Imagine din Moscova

Federația Rusă are ca limite Norvegia și Oceanul Arctic la Nord, Oceanul Pacific și Japonia la Est, RPD Coreeană, China, Mongolia, Kazahstan, Marea Caspică, Azerbaidjan, Georgia la Sud, Marea Neagră, Ucraina, Belarus, Letonia, Estonia, Marea Baltică, Finlanda la Vest.

Capitala și principalele orașe: capitala Moscova; alte orașe mari: Sankt Petersburg, Nijnii-Novgorod, Novosibirsk, Ekaterinburg, Samara, Omsk, Celeabinsk, Ufa, Kazan, Perm, Rostov pe Don, Volgograd.

Imagine din Moscova

Clima țării variază de la continentală umedă în majoritatea Rusiei europene, subarctică în Siberia și polară în nordul îndepărtat. Generozitatea, jovialitatea și ospitalitatea locuitorilor compensează răceala climei. De asemenea este țara cu cele mai lungi căi ferate din lume, cel mai aglomerat sistem de metrou și unul dintre cele mai vechi, mari și adânci lacuri, Baikal, potrivit turistik.ro. Pentru cei mai mulți, Rusia este reprezentată de Moscova și Sankt Petersburg, aceste destinații reprezentând sufletul fostei Rusii imperiale. Federația Rusă reprezintă o națiune diversă și plină de vitalitate. Monumentele antice și catedralele, neglijate în timpul comunismului, au fost reconstruite și restaurate, iar artele și literatura și-au recâștigat puterea creatoare.

Imagine din Moscova

Moscova, capitala țării, are o populație de aproximativ 11,5 milioane de locuitori (2010) potrivit worldpopulationreview.com. și orașul cu cel mai mare număr de locuitori din Federația Rusă. Este, de asemenea, cel mai populat oraș din Europa. Prima mențiune documentară a orașului datează din anul 1147, când Iuri Dolgurki, cneaz din Suzdal, întemeiază Moscova, ce va deveni în secolul al XIV-lea, centrul politic și religios al Rusiei.

Între locurile de atracție ale Moscovei amintim: Kremlinul, Piața Roșie, Catedrala Sf. Vasile, Mausoleul lui Lenin, Palatul Tsaritsyno, Opera Bolshoi și Teatrul de Balet.

Kremlinul este situat în inima Moscovei și reprezintă una dintre cele mai interesante structuri arhitecturale și istorice din oraș. A fost construit în anul 1156 și numit Fortăreața Moscovei, structura sa inițială fiind din lemn. Acesta reprezintă un complex fortificat, care include palatele Kremlinului și catedralele Kremlinului, care tronează în Piața Roșie din Moscova. Triunghiul neregulat al zidurilor Kremlinului cuprinde o suprafață de 27,5 hectare, iar piața catedralelor ocupă poziția centrală a Kremlinului. Este înconjurată de șase clădiri, dintre care trei sunt catedrale. Catedrala Adormirii, care a fost terminată în 1479, reprezintă cea mai veche, fiind cea mai mare catedrală din acea vreme și, totodată, biserica de încoronare a țarilor Rusiei. Construcția cu fațadă masivă din calcar, cu cinci turle și cupole aurite, a fost proiectată de către arhitectul Fioravanti. Catedrala Bunei Vestiri, cu nouă cupole aurite, a fost terminată în anul 1489, în timp ce Catedrala Arhanghelului Mihail (1508) se află în partea de sud-est a pieței din Moscova și este necropola a peste 50 de membri ai familiilor imperiale rusești. O altă construcție importantă este Turnul cu clopot al lui Ivan cel Mare care se află în partea de nord-est a Pieței Roșii și are 81 de metri înălțime.

Piața Roșie este situată în partea centrală a orașului și se află localizată în fața zidului de vest al Kremlinului. A fost fondată la sfârșitul secolului al XV-lea și a servit drept loc pentru numeroase evenimente importante, ce au avut loc de atunci în istoria Rusiei.

Piața Roșie din Moscova

Catedrala Sf. Vasile reprezintă unul dintre cele mai frumoase monumente și structuri construite în stilul arhitectural vechi, al Rusiei. Construită între anii 1554-1561 și situată în inima Moscovei, Catedrala este una dintre principalele atracții turistice ale Rusiei. Arhitectura deosebită a catedralei reprezintă punctul principal de interes pentru turiști. Catedrala reprezintă un amestec de culori și turnuri din cărămidă roșie, designul său îmbinând nouă capele individuale, deasupra fiecăreia aflându-se un dom. Fiecare dintre aceste domuri comemorează câte un asalt încununat de succes asupra orașului Kazan. În anul 1588, a noua capelă a fost ridicată pentru a găzdui mormântul celui căruia îi poartă numele, Vasile cel Binecuvântat. Catedrala Sf. Vasile a devenit un simbol al orașului Moscova și un obiectiv turistic important, potrivit turismistoric.ro.


Catedrala Sfantul Vasile din Moscova

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Marina Bădulescu)

Sursa: un.org

Tema stabilită de Națiunile Unite pentru 2015 pleacă de la îndemnul de a acționa împotriva folosirii copiilor pentru diverse munci: “NU muncii copilului — DA educației de calitate.” În acest an, evenimentele zilei se concentrează în special pe importanța educației de calitate, considerată un pas important în lupta împotriva muncii copiilor, potrivit paginii ONU dedicată zilei din acest an, www.un.org.

