Se desfășoară pe o lungime de aproximativ 65 de kilometri și o lățime între 3 și 12 kilometri, între apa Teleajenului, la vest, și cea a Buzăului, la est, potrivit oenologului Mihai Macici, în volumul ”Lumea vinurilor. Vinurile lumii”.

Podgoria Dealu Mare are o istorie veche, care-i atestă, o dată în plus, importanța strategică în viticultura românească. Dezvoltarea ei a fost favorizată, de-a lungul timpului, atât de satisfacerea unor condiții naturale foarte prielnice viței-de-vie, cât și de căile ușoare de transport către Transilvania, care facilitau comerțul cu vin.

Academicianul Valeriu D. Cotea și colaboratorii susțin, în cartea ”Podgoriile și vinurile României”, că soiul Gordin, specific podgoriei Dealu Mare în perioada prefiloxerică (înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea), și-ar trage numele de la generalul Gordinus, comandant al unei legiuni romane stabilită pe aceste plaiuri în secolul al II-lea. Tot în această podgorie, prin secolul al IV-lea, regele vizigot Atanaric și-a ascuns comoara, cunoscută sub numele ”Cloșca cu puii de aur” sau ”Tezaurul de la Pietroasa”. Se pare că încă de atunci, în această regiune se cultiva viță-de-vie.

În această zonă au fost atestate documentar localități cu vii începând cu secolul al XV-lea. Satul Bucov, a cărui suprafață cuprindea plantații cu viță-de-vie, se afla în proprietatea logofătului Stanciu (1492), iar o parte din satul Călugăreni aparținea Mănăstirii Snagov (1464). Localitatea a fost denumită, ulterior, Valea Călugărilor, iar în prezent se numește Valea Călugărească. Din perioada următoare, cele mai multe documente care atestă existența plantațiilor cu vii în zonă aparțin voievodului Radu Șerban (1602-1611).

De asemenea, Mihai Macici amintește, în volumul menționat mai sus, consemnările asupra acestei podgorii. Astfel, în scrierile mai vechi apare denumirea de Săcueni, care face referire la ținutul aflat între Prahova și Buzău, recunoscut pentru vinurile deosebite pe care le producea.

Italianul Domenico Sestini aprecia aceste vinuri ca fiind printre cele mai bune, dar avertiza că ”unele din ele trec în Ardeal, unde negustorii le supun la falsificații periculoase”. De asemenea, Stanislav Bellanger scria, în 1846, că ”vinurile din Piatria, Sakoeni și Râmnic au o calitate care le apropie mult de cele de Vouvray. Galbene ca topazul […]”. Totodată, călugărul bulgar Baksic susținea, după vizitarea țărilor române în secolul al XVII-lea, că ”Viile cele mai importante pe vremea aceasta în Muntenia erau cele de lângă Dealu Mare, de lângă Ploiești […], mult mai vestite atunci decât podgoria de la Drăgășani, de care nu se pomenește în documentele pe care le cunosc.”

În secolul al XVII-lea, în jurul localității Bucov, se constituise deja o podgorie. Situarea acesteia în apropierea orașelor București, Ploiești și Buzău a atras în această zonă, de-a lungul timpului, numeroase personalități ale țării, cu diferite funcții în conducerea statului, dar și multe familii avute, care alegeau aceste meleaguri pentru odihnă, îndeosebi în perioada culesului viilor. Astfel, au apărut aici construcții prevăzute cu crame și pivnițe. În 1692, Constantin Brâncoveanu a construit, la Tohani, o biserică, o cramă și un conac la care poposea în drumul său spre Focșani. În 1711, Constantin Brâncoveanu a adunat oștirea Țării Românești la Urlați, în județul Prahova, unde își întemeiase o casă domnească, înconjurată de plantații viticole, cunoscute în prezent sub numele de Via Domnească.

În unele documente, pe lângă paharnici, cămătari, pitari și serdari, apar ca proprietari de vii în zonă preoți și militari. Până în secolul al XIX-lea, însă, numeroase vii se aflau în proprietatea bisericilor și a mănăstirilor, ceea ce explică originea denumirilor precum ”Valea Călugărească”, ”Valea Popii”, ”La Călugări” etc. În secolul al XIX-lea, pe o parte din vii se punea sechestru pentru achitarea a diverse datorii, iar unele documente de sechestru din anii 1846-1857 atestă existența plantațiilor de vii și în localități precum: Valea Ursoii, Dealul Dobrotarilor (Ceptura), Vadul Săpat, Dealul Nucet, Valea Popii, Valea Largă etc. După 1863, când a avut loc secularizarea averilor mănăstirești, suprafețe întinse de vii au trecut în proprietatea statului, dar erau, de regulă, date în arendă mănăstirilor.

