Foto: (c) Arhiva AGERPRES

Pe velodromul Omnisport din Alperdoorn, denumit și ”epicentrul eroilor pe pistă”, Eduard Novak a fost devansat, în finală, de ciclistul slovac Jozef Metelka, deținător al recordului mondial la această probă. Un alt român, Robert Tămîrjan, s-a clasat pe locul 15.

După premiere, Eduard Novak a scris pe o rețea de socializare că este bucuros pentru acest rezultat, care îl readuce în topul celor mai buni paracicliști din lume și care reprezintă încă un pas către titlul paralimpic de la Rio de Janeiro 2016.

”Sunt bucuros pentru acest rezultat, care mă readuce în topul celor mai buni paracicliști. Este înca un pas pe care îl fac în a-mi atinge scopul — Aur la Paralimpiada din RIO 2016. Vă mulțumesc pentru sprijin și încurajări și sper ca împreună să facem din ciclism noul sport național”, a scris Eduard Novak pe pagina sa de Facebook.

Eduard Novak este singurul campion paralimpic din istoria România, câștigând medalia de aur la Jocurile Paralimpice de la Londra 2012 și fiind deținătorul mai multor titluri mondiale.

La Apeldoorn, Novak a ocupat și locul 6 în proba de urmărire.

AGERPRES (AS-autor: Gina Ștefan, editor: Mihai Țenea)

Fotografii: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES FOTO

Campioana olimpică a rememorat momente frumoase din cariera sa, dar și momente emoționante, într-un interviu acordat AGERPRES, în care a răsfoit ”Albumul cu amintiri”. Am descoperit o persoană sinceră, caldă, prietenoasă, care iubește sportul și oamenii.

AGERPRES: Laura, au trecut niște ani de la momentul Atlanta despre care vorbeam, dar vom reveni la el, pentru că vom răsfoi împreună și vom comenta fotografiile din Albumul tău cu amintiri. Înainte, însă, te rog să ne spui cât de lung a fost drumul de la visul tău din copilărie de a fi muschetar până la momentul în care ai ținut o floretă în mână ca un sportiv de performanță.

Laura Badea: Destul de lung a fost parcursul meu până la a atinge această performanță. Am început scrima în 1983, la Clubul Sportiv Școlar 1 București. Am fost selecționată la școală de doamna Rodica Popescu și am continuat în sălița mică din Ștrandul Tineretului, împreună cu doamna Maria Vicol și doamna Ana Pascu, cele care erau antrenoare la Clubul Sportiv Școlar 1. A fost frumos, pentru că eram foarte mulți copii dornici de aventură, dornici să devenim unul dintre mușchetari și, bineînțeles, ambiția, tenacitatea, dorința de a accede pe prima treaptă a podiumului au făcut diferența în cele din urmă. Dar am avut colegi minunați, atât fete, cât și băieți, un colectiv de antrenori foarte buni, foarte inimoși, care ne-au susținut și care ne-au dat o tehnică, aș spune eu, decisivă în câștigarea titlului național, european, mondial și olimpic. Deci pot să spun că am fost o răsfățată a sorții, pentru că am avut oameni minunați în jurul meu, o adevărată echipă, care m-a susținut și m-a ajutat să ajung la lotul național și după aceea la lotul olimpic, pentru ca în cele din urmă să câștig în 1996 medalia olimpică, cea mai râvnită medalie de către orice sportiv.

AGERPRES: Înainte de Olimpiada din 1996 ai participat și în 1992, la Barcelona. Acolo cum a fost?

Laura Badea: Era prima mea participare la Jocurile Olimpice și mi se spusese în urmă cu câteva zile că nu voi participa în proba individuală, ci doar în proba pe echipe. Am fost puțin supărată, bineînțeles, pentru că mă calificasem să trag în primele trei, dar antrenorul a fost cel care a decis. M-am supus, în cele din urmă, alegerii dumnealui și am tras, în schimb, foarte bine în proba pe echipe. În meciul împotriva Chinei am făcut trei victorii, inclusiv asaltul decisiv pentru a câștiga și a ajunge în finală. Am pierdut meciul cu Italia, dar am câștigat împotriva Rusiei. Am luat prima medalie olimpică la 22 de ani, la Jocurile Olimpice de la Barcelona. Este cea mai dragă, pentru că visul meu a fost să ajung la Jocuri. Tatăl meu și mama mea m-au susținut foarte mult și reușisem. Era primul pas. Au urmat ceilalți, care au fost frumoși, valoroși și foarte importanți în cariera mea.

AGERPRES: Momentul cel mai important, Atlanta. Avem câteva fotografii de la sosirea lotului olimpic în țară. Aceasta este una dintre ele în care erai, probabil, intervievată.

Laura Badea: Da. Am coborât din avion prima, pentru că eu am luat prima medalie a delegației României la Jocuri și pot să spun că, aducând prima medalie, am fost destul de mediatizată. Într-adevăr, a fost o experiență unică la aceste Jocuri de la Atlanta, pentru că era și concurența și dorința, chiar și delegația noastră a fost mai numeroasă, mai frumoasă, mai unită.

AGERPRES: Iar titlul de campioană olimpică la floretă l-ai obținut tu prima dată.

Laura Badea: Da, dar am avut exemple. Am avut-o pe doamna Olga Szabo, care în 1956, la Melbourne a luat argintul. Am avut-o pe doamna Maria Vicol, care mi-a fost și antrenoare, și care în 1960, la Roma, a luat bronz. Deci am avut antecedente, ca să spun așa, niște oameni minunați înaintea mea pe care i-am îndrăgit și care m-au stimulat să ajung acolo, pe prima treaptă a podiumului.

AGERPRES: La gâtul tău sunt două medalii. Una este cea obținută de tine în calitate de campioană olimpică la individual, iar cealaltă împreună cu echipa. În fotografie ești alături de colegele tale de echipă.

Laura Badea: Da, sunt alături de Reka Szabo și de Roxana Scarlat, actualmente Bârlădeanu. Din echipă a mai făcut parte și Claudia Grigorescu Vanță. Din păcate, ea nu a tras în proba pe echipe, dar a fost alături de noi, a stat în satul olimpic. Atunci a fost un criteriu mai deosebit la aceste Jocuri pentru participarea la echipe. Am obținut două medalii, puteau fi ambele de aur, dar a fost foarte bine și așa.

AGERPRES: Încă o fotografie în care ești încadrată de două persoane dragi.

Laura Badea: Din păcate, nu mai sunt astăzi printre noi. Este vorba de domnul Ionel Drâmbă, campion olimpic la individual în 1968 la Mexic în proba de floretă, și doamna Maria Vicol, de care am amintit mai înainte, campioană mondială în 1969 la Havana și medaliată cu bronz la Roma, în 1960. Dânsa a decedat acum două săptămâni. Sunt oameni care m-au susținut și m-au ajutat foarte mult și cu sfaturi, și cu antrenamente. Doamna Vicol stătea dimineața și-mi dădea lecții individuale. Cu domnul Drâmbă nu am apucat să avem un asalt împreună. Din păcate, s-au dus prea devreme dintre noi. Erau tineri și frumoși. Niște oameni foarte frumoși.

