Prăjitura de vară sau de sezon, cum mai este ea cunoscută, se bucură de popularitate atât prin modul rapid în care se pregătește, cât și prin aroma pe care o capătă.

Ciolacu Elena din Șimian spune că delicioasa prăjitură, bine ambalată, ajunge lunar cu avionul și în Elveția, unde are o fiică.

Pentru a face o tavă de prăjitură sunt necesare 500 grame de foietaj, cinci albușuri de ouă, 70 grame de zahăr pudră, 40 grame fulgi de cocos și 40 grame de făină albă de calitate, precizează gospodina.

Crema care se va folosi între straturile de foietaj, pentru a fi cât mai delicioasă prăjitura, trebuie să aibă în compoziție: un pachet de budincă de vanilie, 250 mililitri de lapte, 70 grame de zahăr pudră, 100 grame de unt, 100 grame ananas, 40 grame ciocolată.

“Decorul va fi realizat cu un albuș de ou, 80 grame de zahăr pudră, cinci picături de zeamă de la o lămâie stoarsă, 60 grame fulgi de cocos, 40 grame ciocolată și câte trei bucăți de ananas pentru fiecare felie de prăjitură”, a adăugat Elena Ciolacu.

Modul de preparare al prăjiturii necesită răbdare, dar nu este complicat. Astfel, se bat albușurile și zahărul pudră pentru blat, după care se adaugă, amestecând de jos în sus, făina și fulgii de cocos. Aluatul se toarnă într-o tavă în care a fost așternută deja o hârtie de copt și se introduce pentru aproximativ zece minute la cuptor, la o temperatură moderată.

“După ce blatul de albuș este scos de la copt, se împarte foietajul în două și se întind foile în aceiași tavă pentru a se coace timp de 20, 30 de minute”, spune gospodina.

Până când foile vor fi coapte, praful de budincă se amestecă cu laptele și zahărul și se fierbe până se îngroașă. După ce se răcește se introduce untul moale, tăiat bucăți, apoi crema se împarte în două, într-una se adaugă ananasul tăiat, în cealaltă ciocolată topită. Mai întâi, pe o foaie foietaj se întinde crema albă cu ananas, peste care se suprapune blatul de albușuri și crema cu ciocolată, după care se acoperă cu a doua foaie și se apasă ușor cu palmele.

“Următoarea operațiune este decorarea. Aceasta se face cu o glazură obținută din albușul bătut spumă cu zahărul pudră și zeama de lămâie. Se presară fulgii de cocos și cu ciocolată topită se fac diferite ornamente”, dezvăluie Elena Ciolacu taina preparării uneia dintre cele mai savuroase prăjituri preluată de la cuscrii ei din Serbia.

În final, tava cu prăjitura de vară se lasă la răcit, după care se feliază. Pe fiecare felie, când se servește, se pun trei bucăți de ananas.

AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Cristian Anghelache)

Moș Luca nu mai trăiește, dar familia lui îi duce mai departe visul, acela de a păstra obiecte străvechi pentru generațiile viitoare.

“Doamne, cât și-a mai dorit el muzeul ăsta, foarte mult și l-a dorit. Se ducea și căuta la fiecare om din sat să găsească lucruri vechi și frumoase, să le adune, să le puie el, să le rânduiască. (…). Asta i-a fost visul, să lase ceva în urma lui, pentru copii, să lase ceva pentru comuna asta. Ce s-a mai zbătut, Doamne, ce s-a mai zbătut’, spune soția acestuia, Melania.

În muzeul lui moș Luca se găsesc de toate, de la degetare până la opinci, căruțe, lăzi de zestre, instrumente muzicale, războaie de țesut, piepteni de descâlcit câlți, o piuă din anul 1700, un darac de lână, uniforme militare, arme, gramofoane, televizoare cu lămpi, clopote, lămpi cu gaz și multe alte lucruri prăfuite și poleite de timp. O parte le-a adăpostit în casa bătrânească moștenită de la părinți, altele sunt expuse în curte, în șoproane, ori pe pereții unor magazii din lemn construite special pentru a-și adăposti ‘comoara’.

Bătrânul Viorel Luca avea de gând să catalogheze cele peste 8000 de obiecte adunate de-a lungul anilor de prin gospodăriile oamenilor din zonă, ca să știe toată lumea ale cui au fost și la ce au folosit, dar n-a mai apucat, ‘prăpădindu-se’ în urmă cu câteva luni. Îi plăcea să spună că tot Dobârlăul, cu terenuri, case și livezi nu face cât muzeul lui.

Tanti Melania recunoaște că nu se prea ‘pricepe să le numească pe toate’, în schimb Maria Sabrina, nepoata cea mare, și-a luat foarte în serios rolul de ghid. În timp ce descuie lacătele povestește într-una despre bunicul ei, despre obiectele preferate și despre planurile de viitor.

‘Era un om harnic și foarte bun, nu o să îl uit niciodată. Niciodată nu lăsa pe mâine și era tare strângător (…) Stăteam mult împreună, iar când veneau vizitatorii mereu mă chema și pe mine, eu știu cam toate lucrurile de pe aici (…) Le-a adunat greu, le-a căutat, s-a tocmit cu oamenii. Mergea prin sat și, care îi plăcea, făcea cumva să le ia (…). De muzeu ne ocupăm acum eu și familia mea, iar atunci când vin turiștii eu îi întâmpin de cele mai multe ori. O să mai adunăm și noi lucruri. Pe viitor, aș vrea să renovez muzeul, să îl fac mai mare, să fie totul așezat la locul lui’, spune Maria Sabrina.

