Cu această ocazie, Robert Glință a fost felicitat pentru rezultatele sale extraordinare, care îl ridică la statutul de speranță a natației românești.

”Victoria ta vorbește de la sine. Atât eu, cât și întreg poporul român suntem conștienți că aceasta este fructul eforturilor tale continue, a perseverenței muncii tale și a tăriei de caracter, caracteristici specifice unui mare sportiv”, a spus Gabriela Szabo, ministrul Tineretului și Sportului.

Înotătorul român Robert Glință (18 ani), legitimat la CSM Pitești, a obținut medalia de aur în proba de 100 de metri spate cu timpul de 54 sec 30/100, stabilind un nou record al competiției mondiale de natație, după recordul național de juniori al României, precum și baremul A de calificare la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro 2016.

Palmaresul României la Campionatele Mondiale de înot pentru juniori de la Singapore este de o medalie de aur, două recorduri ale Campionatelor Mondiale și cinci recorduri naționale stabilite.

AGERPRES (AS/autor: Teodora Oprea, editor: Mircea Lazaroniu)

Sursa: Captură foto / YouTube

Republica San Marino, situată în sudul Europei, reprezintă o enclavă în nord-estul Peninsulei Italice, în interiorul Republicii Italiene. Țara se bucură de o climă mediteraneeană, cu ierni blânde și veri călduroase și însorite, oferind un mediu perfect pentru a descoperi tot ce această țară are de oferit, potrivit globi.ro.

Sursa: Captură foto / YouTube

Relieful cuprinde coline argiloase, fiind dominat de cele trei vârfuri calcaroase din Monte Titano. Monte Titano aparține Apeninilor Nordici și este străbătut de cursul inferior al râului Marano, care se varsă în Marea Adriatică. O mică parte din suprafața țării este acoperită de păduri.

Sursa: Captură foto / YouTube

Începând din anul 1000, conducerea statului a fost încredințată adunării capilor de familie numită ”Arengo”, cu putere legislativă, executivă și judecătorească. În secolul al XIII-lea au fost create noi instituții politice (Consiliul celor LX, Consiliul celor XII), iar în 1243 a fost introdusă funcția de șefi ai statului — Căpitanii Regenți, care reprezentau puterea executivă și judecătorească. Primele legi au fost adoptate în 1263.

În secolul al XV-lea a fost creat Consiliul Mare și General, Parlamentul format din 60 de membri și existent și astăzi, CMG a preluat cea mai mare parte a funcțiilor adunării ”Arengo”, care a încetat practic să mai funcționeze începând din 1571 (deși nu a fost niciodată abolit), potrivit informațiilor MAE. În 1291, Statul Papal a recunoscut Republica San Marino, care și-a alipit ulterior noi teritorii. La 8 octombrie 1600 a fost adoptată prima Constituție scrisă. În secolul al XVII-lea, Republica San Marino a stipulat un Acord de protecție cu Statul Papal.

Republica San Marino este recunoscută de Franța napoleoniană în 1797 și de celelalte state europene în 1815, la Congresul de la Viena. La 22 martie 1862, San Marino încheie un ”Tratat de prietenie” cu Italia, care garantează independența, buna vecinătate și relațiile comerciale. În 1865 a fost promulgat un nou cod penal, care excludea pedeapsa cu moartea.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se înregistrează o puternică emigrație a san-marinezilor către Statele Unite, Franța și Elveția. În 1923 a preluat puterea un partid de coloratură fascistă, care în anii următori a instaurat un regim fascist, după model italian, care va dispărea definitiv în septembrie 1944. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Republica San Marino a reușit să-și păstreze neutralitatea. Din 1988, este membră a Consiliului Europei, iar în 1992 a fost primită în Organizația Națiunilor Unite.

Capitala și principalele orașe: San Marino (capitala), Dogana Acquaviva, Borgo Maggiore, Chiesanuova, Domagnano, Faetano, Fiorentino, Montegiardino, Serravalle. Principalele obiective sunt: capitala, cu vestigii ale fortificațiilor medievale; Basilica del Santo, ce adăpostește relicvele Sfântului Marino; clădirea în stil gotic a Palazzo Publico și fortăreața multicoloră ce străjuiește Piazza della Liberta; Turnurile Guaita, La Cesta și Montale; Muzeul Emigrării; Muzeul Curiozităților; Muzeul de Stat San Marino; Muzeul San Francesco; Cetatea San Marino; Basilica di San Marino; Chiesa di Sant’Andrea din Serravalle; Palazzo Valoni; orașul Borgo Maggiore.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Marina Bădulescu)

Personalitate a ingineriei și a inventicii mondiale, nume cu rezonanță internațională în peisajul construcției de avioane, Traian Vuia a urmat doar temporar cursurile Școlii Politehnice din Budapesta, apoi a absolvit Facultatea de Drept din același oraș, obținând titlul de doctor în științe juridice cu dizertația “Militarism și industrialism, regimul de stat și de contract”. În această perioadă, pasionat de tehnică, a construit macheta unui “aeroplan automobil”, care-i va anticipa preocupările ulterioare.