AGERPRES: Următoarele fotografii sunt tot din 1996, la premierea primilor 10 scrimeri români ai anului. Ai fost alături de care alți sportivi?

Laura Badea: Au fost Roxana Scarlat, Reka Szabo, Mihai Covaliu, dacă mi-aduc bine aminte, Claudia Grigorescu. În anul acela am câștigat și Campionatul European, a fost un an foarte bun din toate punctele de vedere. Am reușit să câștig și medalia olimpică și medalia europeană, la Limoges.

AGERPRES: De la același eveniment, în această fotografie ești încadrată de doi domni, unul fiind un nume cunoscut în presa sportivă.

Laura Badea: Da, este domnul Octavian Vintilă, unul dintre cei mai cunoscuți comentatori sportivi de scrimă. A fost campion național la sabie, a practicat acest sport o perioadă foarte lungă, a făcut parte din echipa națională, a participat la Campionate Europene și Mondiale și Jocuri Olimpice. Celălalt este domnul Tudor Petruș, cel care a crezut în mine și în 1988 m-a luat la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, și alături de care am cucerit cele 23 de medalii europene, mondiale și olimpice.

AGERPRES: Vorbeai despre clubul Steaua. Avem două fotografii și de la gala ”Stelele Stelei”, din 1997.

Laura Badea: Da, am fost laureată alături de Veronica Cochelea de la canotaj, din barca de 8+1. A fost și ea campioană olimpică. Domnul Nicolae Gioca era antrenor atunci.

AGERPRES: Avem o imagine într-o ipostază de-a ta mai puțin cunoscută: locotenent colonel Laura Badea. Ai ajuns în 1988 la clubul Steaua și ai rămas acolo. De ce ai ales clubul Steaua? Poate pentru că idolul tău, Reka Szabo, era legitimată acolo?

Laura Badea: Am cochetat și cu clubul Dinamo, unde era antrenoare Aurora Dan, medaliată cu argint la Jocurile Olimpice din 1984, de la Los Angeles. Dar am ales Steaua din mai multe motive: era și Reka, era și Elisabeta Tufan, era și Claudia Grigorescu Vanță, era și Roxana Dumitrescu. Toate alcătuiau o echipă foarte valoroasă, lângă care am crescut și alături de care am obținut cele mai bune performanțe. Într-adevăr, un moment inedit să mă văd în uniformă militară.

AGERPRES: Pentru a face performanță în scrimă, pe lângă condiție fizică, antrenament, e necesar și un psihic bun. Cum ai reușit să îmbini aceste două aspecte?

Laura Badea: Am început să-mi doresc foarte tare în momentul în care am ajuns la echipa națională. În momentul în care am participat la primele Campionate Mondiale, în 1990, la Lyon, am avut oportunitatea să întâlnesc foarte mulți scrimeri de renume, de marcă. Și pot să-i spun că-i ”spionam”, mă duceam la planșă, vizionam toate asalturile, încercam să ”fur” câte ceva de la fiecare, să văd ce ticuri au, cum fac încălzirea, cum fac pregătirea pentru competiție. Și mi-am dorit foarte tare să ajung la fel de sus ca și ei. Nu a fost ușor pentru că nu este suficient doar să ai o pregătire fizică foarte bună, o tehnică de excepție, ci trebuie să ai și psihic. În momentele cheie, în momentele importante, psihicul are rolul decisiv. Pentru că valorile sunt egale, toți sunt egali din punct de vedere fizic și tehnic, așa că psihicul primează. Am citit foarte multe cărți, am făcut și la facultate ”Psihologia sportului”, am avut psihologi buni, am colaborat o perioadă lungă cu domnul Ștefan Tudoși, profesor la Academia Națională de Educație Fizică și Sport, care m-a învățat că floreta nu este o armă, ci o prelungire a brațului meu stâng, o prelungire care mă ajută să-mi îndeplinesc visurile și, bineînțeles, să ajung să practic marea performanță. Și așa am ajuns să îndrăgesc floretele, să am foarte mare grijă de ele, totul să fie perfect.

AGERPRES: O altă pasiune de-a ta sunt limbile străine, vorbești fluent patru limbi străine.

Laura Badea: În limba rusă nu am mai conversat de mult timp. Eram foarte bună la limba rusă în școală, am avut și profesori foarte buni. Pe urmă am mai vorbit la competiții, dar de câțiva ani nu am mai vorbit deloc. Dar înțeleg foarte bine, știu să citesc foarte bine, însă îmi este mai greu să mă exprim acum. Franceză am făcut pentru că mi-a trebuit în momentul în care am ajuns la Federația Internațională de Scrimă și trebuia să avem un anumit nivel. Engleză am făcut, ca toată lumea, în școală, și italiana am învățat-o din dragoste pentru limba italiană și pentru adversarele mele din echipa Italiei. Am fost foarte bună colegă cu Diana Bianchedi, chiar și cu Valentina Vezzali, chiar dacă era puțin mai introvertită, existau momente când accepta să dialogăm, cu Giovanna Trillini și, nu în ultimul rând, cu Francesca Bortolozzi.

AGERPRES: În 2004, te-ai retras din activitatea competițională. Avem o fotografie de la momentul festiv, în care ești alături de Octavian Morariu. Ce ai simțit în acel moment, când te-ai retras din activitate?

Laura Badea: În primul rând tristețe. A fost nostalgie, pentru că simțeam că mai pot, dar, în același timp, îmi spuneam în sinea mea că este momentul să mă retrag, pentru că aveam 34 de ani, mi se părea că îmi va fi destul de greu să-mi fac o carieră post-sportivă. Dar am reușit. Nu a fost ușor. Atunci am primit oferta celor de la Comitetul Olimpic și Sportiv Român, a domnului Octavian Morariu, care acum este membru CIO pentru România, și a domnului Ioan Dobrescu, secretarul general, de a veni să lucrez la COSR. A fost o mare onoare și am acceptat.

AGERPRES: O fotografie tot din 2004, la întoarcerea de la Campionatele Europene de la Copenhaga, în care ești alături de o splendoare de copil.

Laura Badea: Sunt alături de Maria, fetița mea, care atunci avea 2 ani și jumătate. Acum este domnișoară, are 13 ani. A fost ultimul Campionat European câștigat, atât la individual, cât și cu echipa, alături de Corina Indrei, Roxana Scarlat și Cristina Stahl. A fost un campionat de excepție, rezultatele au fost foarte bune. Maria m-a așteptat la aeroport, mâncând, bineînțeles (râde — n.r.).

AGERPRES: Mariei îi place sportul?

Laura Badea: Maria cochetează cu sportul, dar nu cu sportul de înaltă performanță. Face sport pentru sănătate, face mișcare, îi place să schieze, să patineze. Are înclinații mai mult spre sporturile de iarnă. Face inclusiv cele două ore săptămânale de sport de la școală, cu un profesor foarte bun.