La 11 ani, nu știe să-ți spună care e cel mai valoros obiect din întreaga colecție, dar dacă ar fi să aleagă, cu sufletul atunci, după părerea ei, e ‘Roata vieții’, o roată veche expusă în fața muzeului, pe care bunicul ei a scris cuvintele ‘Vor veni, vor vedea, vor întreba, vor afla, urmașii mei și ai altora’.

‘Suntem într-o încăpere în care sunt numai lucruri de țesut, un război de țesut, mașini de tors lână foarte vechi, toate adunate de bunicul (…) Aici a pus o cască de război pe care a avut-o bunicul lui, arme, pistoale care au fost la război (…) Sunt foarte multe lucruri, după cum vedeți, iar dacă stați aici o săptămână să le luați pe fiecare în parte, nu mai plecați de aicea deloc’, mai spune Maria Sabrina, care nu uită să-i roage pe cei care trec pragul muzeului să scrie câteva rânduri în ‘caietul cu impresii’.

Muzeul etnografic ‘Maria’ din Dobârlău se află la aproape 20 de kilometri de municipiul Sfântu Gheorghe și 30 de kilometri de Brașov și poate fi vizitat la orice oră din zi. Sunt o puzderie de obiecte, unele îngrămădite unele peste altele, care încă își mai caută locul. Moș Luca le-a adunat ca ‘să nu se piardă istoria și să nu pierim ca neam’, după cum obișnuia să spună, dar și pentru ca cei care ‘se vor clona ori se vor naște în vreo eprubetă ori într-o navă spațială să știe cum a fost viața înaintea lor’.

AGERPRES (A-autor:Oana Mălina Negrea, editor:Diana Dumitru)

La 14 iulie 1873, principele Carol a semnat Înaltul Decret nr. 1303, prin care s-a aprobat înființarea unei secții de telegrafie în cadrul Batalionului de geniu al armatei române, marcând astfel apariția transmisiunilor militare. Secția de telegrafie era formată din: 1 șef de secție, 15 manipulatori, șefi de ateliere și 30 de lucrători telegrafiști.

Încă din 1855, se înființase o școală, care a fost absolvită de primii 7 telegrafiști, iar în primăvara anului 1873 fuseseră trimiși pentru documentare în Franța, Belgia și Austria ofițeri români, pe probleme referitoare la telegrafie.

La 28 mai 1874, s-a hotărât, prin Înaltul Decret nr. 1132, creșterea numărului de secții de telegrafie militară la patru. Acestea au participat la Războiul de Independență din 1877-1878, asigurând nevoile de conducere a trupelor. Primul ofițer telegrafist din Armata Română a fost căpitanul Grigore Giosan, comandantul companiei de minari, întemeietorul primei școli de telegrafie militară. La 19 octombrie 1877, prin Decretul 1957, cele 4 secții de telegrafie au fost reorganizate în Compania 6 Telegrafie, care, la 5 decembrie 1877, a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român. În perioada februarie-martie 1878, compania s-a ocupat de strângerea liniilor telegrafice construite pe perioada războiului, care de acum nu mai erau necesare, iar în octombrie 1878, prin Înaltul Decret 2253, compania de telegrafie s-a desființat, cele 4 secții de telegrafie fiind repartizate celor 4 companii de săpători minari și telegrafiști din batalionul de geniu.

Imediat după încheierea Războiului de Independență din 1877-1878, s-au conturat noi principii de organizare a transmisiunilor, acestea trecând la o specialitate militară distinctă, având în componență telegrafiști, telefoniști, curieri etc. Tot în această perioadă, au apărut și primele regulamente și manuale în acest domeniu, specialitățile subunităților de transmisiuni diversificându-se în funcție de trupele pentru care asigurau legăturile (infanterie, artilerie, cavalerie). În perioada Primului Război Mondial, au apărut reguli clare de organizare a transmisiunilor în vederea asigurării unor legături stabile. În această perioadă, existau 5 companii de telegrafie și un batalion de specialități, la dispoziția Ministerului de Război. Mijlocul cel mai frecvent folosit a fost telefonul, Armata Română nedispunând de o dotare suficientă cu aparatură de telegrafie fără fir.

Potrivit ”Calendarului tradițiilor militare” (2010), la 30 octombrie 1919, Batalionul de Specialități a fost transformat în regiment de specialități, denumit ulterior Regimentul 1 Transmisiuni. În 1932, s-au înființat încă două regimente de transmisiuni și un batalion de transmisiuni de munte, iar la 1 aprilie 1932, în baza Înaltului Decret nr. 497, s-a înființat Brigada de transmisiuni. Prin Decretul nr. 3818 de la 1 iulie 1942, transmisiunile au fost separate de arma geniului, prin înființarea Comandamentului Transmisiunilor, a școlilor de ofițeri și subofițeri și a Centrului de instrucție al transmisiunilor. În perioada 1945-1989, au funcționat Brigada de Transmisiuni, Comandamentul Transmisiunilor și Comandamentul Trupelor de Transmisiuni. La 30 octombrie 1993, prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor, Informaticii și Electronicii, prin contopirea Inspectoratului General al Transmisiunilor cu Direcția Informatică și Automatizarea Conducerii Trupelor și Secția Luptă Radioelectronică, ambele din structura Marelui Stat Major, iar la 1 mai 1997, prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor prin reorganizarea Comandamentului Transmisiunilor, Informaticii și Electronicii și înființarea, la 30 aprilie 1997, a Direcției Comunicații și Informatică din Statul Major General. La 1 mai 2006, tot prin Ordin al Ministrului Apărării Naționale, denumirea s-a schimbat în Comandamentul Comunicațiilor și Informaticii.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Turnul Eiffel din Paris.