Monoplanul lui Traian Vuia — primul aparat de zbor autopropulsat

Anul 1902 îl găsește la Paris, unde se va dedica studiului zborului mecanic și al construcției aeronavelor mai grele decât aerul, știință revoluționară la momentul respectiv. Rezultatul cercetărilor s-a concretizat în concepția unui avion monoplan, al cărui proiect l-a prezentat Academiei de Științe a Franței — “Proiect de aeroplan-automobil” (1903).

În 1905, proiectul s-a transformat în realitate: construcția unui avion ușor, cu elice tractivă, aripi de pânză pliabile și echipat cu un motor cu anhidră carbonică. Aparatul, denumit și “Liliacul”, a fost o descoperire epocală, fiind primul avion din lume mai greu decât aerul, care decolează și zboară exclusiv prin forța motorului.

Traian Vuia în fața monoplanului său

Primul zbor cu acest aparat revoluționar a avut loc la 18 martie 1906, pe terenul de la Montesson, în Franța. Continuând studiul și experimentele din domeniul zborului mecanic, a construit și experimentat noi tipuri de avioane perfecționate, între care două tipuri de elicoptere cu mai multe reactoare cu propulsie, care vor aduce o contribuție esențială la progresul zborului vertical (1918-1921).

Totodată, preocupat de problema realizării unui motor performant, a reușit, în 1925, să-și înscrie numele pe o invenție care va avea o îndelungă utilizare în construcția centralelor termice: generatorul de aburi cu combustie internă și ardere catalitică.

Miting aviatic pe Aeroportul Utilitar Timișoara pentru marcarea centenarului “Traian Vuia”, care amintește de primul efectuat la Montesson, Franța

În afara preocupărilor tehnice, Traian Vuia, rămas la Paris, se dovedește un patriot înflăcărat, militând pentru cauza românească atât în timpul primului, cât și al celui de-al Doilea Război Mondial. Între 1916-1918 a activat pentru desăvârșirea statului unitar român, organizând la Paris Comitetul național al românilor din Transilvania, care edita revista “La Transylvanie”, și în paginile căreia a semnat numeroase articole.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, a fost ales președintele primului comitet legal al Frontului Național Român și a publicat articole în “La Roumanie libre”, militând pentru eliberarea și revenirea la România a nord-vestului Transilvaniei, răpit în urma dictatului de la Viena, din 1940.

La 27 mai 1946, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A murit patru ani mai târziu, în ziua de 3 septembrie, la București. Este înmormântat la cimitirul Bellu. “Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”, spunea românul care a revoluționat lumea.

Prototipul avionului lui Traian Vuia, în fața Aeroportului Internațional din Timișoara

În prezent de numele marelui inventator se regăsește pe frontispiciul Aeroportul Internațional din Timișoara, în fața căruia este amplasată macheta aeroplanului Vuia 1, la scara 1:1, realizată de către Fundația Academică Culturală Timișoara. De asemenea, în memoria lui Traian Vuia, la 14 septembrie 2013, a fost dezvelită o placă memorială de autoritățile franceze din Montesson.

AGERPRES (Documentare—Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Struguri — soiul Novac

Alături de soiurile vechi valoroase (Feteasca neagră, Feteasca albă, Grasa de Cotnari, Tămâioasa românească etc), cercetătorii români s-au preocupat, de-a lungul ultimelor decenii, de obținerea unor soiuri noi, în special pentru vinuri roșii, ținând seama și de evoluția gustului consumatorilor. Pe această linie se înscrie și soiul Novac, care se distinge printr-o calitate deosebită.

Novac a fost obținut în 1987, de către Mircea Mărculescu, la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Viti-Vinicolă Drăgășani, din soiurile Negru vârtos și Saperavi. Este considerat fratele mai mare al soiului ”Negru de Drăgășani”, obținut la aceeași stațiune, în 1993, dar cu o personalitate complet distinctă.