AGERPRES: Și tu la școală erai foarte pasionată de fizică, așa spuneai într-un interviu. Și, totuși, ai trecut de la fizică la educație fizică.

Laura Badea: Da, pentru că la un moment dat, în clasa a XI-a și a XII-a, nu mai frecventam atât de des cursurile. Mă duceam, aveam scutire de frecvență, dar timpul nu mai era același. Îmi doream să fac performanță, încă nu eram decisă pe care drum să o iau, să merg pe partea de fizică sau mă îndrept spre sport. A fost o alegere făcută în ultimul moment și nu o regret.

AGERPRES: Deși mereu ai fost sportivă a clubului Steaua, ai participat la un cros al Ministerului Afacerilor Interne. Avem o fotografie în care ești alături de alte nume de rezonanță din sport: Nicu Vlad, Maricica Puică, Violeta Beclea Szekely, Elisabeta Lipă, Mariana Bitang. Sunt amintiri frumoase.

Laura Badea: Da, în 2006, la crosul Ministerului Afacerilor Interne, am fost invitată de Elisabeta Lipă, și mi-a făcut plăcere să fiu alături de aceste mari campioane, pentru că în continuare am rămas prietene, în continuare ne înțelegem foarte bine și ne dorim ca și copiii să ajungă în sălile de sport sau pe stadioane, să fie cum era odată, să înțeleagă importanța sportului. Nu îmi aduc aminte în ce parc a fost făcută poza…

AGERPRES: În 2008, după Jocurile Olimpice de la Beijing, ai întâmpinat-o cu mare drag pe Ana Maria Brânză. Cum este să vezi acest arc peste timp, să vezi că din spate vin niște tineri sportivi talentați?

Laura Badea: Este foarte plăcut, pentru că scrima nu a început nici cu doamna Olga Szabo, nici cu doamna Maria Vicol și nu s-a terminat cu mine. Scrima continuă și continuă frumos aș putea spune, privind rezultatele pe care le-au obținut nu neapărat la floretă, ci și în celelalte arme. Asta arată că avem potențial, pentru că Ana face spadă. Și avem sabreori foarte buni, avem floretiste junioare foarte bune, de perspectivă. Eu sunt foarte bucuroasă când aflu că ele participă al competiții și scot rezultate foarte bune. Chiar de curând, Ana a participat la un Grand Prix la Budapesta, unde a terminat pe locul 2, a fost învinsă de o sud-coreeancă. Dar este foarte bine că este acolo, se menține în top, băieții sunt acum în Coreea la un concurs de Cupă Mondială. Sperăm în revenirea spadei masculine, pentru că este o generație de excepție, și, de ce nu?!, și a floretiștilor. Acum ei sunt într-un con de umbră, dar sunt convinsă că își vor reveni.

AGERPRES: În 2008, ți-ai susținut teza de doctorat. Ți-au fost atunci alături, chiar în sală, foarte mulți prieteni din lumea sportului.

Laura Badea: Da, de la președintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român la președinta Federației Române de Scrimă, doamna Ana Pascu, Mihai Covaliu, fostul meu antrenor domnul Mihai Epuran, acum profesor renumit de psihologie, domnul rector, bineînțeles. A fost un moment important, un moment așteptat, pentru că am muncit foarte mult la această teză, 7 ani. Tema a fost ”Contribuții la clarificarea raportului dintre inteligență motrică și capacitatea de performanță”. A fost o temă grea, pentru că nu ai cum să cuantifici coeficientul de inteligență. Fiind o inteligență motrică, este o componentă a inteligenței generale, așa că a fost puțin mai greu. Dar nu a fost imposibil, l-am avut coordonator pe domnul Adrian Gagea, care m-a ajutat foarte mult în susținerea și organizarea tezei.

AGERPRES: În această fotografie preiei o ștafetă. Ștafeta de Ambasador al României pentru Sport, Toleranță și Spirit Sportiv pe lângă Consiliul Europei. Preiei ștafeta de la o altă mare sportivă, Maricica Puică. Ce responsabilități implică această funcție?

Laura Badea: Am fost în această funcție până în 2011, când am predat ștafeta Andreei Răducan, campioană olimpică la gimnastică, multiplă medaliată europeană și mondială. A fost, în primul rând, o mare responsabilitate că am preluat ștafeta de la doamna Maricica Puică, campioană olimpică și medaliată cu bronz în 1984 la semifond. A fost o mare responsabilitate, pentru că dânsa s-a luptat foarte mult la Consiliul Europei, a participat la toate ședințele, chiar a organizat în România o amplă întâlnire a celor de la Consiliul Europei și a celor care erau ambasadori la rândul lor în țările europene. Am participat la fel de fel de workshop-uri, am încercat să inițiem — și am reușit, în bună parte — comportament și metode de fairplay în România, în activitățile sportive, lupta împotriva violenței pe stadioane și în sălile de sport. Este o treabă de lungă durată, care se va vedea probabil în timp. Și Andreea militează pentru aceleași valori, pentru toleranță. Sperăm să se vadă rezultatele.

AGERPRES: O fotografie de la Gala din 2012, ”Campioni de legendă”…

Laura Badea: Am fost foarte uimită că am fost aleasă printre ceilalți campioni de legendă. A fost un eveniment foarte frumos, am avut posibilitatea să mă reîntâlnesc cu marii campioni.

AGERPRES: O latură a activității tale care nu are legătură cu sportul, are legătură cu acțiunile caritabile. Te-ai implicat în foarte multe și avem niște imagini de la câteva. Aici ai fost la Brăila unde ai dus ajutoare persoanelor sinistrate.

Laura Badea: Am fost împreună cu cei de la Ministerul Apărării Naționale. A fost o acțiune frumoasă și m-am bucurat că am putut să aducem o mângâiere oamenilor și să vedem o mulțumire în ochii lor.

AGERPRES: În fotografia asta munceai chiar, din greu…

Laura Badea: La Casa Speranței. Am fost cu Monica Roșu, cu Otilia Bădescu, cu Doina Ignat dacă mi-aduc bine aminte, să construim o casă pentru persoanele cu dizabilități, care au fost și ei alături de noi și ne încurajau și chiar ne ajutau.

AGERPRES: Cea mai recentă poză cu tine este de la întoarcerea delegației României de la Jocurile Olimpice de la Soci, în 2014. Ești mereu alături de sportivi, alături de colegi din generația ta, dar și de cei mai tineri. Cum privești sportul din ziua de azi?