În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, cultura viței-de-vie de pe meleagurile noastre s-a confruntat cu invazia filoxerei, o insectă parazită care distruge rădăcina și frunzele viței-de-vie. Filoxera provine din America de Nord, iar după ce a fost adusă în Europa, a făcut daune considerabile plantațiilor de viță-de-vie, deoarece soiurile europene nu aveau imunitate la acest dăunător. A fost identificată pentru prima dată pe teritoriul locuit de români, în anul 1875, la Teleseu, județul Orhei, în Basarabia, apoi în 1880, la Arad, în vestul țării, și oficial la Chițorani, în județul Prahova, în podgoria Dealu Mare, în anul 1884.

Înainte de invazia filoxerei, în podgoria Dealu Mare se obțineau cantități foarte mari de vin. Pe atunci, vinurile albe de Dealu Mare se obțineau din Gordin, Bășicată și Tămâioasă, iar cele roșii din Negru vârtos, Negru moale și Băbească neagră, notează prof. Liviu Dejeu în volumul ”Viticultura”. După invazia filoxerei, însă, multe plantații au fost distruse, cea mai mare parte în podgoria Dealu Mare.

Cu toate acestea, au rămas suprafețe întinse de vii, ocupația principală a locuitorilor rămânând viticultura. Cantitățile de vin nu au mai fost, însă, așa de mari, dar puteau asigura atât consumul local, cât și un eventual comerț. La scurt timp după invazia filoxerică, a început refacerea viilor. Astfel, în 1893, a luat ființă Pepiniera Viticolă Pietroasa, iar în 1894 — o școală de altoitori, pentru refacerea viilor cu vițe altoite. În 1924, pe teritoriul pepinierei viticole s-a înființat Stațiunea Viticolă și Oenologică Pietroasa, prima unitate de cercetare de profil din țară, care, în scurt timp, a devenit ”leagănul științei viticole românești”, după cum afirma academicianul Gherasim Constantinescu.

Tot în podgoria Dealu Mare, a luat ființă, în 1950, Stațiunea Experimentală Viticolă Valea Călugărească, devenită, în 1967, Institutul de Cercetări pentru Viticultură și Vinificație, în prezent cunoscut sub numele de Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Valea Călugărească.

Podgoria Dealu Mare cuprinde centrele viticole Boldești, Valea Călugărească, Urlați, Ceptura, Tohani, Cricov, Breaza, Pietroasa, Merei și Zorești, notează Mihai Macici.

Dealu Mare este cunoscut drept patria vinurilor roșii, producerea acestora situându-se pe primul loc în centrele viticole Valea Călugărească, Urlați, Ceptura, Tohani, Breaza, Merei și Zorești, prin urmare în cea mai mare parte a podgoriei. Acest fapt se datorează condițiilor prielnice obținerii acestor vinuri, la care se adaugă factori precum dispunerea viilor pe versanți expuși la soare, o temperatură mai mare în perioada de vegetație a viței-de-vie, precipitații moderate și nu în ultimul rând cultivarea unor soiuri valoroase.

La Boldești și Cricov, pe primul loc se află producerea vinurilor albe, iar la Pietroasa — îndeosebi producția de vinuri dulci, dar și vinuri roșii foarte bune.

Astăzi, în podgorie se cultivă soiurile Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Pinot gris, Chardonnay, Sauvignon, Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească, Muscat Ottonel, pentru vinuri albe, și Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Merlot, Pinot noir, pentru vinuri roșii, potrivit prof. Liviu Dejeu, în volumul menționat mai sus.

AGERPRES/(Documentare—Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Românca domină ierarhia, fiind urmată la mare distanță de Karolina Pliskova (31 victorii) și Serena Williams (30).

Halep a avut nevoie de doar 64 de minute pentru a obține a șasea sa victorie din tot atâtea meciuri cu Pavliucenkova, încheind partida în mare stil, cu un as.