În ceea ce privește genitorii soiului Novac, Ion Pușcă amintește, în cartea ”Vechi soiuri românești de viță-de-vie”, că, în podgoria Dealu Mare, sortimentul tradițional românesc de vinuri roșii era format din Negru vârtos și Negru moale. ”Chiar astăzi este cea mai stimată și cea mai căutată dintre varietățile negre românești”, afirma prof. V. Brezeanu, în 1912, despre Negru vârtos în Tratatul său de Viticultură.

În ceea ce privește celălalt părinte al Novac-ului, soiul de struguri Saperavi, acesta provine din Georgia, în limba georgiană însemnând ”vopsea”. Cel mai probabil, a primit acest nume datorită culorii intense roșu-închis și a capacității sale deosebite de a colora alte soiuri, fiind unul dintre puținele soiuri din lume care au și pielița, și pulpa de culoare roșie. În secolul al V-lea, în Georgia a venit Sfânta Nina să răspândească credința creștină, sprijinită într-un toiag cioplit dintr-o bătrână viță-de-vie.

Novac, obținut prin hibridarea sexuată între cele două soiuri menționate mai sus, Negru vârtos și Saperavi, vine să facă legătura între două regiuni viticole din Europa, sudul României și Georgia, menționează site-ul stirbey.ro.

Strugurii de Novac sunt uniaxiali, au formă conică și sunt de mărime mijlocie spre mare, compacți, cu boabe dese pe ciorchine. Bobul are formă obovoidală, de culoare neagră-albăstruie, acoperită cu pruină și cu gust ierbos, menționeză prof. Adriana Indreaș și dr. Luminița Vișan. Pulpa are culoarea roșie, este zemoasă, nearomată, cu un gust dulce acrișor plăcut, notează site-ul crameromania.ro. Strugurii ajung la maturitate deplină în cea de-a doua parte a lunii septembrie, acumulând, în medie, 200-215 g/l zahăr și având o aciditate de 5-6 g/l. Asigură producții între 17 și 20 tone/ ha; în condițiile obținerii unor producții moderate, cu tehnologii de producere a strugurilor și de vinificație adecvate, se obțin vinuri de înaltă calitate, apreciate, din ce în ce mai mult, atât de consumatorul intern cât și de cel de peste hotare.

Din strugurii de Novac se obține un vin sec, cu o tărie alcoolică ridicată, de peste 12% vol, de culoare roșu-rubiniu intens, corpolent, cu o aciditate bună. Este un vin elegant, cu note fine, caracterizându-se printr-un buchet de fructe și arome de afine, ienupăr, piper negru, ciocolată neagră și cuișoară. Se pretează la învechire în butoaie de stejar și apoi în sticlă.

Vinul de Novac poate fi servit cu brânzeturi tinere și proaspete, cu preparate din carne roșie, vânat și afumături. Este un vin care s-a impus deja pe piața internațională, apreciat de numeroși specialiști atât la nivel național cât și în afara țării, fiind menționat în volumul ”Wine Grapes” (2012) de către autorii Jancis Robinson și colaboratorii.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

De altfel, este țara unde temperaturile nu coboară niciodată iarna sub 7-8 grade, unde din mai și până în octombrie plajele sunt pline de turiști. Doar într-o singură oră, potrivit orarului de zbor al Aeroportului Internațional din capitala Portugaliei, pleacă spre Marea Britanie patru curse de linie, cel puțin cinci spre Germania și tot atâtea spre Suedia, Norvegia sau Finlanda.

De la Lisabona spre sud, toată coasta europeană a Atlanticului este plină de stațiuni, căutate din luna mai până spre finalul lunii octombrie atât pentru plajele cu nisip fin sau valurile numai bune pentru practicarea surfing-ului, dar și pentru terenurile de golf, hotelurile plutitoare, cartierele doar cu pensiuni ascunse de portocali, leandri, palmieri, pin mediteranean.

Dar puțină lume știe că multe dintre complexurile turistice care sunt ridicate în aceste stațiuni însorite de la Atlantic sunt construite de echipe de muncitori români, foarte apreciați de companiile de profil din Portugalia.

“Noi avem aici o echipă de 30 de români care facem orice la nivel de construcții de la fierari betoniști, dulgheri, zidari, sudori și ne ocupăm și de finisaje. Lucrăm în Tavira și Faro, unii suntem aici de 10 ani, alții au venit de curând. Dacă ești serios, dacă vrei să înveți meserie și dacă știi în orice moment că cei de acasă depind de tine, de viața ta, de câștigurile tale, dacă ții mereu minte că ai acasă un băiețel sau o fetiță cu care atunci când vorbești la telefon îți dau lacrimile de dor, atunci da, poți face multe”, spune Virgil Udrescu, maistru coordonator al unei echipe de români care construiește cartiere turistice în Faro, Portugalia.