Laura Badea: Lucrând la Comitetul Olimpic și Sportiv Român și ocupându-mă și de partea de educație, ca director al Academiei Olimpice Române, cea care promovează valorile olimpice — respect, toleranță, fair-play — mă interesează ca sportul să fie o componentă importantă în primul rând la școală, ca școala, împreună cu noi, campionii, să dezvolte dorința de a face sport, de a face mișcare. Bineînțeles că nu toți au posibilitatea de a ajunge la sportul de înaltă performanță. Este destul de greu. Unii sunt dispuși să muncească, alții mai puțin, dar sunt în continuare consumatori de sport, ceea ce este un lucru foarte important. Practică sportul în mod organizat, merg la sală, ceea ce este foarte bine pentru sănătatea lor în primul rând, pentru dezvoltarea lor armonioasă, pentru a-ți forma un program în care sportul este o parte importantă. Și, de ce nu, de a da un exemplu și celorlalți că azi alergăm 1 kilometru, mâine alergăm 2 kilometri și tot așa până ajungem poate să participăm la un semi-maraton, poate să participăm la un cros pentru o cauză nobilă. Și ne simțim noi altfel, este ca o evadare din cotidian.

AGERPRES: Laura, îți mulțumesc din suflet că ți-ai făcut timp să ajungi la noi, la acest interviu. Îți doresc să ai succes în tot ceea ce faci. Acest set de fotografii ți-l facem cadou. Și pentru că mai este foarte puțin până la ziua ta îți spunem ”La mulți ani!” și îți oferim un buchet de flori.

Laura Badea: Mulțumesc frumos! Mai e puțin, într-adevăr, și este ziua mea. Sunt superbe, minunate, sunt florile mele preferate — și irișii, și lalelele, și freziile, și trandafirii galbeni!

AGERPRES/(autor: Marina Bădulescu, redactor Arhiva foto: Vlad Rușeanu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) www.amalr.ro

Datorită situării în centrul de interferență a acestor zone etnografice, aria de cercetare a muzeului cuprinde peste 600 de așezări rurale în județul Mureș și aproximativ 300 de localități din județele limitrofe, potrivit siteu-rilor ghidulmuzeelor.cimec.ro și cultura.inmures.ro.

Muzeul Etnografic Reghin
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

Muzeul a fost înființat în anul 1960 de etnograful Anton Badea, pornind de la 64 de piese de port popular, iar în 1970 a devenit muzeu județean, precizându-se aria lui de cercetare.

Este adăpostit de o clădire monument istoric construită în anul 1892, care a servit în trecut ca locuință și școală profesională. În perioada 1989-1990, clădirea a fost restaurată, iar din anul 1991 expoziția permanentă a muzeului, intitulată “Uneltele și tehnici populare de Valea Mureșului superior și din Câmpia Transilvaniei”, prezintă, în opt săli, cele mai reprezentative exponate ilustrând meșteșuguri și ocupații ale zonei, obiecte aparținând artei populare, ceramică mobilier, port popular și textile, așa cum relevă muzeureghin.xhost.ro.

Muzeul etnografic din Reghin; război de țesut. 
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

Patrimoniul muzeal s-a îmbogățit permanent ajungând în prezent la peste 7000 de obiecte, între care reprezentative sunt ceramica, icoanele pe sticlă, dar și instalațiile tehnice (presă de ulei, moară de apă, teasc pentru struguri). De asemenea, muzeul deține o bogată arhivă ce cuprinde peste 10.000 de fotografii, diapozitive, filme etnografice schițe, desene, relevee, fișe de cercetare, cu ajutorul cărora se realizează o imagine completă asupra trăsăturilor definitorii ale zonei reprezentate.

Muzeul etnografic din Reghin, interior 
Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / Arhiva AGERPRES

Expoziția pavilionară este întregită de o secție în aer liber organizată în grădina muzeului pe o suprafață de un hectar. Aceasta cuprinde 14 obiective — așezări, instalații populare tradiționale, biserică de lemn — adevărate monumente de tehnică și artă ce redau imaginea satului. Între ele se fac remarcate: o casă din comuna Hodac, datând din secolul al XVIII-lea, construită din bârne de stejar îmbinate, alături de grajdul cu șură — constituind gospodăria tipică Văii Gurghiului—, o casă din satul Călimănel, de pe Valea superioară a Mureșului, de la începutul secolului al XIX-lea.

Foto: (c) www.muzeureghin.ro

Arhitectura interiorului este adaptată nevoilor casnice, funcționale și estetice, atrăgând atenția organizarea “pe colțuri” precum colțul cu pat, cu perne mari, cu căpătâie dungate în roșu și negru, sau colțul cu masă. Dintre piesele de mobilier se impun, prin execuția artistică, lada de zestre, scaunele și blidarul așa cum arată ww.amalr.ro.

Interior de casă
Foto: (c) www.muzeureghin.ro

Biserica de lemn din Mureș, satul Iara, este un monument de arhitectură din secolul al XVIII-și totodată, un document istoric care certifică prezența românilor în acele locuri.

Imagine din secția în aer liber 
Foto: (c) www.muzeureghin.ro

În sectorul instalațiilor populare tradiționale pot fi văzute presa de ulei, moara de apă, teascul pentru struguri dar și alte tipuri de prese și zdrobitori ce ilustrează procedeele tehnice tradiționale pentru obținerea din natură a resurselor agroalimentare.

Muzeul etnografic din Reghin rămâne unul dintre cele mai importante obiective turistice din Transilvania.

AGERPRES (Documentare—Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Imagini din timpul spectacolului ‘Fantoma de la Opera’ de Andrew Lloyd Weber, regia Stephen Barlow, pe scena Teatrului de Opereta și Musical ‘Ion Dacian’ din București — 24.01.2015
Foto: (c) Grigore POPESCU / Arhiva AGERPRES

În fiecare an, o personalitate recunoscută la nivel internațional este invitată de Institutului Internațional de Teatru al UNESCO să transmită reflecțiile sale asupra celei mai vechi forme artistice, teatrul. Mesajul este tradus apoi în peste 20 de limbi, citit spectatorilor înaintea reprezentației din seara zilei de 27 martie, publicat în ziare și reviste, difuzat la radio și la televiziune. Primul mesaj pentru Ziua mondială a teatrului a fost cel al scriitorului, dramaturgului și cineastului francez Jean Cocteau în 1962.

Mesajul internațional din 2015 este semnat de regizorul polonez Krzysztof Warlikowski, el fiind unul dintre cei mai reprezentativi regizori europeni ai momentului. Opera sa include, de asemenea, interpretări subversive ale tragediilor grecești, și este cunoscut și pentru punerea în scenă a autorilor contemporani. La NowyTeatre, Warlikowski a creat o viziune personală a rolului și locului teatrului în societate, implicând și spectatorii. Potrivit mesajului transmis de artist adevărații maeștri ai teatrului caută sursa vie pentru operele lor, reușind astfel să dezvăluie propriile noastre lumi, care au la bază emoțiile ascunse în interiorul nostru.

Diverse evenimente naționale și internaționale de teatru sunt organizate pentru a marca acest eveniment. Ziua mondială a teatrului este sărbătorită și prin spectacole și concerte, publicul având ocazia de a se întâlni cu artiștii preferați. Această zi este un prilej de sărbătorire a teatrului în nenumăratele sale forme în Centrele naționale ale Institutului Internațional de Teatru, care au ajuns la peste 100 în întreaga lume. Teatrul este o sursă de divertisment și de inspirație care are puterea de a uni culturi și popoare din întreaga lume.