“Azi am jucat un tenis bun. Am încercat să domin jocul”, a declarat Halep la interviul de imediat după meci, pe teren. “Primul tur (Halep a debutat direct în turul al doilea, fiind principala favorită, n. red.) este întotdeauna unul foarte dificil, dar azi am intrat cu încredere, deoarece am avut multe meciuri bune și rezultate bune în America. Am intrat conștientă că voi face totul pentru a câștiga. Sunt bucuroasă pentru meciul de azi și abia îl aștept pe următorul”, a explicat Halep, citată de site-ul WTA.

“E un lucru bun am câștigat primul meci anul acesta (la Wuhan, n. red.), pentru că anul trecut am pierdut”, a precizat Simona, care în 2014 a fost învinsă de Garbine Muguruza la debutul său, în turul secund.

Următoarea adversară a Simonei va fi britanica Johanna Konta, care a profitat de abandonul Victoriei Azarenka, la scorul de 6-4, 1-0.

AGERPRES (editor: Mihai Țenea)

Captură foto: YouTube

Triburile de păstori beciuani (din marea familie bantu), imigrate în secolul al XVI-lea din sud împing spre zonele aride (deșertul Kalahari) populația boșimană aborigenă. Amenințați de expansiunea burilor și, dinspre nord de cea germană, beciuanii acceptă protecția Marii Britanii. Partea nordică a ținuturilor locuite de beciuani devine, în 1885, sub numele Bechuanaland, protectorat britanic; zona meridională, proclamată colonie a Coroanei, este inclusă în 1895 în Colonia Capului, iar în 1910 în Uniunea Sud-Africană, rămânând până astăzi o provincie a Republicii Africa de Sud.

La 30 septembrie 1966, Bechuanaland își proclamă, sub numele de Botswana, independența în cadrul Commonwealth-ului, avându-l ca președinte pe Seretse Kama (1966-1980). În timpul președinției sale, țara cunoaște o perioadă de dezvoltare economică și pace internă, Botswana rămânând până astăzi unul dintre puținele state africane care au reușit să pună bazele unui sistem politic democratic și stabil.

Țara este cel mai mare producător de diamante din lume, fapt ce i-a adus o creștere economică constantă de la proclamarea independenței până în prezent. Astăzi, Guvernul consideră diversificarea economiei o prioritate.

Atracțiile turistice ale țării includ: Rezervația Kalahari Central, delta Okavango, urmărirea antilopelor din rezervațiile Gaborone și Mokolodi, a girafelor din Rezervația Khutse, a păsărilor flamingo din Câmpiile Makgadikgadi sau a babuinilor de pe stâncile Savute. De altfel, fauna țării este foarte variată, cu lei și leoparzi, în Rezervația Moremo, bizoni și hipopotami în Parcul Național Chobe, crocodili de-a lungul râului Chobe, hiene rare în Parcul Național Transfrontalier Kgalagadi.

Capitala țării este Gaborone, cel mai mare oraș din Botswana, cu o populație de 247.000 de locuitori (2014), potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov), fiind un oraș în care tradiționalul se îmbină perfect cu modernul.

Orașul a fost numit după Kgosi Gaborone, liderul populației Batlokwa, care a migrat din regiunea lor aflată în Munții Magaliesberg și s-a stabilit, în 1881, în zona Tlokweng (pe atunci, cunoscută sub numele de Moshaweng), se arată pe site-ul www.botswanatourism.co.bw.

Odată ce planurile pentru construcția orașului au fost stabilite, experți tehnici din mai multe orașe europene, dar și din jurul Botswanei au fost aduși pentru a superviza planificarea și ridicarea orașului.

La mijlocul anului 1963 a început construcția barajului Gaborone, ridicat pe fluviul Ngotwane, pentru a completa nevoile noului oraș.

Ridicarea orașului a început în 1964, iar în doar 18 luni, o nouă capitală s-a conturat pe harta continentului african. Aproape în același timp s-au încheiat lucrările la clădirile Adunării Naționale și ale Guvernului. De asemenea, au fost construite un spital, o școală, o stație de energie electrică, o stație radio, mai multe bănci și magazine, o poștă, o biserică, un hotel, precum și peste 1.000 de case, potrivit aceluiași site menționat.