Virgil a venit în Portugalia în urmă cu 10 ani, când, sătul să tot aștepte după banii pe care patronul din România spunea mereu că îi dă “luna viitoare”, și-a luat inima în dinți și a plecat din Roșiorii de Vede spre Vest cu gândul să facă orice.

“Inițial, am zis că oi fi bun și la căpșuni, deși aveam calificare de zidar. Am ajuns în Spania, am dormit pe la cunoștințe câteva săptămâni, de lucru nu se găsește imediat, cât ai bate din palme. Am avut noroc că un om de afaceri la care lucrau români, unul care avea podgorii, lucra la casă și am venit în locul unui marocan. Șeful de echipă constructor m-a plăcut și am rămas în echipă. Apoi am ajuns la Badajoz și de acolo în Portugalia. Am rămas aici și în timp mi-am format propria echipă. Am moldoveni, am bănățeni, am și olteni, am o întreagă Românie cu mine aici”, spune meșterul român.

Cei mai mulți au acasă familii, au copii la școală pe care îi văd, de regulă, de sărbătorile de iarnă. Potrivit acestuia, aici iarna ”e blândă și se lucrează din plin chiar din luna februarie”.

“Cel mai nou cartier din Faro este construit cu echipe din Europa de Est. Au încercat și cu brazilieni, dar noi, românii, și nu e falsă modestie, dar noi, bulgarii și sârbii suntem poate cei mai buni în construcții. Se lucrează diferit față de noi, de fapt nu mai știu cum e acum în țară, dar aici protecția muncii e lege, nu stai la etajul 15 fără centură și fără toate balustradele de protecție. De aia la portughezi nu s-a auzit de accidente de muncă. Patronii iau măsuri speciale, până la urmă se lucrează pentru turiști, nu ar da bine ca imagine”, explică Udrescu.

Maistrul român nu dorește să dezvăluie cât câștigă în Portugalia, dar ne dă un indiciu: ”E mai bine ca în țară, în același domeniu. Aici, un sudor bun poate câștiga cât nu poate spera unul din România”.

Dar, cu toate acestea, se gândesc la întoarcerea în țară. Din echipa lui Udrescu, în ultimii cinci ani, mai mulți români au revenit acasă.

“Unii și-au luat tractoare, unii chiar și-au făcut mici echipe de construcții. E normal că toți ne gândim la țara noastră. Aici orice știre despre România — că e de bine sau e de rău — este urmărită. De multe ori i-am spus eu nevestei la telefon de nu știu ce chestie care s-a petrecut în țară și ea nu aflase. Da, ne potrivim copiii să aibă și ei parte de o școală, dacă îi duce capul chiar și de o facultate, dar să nu simtă lipsuri”, afirmă Virgil Udrescu.

Nu doar construcțiile reprezintă domeniul în care românii sunt căutați în Lisabona. Unii dintre ei și-au câștigat renumele de bucătari pricepuți, cum este și cazul lui Miftode.

El a ajuns în Portugalia după ce lucrase un an pe un vas de croazieră tot la bucătărie. A oprit în Lisabona și a găsit imediat de lucru la un restaurant.

“Da, mă pricep foarte bine la toate sortimentele cu fructe de mare, dar tot mai bune sunt sarmalele noastre. Și vreau să spun că, atunci când facem o petrecere și când gătesc sarmale în foi de viță, o mămăligă sau când am adus de acasă pastă de mici, i-am dat gata pe prietenii de aici, mă refer la portughezi”, ne povestește Miftode.

Acesta spune că în Lisabona sunt cel puțin 50 de români care lucrează în bucătărie și alte sute în construcții.

“Suntem priviți cu respect de portughezi și în Spania la fel, românii sunt apreciați. Capacitatea românului de a munci este colosală cu condiția, evident, de a fi bine plătit”, precizează acesta.

În Faro, însă, există și un român trubadur. E vorba de Istrate, cel care seară de seară poartă publicul pe ritmuri latino-americane, dar nu uită nici muzica de acasă.

“Istrate e de vreo trei ani pe aici. La început am crezut că ne va face de râs, dar nu e așa. Când ieșim în oraș, ne caută și ne cântă gratis muzică de-a noastră — ‘La Chilia-n port’ sau ‘Căpitane de județ’. Se plânge mult când auzim asta”, recunoaște Udrescu.