În fiecare an, la 12 iunie, Ziua mondială împotriva exploatării prin muncă a copiilor reunește guverne, angajatori și organizații sindicale, societăți civile, precum și milioane de oameni din întreaga lume, pentru a evidenția situația copiilor care muncesc și de a stabili măsuri pentru protejarea acestora.

La nivel mondial, un număr mare de copii sunt implicați în munca domestică remunerată. Acești copii sunt deosebit de vulnerabili. Munca lor este de multe ori ascunsă de ochii publicului, desfășurându-se în locuri izolate și departe de familiile lor.

În acest an, obiectivele zilei pun accentul pe necesitatea unei educații gratuite, obligatorii și de calitate pentru toți copiii, cel puțin până la vârsta minimă de angajare și pe măsuri prin care dreptul la educație să poată fi exercitat și de cei care, în prezent, prestează o formă de muncă. Obiectivele vizează și noile eforturi pentru ca politicile naționale privind munca copilului și educația să fie coerente și eficiente, astfel ca politicile de la nivelul fiecărei țări să asigure accesul la educație și investiții de calitate în profesia de cadru didactic.

Astăzi, la nivel global, aproximativ 215 milioane de copii lucrează, cei mai mulți cu normă întreagă. Ei nu merg la școală și au foarte puțin timp sau deloc pentru a se juca. Mulți nu primesc hrană suficientă sau o îngrijire corespunzătoare. Mai mult de o jumătate dintre acești copii sunt folosiți pentru muncile grele sau lucrează în medii periculoase. O mare parte sunt supuși la o formă de muncă forțată, activități ilicite, inclusiv în traficul de droguri și prostituție, sau sunt implicați în conflicte armate, obligați să folosească arme, potrivit site-lui ONU.

Unul dintre obiectivele majore stabilite de Organizația Internațională a Muncii (OIM), încă de la fondarea sa în 1919, a fost abolirea muncii copiilor. OIM a adoptat și supraveghează standardele de muncă ce includ conceptul de vârstă minimă de angajare sau de muncă. Convenția nr. 138 prevede ca vârsta minimă de angajare să nu fie mai mică decât vârsta de finalizare a învățământului obligatoriu.

Convenția OIM nr. 182, din 1999, privind cele mai grave forme ale muncii copilului, a consolidat consensul global privind eliminarea muncii copiilor. OIM, prin Programul concentrat pe muncile prestate de copii, acționează pentru realizarea abolirii efective a muncii copiilor, angajându-se în eliminarea tuturor formelor periculoase de muncă desfășurate de copii până în 2016.

Inițiativa instituirii acestei zile a fost luată după publicarea Raportului Global 2002 privind piața muncii la nivelul întregii lumi, care avansa cifre zguduitoare privind numărul copiilor obligați să muncească: dintre cei 246 de milioane de copii care munceau în mod constant, peste 170 de milioane erau angrenați în munci grele sau periculoase.

Raportul ”Unirea forțelor împotriva exploatării copiilor prin muncă — Raport pentru Conferința Globală privind exploatarea copiilor prin muncă din 2010” solicită ca problema exploatării copiilor prin muncă să fie considerată o prioritate a programelor naționale de dezvoltare și prezintă o serie de dovezi care indică faptul că exploatarea copiilor prin muncă reprezintă un impediment important în dezvoltarea națională.

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

Cea de-a IV-a ediție a singurului festival de film din România despre mediu și oameni “Pelicam” a început joi la Teatrul “Jean Bart” din Tulcea cu trei scurt-metraje de animație pentru copii grupate sub titlul “Poveștile mării”.

Filmele sunt destinate copiilor cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani, iar sala instituției de cultură din municipiu a fost neîncăpătoare, potrivit organizatorului evenimentului, Benjamin Ribout.

“La toate proiecțiile de filme pentru copii și adolescenți, sala teatrului va fi neîncăpătoare. Festivalul are un aspect puternic educațional și încercăm să-i aducem la Tulcea atât pe elevii din mediul rural tulcean, cât și pe cei ai unor școli din țară”, a declarat Ribout.

Proiecțiile din prima zi a festivalului dedicată copiilor și adolescenților vor continua, conform programului oficial al organizatorilor, cu “Povestea prițesei Kaguya”, film regizat de Isao Takahatam și nominalizat la secțiunea “Cel mai bun film animat al anului” a premiilor Oscar din acest an, și “Amazonia”, film regizat de Thierry Ragober, o odă adusă pădurii tropicale și diversității ei.

De altfel, copiii și adolescenții au fost și cei cărora li s-a adresat prima acțiune a festivalului, “Marea hămăceală”. Desfășurată miercuri după-amiază, în parcul ecologic de pe malul lacului Ciuperca, acțiunea a adunat aproape 40 de participanți. “Eu am vrut să duc copii din Tulcea la Cluj pentru ‘Marea hămăceală’, dar nu am reușit încă. Așa că am adus de la Cluj la Tulcea 15 hamace cu voie-bună. De fapt, hămăceala asta e mai mult o stare de spirit decât un businness”, a menționat responsabilul de acțiune, Marcel Fodorean, din Cluj-Napoca.

Tinerii au cântat și au apreciat momentele oferite. “Este mult mai fain decât în locurile noastre obișnuite. Încep să simt că Tulcea se mișcă și că o ia într-o direcție hippy, ceea ce este minunat”, a afirmat Iulia, în vârstă de 17 ani.