Captură foto: YouTube

Centrul orașului este o zonă exclusiv pietonală, în care se găsesc multe centre comerciale și de afaceri, precum și hoteluri, printre primele care au fost construite. Într-un capăt al acestuia se află zona birourilor guvernamentale și a Adunării Naționale, iar în partea opusă se află birourile Primăriei Gaborone.

Zona guvernamentală este deschisă publicului, fiind o zonă plină de flori și copaci, dar care deține și o serie de importante monumente. Aici se află Adunarea Națională a țării, Biroul președintelui, precum și un număr de clădiri ministeriale. Printre monumente, se află statuia din bronz a primului președinte al Botswanei, Sir Seretse Kama (1921-1980) realizată de artistul britanic Norman Pearce și care se află în fața Adunării Naționale, dar și monumentul istoric, care îi comemorează pe cei care au servit în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial.

Alte puncte de interes în capitala Gaborone: Muzeul Național (deschis oficial în 1968) are ca scop prezentarea și promovarea moștenirii naturale și culturale a țării; Galeria de Artă deschisă în 1975, prezintă expoziții de artă, meșteșuguri tradiționale și fotografie; Centrul de Arte Vizuale Thapong este dedicat tinerilor artiști, dar care oferă și cursuri de artă copiilor; Grădinile Botanice oferă vizitatorilor prilejul de a lua contact cu flora din Botswana, dar și studiul cărților de botanică în cadrul unei biblioteci, și a unei case de oaspeți în stil colonial; Gaborone Game Reserve este unul dintre puținele rezervații naționale situat în cadrul unui oraș, care găzduiește numeroase specii de mamifere indigene, precum și numeroase specii de păsări locale, dar și migratoare.

AGERPRES/ (Documentare-Irina Andreea Cristea: editor: Marina Bădulescu)

Arborii de Sequoia sunt printre cele mai înalte creații de pe Pământ, cresc în mod obișnuit în pădurile din Munții Sierra Nevada, din California, la o altitudine de peste două mii de metri. Pot trăi mii de ani, ajungând la o înălțime de 145 de metri și o circumferință de 38 de metri. Acești arbori gigantici au fost botezați de botanistul german Stephen Endlicher după numele unui șef de trib local, Sequoyah sau Sikwayi, inventatorul primului alfabet fonetic al indienilor cherokee. Lemnul arborelui Sequoia este dur, puternic îmbibat cu rășină și rezistent la foc datorită structurii spongioase a scoarței, care la rândul ei poate atinge și un metru grosime, fiind impregnată cu o substanță ce alungă insectele. Sequoia Gigantea se înmulțește prin semințe, dar până la vârsta de 20 de ani se poate înmulți doar prin vlăstari.

Câțiva astfel de arbori există și în România, grație unor iubitori de natură care au plantat aceste specii pe meleaguri mioritice, fiind răspândiți, potrivit www.sequoia.ro, în mai multe zone, precum: rezervația forestieră Arborele de Sequoia de la poalele Masivului Vlădeasa, județul Cluj, Dealul Mare din satul Măderat, județul Arad, dar și la Oradea sau Băile Herculane, în județul Caraș Severin.

Sursa foto: youtube.com

Exemplarul de la Băile Herculane, județul Caraș Severin, dovedește prin prezența sa că arborele Sequoia este capabil să se dezvolte și în condițiile unei altitudini reduse, așa cum arată www.sequoia.ro. Așezarea lui pe Valea Cernei, la o altitudine de 160, îi conferă un climat cu influențe mediteraneene. Deși nu a ajuns la maturitate, arborele din Herculane măsoară deja 30 de metri înălțime și un diametru de 1,50 metri.

Arborele de Sequoia din județul Cluj, aflat pe “Dealul Domnului”, între comuna Săcuieu și satul Rogojel, este cel mai impunător arbore din Munții Apuseni. Acesta a fost plantat, în urmă cu mai bine de un secol, la poalele Masivului Vlădeasa, de baronul ungur Gal Silvestru.

Sursa foto: youtube.com

În Arad, pe Dealul Mare din satul Măderat, pot fi văzuți doi arbori similari, aduși din California, în anul 1845, de baronul Dietrich Jozsef, proprietarul unei podgorii din această zonă. Arborii au o înălțime de aproximativ 35 de metri și o circumferință de peste 5 metri.