În Faro, în Olhao, în Tavira, ca de fapt pe toată Coasta portugheză, se construiește mult — cartiere de lux, hoteluri, case de vacanță.

Potrivit statisticilor, în Faro, capitala regiunii Algarve, aterizează 6 avioane pe oră din toată lumea. Multe cartiere din această regiune sunt ridicate de români, o națiune care este respectată aici și apreciată pentru calitatea muncii.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu)

Întinsă pe o suprafață de cinci hectare, aria protejată reprezintă un masiv stâncos compus din andezite — roci de culoare brun-cenușie, rezultate în urma unor erupții vulcanice. Aceste roci au fost supuse, de-a lungul timpului, mai multor transformări naturale — erodare, dezagregare, șiroire, spălare — ce au dat stâncii forma unui cap de corb, sau a unei ruine de cetate, după unele păreri, potrivit site-uluiwww.cesavezi.ro.

Stânca aspră, cu o formă neregulată, cu turnuri ascuțite, ace și abrupturi, indică locurile de unde pe parcursul timpului s-au desprins blocuri imense de rocă. De asemenea excavațiile în stâncă păstrează urmele galeriilor antice și medievale săpate prin tehnica focului și a apei, o tehnică tradițională veche constând în încălzirea stâncilor în care se găseau firicele de aur. Apoi, stânca încălzită era stropită cu apă și cu oțet și rezultau bucăți de rocă ce erau sparte cu ciocanul.

Aria de la Piatra Corbului este ocrotită prin lege încă din 1969, datorită frumuseții stâncilor de aici. Aproape de Piatra Corbului există o altă formațiune geologică protejată, între Dealul Cârnic și Dealul Cetății: Piatra Despicată, o stâncă bizară, considerată a fi unicat din punct de vedere geologic deoarece e aproape desprinsă de pământ, iar tipul de rocă din care este formată nu mai este întâlnit în această zonă. Asupra modului în care ar fi ajuns aici s-a țesut o adevărată legendă care spune că, demult, un uriaș ar fi scăpat piatra în timp ce o purta pe brațe peste Munții Apuseni.

Piatra Corbului este printre cele mai vizitate puncte ale Roșiei Montane, fiind inclusă în circuitul turistic și reprezentând deopotrivă monument istoric și natural. Accesul către formațiunea geologică se face din centrul comunei Roșia Montană, pe un drum industrial.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Captură foto: YouTube

Este situată în Asia de Sud-Est și la nord se învecinează cu R.P.Chineză, la nord-vest cu R.D.P.Laos, la sud-vest cu Regatul Cambodgiei, la est cu Golful Tonkin și Marea Chinei de Sud, iar la sud cu Golful Thailanda.

Captură foto: YouTube

La 2 septembrie 1945, își proclamă independența de stat. În decembrie 1946, începe lupta de rezistență împotriva acțiunilor militare restauratoare ale forțelor coloniale franceze, care se încheie cu victoria de la Dien Bien Phu, din 7 mai 1954, a forțelor naționale conduse de Ho Chi Minh. Semnarea Acordurilor de pace de la Geneva cu privire la Indochina (20 iulie 1954), marchează sfârșitul primului război indochinez, potrivit informațiilor MAE. Prin Acordurile de la Geneva, care recunoșteau independența, suveranitatea și integritatea teritorială a celor trei state indochineze, Vietnamul a fost împărțit temporar în două zone, situate la nord și sud de paralela 17, și s-a stabilit organizarea de alegeri generale libere în cel mult doi ani, pentru constituirea unui guvern național.

La 26 octombrie 1955, autoritățile provizorii din partea de sud a Vietnamului au proclamat unilateral ”Republica Vietnam”, repunând în discuție termenii Acordurilor de la Geneva. Al doilea război indochinez, care a urmat, a luat sfârșit prin semnarea, în ianuarie 1972, a Acordurilor de pace de la Paris dintre Vietnam și SUA, iar la 30 aprilie 1975, administrația ”Republicii Vietnam”, lipsită de sprijin pe plan intern și izolată pe plan internațional, a capitulat. La 2 iulie 1976 are loc reunificarea țării, consacrată prin proclamarea, de către Adunarea Națională, a Republicii Socialiste Vietnam. Vietnamul este membru al Francofoniei din 1970. În 1995, Republica Socialistă Vietnam a aderat la Asociația Națiunilor din Asia de Sud Est (ASEAN), iar în 1998 la APEC.