De la franci, populația care a cucerit în secolul al V-lea teritoriile pe care se află Franța în prezent, provine și numele acestui stat, potrivit www.mae.ro. Franța a fost fondată, propriu-zis, în secolul al IX-lea, odată cu Tratatul de împărțire a imperiului lui Carol cel Mare, însă cel care a reușit să impună un model de putere regală a fost regele Hugo Capet, începând cu secolul al X-lea. Printre reprezentanții de seamă ai dinastiei Capet s-au numărat Ludovic al IX-lea, zis Ludovic cel Sfânt. Secolul al XIV-lea și o mare parte din secolul al XV-lea au fost marcate de războaie și conflicte, precum Războiul de o sută de ani, dar și de epidemii și frământări sociale, menționează același site.

Această perioadă tulbure a fost încheiată odată cu înscăunarea lui Francisc I, în 1515 și a emergenței Renașterii în Franța. Autoritatea regală, pusă în discuție pe durata războaielor religioase (1562-1598), a fost restaurată de Ludovic al XIII-lea, dar mai ales de Ludovic al XIV-lea, care a instaurat puterea absolută a regelui. Dinastia regală a fost înlăturată de revoluția din 1789, odată cu răsturnarea regelui Ludovic al XVI-lea și proclamarea Primei Republici, în 1792. În 1804, Napoleon a instaurat puterea imperială al cărei sfârșit, în 1815, a declanșat o perioadă dominată atât de încercările de restaurare a regalității cât și de revoluții. Sfârșitul celui de-al Doilea Imperiu, în 1870, a marcat revenirea definitivă a regimului republican.

Arcul de Triumf, Paris.

Participantă la Primul Război Mondial, Franța, deși în ruine, a ieșit victorioasă. Cel de-al Doilea Război Mondial a adus țării, însă, o perioadă întunecată, marcată de colaborarea dintre autoritățile franceze și Germania nazistă. Mișcarea de Rezistență a contribuit la crearea unei noi clase politice, fiind cea care a organizat reconstrucția țării, pe durata celei de-a IV-a Republici. Totodată, a jucat un rol determinant și sub cea de-a V-a Republică, marcată de revenirea pe scena publică și la putere a generalului Charles de Gaulle.

Franța s-a confruntat până în anii ’60, cu războaie de independență ale fostelor colonii și cu decolonizarea. Războiul din Algeria a marcat sfârșitul celei de-a IV-a Republici, iar în 1958 o nouă Constituție a proclamat cea de-a V-a Republică.

Capitala Franței este Paris (10.764 mil. locuitori, 2014), iar principalele orașe sunt: Lyon (1.597 mil. locuitori); Marseille-Aix-en-Provence (1.595 mil. locuitori); Lille (1.025 mil. locuitori); Nice-Cannes (961.000 locuitori); Toulouse (926.000 locuitori), potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov).

Paris este capitala și cel mai mare oraș al Franței, fiind, împreună cu suburbiile sale, și capitala regiunii Ile-de-France, cel mai dinamic centru economic al țării. Parisul este un important centru cultural, de afaceri și politic al lumii și este renumit pentru arhitectura sa neo-clasică, dar și pentru influența sa majoră în modă, arte și gastronomie, potrivit travelworld.ro. Cunoscut ca ”Orașul Luminilor”, Parisul este considerat unul dintre cele mai vizitate orașe ale lumii.

Piața Concorde din Paris.

Numele orașului provine de la denumirea tribului galic Parisii, și, după perioada romană, când s-a numit Lutetia, orașul a început să fie cunoscut sub actualul nume spre sfârșitul Imperiului Roman.

Parisul este situat pe malurile Senei și include două insule locuite (Ile Saint Louis și Ile de la Cite) și câteva dealuri (dintre care cel mai înalt este Montmartre, cu 130 m peste nivelul mării). Orașul este împărțit în 20 de arondismente, limitele sale administrative fiind, în mare, aceleași din 1860, când Napoleon III și prefectul Haussmann au dublat suprafața orașului prin includerea în teritoriul acestuia a zonei dintre centurile de fortificații ale Parisului (printre care și suburbiile Montmartre și Auteuil). În 1929 au fost anexate oficial parcurile împădurite Bois de Boulogne și Bois de Vincennes.

Catedrala Notre-Dame din Paris.

Parisul este un oraș impresionant, plin de zone istorice și culturale, monumente, parcuri de distracții și de recreere. Monumentele și obiectivele turistice din capitala Franței, sunt adevărate simboluri recunoscute în toată lumea.

Turnul Eiffel (300 m), care la sfârșitul secolului al XIX-lea, era cea mai înaltă structură din lume, a fost ridicat cu ocazia Expoziției Universale din 1889, organizată pentru celebrarea centenarului Revoluției Franceze din 1789. Cel care a proiectat turnul a fost un recunoscut constructor de poduri, arhitect, inginer și expert în prelucrarea metalelor, Alexandre-Gustave Eiffel. Vârful Turnului Eiffel poate fi văzut din orice punct al Parisului, menționează site-ul de turismwww.tvl.ro. Se estimează că aproximativ 7 milioane de turiști vizitează acest celebru obiectiv turistic.

Champs Elysees, Paris.