Peliculele selecționate în cadrul festivalului vor putea fi vizionate atât la Teatrul “Jean Bart”, cât și în Piața “Mircea cel Bătrân” și la Muzeul de Artă.

Benjamin Ribout, organizatorul festivalului de film ‘Pelicam’

PUBLICITATE

“Unele din proiecțiile care vor fi prezentate vor fi urmate de workshop-uri în timpul cărora cinefilii îi vor putea cunoaște pe regizori și sta de vorbă cu ei. Îi vom avea alături de noi pe fostul comisar european pentru Agricultură, Dacian Cioloș, pe alpinistul Alex Găvan, regizorul Dominique Marchais, iar numele importante în domeniu le veți găsi inclusiv în juriul festivalului”, a afirmat Benjamin Ribout.

Deschiderea oficială a festivalului va avea loc vineri, la ora 19,30, la Teatrul “Jean Bart” și va fi urmată de proiecția filmului “Descoperindu-l pe Gaston”, regizat de Patricia Perez, peliculă înscrisă în secțiunea de lung-metraje a concursului și prezentată în premieră națională, precum și de cea a filmului “Dialoguri de baltă”, regizat de Ildiko Zonga Plajas, peliculă înscrisă în secțiunea Black Sea Docs a concursului și prezentată în premieră mondială.

Proiecțiile filmelor realizate de regizori din aproape 20 de state din lume vor continua zilele următoare, iar duminică, la ora 10,00, vor fi prezentate atât filmele documentare de mediu realizate de adolescenții participanți la eveniment, cât și reportajele radio ale studenților din România, Bulgaria, Albania, Armenia, Republica Moldova, Ungaria și Macedonia care s-au înscris la atelierul pe tema Deltei Dunării derulat zilele acestea în colaborare cu Organizația Internațională a Francofoniei.

Ceremonia de închidere a celei de-a IV-a ediții a Festivalului internațional de film despre mediu și oameni “Pelicam” va avea loc duminică, la ora 20,00, la Teatrul “Jean Bart” și va fi urmată de prezentarea peliculei “Cântecele orezului”, regizat de Uruphong Raksasad.

La ora 21,00, în Piața Mircea cel Bătrân va fi prezentat filmul “Mistrețul sălbatic” regizat de Williem Baptist și va avea loc concertul susținut de Robin and the Backstabbers.

Pelicam este organizat de Asociația Les Herbes Folles cu sprijinul financiar al BRD, VIASAT, NEXTGEN, UP România (fosta Cheque Dejeuner), precum și al Centrului Național al Cinematografiei, Primăriei Municipiului Tulcea, Consiliului Județean Tulcea, Institutul Cultural Român, cu ajutorul partenerilor instituționali Organizația Internațională a Francofoniei, Ambasada Statelor Unite ale Americii la București, Institutul Francez, Ambasada Elveției, Ambasada Olandei, Institutului francofoniei pentru dezvoltare durabilă, Institutului Goethe și al Delegației Valonia-Bruxelles.

AGERPRES/(A, AS — autor: Luisiana Bîgea, editor: Cristian Anghelache)

“Șimleul e dăruit din partea lui Dumnezeu cu tot felul de daruri. Are o poziție romantică, iar hotarul îi este cât se poate de roditor. Orașul se întinde sub poalele Măgurei, care se ridică în partea de meazănoapte până la o înălțime de peste 500 m, fiind acoperită cu vii și pomet în partea dinspre oraș”, se arată în “Schița monografică a Sălagiului”, din 1908. În acest oraș avea să-și mute reședința, încă din secolul XIV, familia Bathory.

“Istoria Șimleului Silvaniei este strâns legată de istoria familiei Báthory, care a fost proprietara domeniului Șimleu de la mijlocul sec. XIV. Din a doua jumătate a secolului XV s-a format ramura de Șimleu a acestei familii, care a dat Europei numeroase personalități. Cea mai importantă dintre acestea este fără îndoială Ștefan Báthory, născut la Șimleu în 27 Septembrie 1533, devenit principe al Transilvaniei (1571-1575) și Rege al Poloniei din 1575 până la moartea lui în 1586”, afirmă Daniela Marcu Istrate, arheolog expert în studii și cercetări la monumente istorice.

Domeniul Șimleului este menționat în documente încă din secolul al XIII-lea, iar din 1341 a intrat în posesia familiei Báthory. Despre ramura de Șimleu a acestei familii se poate vorbi abia din a doua jumătate a secolului al XV-lea, când Nicolae al II-lea Báthory și-a mutat reședința de la Nyírség, în estul Ungariei, la Șimleu. În 1520, fiul său, Ștefan al IV-lea “de Somlyo”, iscălește o înțelegere “în casa noastră de pe domeniul numit Șimleu”, iar nepotul Ștefan al V-lea dă instrucțiuni referitoare la “intravilanele aparținătoare curiei de la Șimleu”.

Pe baza acestor informații s-a presupus că deja în secolul al XV-lea trebuie să fi fost existat o curie ridicată de Nicolae al II-lea Báthory, care trebuie căutată în compoziția cetății interioare, unde se poate presupune un edificiu modest, compartimentat în două sau trei încăperi, asemănător caselor țărănești de astăzi, înconjurat cu o palisadă pentru apărare.