Campania Națională “Artiștii pentru artiști” a ajuns la cea de-a XIV-a ediție. Mai multe teatre din București și din țară s-au implicat în Campanie, contribuind la promovarea acesteia către publicul spectator.

Teatrul Național din Cluj-Napoca organizează o nouă ediție a evenimentului de tradiție, Ziua Porților Deschise, la care se adaugă numeroase spectacole de teatru puse în scenă în întreaga țară.

Organizată pentru prima dată la Viena, în 1961, în timpul celui de-al IX-lea Congres mondial al Institutului Internațional de Teatru, Ziua mondială a teatrului a devenit, din 1962, un eveniment anual, organizat de Centrele naționale ale Institutului Internațional de Teatru. Înființat în 1948, la inițiativa UNESCO, Institutul Internațional de Teatru reprezintă cea mai importantă organizație non-guvernamentală din domeniul artistic.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Cerasela Bădiță)

Palatul Victoria este iluminat în culoarea mov, cu ocazia Zilei Internaționale a Luptei împotriva Epilepsiei, denumită și “Purple Day”
Foto: (c) Liviu ȘOVA / Arhiva AGERPRES

În prezent, este marcată în peste 50 de țări din lume, cu scopul de a crește gradul de informare în privința bolii, risipind astfel miturile asociate epilepsiei. Culoarea acestei zile este mov. Purtând un obiect de această culoare sau folosind iluminatul colorat astfel, ne manifestăm solidaritatea cu cei care suferă de epilepsie.

A fost inițiată în 2008, în Canada, de către Cassidy Megan (în vârstă de numai nouă ani, care se lupta cu această boală) împreună cu mama sa, Angela Cassidy Megan.

Scopul era de a face oamenii care suferă de epilepsie să vorbească despre momentele critice trăite pentru a nu se simți singuri și pentru a-i ajuta și pe alți să treacă mai ușor peste crizele cauzate de boală. La eforturile acestora, a răspuns Asociația pentru Epilepsie din Nova Scoția, din Canada, care s-a implicat în campania pentru epilepsie.

În 2009, Fundația Anita Kaufmann, din New York, și Asociația pentru Epilepsie din Nova Scoția și-au unit forțele pentru a lansa Purple Day pe plan internațional, organizând parteneriate cu persoane fizice și organizații din întreaga lume pentru a promova cunoașterea acestei boli și pentru a înțelege efectele ei asupra vieții oamenilor marcați de această boală. De asemenea, se militează pentru o nouă viziune a lumii asupra epilepsiei, în care frica și ignoranța să fie înlocuite cu înțelegerea și grija față de cel afectat de această boală.

Eepilepsia reprezintă un grup de tulburări neurologice de lungă durată, caracterizate prin una sau mai multe crize epileptice. Se estimează că 65 de milioane de oameni din întreaga lume trăiesc cu epilepsie.

La nivel mondial, unul din 100 de oameni suferă din cauza acestei afecțiuni, potrivit Biroului Internațional pentru Epilepsie. Se situează pe locul al patrulea ca incidență în cadrul categoriei de boli neurologice, după migrene, accidente vascular-cerebrale și Alzheimer.

Aproximativ 90% dintre persoanele care suferă de epilepsie trăiesc în țări aflate în curs de dezvoltare, unde incidența afecțiunii este aproape de două ori mai mare în comparație cu țările dezvoltate.

Mai mult, această tulburare răspunde la tratament medicamentos în doar 70% din cazuri, astfel că trei pacienți din 10 nu își pot controla afecțiunea.

Cercetarea și dezvoltarea de tratamente inovatoare este esențială și, de asemenea, fondarea mai multor centre specializate, formarea unor echipe interdisciplinare (neurolog, pacient, psiholog și familie), o mai bună informare a medicului de familie în ceea ce privește simptomatologia bolii și o mai bună educare a pacienților cu privire la boala lor și importanța terapiilor.

În București, Ziua internațională a luptei împotriva epilepsiei, este marcată în 2015, pentru al treilea an consecutiv, de Asociația pentru Dravet și alte Epilepsii Rare prin organizarea flashmob-ului “Purple Salsa”.

De asemenea Palatul Victoria, clădirea Guvernului României, va fi iluminat în mov, începând cu ora 18,30.

În România, sunt aproximativ 200.000 de pacienți cu epilepsie, conform statisticilor Organizației Mondiale a Sănătății, dar medicii cred că numărul acestora ar fi mai mare, de 300.000 până la 500.000.

Epilepsia este o tulburare neurologică incurabilă, care apare cel mai frecvent fie la vârste foarte mici, fie foarte înaintate, iar, în aproape 50% din cazuri, cauzele afecțiunii nu sunt identificate. Se manifestă prin crize bruște și imprevizibile, de câteva secunde sau minute.

Unele crize pot trece aproape neobservate, în timp ce altele sunt dramatice. Câteva dintre cauzele cunoscute sunt traumatismele craniene, accidente vasculare, infecții, tumori, tulburări de dezvoltare a creierului, suferința la naștere și factorii ereditari. Cea mai comună formă de epilepsie (idiopatică) afectează 6 din 10 pacienți și poate avea un teren genetic.

Dacă nu este tratată corect, epilepsia poate avea consecințe grave asupra pacientului, determinând deteriorarea fizică și psihică.

În 2015 a fost lansată de Biroul Internațional pentru Epilepsie și Liga Internațională împotriva Epilepsiei o nouă zi de marcare a epilepsiei — a doua zi de luni a lunii februarie — denumită Ziua Internațională a Epilepsiei.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu; editor: Cerasela Bădiță)

Bernard Vallat, directorul general al OIE 
Foto: (c) Ștefan MICSIK / Arhiva AGERPRES

Nevoia de a lupta, la nivel global, împotriva bolilor la animale a dus la crearea Oficiului Internațional pentru Epizootii (International Office of Epizootics) — OIE, prin semnarea unui acord internațional la 25 ianuarie 1924, notează site-ul OIE. România se numără printre cele 28 de state care în 1924 au pus bazele Organizației Mondiale pentru Sănătatea Animalelor. În prezent OIE este un partener permanent al Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA), care certifică eficiența serviciilor veterinare din România și contribuie implicit la dezvoltarea comerțului românesc cu animale vii și produse de origine animală.

În mai 2003 Oficiul Internațional pentru Epizootii și-a schimbat denumirea în Organizația Mondială a Sănătății Animalelor, menținându-și însă acronimul OIE. În anul 2014 OIE avea 180 de țări membre. Sediul organizației este în Paris.

La momentul creării OIE, cele 28 de țări fondatoare doreau să implementeze un acord internațional care să le permită să colaboreze în încercarea de combatere a epizootiilor, fenomene care decimau șeptelurile. Acestea au vizat în mod special un demers prin care țările afectate să le informeze pe celelalte, ajutându-le astfel să ia măsuri de protecție. Respectivele țări doreau de asemenea să beneficieze de informații privind cele mai eficiente metode de control asupra celor mai periculoase boli apărute la animale. La 30 ianuarie 1928 o primă conferință a avut loc la Geneva, prilej cu care au fost puse bazele unei poliții sanitare internaționale.