Arcul de Triumf, un simbol plin de istorie al poporului francez, a fost ridicat în onoarea celor ce au luptat pentru Franța, în special în timpul războaielor napoleoniene. Pe interior și deasupra Arcului sunt inscripționate numele tuturor generalilor și războaielor purtate. Arcul de Triumf măsoară 49.5 metri înălțime, 45 de metri lățime și 22 în adâncime și este al doilea arc de triumf ca mărime din lume. De la Arcul de Triumf pornesc artere de circulație în toate direcțiile și de aceea piața Charles de Gaulle, în care este situat Arcul, este cunoscută și sub numele de “Piața Stelei” (Place de l’Étoile). Arcul se află la capătul de vest al vestitului bulevard Champs-Élysées. Monumentul este prevăzut și cu un lift de la nivelul subteran până la nivelul de observație. Turiștii pot urca cele 284 de trepte sau pot folosi liftul și apoi să urce încă 46 de trepte până sus. De pe Arcul de Triumf poate fi admirată panorama către cele 12 artere importante care pleacă din Place de l’Etoile.

Muzeul Luvru din Paris.

Muzeul Luvru din Paris este cel mai vizitat muzeu de artă din lume, un monument plin de încărcătură istorică și un muzeu național al Franței. Muzeul este găzduit de palatul Luvru care inițial a fost conceput ca o fortăreață în secolul al XII-lea sub domnia lui Filip al II-lea. Ruinele acestei fortărețe încă mai pot fi văzute și în zilele noastre. În prezent, muzeul găzduiește peste 380.000 obiecte și 35.000 de opere de artă. Peste 60.000 de metri pătrați sunt dedicați exponatelor permanente. Dintre cei 15.000 de vizitatori, zilnic, peste 65% sunt străini.

Domul Invalizilor din Paris.

Printre alte simboluri ale Parisului, se află: Palatul Versailles ce a fost reședința oficială, începând cu 1661, a regilor Ludovic al XIV-lea (Regele Soare), Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea și se află pe lista Patrimoniului Universal UNESCO din 1979; Bulevardul Champs-Elysees cunoscut și sub numele de “La plus belle avenue du monde” (Cel mai frumos bulevard din lume) și se întinde de la Piața Concorde până la Arcul de Triumf; faimoasa Catedrală Notre-Dame în stil gotic, Domul Invalizilor, Basilica Sacre Coeur, Parc de la Villette, Place de la Concorde cea mai mare piață publică din Paris; Palatul Regal (Palais Royal) construit în 1629 de către Cardinalul Richelieu; Pantheonul, a cărui construcție a început în 1757 și a fost încheiată în 1791; Muzeul Rodin construit în onoarea celui cunoscut ca părintele sculpturii moderne, Auguste Rodin (1840-1917); Place Vendome, creată în 1702, ca un monument închinat gloriei armatelor lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare; Muzeul Cluny sau Muzeul Național al Evului Mediu, cunoscut pentru superba sa colecție de artă medievală; Galeriile Lafayette; Cabaretul Moulin Rouge construit în 1889; Muzeul d’Orsay găzduit de o fostă gară, cu același nume; Grand Palais (Marele Palat) construit pentru Expoziția Mondială din 1900; cartierul Monmartre sau Cartierul artiștilor situat pe dealul de aproape 130 de metri din nordul Parisului, fiind o zonă extrem de populară în rândul turiștilor; Turnul Montparnasse, construit în 1973; Opera din Paris construită între anii 1862-1875; clădirea Muzeului Orangerie, principala sa destinație fiind aceea de a găzdui portocalii pe timpul iernii; Centrul Georges Pompidou, un complex cultural construit într-un stil arhitectural high-tech; Primăria Parisului (Hotel de Ville de Paris) ce datează din secolul XVI și a fost centrul vieții politice din Paris; Pont Neuf, cel mai vechi pod din Paris (1607); Place des Vosges (Piața Vosgilor), cea mai veche piață din Paris (datată 1604) și una dintre cele mai frumoase piețe din lume.

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; editor: Cerasela Bădiță)

La Șumuleu-Ciuc, una dintre cele mai iubite zone de zbor din România, s-au reunit în acest weekend pionierii zborului cu deltaplanul din țară noastră, cei care acum 35 ani scriau istorie în acest sport, și piloții din tânăra generație. La această întâlnire în care experiența și-a dat mâna cu tinerețea și entuziasmul au participat aproximativ 60 de piloți.

Pe dealul Șumuleu stau aliniate frumos mai multe aripi de deltaplan, iar câțiva piloți se uită mai tot timpul spre ”mâneca de vânt”, agățată într-un vârf de brad, cea care le indică dacă pot decola sau trebuie să mai aștepte. ”Vântul e turbulent și bate din lateral, mai așteptăm un pic”, se aude un pilot. Între timp, râd, povestesc, împărtășesc experiențe, fac fotografii și se uită în sus — acolo de unde le vine semnalul de plecare.

Când îi întrebi ce sentimente îi încearcă în aer și cum e acolo, sus, alături de păsări, fiecare dintre cei prezenți se uită la tine un pic încurcat și îți recomandă să încerci experiența, altfel cuvintele sunt prea puține pentru a descrie senzația.

Alexandru Sima are 36 ani, este din București și proiectează piese pentru interioare auto, iar în urmă cu cinci ani, după ce a văzut un filmuleț cu un zbor cu deltaplanul, a încercat și el și de atunci nu s-a mai oprit. A făcut școală, a urmat toți pașii necesari și a dat uitării cele două motociclete care, în timpul liber, îi ofereau doza de adrenalină.

”Zborul nu se compară cu nicio senzație de pe pământ, e o liniște plăcută, e ca o meditație, îți golești mintea de tot ceea ce se întâmplă în viața ta și e foarte plăcut. Și după un zbor, chiar și de un sfert de oră, pleci încărcat cu energie și poți merge a doua zi la lucru. Iar zborul îți rămâne în minte pentru mai mult timp”, afirmă Alex, care își mângâie din când în când aripa deltaplanului, semn că o iubește din suflet.