Probabil spre sfârșitul secolului al XV-lea și începutul veacului următor a fost construită o incintă fortificată, prevăzută cu turnuri la colțuri și înglobând clădiri de locuit și administrative. Un document din 1567 se referă foarte probabil la această incintă atunci când menționează o curie fortificată, un castellum. La sfârșitul scolului al XVI-lea s-a construit o a doua incintă, prevăzută cu bastioane triunghiulare și un turn de poartă. Mai multe informații din acest interval se referă la meșterii care au lucrat pe șantier, dar planimetria poate fi reconstituită pe baza unui releveu din 1687 datorat unui inginer italian anonim care a însoțit în Transilvania un corp expediționar austriac condus de prințul Carol al V-lea de Lorena. În 1851, la un nou releveu se vede că cetatea suferise mari distrugeri, o parte dintre componente fiind dispărute.

Ultimul descendent al familiei Báthory care a stăpânit acest castel a fost Sofia Báthory, fiica lui Andrei al IV-lea și a polonezei Ana Zakreska, luată în căsătorie de principele Gheorghe al II-lea Rákóczi. Eșecul acestuia în expediția sa poloneză a fost urmat de evenimente nefericite pentru castel, care în 1660 a fost distrus de trupe turco-tătare. Apoi, după căderea cetății de Oradea și transformarea ținutului său în pașalâc turcesc, cetatea Șimleului a fost transformată într-o fortificație de graniță menită să oprească atacurile pornite din Oradea. Castelul a fost astfel înconjurat cu o palisadă, a fost apărat de căpitani numiți de principele Mihail Apafi și a devenit sediul mercenarilor germani ai acestuia.

După eliberarea Oradiei, în 1692, rolul militar al castelului începe să dispară treptat. La începutul secolului XVIII întregul ansamblu a fost incendiat din ordinul lui Francisc Rákóczi al II-lea, degradarea monumentului continuând apoi neîntrerupt. În 1851, la un nou releveu, nu au mai putut fi reconstituite bastioanele de pe latura de nord, iar din incintă nu au mai rămas decât două turnuri cilindrice. În epoca ce a urmat, șanțul de apărare al cetății a fost parcelat și casele orașului au mistuit încetul cu încetul zidurile de incintă.

Începând din 1993 s-au înregistrat câteva etape de cercetare arheologică parțială, însă abia din anul 2007 s-a conturat perspectiva deschiderii unui șantier arheologic sistematic pentru cercetarea incintei cetății, cu sprijinul primăriei orașului, care și-a asumat integral finanțarea acestui proiect, ca etapă preliminară în procesul complex de reabilitare a întregului ansamblu.

“Cercetările arheologice desfășurate între 2007-2010 au scos la iveală numeroase ruine, pe baza cărora s-a reconstituit forma primului castel, sistemul de fortificație, precum și etapele de transformare din secolele XVI-XVII, care au transformat reședința într-o cetate puternică. Probabil la începutul secolului XVI a fost construit primul castel, de formă rectangulară cu turnuri circulare la colțuri și cu un turn de intrare pe mijlocul laturii de vest. În interiorul zidului de incintă se aflau numeroase clădiri care făceau legătura între turnuri și asigurau necesitățile legate de locuința nobiliară, administrarea acesteia și apărarea în caz de primejdie. Curtea interioară, care pare astăzi foarte mare, era de fapt un spațiu restrâns organizat în jurul unei fântâni și a unui foișor. În exterior castelul era înconjurat de o palisadă, din patru șiruri de stâlpi legați între ei cu împletitură de nuiele și de un șanț foarte larg. Spre finele secolului XVI sistemul exterior de fortificare a fost extins. Șanțul a fost umplut și întreaga arie a fost înconjurată de un al doilea zid de incintă, prevăzut la colțuri cu bastioane în stil italian: ruinele a două dintre acestea încă sunt vizibile în parcul Șimleului, ca și fragmente din zidul înconjurător. (…) Acest nivel este sugerat nu doar de amploarea construcțiilor, ci și de foarte bogatul material arheologic care a fost recuperat din ruine: numeroase monede, vase întregi și fragmentare, pietre profilate, piese de port și de armament ilustrează detaliat istoria castelului, obiceiurile și nivelul înalt de trai al proprietarilor. Între cele mai spectaculoase descoperiri se numără sobele: numeroase teracote au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice și chiar câteva sobe întregi au fost recuperate din umpluturile încăperilor. Piese decorate cu diferite reprezentări de cavaleri, cu motive arhitecturale și florale precum și o sobă habană reprezintă descoperiri cu caracter de unicat pe teritoriul Transilvaniei”, afirmă Daniela Marcu Istrate, responsabilul științific al șantierului arheologic.

Cel mai important membru al familiei Báthory, al cărui destin se leagă de cetatea de la Șimleu Silvaniei este, fără îndoială, Ștefan Báthory, principe al Transilvaniei și unul din cei mai importanți rege al Poloniei, dar un personal istoric de care se leagă una din legendele locului.

“Ștefan Báthory e născut la Șimleu Silvaniei. De numele său se leagă realizarea fazei renascentiste a castelului, centrul orașului și biserica romano-catolică. În biserică, pe timpanul portalului gotic de la intrarea principală se găsește de altfel o inscripție care arată că regele Poloniei s-a născut în acest oraș. El a fost Principe al Transilvaniei și apoi rege al Poloniei. La polonezi Ștefan Bathory are un cult imens. Ei consideră că au doi regi de seamă. Primul este Cazimir cel Mare, iar al doilea Ștefan Báthory. Recent, guvernul polonez a alocat o importantă sumă de bani pentru restaurarea sarcofagului regelui Bathory, amplasat în cripta catedralei din Cracovia. Este o personalitate renascentistă remarcantă, el introducând primele universități în Transilvania”, afirmă arheologul Csok Zsolt.