În prezent aceste obiective se numără printre misiunile prioritare ale OIE, atât pentru bolile care afectează exclusiv animalele, cât și pentru cele transmisibile la om, se arată pe site-ul organizației. OIE dispune de o bază de date la nivel mondial, cu informații privind sănătatea animală (WAHID). WAHID este utilizată de toate țările membre ale OIE, inclusiv de toate statele membre ale UE.

OIE menține relații permanente cu alte 45 de organizații internaționale și regionale și are oficii regionale și subregionale pe fiecare continent. Este recunoscută ca o organizație de referință pentru Organizația Mondială a Comerțului (OMC). De-a lungul timpului OIE a încheiat numeroase acorduri oficiale, între care amintim pe cele cu Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (Food and Agriculture Organization of the United Nations — FAO) în 1952 și 2004, cu Organizația Mondială a Sănătății (World Health Organization), în 1960 și 2002, cu Organizația Mondială a Comerțului (World Trade Organisation), în 1998, cu Banca Mondială, în 2001.

Bernard Vallat, directorul general al OIE, Elena Espinosa Mangana, ministrul Mediului și Afacerilor Rurale și Marine al Spaniei, John Dalli, comisarul european pentru sănătate, și Prințesa Haya Bint Al Hussein a Iordaniei, președintele Federației Internaționale Ecvestre (FEI), susțin o declarație de presă comună la Bruxelles (2010).
Foto: (c) Ștefan MICSIK / Arhiva AGERPRES

În ce privește structura organizatorică, OIE este plasată sub autoritatea și controlul unei Adunări mondiale a delegaților, alcătuită din reprezentanți desemnați de guvernele tuturor țările membre. Funcționarea de zi cu zi a OIE este gestionată de Sediul central din Paris, subordonat Directorului general, care este ales de Adunarea mondială a delegaților. Sediul central pune în aplicare rezoluțiile adoptate de Comitetul Internațional și elaborate cu sprijinul comisiilor alese de către delegați. Consiliul este alcătuit din președintele Adunării mondiale a delegaților, vicepreședinte, fostul președinte și șase delegați care reprezintă toate regiunile, toți fiind aleși (cu excepția fostului președinte) pentru o perioadă de trei ani. Consiliul ține locul Adunării pe perioada dintre sesiunile generale și se întrunește cel puțin de două ori pe an la Paris pentru a examina probleme de ordin tehnic și administrativ.

Directorul general al OIE este Bernard Vallat. El a fost ales pentru prima dată în această funcție în mai 2000 și a preluat mandatul de cinci ani la 1 ianuarie 2001. În mai 2005 și 2010 a fost reales pentru un al doilea, respectiv al treilea mandat.

OIE a înființat cinci comisii regionale care să prezinte problemele specifice cu care se confruntă membrii săi în diferite regiuni ale lumii (Africa; America; Asia, Orientul Îndepărtat și Oceania; Europa; Orientul Mijlociu). Comisiile regionale prezintă rapoarte despre activitatea lor și fac recomandări către Adunarea mondială a delegaților. Există, totodată, patru comisii de specialitate, între care amintim Comisia Științifică pentru Bolile Animalelor (The Scientific Commission for Animal Diseases sau “Scientific Commission”), al căror rol este acela de a folosi noutățile științifice în vederea studierii problemelor care țin de epidemiologie și de prevenirea și controlul bolilor la animale, de a dezvolta și revizui standardele internaționale ale OIE și de a aborda diverse probleme de ordin științific și tehnic ridicate de membrii organizației.

Un prim obiectiv al OIE este asigurarea transparenței în ceea ce privește situația bolilor la animale pe plan mondial. Astfel, fiecare țară membră a organizației se angajează să raporteze apariția unei boli pe teritoriul său, iar OIE difuzează apoi informația respectivă către celelalte țări, care pot astfel să ia măsurile preventive necesare. Informarea poate fi făcută imediat sau periodic. De asemenea, OIE strânge și analizează cele mai recente informații științifice privind controlul bolilor la animale. Aceste informații sunt puse apoi la dispoziția țărilor membre pentru a le ajuta să-și îmbunătățească metodele folosite pentru a controla și eradica respectivele boli. Informațiile de ordin științific sunt difuzate inclusiv prin intermediul diferitelor lucrări și periodice publicate de OIE, cum ar fi Revista Științifică și Tehnică (Scientific and Technical Review). OIE încurajează solidaritatea internațională în ceea ce privește controlul bolilor la animale, oferă suport tehnic țărilor membre care solicită asistență în acest sens, oferind expertiză în mod deosebit celor mai sărace țări. Totodată, OIE ține permanent legătura cu organisme financiare regionale și naționale cu scopul de a le convinge să investească mai mult și mai eficient în domeniul controlului bolilor la animale și zoonozelor.

Resursele financiare ale OIE provin în principal din contribuțiile anuale obligatorii, la care se adaugă contribuții voluntare din partea țărilor membre.

Începând din 1990 OIE a adoptat planuri strategice cu o durată de cinci ani. În cadrul celui de-al cincilea plan strategic, care acoperă perioada 2011-2015, un accent deosebit este pus pe îmbunătățirea globală și armonizarea legislației în domeniul veterinar, precum și pe educația veterinară continuă.

Țările membre ale OIE au decis să ofere o mai bună garanție în ce privește siguranța produselor alimentare de origine animală printr-o mai bună asociere între activitățile OIE și cele ale Comisiei Codex Alimentarius (Codex Alimentarius Commission).

Organizația Mondială a Sănătății Animalelor a declarat anul 2011 ca fiind Anul Mondial al Veterinarilor. Ceremonia de lansare a Anului Mondial al Veterinarilor a avut loc la Versailles, în Franța, țara unde s-a născut această profesie.

În perioada 17-19 iunie 2014 a avut loc prima conferință regională a Organizației Mondiale a Sănătății Animalelor organizată la București. Aceasta a avut ca temă managementul populației de câini fără stăpân în Balcani și a reunit reprezentanți din Albania, Bosnia Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Macedonia, Serbia și Turcia. După prezentarea recomandărilor OIE privind controlul câinilor fără stăpân, au fost analizate strategiile naționale ale țărilor participante privind câinii fără stăpân, din perspectiva corelării acestora cu standardele Organizației. Evenimentul, desfășurat cu sprijin din partea Comisiei Europene, Germaniei și României, s-a bucurat de o reprezentare la nivel înalt: prof. Dr. Nikola Belev, reprezentantul regional al Organizației pentru Europa de Est, dr. Stanislav Ralchev, reprezentant al OIE la Bruxelles, dr. Paolo Dalla-Villa, reprezentant al departamentului de bunăstare a animalelor din cadrul DG SANCO al Comisiei, iar din partea organizației neguvernamentale Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals — RSPCA, dr. Alexandra Hammond-Seaman. România a fost reprezentată de o delegație a ANSVSA din care a făcut parte și dr. Cristian Duicu, director general al Direcției Generale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, delegat al țării noastre la OIE.