La câțiva metri de Alex stă pregătit de decolare Leonardo Bereczky, din orașul Bălan, județul Harghita, care a învățat să zboare cu deltaplanul la vârsta de 14 ani, de la tatăl său, care a fost, la rândul său, un pilot împătimit.

Și Leonardo spune că e greu să-i explici cuiva care nu a zburat niciodată care este senzația pe care o simți atunci când ești în aer și le recomandă tuturor celor care vor să înțeleagă mai bine să încerce. ”Este o senzație de contopire cu cerul, o priveliște superbă, e frumos. Trebuie încercat”, ne provoacă Leonardo Bereczky.

Când îl întrebi cum se vede Harghita de sus, pilotul din Bălan spune că este … mică, dar recunoaște că e foarte frumoasă.

”De sus, Harghita se vede … mică. Dar e frumoasă. În zonele acestea peisajele sunt foarte frumoase, e zonă muntoasă, combinată cu depresiune, râuri, munți, păduri foarte multe, sate, e foarte frumos”, ne asigură Leonardo.

Celor care vor să se apuce de zbor pilotul le spune că trebuie să fie convinși, pentru că este un sport destinat oamenilor cu voință.

”Cine vrea să se apuce de sportul ăsta trebuie să fie foarte convins, pentru că este un sport pentru oameni cu voință mare, este destul de laborios, necesită mult efort, multă mișcare, deci trebuie să fii pregătit și să vrei foarte mult. Iar echipamentul costă de la câteva sute de euro la câteva zeci de mii de euro”, explică pilotul harghitean.

După câteva minute, Leonardo reușește să decoleze, spre încântarea celor rămași la sol, care îl încurajează.

Printre ei se află și Petrache și Mariana Vizinteanu, din Galați, foști piloți cu deltaplanul, care se numără printre pionierii acestui sport în România. Petrache Vizinteanu povestește că a început să zboare cu deltaplanul în septembrie 1979, atunci când nu se știa mai nimic despre acest zbor în țara noastră.

”Am învățat să zbor din greșeli — cădeam și ne întrebam de ce am căzut? Analizam tot ceea ce făceam, iar apoi au apărut niște reviste nemțești, am căutat un traducător de germană și de acolo am început să ne inspirăm”, povestește pilotul veteran.

Acesta își amintește că și deltaplanele erau construite artizanal, fiind folosite materiale dintre cele mai inedite. ”Pe vremea aceea îți construiai aparatele, dacă voiai să zbori. La primul campionat, în ’81, la Ozun, erau cred că 50 de aparate construite artizanal, cu hamuri făcute din fitil de lampă, cu traversă din bară de la autobuze. Nu vă puteți închipui așa ceva. Primul deltaplan, în Galați, s-a făcut dintr-o bară din aceea de care te ții în autobuz. Eram inconștienți, eram tineri și dorința era prea mare, iar la riscuri nu prea ne gândeam”, afirmă Petrache Vizinteanu.

Și soția sa, Mariana, a fost una dintre primele femei din România care a zburat cu deltaplanul, cei doi cunoscându-se la clubul de parașutism la care activau, în Galați, și apropiindu-i dragostea de zbor. Mariana Vizinteanu le-a recomandat tinerilor piloți de astăzi să trateze zborul cu dragoste și seriozitate, pentru că în acest fel vor apărea și performanțele.

Un alt pilot veteran al zborului cu deltaplanul, prezent la Șumuleu, care are o poveste specială, este Nicolae Ștefan sau ”Olandezul zburător”, așa cum îi spun prietenii. Acesta a început să zboare cu deltaplanul tot la Galați, în anii ’78-’79, a participat la competiții, a făcut performanță și a scris istorie în acest sport. După ’90 a plecat în Olanda, o țară ”plată ca o farfurie”, unde a văzut că-i este foarte greu să zboare cu deltaplanul, motiv pentru care s-a reprofilat către parapanta cu motor, pe care și-a construit-o singur.

”Olanda nu are munte, e plată ca o farfurie și atunci mi-am construit singur un paramotor, dintr-un motor de drujbă, cu o elice de lemn și am început să zbor. Am fost primul pilot care a zburat în Olanda cu paramotorul, am scris un pic de istorie din punctul acesta de vedere. Atunci m-a văzut un polițist și m-a întrebat ce fac cu ventilatorul în aer și i-am spus că zbor și el mi-a spus că nu e voie cu ventilatorul în aer”, povestește cu umor Nicolae Ștefan.

Aceste recunoaște că, deoarece nu exista un cadru legislativ, timp de 13 ani a zburat ilegal în Olanda, ca într-un ”joc între șoarece și pisică”, și după îndelungi demersuri a reușit, într-un final, să obțină legalizarea acestui sport. Acum are o școală de zbor în Olanda, este instructor și mărturisește că și-a făcut din pasiune o meserie.

Sufletul întâlnirii de la Șumuleu-Ciuc este Miki Barac, din Miercurea Ciuc, unul dintre cei mai experimentați piloți de parapantă din România și un pionier al zborului cu deltaplanul, cel care în urmă cu exact 34 ani a declanșat fenomenul aviatic în zonă, efectuând primul zbor cu deltaplanul, de pe dealul Șuta, de lângă Miercurea Ciuc.