De asemenea, trei exemplare de arbori Sequoia se găsesc în Oradea, în vecinătatea Școlii Generale nr. 14. Aceștia au o vechime de peste 100 de ani, o înălțimea ce variază între 19 și 22 de metri, și un diametru cuprins între 64 și 90 cm.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Născut în localitatea Toplița, județul Harghita, Marius Urzică a urmat cursurile Liceului Teoretic Român din Gheorghieni și apoi ale Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport din București.

A început gimnastica în 1981, la clubul CSȘ Gheorghieni, avându-l ca antrenor pe Iosif Ferenc. Apoi, activează cu dublă legitimare la AS Progym Gheorghieni — ANEFS București, iar din 2000 la CS Dinamo București.

Gimnast de o mare valoare, Marius Urzică a obținut de-a lungul carierei numeroase succese interne și internaționale. Debutul internațional îl face în 1991, la Istanbul, unde obține primul său succes la juniori, titlul de campion balcanic la cal cu mânere, aparatul său favorit.

În 1993, câștigă medalia de aur la Campionatele Europene de juniori de la Geneva, la același aparat. În 1994, cucerește, la cal cu mânere, atât titlul european, la Praga, cât și pe cel mondial, la Brisbane, Australia.

Gimnastul Marius Urzică, la sosirea pe Aeroportul Otopeni de la Campionatele Mondiale de Gimnastică de la Brisbane, Australia.

În 1995, la Sabae, Japonia, face parte din echipa de gimnastică masculină care obține prima medalie la un campionat mondial în proba pe echipe, clasându-se pe locul trei.

Prima participare la Olimpiadă, Atlanta 1996, îi aduce medalia olimpică, argint la cal cu mânere. La campionatele Mondiale de la Tianjin, China, anul 1999, se clasează al doilea la același aparat.

La Campionatele Europene din 2000, de la Bremen, cucerește titlul european în proba sa favorită, cal cu mânere, și argint în proba pe echipe.

La Jocurile Olimpice de la Sydney, din 2000, și-a îndeplinit cel mai mare deziderat, obținerea titlului olimpic la cal cu mânere. A fost primul titlu de campion olimpic la gimnastică din istoria sportului românesc.

Au urmat titlurile mondiale în 2001, la Gent, Belgia și 2002, la Debrecen, la același aparat, precum și titlul european în 2004, la Ljubljana, cu echipa. De altfel, la concursul Glasgow Grand Prix din 2001, Marius Urzică a reușit o prestație perfectă, pentru care a primit nota 10, conform www.gymn-forum.net. În 2002, obține medalia de aur la Campionatul European din Patras, Grecia, tot la cal cu mânere.

La Olimpiada de la Atena 2004 a cucerit medalia de argint la cal cu mânere și cea de bronz cu echipa. În 2005, a obținut argintul la Campionatele Europene desfășurate la Debrecen, în Ungaria. Marius Urzică s-a retras din competițiile oficiale la sfârșitul anului 2005, dar nu a renunțat la sportul pe care l-a practicat de la o vârstă fragedă.

Gimnastul Marius Urzică, la sosirea pe Aeroportul Otopeni de la Jocurile Olimpice de Vară de la Atena, Grecia.

A devenit antrenor de gimnastică la copiii de la Clubul Sportiv Dinamo. S-a apucat, în paralel, și de demonstrații, înființând, în 2006, ”Romanian Golden Team”, o echipă de gimnaste și gimnaști români campioni, alături de care a transformat evoluția sportivă în spectacol. Printre spectacolele oferite de echipa înființată de Marius Urzică s-a numărat cel de la inaugurarea modernei săli de gimnastică din orașul francez Angers, în 2008.

Talentul său a fost remarcat de dansatorul și coregraful român Răzvan Mazilu, care l-a cooptat în proiectul ”Urban kiss”, prezentat și pe scena Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (2008).

De la începutul anului 2010, a devenit antrenor în staff-ul tehnic al lotului masculin de gimnastică al României. În martie 2014, decide să renunțe la echipa națională masculină de gimnastică, plecând în Qatar, unde antrenează o grupă de juniori.

Pentru performanțele obținute i s-a acordat titlul de maestru emerit al sportului, la 10 octombrie 2000 i s-a conferit Ordinul național ”Pentru Merit”, în grad de comandor, iar la 23 iulie 2008, Ordinul și Medalia ”Meritul Sportiv” clasa I.