Originar din Șimleu Silvaniei, arheologul menționează și o legendă legată de blazonul familiei fostului rege al Poloniei.

“Conform unei legende locale, cei trei dinți din blazonul familiei Bathory se explică prin faptul că Ștefan a ucis în tinerețe un balaur care locuia într-o peșteră situată într-unul din versanții dealului Popos, de pe malul stâng al Crasnei, deasupra orașului. Ștefan a umplut mai multe blăni de oaie cu var nestins, balaurul a mâncat respectivele oi, după care a coborât la Crasna să bea apă. În momentul în care a băut, varul a început să se stingă în el și a ucis bestia. Principele i-a scos trei dinți, ce au ajuns pe blazonul familiei”, povestește Csok Zsolt.

Lăsând la o parte legendele, actualmente cetatea din Șimleu Silvaniei este imposibil de vizitat, accesul fiind interzis publicului larg. Din ansamblul monumental de altă dată se păstrează poarta principală, pe latura de vest, zidul de incintă al aceleași laturi, zidul de incintă sudic și estic, care se termină în turnul circula sud-estic. Bastionul patrulater și cel circular pe colțul nord-estic al fortificației, respectiv se mai văd fragmente din zidul de incintă nordic. În opinia Daniela Marcu Istrate, dar și a autorităților locale, istoria locurilor ar merita reînviată prin reabilitarea cetății și amenajarea unui parc arheologic.

Primarul orașului Șimleu Silvaniei, Septimiu Țurcaș, a precizat pentru AGERPRES că singura posibilitate de realizare a unui proiect mai amplu de restaurare este un proiect european pentru care primăria așteaptă deschiderea liniilor de finanțare pentru perioada 2014 — 2020.

“La un moment dat au fost finanțări din fonduri europene pentru astfel de investiții. Din păcate, momentul respectiv a fost ratat de către Șimleu. Lucrări de intervenție la cetate au existat. S-au schimbat acoperișurile la turnuri, au existat lucrări de primă intervenție finanțate de către Guvernul României prin Compania Națională de Investiții. Mă refer la perioada de dinainte de 2004. Apoi, din păcate, primăria n-a început să facă documentația. Începând cu 2005 am realizat că suntem în spate cu proiectul. (…) Am așteptat perioada 2014-2020, din păcate suntem în 2015. Acum, lucrările par a fi eligibile pe noua finanțare. Sper ca în septembrie să putem depune proiectul. (…) Proiectul presupune reabilitarea turnurilor și a porții de intrare, cel mai spectaculos element din tot complexul arheologic, amenajarea interioară sub formă de muzee, reabilitarea unei alte clădiri și inclusiv un teatru de vară, zone pentru comerț. Deocamdată, cetatea nu poate fi vizitată pentru că nu prea e nimic de văzut și e chiar un pericol de accidentare”, a menționat Septimiu Țurcaș.

Primarul Șimleului a adăugat că din incinta castelului urmează să fie mutate și două monumente comemorative, dedicate celor căzute pe câmpul de luptă, care nu-și au locul în incinta respectivă.

“Cercetarea arheologică a evidențiat un sit de o valoare extraordinară, cantitatea și varietatea vestigiilor depășind cu mult așteptările istoricilor și arheologilor și îmbogățind nesperat cunoștințele noastre despre această cetate, despre epoca ei în Transilvania și în regatul maghiar. Prin aceasta se diversifică și posibilitățile de reabilitare a monumentului, prin amenajarea unui parc arheologic integrat într-un turism local activ. Materialul arheologic bogat, aflat în prezent în custodia Muzeului Județean din Zalău, susține ideea organizării unui muzeu de sit, care să reconstituie diferite momente și spații din evoluția castelului”, a conchis Daniela Marcu Istrate.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Cristian Anghelache)

Săptămâna aceasta vă propunem ”Fasole verde olandeză” și ”Tartă cu căpșuni”, ambele rețete fiind publicate în ”Carte de bucătărie — 1501 feluri de măncări” (1935), cu o prefață de Constantin Bacalbașa.

Fasole verde olandeză
Fierbe fasolea în apă fierbinte, apoi o scuturi și-o pui la tigae cu unt proaspăt și presărată cu brânză rasă șvaițer și parmezan amestecați. Unii în loc de brânză pun smântână adăogată în ultimul moment.

Tartă cu căpșuni
Luăm 500 gr. făină trecută prin sită, 300 gr. unt muiat nu tocmai topit, 50 gr. zahăr pisat, 10 gr. sare, 2 gălbenușuri de ouă, 150 gr. apă.Așezi făina pe masa bucătăriei sau pe o tablă specială de lemn, și-i faci o gaură la mijloc, în acest loc gol de la mijloc pui ouăle, zahărul, sarea și untul. Amestecă bine toate aceste adaosuri puse în mijlocul făinei apoi amesteci și făina împreună, dar încetul cu încetul și numai câte puțin, și frământă, de două ori, cu mâna. Apoi adună coca, făo ca o minge și ține-o la răcoare acoperită de o pânză.