”Am încercat să adunăm aici piloții de deltaplan veterani împreună cu generația tânără de piloți. Vrem să facem o punte între generații, să le transmitem o tradiție și să continue ei ceea ce noi organizăm acum. Avem aici piloți veterani veniți din Olanda, Belgia, Franța, Austria. Iar momentul maxim al întâlnirii va fi pregătirea unui gulaș aviatic secuiesc”, dezvăluie Miki Barac.

Despre zbor, experimentatul pilot susține că ”este o activitate atât de frumoasă, atât de complexă și care dă atâtea satisfacții”, încât toată lumea trebuie să încerce, mai ales că, spune el, s-a demonstrat că și întinerește.

”Specialiștii spun că adrenalina are un rol foarte important în generarea de endorfine, iar endorfinele sunt un hormon al tinereții. Așadar, dacă vreți să rămâneți tineri, trebuie să veniți lângă noi să zburați”, ne îndeamnă pilotul din Miercurea Ciuc.

Și pentru că toată lumea crede că trebuie să ai mult curaj pentru a zbura, Miki Barac ține să ne spună o zicală din aviație, potrivit căreia precauția și respectarea regulilor sunt esențiale pentru a te bucura cât mai mult timp de senzațiile extraordinare oferite de aceste sporturi.

”În aviație este o zicală care este foarte valoroasă: Există piloți bătrâni și piloți curajoși, dar nu există piloți bătrâni curajoși. Faptul că noi suntem aici, piloți bătrâni, înseamnă că nu suntem foarte curajoși, ci suntem precauți, instinctul de conservare lucrează tot timpul și asta explică faptul că am ajuns la 34 de ani de zbor în Harghita, cu mustață albă, cu chelie. Dar cei care riscă prea mult și nu respectă regulile plătesc cu viața”, conchide Miki Barac.

AGERPRES (A, AS — autor: Gina Ștefan, editor: Georgiana Tănăsescu)

Captură Foto: (c) RChelivideo / YouTube

În timpul Imperiului Roman, regiunea făcea parte din provincia Illyricum. În secolul VII au venit slavii, iar la sfârșitul secolului al XII-lea, regiunea a fost inclusă în Imperiul sârb, potrivit mae.ro. În urma înfrângerii sârbilor de către turci în Bătălia de la Kosovopolje (1389), regiunea și-a păstrat independența. Fiind adesea în război cu turcii și albanezii, Muntenegru a format o alianță cu Rusia în 1711.

La Congresul de la Berlin din 1878, a fost recunoscut ca stat. După Primul Război Mondial, Muntenegru a intrat în componența Regatului sârbilor, croaților și slovenilor și, ulterior, Fostei Republici Socialiste Federative a Iugoslaviei. După separarea de Iugoslavia, în 1991, Muntenegru și Serbia au format noua Republică Federală Iugoslavia (1992).

Urmare a referendumului din 21 mai 2006, s-a desprins din Uniunea Serbia și Muntenegru, declarându-și independența la 3 iunie 2006, menționează mae.ro.

Podgorița este capitala Muntenegrului și are o populație de 165.000 de locuitori (2014), potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov), fiind în același timp centrul administrativ, cultural și educațional al țării.

Așezarea favorabilă, la intersecția a două râuri, Ribnica și Moraca, și în aproprierea câmpiei Zeta și a văii Bjelopavlici a încurajat stabilirea în această zonă a oamenilor. Înainte de secolul al-XI-lea, orașul se numea Birziminium. În Evul Mediu, era cunoscut sub numele de Ribnica. Numele actual a început să fie folosit din 1326. Din 1946 până în 1992, orașul s-a numit Titograd în onoarea lui Josip Broz Tito, fostul președinte al Iugoslaviei, potrivit www.atlasul.info.

Cea mai mare parte a orașului a fost distrusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind în prezent, un oraș relativ nou construit.

Arhitectura turcească a dominat construcțiile orașului, unele dintre acestea putând fii, și astăzi, văzute în Orașul Vechi Turcesc. Dintre cele mai admirate obiective turistice, potrivit infotour.ro, amintim: Orașul Vechi Turcesc, cu cele două moschei și Turnul cu Ceas, Biserica Sfântul Gheorghe, Castelul Regelui Nikola, Muzeul Marko Miljanov, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul orășenesc Podgorița, Teatrul Național din Podgorița.

Castelul Regelui Nikola este astăzi, un muzeu de istorie, fondat în 1950. Printre cele mai valoroase colecții ale muzeului se numără cele de arme, trofee, steaguri, documente și cărți. Colecția etnografică cuprinde hainele regelui Nikola și pe cele ale reginei Milena, dar și saloane cu basoreliefuri și mobilier bogat ornamentat.

Biserica Sfântul Gheorghe, construită în 1903, este cea mai veche și frumoasă biserică din oraș. A fost construită la inițiativa regelui Petre I. Prădată în timpul Primului Război Mondial, biserica a fost reconstruită în timpul regelui Alexandru I și resfințită în 1930. Biserica are 5 cupole și o înălțime de 27 metri, fiind construită pe un soclu înalt de marmură. Suprafața totală de mozaic măsoară 3.500 mp, cu 40 milioane de piese de sticlă colorată (15.000 de culori). În interior, biserica este împodobită cu icoane din secolul al XIX-lea și cu fresce.