Principalele atracții turistice sunt capitala Hanoi, elegantă și exotică, un loc cu bulevarde mari, datând din cele mai vechi timpuri și pagode antice. Străzile înguste și aglomerate din Cartierul Vechi sunt împânzite de comercianți, unele dintre ele luându-și numele după mărfurile care se vând în mod tradițional aici, potrivit www.tuktuk.ro. Între obiective mai amintim: Templul literaturii; Lacul Hoan Kiem — al cărui nume se traduce prin ”Lacul sabiei înapoiate” — este un simbol popular al vechiului oraș Hanoi; Muzeul vietnamez de etnologie. Mausoleul Ho Chi Minh un impresionant monument din marmură dedicat fostului președinte vietnamez, aflat în centrul Pieței Ba Dinh, locul de unde liderul vietnamez a citit Proclamația de Independență a Vietnamului la 2 septembrie 1945, potrivit www.indochina.ro. Domeniul este împrejmuit de frumoase grădini luxuriante.

Captură foto: YouTube

Alte atracții turistice: Golful Halong și cele 3.000 de insule din calcar ce răsar din Marea Chinei de Sud; peisajul alpin din jurul Sapa, unde se află câteva triburi al care au păstrat stilul de viață și portul tradițional vechi de secole; Dalat, o fostă bază colonială ce amintește de un oraș franțuzesc, cu vile elegante specifice vremurilor; Palatul Reunificării și Muzeul Rămășițelor de Război; străzile orașului Ho Chi Minh, cu mici temple și clădiri coloniale franceze umbrite de clădiri înalte, moderne, potrivit www.turistik.ro. Nu în ultimul rând plaje precum Vung Tau, la sud-est de Ho Chi Minh city sau Nha Trang, unde se pot face scufundări.

Captură foto: YouTube

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Marina Bădulescu)

Zidită din piatră, cu turla împodobită cu cărămidă smălțuită, biserica este de dimensiuni destul de mari, având lungimea exterioară de 35 m, lățimea de 10 m, iar înălțimea totală de 27 m, fiind unul dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură din veacul al XVI-lea.

Astfel, se poate vedea din depărtare turla bisericii, precum și Turnul Clopotniță, zidit de Alexandru Lăpușneanu în anul 1861, menit să fie probabil și un punct de observare.

Potrivit istoricului acestei biserici, pe locul în care se află astăzi a fost ridicată la început o frumoasă mănăstire cu hramul “Sfântul Dimitrie”, de către Sfântul Voievod Ștefan cel Mare (1457-1504), care se întorsese victorios după lupta de la Grumăzești.

Din motive necunoscute, așezământul s-a dărâmat, iar în locul lui, Petru Rareș, domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546), a ctitorit biserica cu același hram, între anii 1534-1535.

Actuala biserică a fost zidită după un plan general asemănător Bisericii “Sf. Gheorghe” din Hârlău, la care s-a adăugat însă pridvorul, un element caracteristic perioadei în care a fost construită.

Planul construcției este triconic, cu o turlă pe naos, ridicată pe cele două sisteme de arce moldovenești. Are patru încăperi: altar, naos, pronaos și pridvor.

Intrarea în biserică este situată în partea dinspre miazăzi a pridvorului. Deasupra ușii, de factură gotică, în partea dreaptă, se găsește pisania bisericii, care, potrivit sursei citate, constituie un semn al influenței Renașterii asupra arhitecturii moldovenești din veacul al XVI-lea.

Inscripția prezintă în partea ei superioară doi îngeri, care țin o cunună de frunze în mijlocul căreia se găsește stema țării. Subiectul acestei sculpturi se găsește la Vatican, pe o balustradă din Capela Sixtină, unde cei doi îngeri poartă armele papei Sixt al IV-lea, opera fiind atribuită lui Nino da Fiesole.

Textul pisaniei este următorul: “Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh a binevoit binecinstitorul și de Hristos iubitorul Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan Voievod cel Bătrân, să zidesc biserica în mijlocul târgului Suceava, unde este hramul Sfântului Slăvitului marelui mucenic și purtător de biruință, Dimitrie izvorâtorul de mir.

Și s-a început a zidi în anul 7042 august 10 și s-a isprăvit în anul 7043 august 30 și s-a sfințit cu mâna preasfințitului Mitropolit Teofan”.