După aceea începi să întinzi coca cu vergeaoa pentru ca s’o faci de trei ori mai lungă decât lată: atunci înfășori coca în trei în lungime astfel ca lățimea să devie acum lungime. Înfășori iarăși în trei obținând altă lungime. În sfârșit după odihnă de 10 minute, înfășori iarăși coca în trei — a treia și ultima înfășurare de astădată.

După aceasta rotunjești coca, îndoindu-i colțurile, o lucrezi cu vergeaua ca să aibă o grosime de jumătate centimetru și o pui în tava untată. Se presară zahăr peste cocă și se dă la coptor. Să stea 35-40 minute. Căpșunile se tăvălesc numai în zahăr cât de mult și se așază frumos peste coca care a fost la coptor.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Andreea ONOGEA/Arhiva AGERPRES

Principalele caracteristici ale soiurilor de struguri pentru masă se referă la: mărimea strugurilor (mari și foarte mari); compactitatea acestora (struguri rari în boabe); mărimea boabelor (mari și foarte mari); culoarea boabelor (galben-auriu, roșu-închis etc); prezența stratului de pruină (stratul ceros de la suprafața boabelor), care asigură starea de prospețime și sănătate, menționează prof. dr. Liviu Dejeu în cartea ”Viticultura” (2010).

Soiul Victoria a fost obținut la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Viti-Vinicolă Drăgășani, de către cercetătorii dr. Victoria Lepădatu și dr. Gheorghe Condei, prin încrucișarea soiurilor Cardinal și Afuz Ali, și a fost omologat în anul 1978.

În prezent, Victoria este răspândit în majoritatea țărilor cultivatoare de soiuri de struguri pentru masă din lume, printre care Italia, Grecia, Turcia, Spania, Africa de Sud, China, Australia etc. În cartea sa, ”Viticoltura di qualita” (2005), profesorul Mario Fregoni, de la Universitatea Piacenza din Italia, fost președinte al Organizației Internaționale a Viei și Vinului (OIV), un mare prieten al viticultorilor români și Doctor Honoris Causa al Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București, aprecia acest soi ca fiind deosebit de valoros. De altfel, în Italia, principala țară europeană cultivatoare de soiuri pentru struguri de masă, Victoria, cu o suprafață de peste 2.400 ha, ocupa locul al II-lea, după soiul Italia, în ierarhia acestei direcții de producție, fiind principalul soi cu maturare timpurie din această țară.

Soiul Victoria se dezvoltă foarte bine pe terenuri fertile, bine drenate, situate, de regulă, la baza versanților.

Strugurii sunt mari și foarte mari (400-600 g), de formă conică sau cilindro-conică, sunt lacși (rari în boabe), cu boabe ovale, foarte mari (8-10 g), cu pielița aderentă la miez, de culoare galben-verzuie, cu pulpa cărnoasă, crocantă, cu gust plăcut, echilibrat. Maturarea strugurilor este timpurie, la începutul lunii august, în sudul țării, și în cea de-a doua jumătate a lunii august în podgoriile nordice ale României. La maturare, conținutul în zaharuri atinge 150-155 g/l, potrivit prof dr. Adriana Indreaș.

Soiul are o rezistență bună la ger (la temperaturi minime cuprinse între minus 18 și minus 20 grade Celsius), la secetă, dar și la brumele și la înghețurile de primăvară. De asemenea, strugurii sunt rezistenți la transport și la păstrare.

Datorită numărului și mărimii strugurilor, soiul Victoria se caracterizează printr-o fertilitate bună și printr-o productivitate foarte mare.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Peștera Măgurici (jud. Sălaj)

Declarată arie naturală protejată de interes național prin Hotărârea de Guvern Nr. 2151 din 30 noiembrie 2004, Peștera Măgurici se află în partea nord-vestică a Podișului Someșan (în versantul sudic al Dealului Măguriței), pe teritoriul satului Răstoci, comuna Ileanda, din județul Sălaj, în imediata apropiere a drumului european E58.

Întinsă pe o suprafață de un hectar, peștera reprezintă o rezervație speologică dezvoltată în roci atribuite erei geologice a oligocenului, cu galerii, săli circulare, diaclize, săritori, cu depuneri parietale de calcit și este inclusă în rețeaua ecologică europeană Natura 2000, potrivit site-urilor natura2000.mmediu.ro, enciclopediaromaniei.ro,www.infopensiuni.ro.

Peștera Măgurici, cunoscută și sub numele Peștera de la Răstoci, se deschide cu o galerie de acces care ajunge în Sala Bifurcației, din care se intră în mai multe galerii: Galeria Ascendentă, Galeria cu Lilieci, Galeria cu Guano. Peștera a fost explorată și topografiată în octombrie 1978. Atunci, speologii care au pătruns și au executat măsurători au descoperit bogata faună de lilieci. Așa cum relevă sursele amintite, între galeriile peșterii se face remarcată Galeria cu Lilieci, întrucât peștera este un spațiu de hibernare, reproducere și creștere a puilor, pentru lilieci, precum și un loc de întâlnire pentru colonia de împerechere a speciei Miniopterus schreibersii.

În arealul rezervației se află colonii de sute sau mii de exemplare, în funcție de specie, sezon și de biologia lor. Au fost identificate cinci specii dintre care trei sunt unicat în Europa: liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), liliacul mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros) și liliacul cu aripi lungi (Miniopterus schereibersii).

La suprafață, pe întreaga întindere de lângă peșteră există terenuri arabile, pășuni, păduri de foioase, astfel că zona reprezintă un teritoriu de hrănire bun pentru populațiile de lilieci.