Captură Foto: (c) RChelivideo / YouTube

Turnul cu Ceas (Sahat kula) reprezintă atracția principală a acestei zone, potrivit www.podgorica.travel, fiind construit în secolul XVIII de pașa Hafis. Domină orașul de la o înălțime de 16 metri, fiind principalul punct de reper.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Mariana Zbora-Ciurel)

A fost instituită printr-o Hotărâre de Guvern din 13 iunie 2002 și marchează actul de naștere al statisticii oficiale din România. La 12 iulie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna Ordonanța Domnească nr. 276 de înființare a Oficiului Central de Statistică Administrativă. A fost una dintre primele instituții publice înființate în țara noastră după Unirea de la 24 ianuarie 1859 și unul dintre cele mai vechi oficii statistice din Europa. Pe parcursul existenței sale, instituția s-a numit, pe rând: Direcția de Statistică Generală a Statului (1892), Institutul de Statistică Generală a Statului (1925), Institutul Central de Statistică (1936), Direcția Centrală de Statistică (1951), Comisia Națională pentru Statistică (1989), Institutul Național de Statistică și Studii Economice (1998) și Institutul Național de Statistică (2001).

Imediat după înființare, a fost realizat și primul recensământ al populației, desfășurat în 1859/1860, care a oferit primele date referitoare la populație și la aspecte ale vieții social-economice din cele două provincii românești unite. Au urmat Recensământul stabilimentelor industriale, realizat în 1863, prima cercetare de nivel național dintr-o țară europeană și recensămintele populației din 1899 și 1912, Recensământul General al Populației României (1930), Recensământul General al României (1941), care a avut ca principal obiectiv inventarierea întreprinderilor industriale, Recensământul Agricol (1941), Recensământul Populației și Locuințelor (1966, 1977, 1992, 2002, 2011), Recensământul General Agricol (2002-2003, 2010). În 1913 a luat ființă învățământul statistic universitar, prin Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale (1913), iar în 1930 s-a înființat Școala de Statistică, care a devenit, în 1941, Institutul de Statistică al Universității București (1941).

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

*UPDATE Tecău și Rojer au câștigat finala de dublu la Wimbledon

Tecău s-a mai impus în 2012 în proba de dublu mixt la Australian Open, dar sâmbătă a obținut primul său titlu la Wimbledon, la a patra finală. În 1978, Virgina Ruzici a câștigat la Roland Garros, atât la simplu, cât și la dublu (alături de iugoslava Mima Jausovec). Ultimul titlu românesc la dublu masculin a fost cucerit de Ilie Năstase, acum 40 de ani, în 1975, la US Open, alături de Jimmy Connors.

Tecău și Rojer au disputat a 13-a finală împreună, câștigând zece titluri, opt în 2014, la Zagreb, Casablanca, București, s-Hertogenbosch, Washington, Shenzhen, Beijing și Valencia, plus două în 2015, la Rotterdam și Wimbledon, pierzând trei finale, anul trecut la Rotterdam și anul acesta la Sydney și Nisa.

Tecău are 26 de turnee ATP câștigate la dublu: zece alături de Rojer, trei cu Max Mirnîi (București, s-Hertogenbosch, Beijing — toate în 2013), zece alături de Robert Lindstedt (2012 — București, s-Hertogenbosch, Bastad, Cincinnati, 2011 — Bastad, Casablanca, 2010 — New Haven, Bastad, s-Hertogenbosch și Casablanca). Horia a mai câștigat în 2011 alături de Victor Hănescu (Acapulco) și belgianul Dick Norman (Zagreb), iar în 2010 alături de Marcus Daniell (Auckland). Horia a ieșit învingător în 2012 și în proba de dublu mixt la Australian Open (cu Bethanie Mattek-Sands).

Horia Tecău pierdut 16 finale la dublu: în 2015 la Sydney și Nisa, în 2014 la Rotterdam, toate alături de Rojer, în 2013 la Sydney și Delray Beach, ambele alături de Max Mirnîi, în 2012 la Rotterdam, Madrid și Wimbledon, 2011 la Beijing, Washington, Wimbledon, s-Hertogenbosch, Brisbane, 2010 la Wimbledon, toate alături de Lindstedt, și în 2009 la Stuttgart (alături de Hănescu) și la Kitzbuehel (pereche cu Andrei Pavel). De asemenea, Tecău a fost învins în finala probei de dublu mixt în 2014 la Australian Open, alături de Sania Mirza (India).

AGERPRES (editor: Mihai Țenea)

Această zi dedicată populației presupune realizarea unei campanii internaționale de sensibilizare privind problemele actuale ale omenirii și pentru aflarea soluțiilor reale prin care acestea pot fi rezolvate.

Tema anului 2015, “Populațiile vulnerabile în situații de urgență”, atrage atenția asupra fenomenului de migrare a populației ca urmare a conflictelor, a războaielor. Niciodată, de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, nu s-a înregistrat o atât de puternică migrare a populației la nivel mondial.

În mesajul său, pentru marcarea din acest an a Zilei mondiale a populației, secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, menționează că aproximativ 60 de milioane de persoane au fost forțate să își părăsească propriile case, fugind din zonele de conflict sau ca urmare a dezastrelor naturale. Între acestea, femeile și fetele adolescente reprezintă o categorie deosebit de vulnerabilă a populației. Forțele extremiste și grupurile armate comit abuzuri care provoacă traumatisme iremediabile (spre exemplu abuzul sexual urmat de o sarcină nedorită, infectarea cu HIV sau cu alte boli). Secretarul general al ONU îndeamnă țările membre să se angajeze în acțiunile desfășurate la nivel mondial, punând oamenii pe primul loc, astfel protejarea celor vulnerabili trebuie să reprezinte o prioritate în operațiunile de ajutor în situații de urgență, potrivit www.un.org.

Organizațiile non-guvernamentale, grupurile oamenilor de afaceri, organizațiile comunitare și alte instituții desfășoară diverse activități educaționale: seminarii, sesiuni de informare educațională, ateliere, cursuri, dezbateri, mese rotunde și concursuri educative axate pe creșterea gradului de informare a oamenilor pe tematica aleasă.