Biserica a fost pictată în frescă, atât în interior cât și în exterior, între anii 1537-1538, la scurt timp după zidire. În prezent, pe exterior mai există urme din vechea pictură, pe fațada sudică (fragmente din Asediul Constantinopolului, Imnul Acatist și Arborele lui Iesei) și pe turlă (câțiva sfinți cu aureolă în relief). Exteriorul a fost ulterior tencuit pe celelalte laturi.

În interior, se păstrează pictura originală, acoperită pe alocuri (calota turlei, conca altarului, glaful ferestrei din altar și luneta portalului) cu un al doilea strat de pictură din secolul al XIX-lea.

Pictura din interior, înnegrită și deteriorată, a fost restaurată, lucrarea fiind terminată în anul 2004. Biserica a fost resfințită la 20 iunie în același an. Slujba de resfințire a fost oficiată, alături de preoții slujitori, de arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Pimen, arhiepiscopul Tomisului, Teodosie, și episcopul vicar al Episcopiei Romanului, Ioachim.

Biserica are altar, naos cu boltă moldovenească, peste care se înalță turla, pronaos și pridvor închis, cu trei ferestre mari în stil gotic spre vest.

Ferestrele pronaosului sunt mai mici decât cele ale pridvorului și tot în stil gotic. Turla octogonală aflată deasupra naosului este construită din cărămidă pe două baze: prima pătrată și a doua stelată. Pe turlă se află firide alungite, patru ferestre dreptunghiulare mici, dispuse în cele patru puncte cardinale, patru contraforturi mici și două rânduri de ocnițe (unul deasupra arcadelor și unul la baza stelată). Turla are decorații din cărămizi ceramice la partea superioară și la arcadele oarbe.

Între pronaos și naos a existat un zid despărțitor care a fost demolat, cu această ocazie fiind deteriorat și tabloul votiv în care era reprezentat ctitorul Petru Rareș. Din tabloul votiv se mai disting portrele lui Petru Rareș, ale doamnei Elena și a doi copii.

În pridvor și în pronaos se află mai multe pietre de mormânt, dintre care una aparține lui Bogdan, fiul lui Petru Rareș, mort în septembrie 1540, iar alta marelui vistiernic Toma, mort la 21 august 1543.

Dintre valoroasele odoare cu care biserica a fost înzestrată au mai fost păstrate doar câteva cărți liturgice în manuscris: un Octoih de la sfârșitul secolului al XVI-lea și un Minei pentru lunile septembrie-decembrie, din secolul al XVI-lea, ambele predate muzeului bisericesc, precum și un Evangheliar în limba slavonă din secolul al XVI-lea.

Pe lângă acestea, în altar se află o serie de obiecte de cult, precum un epitaf (1763), un felon, un antimis sârbesc (1708), un tetraevanghel și o evanghelie în limba română (1762), arată site-ul oficial al bisericii.

AGERPRES/(Documentare-Mariana Zbora-Ciurel, editor: Andreea Onogea)

Trandafirul (Rosa L.) este un gen de plantă perenă din familia Rosaceae. Există peste 100 de specii și mii de soiuri. Cele mai multe specii sunt native din Asia, iar un număr mai mic din Europa, din America de Nord, nord-vest și din Africa.

Crește sub formă de arbuști. Are tulpina spinoasă, care poate fi cățărătoare sau târâtoare, de înălțime variabilă și frunzele alterne. Florile variază în dimensiune și formă, având o gamă largă de culori: alb, galben și roșu. Fructul este cărnos.

În scop terapeutic, sunt folosite petalele, care trebuie recoltate în faza de înflorire deplină, când conținutul de ulei este maxim. Ele pot fi utilizate ca atare sau prelucrate sub formă de ulei, apă, oțet, tinctură, infuzie și sirop. Extractele de petale se folosesc și în industria produselor cosmetice, iar uleiurile sunt folosite în aromaterapie. De asemenea, din petale se fac dulcețuri și gemuri.

Petalele de trandafir conțin ulei volatil, tanini, derivați flavonici, nerol, citronelol, zaharuri, ceară și acid galic, vitamine (A, B2, C, K, PP), săruri minerale (potasiu, fier, calciu, magneziu) și coloranți antocianici.

Acțiunea florilor de trandafir determină efecte cicatrizante, antidiareice, antidizenterice, astringente, antihemoragice, antihelmintice, antiinflamatoare, dezinfectante, antipiretice, antiseptice, antimicotice, aromatizante, fortifiante, mineralizante și tonice.