AGERPRES (Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Silviu MATEI / AGERPRES FOTO

Supa de fasole și măcriș

Fierbe 500 gr. fasole uscată în doi litri de apă sărată. Scoatele și păstrează apa. Trece prin sită și pune iarăși în aceeași apă. Toacă 2-3 pumni de măcriș pe care îl rumenești în untdelemn. Amestecă-l cu fasole și fierbe 10 minute. Toarnă peste felii de franzelă.

Fasolea, se știe, trebuie ținută în apă în prealabil timp de cel puțin 12 ore.

Foto: (c) George ANDREI / AGERPRES FOTO

Urzicele

Curăță urzicele, spalăle bine și aruncăle în apă fierbinte. Când nu mai înțeapă la atingere, scoatele, toacăle, punele cu untdelemn într ‘o cratiță încinsă și lasăle pe foc vre un sfert de oră.

AGERPRES/ (Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Curzon Hall
Foto: (c) Virtualbangladesh.com

Capitala statului Bangladesh — Dhaka (Dacca) — este principalul centru economic, cultural și administrativ al țării. Amplasat pe malurile râului Buriganga, Dhaka — supranumit orașul moscheelor, dar și capitala ricșelor — este cel mai populat oraș al țării. Potrivit www.worldpopulationstatistics.com, în septembrie 2013 numărul locuitorilor era de aproximativ 7.000.000, fiind totodată cel de-al nouălea cel mai mare oraș al lumii.

Partea veche a orașului a fost, în secolul al XVII-lea, capitala regatului Mughal și pentru o lungă perioadă de timp a fost principala sursă de muselină, conform eturia.ro, atrăgând neguțători din toate colțurile lumii. Dezvoltarea modernă a cunoscut-o însă, în secolul al XIX-lea în perioada dominației coloniale britanice.

Etimologia numelui orașului este diferită, potrivit aceluiași site: fie este atribuită existenței arborelui dhaka, fie unui instrument de percuție (membrafonul), fie faptului că în trecutul îndepărtat zeița Dhakeshwari ar fi fost ocrotitoarea orașului, în partea de sud-vest a orașului aflându-se și un altar dedicat acesteia.

Principalul punct de plecare, pentru a vizita una dintre cele mai mari metropole din Asia de sud, potrivit infotour.ro, este considerat a fi Fortul Lalbagh situat în vechiul oraș Dhaka. A fost construit, în 1674, de către prințul Mohammad Azam, fiul împăratului Aurangazeb și a reprezentat scena multor bătălii. Printre monumentele găzduite de acest loc, transformat, în prezent, în muzeu se află moscheea Lalbagh, Sala de Audiență și Băile lui Nawab Shaista Khan.

Urmând așa-numitul ”Drum al Apelor”, se poate ajunge în centrul orașului vechi — ”Chowk Bazaar”, un adevărat labirint de drumuri înguste mărginite de clădiri vechi. Aici se pot, încă, vedea ruinele fostului palat Bara Katra, construit în 1644, iar foarte aproape se află Chota Katra, edificiu realizat în 1663 de către generalul Shaista Kan. Potrivit infotour.ro, mai spre sud, se poate vedea Palatul lui Nawab, construit în 1872, parțial distrus în 1882, fiind în prezent renovat.

Un al punct de atracție al vechiului oraș Dhaka este Tara Masjid sau Moscheea Stelară construită în secolul al XVIII-lea și decorată cu sute de plăcuțe, formând modele în formă de stea.

Alte moschei reprezentative sunt: Moscheea ”Saat Masjid” (Moscheea celor 7 Domuri) construită în secolul al XV-lea în partea de sud-vest a orașului, care are trei cupole peste sala de rugăciune și alte patru domuri peste turnurile octogonale; Moscheea ”Baitul Mukarram” (1968) care este, din punct de vedere al mărimii, cea de-a zecea moschee din lume; Moscheea ”Hussaini Dalan”; Moscheea ”Musa Khan” etc.

O serie de clădiri construite în perioada dominației britanice se remarcă în partea nouă a orașului, printre care și Sala Curzon, construită de Lordul Curzon ca primărie a orașului, în prezent găzduind Facultatea de Știință din cadrul Universității Dhaka, sau vechea ”Curte Supremă” construită în 1905 ca o reședință pentru guvernatorul britanic.

Templul zeiței Dhakeshwari
Foto: (c) Virtualbangladesh.com

În centrul orașului se află Muzeul Național ce conține o colecție interesantă de picturi și sculpturi din perioadele musulmană, budistă și hindusă. O altă clădire remarcabilă este Casa Parlamentului realizată după schițele arhitectului Louis I. Khan.

În interiorul limitelor orașului există mai multe parcuri, precum: Grădina Buddha înființată în 1904, Grădina Botanică Națională (84 ha), Grădina Zoologică Dhaka, Parcul Ramna cu o suprafață de recreere de 277 200 metri pătrați, Parcul Shishu — primul parc de distracții pentru copii ș.a.

În Dhaka există foarte multe instituții de învățământ, dintre care 52 sunt universități: Dhaka College fondată în 1841, Universitatea Dhaka cu un număr de peste 30.000 de studenți, Universitatea Jagannah, Colegiul Medicilor din Dhaka etc.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Grasă de Cotnari
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Soiul Grasă de Cotnari este cultivat în podgoria Cotnari, unde, alături de soiurile românești Frâncușă, Fetească albă și Tămâioasă românească, alcătuiește sortimentul tradițional al podgoriei. Conform reputatului oenolog, prof. dr. Viorel Stoian, se consideră că, din sortimentul de Cotnari, Grasa este soiul cel mai valoros din punctul de vedere al calității.

Soiul Grasă, având un areal destul de restrâns, se cultivă îndeosebi în podgoria Cotnari și, mai recent, la Pietroasa-Buzău, în podgoria Dealu Mare, iar pe suprafețe mai mici și în alte zone viticole ale României.

Au existat mai multe opinii cu privire la originea exactă a acestui soi, dar majoritatea specialiștilor au căzut de acord că acesta provine de pe teritoriul actualei podgorii Alba-Iulia, situată în inima Daciei istorice, și că a fost cultivat încă de pe vremea geto-dacilor.

