

Scopul specialistului este ca, printr-o joacă împreună, să se găsească metode sănătoase de a învinge frica și nu de obține un copil ‘cât se poate de ascultător și docil’. ‘Nu dorim să avem și să creștem un copil ascultător. Părinții trebuie să fie conștienți că este mult mai important pentru copil să fie îndrumat prin metode de apărare sănătoase. Există un model cultural, sau mai degrabă o tendință, în care părintele rezolvă tot. Dar când tata și mama rezolvă tot, ce-i mai rămâne lui de făcut? În viață, în loc să caute el soluția, se va rezuma la a căuta persoanele care să îi rezolve lui problema’, a explicat terapeutul.

Licențiată în Științele educației la Paris5, cu un master în art-terapie și antropologie culturală, Simona Le Roy a publicat, pentru copii, 25 de povești în limbile franceză și engleză, pe site-ul Amazon. Poveștile ei lasă deschisă poarta creativității pentru copii, care sunt invitați la final să rezolve ei înșiși, pe lângă varianta oferită de scriitor, problemele personajelor.

O primă dezbatere în România pe tema fricilor la copii la care autoarea metodei PAF va participa va avea loc pe 5 februarie, la Cluj-Napoca.

AGERPRES / (A — autor: Eugenia Pașca, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Lucian TUDOSE / AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit unui comunicat al MNIR, transmis luni AGERPRES, evenimentul va avea loc cu începere de la orele 11,00, la sediul MNIR, corp Stavropoleos, etaj II, sala Mihai Viteazul, accesul specialiștilor și al publicului, precum și al reprezentanților mass-media urmând a se face prin intrarea B a muzeului, situată în str. Poștei.

“Principalele teme ale conferinței se referă la cele mai recente rezultate ale cercetărilor arheologice din situl arheologic prioritar Ulpia Traiana Sarmizegetusa și ale interpretărilor istorice referitoare la războaiele dacice și primele decenii de existență a provinciei romane Dacia”, menționează sursa citată, precizând că “o atenție deosebită este acordată evaluării datelor obținute prin utilizarea unor noi tehnici și tehnologii de cercetare arheologică și de teren (scanări 3D, GPR, GIS etc.)”.

Sarmizegetusa, cu numele său complet Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, a fost primul oraș al provinciei Dacia, împăratul Traian, întemeietorul ei, dorind să facă din acesta un simbol al puterii și splendorii Romei. Denumirea sa cuprinde atât statutul cel mai înalt la care putea aspira un oraș roman (colonia), numele împăratului fondator, precum și numele capitalei regatului dac, Sarmizegetusa, situată în Munții Orăștiei, la 40 km est.

Aceasta a fost prima capitală a provinciei Dacia, ulterior fiind mutată la Apulum (Alba Iulia). La Sarmizegetusa se găsea sediul procuratorului financiar al Daciei Apulensis, aici reunindu-se concilium trium Daciarum, care avea că principală atribuție celebrarea cultului imperial în numele tuturor comunităților din provincie. Cultul imperial era în strânsă legătură cu cel al lui Iupiter și al triadei capitoline, în Sarmizegetusa fiind construit primul capitoliu din această provincie.

“Cercetările arheologice mai recente au avut ca rezultate remarcabile descoperirea capitoliului, a templului zeilor de la Palmyra, a unor clădiri din interiorul orașului și a unei zone din necropola estică. Pe lângă cercetarea științifică, accentul a fost pus pe protejarea și punerea în valoare a sitului prin diverse proiecte de finanțare”, mai notează comunicatul MNIR.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Vicențiu Purcărea)