La o populație de peste 7 miliarde, din martie 2012, și având în vedere estimarea atingerii cifrei de 8 miliarde în 2024, devine foarte important ca oamenii să acționeze pentru a avea o viață mai sănătoasă și mai sigură. Un mesaj în această direcție a fost lansat cu prilejul celebrării zilei în 2012, acesta subliniind necesitatea accesului la serviciile de sănătate și de reproducere a fiecărui cetățean, din orice colț al planetei.

Organizația Națiunilor Unite estimează o creștere a populației de până la 10 miliarde în 2050, cu o sporire anuală de 1,1%. Ritmul creșterii este ridicat în primul rând în Africa, Asia și America Latină, în timp ce populațiile sunt stabile și în descreștere în Europa. Analiștii consideră, de asemenea, că populația Africii va crește de trei ori în secolul al XXI-lea, atingând în cele din urmă cifra de 3,5 miliarde, potrivitwww.worldometers.info.

Populația României a scăzut cu 6.200 de persoane, în noiembrie 2014, comparativ cu luna anterioară, în timp ce numărul nou-născuților a fost mic cu 2.818, potrivit datelor provizorii ale Institutului Național de Statistică (INS), publicate la începutul anului 2015.

Datele comparative ale INS între noiembrie 2014 și noiembrie 2013 arată că numărul născuților-vii a fost mai mic cu 1.105 în noiembrie 2014, iar numărul persoanelor care au decedat a fost cu 827 mai mare față de luna noiembrie 2013. Sporul natural a fost negativ, de 6.200 persoane, trend confirmat și în luna noiembrie 2013, când sporul a fost mai mic cu 4.268 persoane. Numărul copiilor cu vârsta de sub 1 an care au decedat a fost cu 17 mai mic decât în luna noiembrie 2013.

Potrivit datelor puse la dispoziția massmedia de către Institutul Național de Statistică, la începutul anului 2015, populația României se află într-un proces de scădere caracterizat de fenomenul de îmbătrânire demografică prin reducerea ponderii populației tinere.

Statisticile Națiunilor Unite (Population Division, 2012 Revision) estimează că vârsta medie a populației României va ajunge la aproape 49 de ani în anul 2050 (proiecția realizată luând în considerare rate medii de fertilitate), de la 40 de ani în anul 2015. În plus, conform acelorași proiecții realizate de ONU, din punct de vedere numeric, populația României va fi de 17,8 milioane de persoane în anul 2050, ajungând la 12,6 milioane în anul 2100.

AGERPRES/ (Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Sursa foto: captură YouTube

Mongolia are o suprafață de 1.564.116 km pătrați, iar populația țării se cifrează la 2,88 milioane de locuitori (2014) potrivit worldpopulationreview.com. Mongolia are 3.452 de km de graniță cu Rusia și 4.630 km de graniță cu China, potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov).

Sursa foto: captură YouTube

Mongolia poate fi împărțită în patru mari zone: stepă de munte și pădure, stepă de munte, semi-deșert și deșert, acesta din urma ocupând aproximativ 3% din suprafața sa totală, potrivit globi.ro.

Cunoscută sub numele de “țara cerului albastru”, Mongolia este o țară însorită, 250 de zile din an fiind senine. Mongolia are veri calde și ierni extrem de reci. Temperatura anuală în majoritatea țării este sub punctul de îngheț între lunile noiembrie și martie, aproape de punctul de îngheț în aprilie și octombrie.

Sursa foto: captură YouTube

Mongolia reprezintă una dintre țările cu cea mai mare altitudine din lume, cu o cota medie de 1.580 m. Cei mai înalți munți se află în vestul său extrem. Munții Mongoli Altayn Nuruu sunt în permanență acoperiți de zăpadă, iar cel mai înalt vârf de aici, Tavanbogd, are 4.370 m înălțime și formează un ghețar care domină imaginea aeriană de peste Mongolia, Rusia și China. Între vârfurile semețe se găsesc deșerturi aride, unde precipitațiile sunt foarte rare.

În sud se găsește domeniul deșertului Gobi, cu dune largi de nisip și canioanele din partea estică. Deșertul acoperă teritorii ale Mongoliei, dar se extinde și pe teritoriul Chinei, înspre sud. Mare parte din restul țării este acoperită de pășuni, unde descoperim faimoșii căluți Takhi, cei pe care Ginghis Han i-a folosit în campaniile sale de cucerire. Mongolia este punctată de aproximativ 4.000 de lacuri, cel mai mare dintre ele, Lacul Huvsgul.

Capitala Ulan Bator (Eroul roșu) și este situată în partea central-nordică a țării pe valea râului Tuul, la limita cu deșertul Gobi. Ulan Bator reprezintă centrul industrial și economic al Mongoliei, potrivitinfotour.ro. Acesta găzduiește cele mai importante muzee, biblioteci, parcuri și edificii culturale din țară — Palatele Nogon — Orgo și Bogdo-Khan, multiple pagode, Marea Pagodă, mănăstiri budiste deosebite (Gandan) sau Marele Altar Lamaist Obo, situat la 25 km depărtare de capitală.

Sursa foto: captură YouTube

De asemenea, are cinci universități majore: Universitatea Națională a Mongoliei, Universitatea Științifică și Tehnologică a Mongoliei, Universitatea de Sănătate și Științe Medicale, Universitatea Pedagogică și Universitatea de Artă și Cultură.

AGERPRES/ (Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Marina Bădulescu)