Preparatele din trandafir sunt indicate în hiperhidroză (transpirație în exces), laringită, micoze bucale și vaginale, afte, faringite, amigdalite, stomatite, diaree cronică și dizenterie, hemoroizi, angină pectorală, acnee, plăgi, leucoree, iritații oculare ori la nivelul pleoapelor sau în conjunctivite. Ceaiul din petale proaspete de trandafir se întrebuințează în tratamentul astmului, în hemoptizie, dizenterie și gripă.

Un aspect important al acestei plante este subliniat de acțiunea apei naturale de trandafiri, care are efecte miraculoase asupra frumuseții și este adecvată tuturor tipurilor de piele. Între beneficiile sale se regăsesc și următoarele: este hidratantă, catifelează și tonifică pielea, are proprietăți antiinflamatorii, reducând iritațiile pielii, curăță porii pielii, atenuează pistruii, are proprietăți astringente ușoare, de aceea este recomandată după tratamentele faciale pentru închiderea porilor, potrivit www.csid.ro.

Trandafirul, sub diversele sale forme de preparare, poate fi folosit pentru a combate stresul. Este calmant, antidepresiv, indicat în insomnie și iritabilitate, alungă durerile de cap, stimulează buna dispoziție, acționând asupra secreței de endorfine cunoscute și ca hormoni ai fericirii. Stimulează circulația sangvină, combătând afecțiunile vaselor sanguine.

Mierea de trandafiri este recomandată în tratarea bolnavilor cu angină pectorală și diaree cronică.

Maceratul la rece din petale sau pulberea uscată este folosit împotriva stării de greață, a durerilor de stomac, a tulburărilor de digestie, combătând atât constipația, cât și diareea cronică. Este diuretic și util împotriva afecțiunilor biliare.

Dulceața de trandafiri este recomandată la rândul ei după mese și la culcare, pentru întărirea căilor respiratorii și a plămânilor, pentru eliminarea mucozităților și ușurarea expectorației.

Până în secolul al XX-lea, trandafirul era o floare folosită în mod curent atât în preparatele farmaceutice, cât și ca sirop, dulceață, apă și ulei de trandafiri, toate având efecte terapeutice exploatate din plin de-a lungul secolelor trecute, potrivit www.daciccool.ro. Cercetările științifice întreprinse în ultimii ani confirmă cunoștințele și practicile tradiționale și aduc noi date pentru medicina de astăzi.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

În această zi a anului 1963, s-a înființat, prin ordinul Marelui Stat Major, Grupa de Automatizări din Direcția Generală a Înzestrării — primul organism cu atribuții de concepție, coordonare și înzestrare în domeniul informaticii militare și automatizării conducerii trupelor.

Dintre momentele semnificative care au marcat o evoluție evidentă a structurilor de informatică menționăm transformarea, la 1 martie 1970, a Stației Centrale de Calcul în Centrul de Calcul al MApN, ca organ de execuție, precum și înființarea, la 15 iulie 1971, a Direcției Mecanizare și Automatizarea Conducerii Trupelor, ca organ de concepție în domeniul Marelui Stat Major și care preia în subordine Centrul de Calcul al MApN. Noii structuri i-au revenit, cu precădere, sarcini privind elaborarea concepției unitare de introducere a sistemelor informatice în MApN (30 sept. 1973) și înființarea structurilor organizatorice subordonate MStM pentru punerea în aplicare a acesteia: în 1975, Centrul de Calcul al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, iar în 1977, Centrul de Calcul al Marinei Militare.

Sarcina realizării aplicațiilor informatice pentru trupele de uscat a revenit Centrului de Calcul al MApN, precum și Secției de Cercetare Științifică de ACT, din subordinea Institutului Tehnic de Cercetare-Proiectare al Armatei, iar din anul 1996 Centrului de Calcul al Trupelor de Uscat, respectiv Oficiului de Calcul al Comandamentului Aviației Militare (1983).

În perioada 1990-1992 au intrat în dotarea armatei peste 1.000 de microcalculatoare cu utilizare individuală și în rețele, la sfârșitul anului 1996 existând peste 100 de rețele de calculatoare.

La 15 februarie 1994, domeniul ”informatică și ACT” a fost asimilat ca ”serviciu”, având ca specialități: ofițeri ingineri calculatoare și echipamente de ACT, ofițeri informatică, maiștri militari tehnică de calcul și ofițeri pentru automatizarea conducerii acțiunilor Marinei Militare. Cu același prilej, au fost instituite emblema pentru domeniul IACT și semnul de armă specific, potrivit Calendarului Tradițiilor Militare (2010).

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, redactor arhiva foto: Mihaela Tufega, editor: Marina Bădulescu)