Una dintre cele mai cunoscute peșteri din județul Sălaj, Peștera Măgurici rămâne un important obiectiv turistic din Transilvania. Aceasta reprezenta un punct de atracție și pentru căutătorii de comori, care extrăgeau cristale de ghips, cu efect negativ asupra populațiilor de lilieci.

AGERPRES/(Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Andreea Onogea)

Aurica Susan din Hitiaș pregătește crumpi în cipsâie (cartofi la tavă), dar cipsâia trebuie să fie, musai, de pământ. La ceasurile prânzului sau ale cinei, vom constata că mâncarea e bună și dacă e pregătită în oală de tuci, important este să aibă pereții mai groși.

“Acești crumpi sunt fripți în tăvi de pământ și au un gust și un saft aparte. Pentru zilele de post sunt făcuți fără carne, iar în rest sunt gătiți cu carne de porc mai grasă sau chiar cu clisă (slănină — n.r.) proaspătă cu pecină (carne) din călai (călaiul este vasul special în care se păstrează carnea în untură — n.r.) sau cu cârnați, carmanadă de porc ținută în saramură afumată și friptă în untură. În Banat, carnea de porc este pregătită într-un mod special și se spune că porcul pe care-l tai de Crăciun trebuie să țină tot anul”, spune pentru AGERPRES doamna Aurica.

Pentru mâncare avem nevoie de: un kg cartofi, 4 căței de usturoi, o ceapă, boia, sare, 100 ml ulei și de carne/afumătură de porc.

“Se taie cartofii în felii mai groase și se pun în tava de pământ. Separat se face un rântaș din ulei, ceapă tocată, boia, făină și apă și se toarnă în tavă peste cartofi. Acest rântaș trebuie să acopere cartofii. Apoi se pune usturoiul tăiat mărunt și bucățile de carne. Toate acestea se pun la cuptor. Sunt gata când apa din compoziție a scăzut”, explică Aurica Susan.

Se servesc cu murături, dar și cu vin. AGERPRES/(AS — autor: Otilia Halunga, editor: Cristian Anghelache)

În poarta micii sale fierării din localitatea Ilieni, unde cuptorul cu jăratic toarce mocnit, mai oprește uneori câte o căruță cu cai să le schimbe ‘încălțările’ și atunci focul prinde a se dezmorți însuflețit de foale, iar nicovala începe să țipe ascuțit sub loviturile ciocanului. E un sunet pe care îl știe din copilărie, ca o muzică fără de care nu poate trăi.

‘Noi suntem un neam de meșteri și vis-a-vis cu noi, unde m-am născut, era un fierar și de mic copil mereu umblam acolo. Avea și o nepoată în clasă cu mine (…) De-atunci îmi sună mereu nicovala (…) Am terminat școala profesională, acolo am bătut prima dată fierul și m-a infectat meseria asta. Pe urmă ne-am mutat la Ilieni, am făcut prima dată atelierul, să am eu atelierul meu. Aveam 19 ani când am bătut prima dată cuiul în copita calului, îl chema Hallo, cum ar veni Corbul din limba maghiară, iar prima potcoavă făcută de mine am bătut-o pe un cal pe care îl chema Adam. Ăștia au fost primii’, își amintește potcovarul din Ilieni.

Când a venit în sat, în urmă cu 40 de ani, mai erau încă patru fierari, dar a rămas singurul. Potcovar ca el nu știe să mai fie vreunul prin satele din jur.

‘Numai eu sunt aici care potcovesc din cald, așa se zice. Că sunt mai multe meserii — fierar de potcovit, fierar artizanal, care face căruțe, care numai bate potcoave pentru caii sportivi, deci cumpără potcoava și o pune, dar din foc să facă potcoavă numai eu sunt. Știu că ar mai fi unul mai departe, la Bicfalău, dar alții nu mai cunosc (…) Și îmi pare rău că se pierde meseria asta. Am doi băieți, dar nici unul nu practică. Ala micu’ face o potcoavă ca mine, dar nu-i plac caii și atunci, dacă nu îți plac, nu ai ce căuta în meserie. Calul mișcă, e nervos, aici trebuie să ai o răbdare de nedescris’, a declarat pentru AGERPRES, Gabor Tibor.

Brațele îi sunt ciupite de scânteile fierbinți sărite din cuptor și e evident că n-are o meserie ușoară, dar pentru el e cea mai frumoasă din lume. ‘Mă ocup și cu altele, sunt și mecanic, dar munca de fierărie e, cum să vă zic, vârful inimii. Eu de asta nu mă despart decât la capătul vieții (…) E o meserie frumoasă. Am un prieten la Tokaj în Ungaria, fierar și el, care mereu zice că trebuie să sufli suflet în fier și apoi o să fie fierul cum trebuie, să poți scoate ceva din el (…) Eu trebuie să aud sunetul nicovalei, altfel totul e mut (…) După mine și dacă m-aș naște a doua oară, tot fierar m-aș face’, mai spune Gabor Tibor.

Își demonstrează îndemânarea la toate târgurile din țară și străinătate la care e invitat, face parte și dintr-o asociație meșteșugărească prin intermediul căreia a expus la Budapesta, dar visul lui e să deschidă un muzeu al fierăriei la Ilieni. ‘Dacă ne ajută Dumnezeu, că asta e prima dată, vrem să facem un muzeu, pentru că la Ilieni vin mulți străini și să le arătăm și noi că știm ceva (…) Am vorbit cu primarul, ne dă un spațiu, dar ne trebuie niște bani ca să cumpărăm un set de unelte, astea nu le pot da, că lucrez cu ele (…) Vrem să facem un muzeu, dar un muzeu viu, când vine cineva acolo să demonstrăm, să arătăm cum se face, cum se îndoaie fierul’, afirmă meșterul din Ilieni.