În cartea ”Metamorfozele vinului: Legende și povestiri despre vița de vie și despre vin”, acad. Gherasim Constantinescu și Adrian-Alexandru Heraru prezintă povestea care stă la baza originii acestui soi. Se pare că, după bătălia de la Baia (14/15 decembrie 1467), regele Ungariei Matei Corvin l-a invitat pe domnul Ștefan cel Mare în vizită la Alba-Iulia. Pentru că domnul Moldovei prețuia foarte mult pacea cu vecinii, acesta i-a dus în dar regelui ungar un frumos cal din vestita sa herghelie de la Hârlău. Matei Corvin a primit cu mare bucurie darul și a întins mese îmbelșugate spre a cinsti sosirea domnului Moldovei, cu bucate gustoase stropite cu cele mai alese vinuri din podgoriile de la Alba-Iulia, cunoscută drept Țara Vinului, precum și cu vinuri de Tokay. Lui Ștefan cel Mare i-a plăcut nespus de mult soiul numit Șom-Furmint, soi local, din podgoriile Alba-Iulia. Gândindu-se că pe dealurile Cotnarilor aceste soiuri pot fi poate chiar mai roditoare decât la Alba-Iulia, Ștefan cel Mare și-a exprimat dorința de a le cultiva în Moldova. Bucuros că poate mulțumi și el pentru darul primit, regele Ungariei a dat poruncă dregătorilor să-i ducă acestuia soiurile dorite. Numai că Matei Corvin nu a trimis butași din soiul Șom-Furmint, cel mai apreciat de Măria Sa, ci dintr-un soi mai puțin roditor. Nu se știe cum, dar acești butași au dat rezultate spectaculoase în noua podgorie, cu struguri mai mari și mai dulci și cu un vin mai gustos decât Furmintul. Iar acestui soi i s-a spus Grasă și, fiind cultivat la început doar acolo, este cunoscut drept Grasă de Cotnari.

Potrivit unei descrieri făcute de dr. ing. Ion Pușcă, în cartea sa ”Vechi soiuri românești de viță-de-vie”, strugurii acestui soi sunt mijlocii, cilindro-conici, uneori ramificați, cu boabe rare, care sunt ovoide, de mărime mijlocie, neomogene, cu pielița de culoare galben-verzui și cu pete ruginii pe partea însorită. Plantațiile se găsesc pe coaste însorite și bine aerisite, ceea ce favorizează soiul Grasă de Cotnari să acumuleze peste 250 g/l zaharuri. Din acest soi se obțin, de regulă, vinuri albe demidulci și dulci.

Grasă de Cotnari
Foto: (c) Andreea ONOGEA / Arhiva AGERPRES

Pielița boabelor are o alcătuire care favorizează dezvoltarea, pe suprafața acestora, a ”mucegaiului nobil”, produs de ciuperca Botrytis cinerea, mai frecvent întâlnită în toamnele calde și uscate. Ciuperca provoacă perforarea pieliței, care duce la eliminarea apei din miez și, deci, la concentrarea mustului și la înnobilarea (stafidirea) boabelor. Acest fenomen se numește “botrytizare”.

Producerea unor vinuri dulci naturale din struguri care au suferit procesul mai sus menționat necesită aplicarea minuțioasă a unei tehnologii specifice. Aceste vinuri au, în general, o tărie alcoolică situată între 11,5-12,5% vol., iar conținutul în zaharuri depășește 50 g/l. Au o aromă specifică de stafide și se caracterizează printr-o aciditate destul de ridicată, prin corpolență și onctuozitate, fiind lipsite de asprime.

Când sunt tinere, vinurile dulci de Grasă au o culoare galben-verzui și o aromă de caise uscate, de ceară de albine sau de stafide, datorată, în mare parte, mucegaiului nobil. Gustul lor amintește de cel al miezului de nucă, îmbinat cu dulceața stafidelor și cu o ușoară nuanță de migdale dulci.

Prin învechirea la sticlă, care poate dura de la câteva luni la câțiva ani, vinurile provenite din acest soi își schimbă culoarea, de la cea inițială până la culoarea aurului patinat, dobândind uneori nuanțe chihlimbarii, asemănătoare cu cele ale frunzelor de viță în timpul toamnei.

Vinuri de Cotnari
Foto: (c) Adrian CUBA / Arhiva AGERPRES

În lucrarea ”Podgoria Cotnari”, publicată în 2006 de un colectiv de specialiști coordonat de acad. V.D. Cotea, regăsim următoarea prezentare: ”Grasa de Cotnari este vinul cel mai nobil și cu cel mai durabil ecou în rândul consumatorilor avizați din țară și din străinătate. […] Când este tânăr, acest vin are o culoare galbenă cu reflexe verzui; cu trecerea timpului, culoarea virează în cea a aurului patinat, pentru ca mai târziu, când vinul este încărcat de ani, să apară nuanțe chihlimbarii, asemănătoare culorii de toamnă a frunzelor de viță-de-vie. Aroma, similară întrucâtva cu cea a stafidelor și împlinită în ani cu cea a substanțelor produse de putregaiul nobil, amintește de aroma caiselor uscate sau a cerii de albine. Gustul este complex, părând că îngemănează în el miezul de nucă cu dulceața stafidelor, dar și cu o nuanță fină de migdale amare”.

Potrivit prof. dr. Liviu Dejeu, în cartea ”Vinul și sănătatea”, Grasa de Cotnari, fiind un vin demidulce sau dulce, se asociază, de regulă, cu deserturile, servite la sfârșitul mesei. Grasa de Cotnari, dar și Grasa de Pietroasa se consumă alături de prăjituri, torturi, clătite, papanași, cremă de zahăr ars, ștrudele, plăcinte, specialități de înghețată, dar și cu salată de fructe, cu nuci sau cu migdale. De asemenea, în afară de deserturi, Grasa de Cotnari face o bună companie și cu preparate tradiționale, precum cârnați de Pleșcoi, cârnați oltenești, ghiudem, salam de Sibiu, perișoare cu smântână și mărar. În ceea ce privește preparatele culinare specifice sărbătorilor de Paște, Grasa se armonizează foarte bine cu cozonacii, cu poalele-n brâu și cu pasca.

Grasa de Cotnari se bucură de numeroase aprecieri în literatură. Printre rândurile dedicate soiurilor românești de vin, poetul Vasile Militaru își exprimă admirația și față de Grasa de Cotnari: ”Pe-un pahar de ‘Grasă de Cotnari’/ Și pe-o friptă prepeliță trasă,/ Cu împărații lumii cei mari,/ N-aș schimba a mea masă!”. Iar renumitul epigramist Păstorel Teodoreanu spunea: ”Te uiți când torni așa-n neștire/ Cotnar burtosului sprițar,/ Că numai omului subțire/ Îi place Grasa…de Cotnar!”

Grasa de Cotnari face parte din sortimentul podgoriei Cotnari, alături de alte trei soiuri autohtone: Fetească albă, Frâncușă (sau Țârțâră) și Tămâioasă românească (denumit aici Busuioacă de Moldova). De asemenea, soiul Grasă este folosit în producerea vinului-sortiment de Cotnari, într-o proporție de 35%, alături de Fetească albă, cu 35%, Frâncușă, cu 20%, și Tămâioasă românească, cu 10%. Așa cum spunea același Păstorel Teodoreanu, cunoscut prieten al Cotnarilor: ”Ce-i un voinic fără picioare?/ Ce-i un poet fără de har?/ Ce-ar fi pământul fără soare,/ Moldova, fără de Cotnar?”

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)