Gabor Tibor spune că pe 5 septembrie la Sfântu Gheorghe va avea loc o întâlnire internațională la care vor participa 80 de fierari din cinci țări.

Înainte de a ne lua rămas bun îmi dă de grijă să-l anunț din timp când vin data viitoare, să-mi pregătească o ‘mâncare de fierar’, așa cum n-am mai mâncat vreodată. ‘Este o tradiție, (…) punem pâine pe o tavă frumoasă, punem ceapă, brânză, am un clește mare din două bucăți de fier, pe care nu vi l-am arătat, pe ăla îl încălzesc în foc și între ăla bag slănina și când strâng așa țâșnește afară și cade pe pâine și puteți mânca cu o poftă ce n-ați văzut’, mai spune Gabor Tibor.

Meseria de potcovar n-o găsești în nici unul din ghidurile de orientare profesională, așa cum nu găsești nici alte meserii dispărute, cum ar fi sitar, bărbier, șelar, sacagiu, bragagiu sau ceaprazar, ale căror semnificații mulți le căutăm în dicționar. Dar, din fericire, mai sunt oameni precum Gabor Tibor, ultimul potcovar din Ilieni, care încă mai pot spune povestea și pot transmite mai departe aceste meserii.

Luna trecută, Centrul de cultură al județului Covasna a demarat un proiect, finanțat din fonduri norvegiene, care își propune să cartografieze, să revitalizeze și să popularizeze meșteșugurile tradiționale din zonă. Directorul Centrului de Cultură, Imreh Marton Istvan, a declarat pentru AGERPRES că în județul Covasna se mai păstrează 36 de meșteșuguri tradiționale practicate de peste 250 de meșteri populari, iar dr. Kinda Istvan, muzeograf la Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe spune că în aproape fiecare localitate din județ mai există cel puțin un meșter popular.

Prin acest proiect va fi realizată o bază de date digitală care va oferi informații referitoare la meșteșugurile tradiționale și meșterii populari din zonă, vor fi realizate zece filme documentare și va fi realizată o strategie de marketing pentru atragerea turiștilor și valorificarea produselor meșteșugărești. De asemenea, va fi realizat un muzeu virtual, care va prezenta obiecte folosite sau realizate în ateliere meșteșugărești astăzi părăsite, fie pentru că meșterii nu mai trăiesc, fie pentru că sunt prea bătrâni să mai lucreze, iar în toamna acestui an, la Sfântu Gheorghe, va fi organizată Ziua Meșteșugurilor Tradiționale.

AGERPRES (A-autor: Oana Mălina Negrea, editor: Mihai Simionescu)

Pe lângă Centrul de Instrucție al Aeronauticii, la 10 iunie 1941, a fost înființată Școala de Parașutiști, ulterior denumită Compania de parașutiști. Aceasta a fost dislocată la Popești-Leordeni, în cadrul Flotilei I Aerostație, primul comandant fiind numit locotenentul Gheorghe Iordăchescu. La 31 martie 1942, a luat ființă cea de-a II-a companie de parașutiști, respectiv Batalionul de parașutiști comandat de căpitanul Bordan Enea. Batalionul a fost întrebuințat în luptă începând cu 23 august 1944. La 1 martie 1945, Batalionul de Parașutiști a fost desființat, potrivit Calendarului Tradițiilor Militare 2010.

La 1 noiembrie 1950, însă, a fost înființat, în baza ordinului ministrului Forțelor Armate, Batalionul 1 Parașutiști, sub comanda căpitanului Vasile Cosma, la Centrul de Instrucție al Aviației din garnizoana Tecuci. Batalionul de Parașutiști și-a schimbat, la 6 februarie 1951, dislocarea de la Tecuci la Botoșani, pentru ca, la 25 noiembrie 1951 să fie dislocat la Buzău. La 1 octombrie 1952, Batalionul de Parașutiști s-a transformat în Regiment de Parașutiști, primind, la 2 octombrie 1954, drapelul de luptă, iar la 21 octombrie 1974, denumirea onorifică Regimentul 60 Desant-Parașutare ”Băneasa-Otopeni”.

În 1980, au luat ființă Regimentul 56 Parașutiști Caracal, Regimentul 62 Parașutiști Luna și Regimentul 64 Parașutiști Boteni. La 30 noiembrie 1990, s-au înființat Brigada 1 Parașutiști Luna, Brigada 2 Parașutiști Clinceni, Brigada 3 Parașutiști Bacău și Centrul de Perfecționare a Pregătirii Cadrelor din Trupele de Parașutiști Buzău, iar pentru conducerea unitară a acestora, Comandamentul Trupelor de Parașutiști în subordinea Comandamentului Aviației Militare.

Procesul de reformă din Armata Română a adus unele modificări, astfel că, începând cu 1998, au fost desființate un comandament de brigadă și două batalioane, iar alte două batalioane de parașutiști au fost transformate în batalioane de operațiuni speciale.

La 15 martie 2001, Trupele de Parașutiști au trecut în subordinea Statului Major al Forțelor Terestre.

AGERPRES/(Documentare, editor: Irina Andreea Cristea)