AGERPRES/(Documentare — Horia Plugaru, redactor arhiva foto: Mihaela Tufega, editor: Irina Andreea Cristea)

Tema pentru 2015 este “O nouă viziune asupra traducerii și a interpretării” și subliniază evoluțiile științei și tehnologiilor, care au în prezent efecte nebănuite în urmă cu doar 30 de ani, asupra muncii traducătorilor și a interpreților.

De la stilouri și mașini de scris foarte necesare în urmă cu nu prea mulți ani, astăzi dispunem de dicționare electronice, telefoane și transmisiuni video pentru o interpretare de la distanță.

Instrumentele perfomante permit realizarea unei traduceri mai rapid și mai exact. În aceste condiții, profesioniștii în domeniu trebuie să fie deschiși spre schimbare și să-și folosească abilitățile pentru a învăța și a stăpâni noile instrumente, potrivit www.fit-ift.org.

Totodată, responsabilitatea lingviștilor profesioniști a crescut: serviciile lor trebuie să respecte norme riguroase privind acuratețea și calitatea, redând totodată cele mai mici nuanțe ale limbii de origine.

Elementele de bază care caracterizează această muncă însă nu se schimbă. Rolul traducătorilor și interpreților este același ca în urmă cu o mie de ani: comunicarea între oameni. Timp de milenii, traducători și interpreți au întruchipat competențe lingvistice de neegalat, având o pregătire de specialitate, o conduită profesională și pasiune pentru munca lor.

Prin acțiunile desfășurate în această zi sărbătorim marile progrese realizate în domeniu dar, în același timp, sărbătorim oamenii care se află în centrul acestei profesii: traducătorii, interpreții și terminologii, mediatori indispensabili în contexte interlingvistice și interculturale, care au avut și continuă să aibă o responsabilitate specială în ceea ce privește conservarea multilingvismului și promovarea unei interacțiuni armonioase între toate limbile lumii.

Asociația Traducătorilor din România este o organizație profesională non-profit, având ca misiune promovarea și reprezentarea la nivel național și internațional a traducătorilor, interpreților și terminologilor din România, apărarea drepturilor și intereselor lor nepatrimoniale, promovarea unui standard de înaltă calitate a traducerii în mediul profesional românesc. ATR este membru plin al Federației Internaționale a Traducătorilor.

În calendarul romano-catolic, la 30 septembrie este sărbătorit Sfântul Ieronim, traducătorul “oficial” al Bibliei din limba greacă, ebraică și aramaică în limba latină, în secolul al III-lea. În 1991, Federația Internațională a Traducătorilor (FIT) sub egida UNESCO, a decretat Ziua internațională a traducătorilor și a ales în mod special data de 30 septembrie pentru a fi marcată odată cu sărbătoarea din calendarul romano-catolic.

FIT este un grup internațional care reunește asociații de traducători, interpreți și terminologi. FIT are peste 100 de asociații profesionale afiliate, reprezentând peste 80.000 de traducători din 55 de țări. Scopul Federației este de a promova profesionalismul în disciplinele pe care le reprezintă.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

Pasionat de aeromodele, un aleşdan a reuşit să construiască singur o replică în miniatură a puternicului F-16. Macheta nu este nici pe departe una de decor, ea fiind complet funcţională şi putând zbura, pe kerosen, cu o viteză de invidiat!

Creatorul de poveşti

În vârstă de 30 de ani, Mugurel Manea a fost dintotdeauna o fire creativă. A absolvit Liceul de Artă din Oradea şi a început imediat să lucreze ca decorator, întâi pentru o firmă bihoreană, iar apoi, timp de aproape 10 ani, în străinătate. De curând, aleşdanul s-a întors în ţară şi a primit un job inedit, acela de a crea decoraţiuni tematice pentru cel mai mare complex de vacanţă din staţiunea Bran, cu zone de locuit şi de agrement, unde s-a şi mutat împreună cu soţia în urmă cu un an.

Până acum imaginaţia nu l-a dezamăgit, ba din contră. “Jobul meu este să fac decoraţiuni ca acelea din parcurile de distracţii. Am făcut deja căsuţa lui Bambi şi cea a Scufiţei Roşii, care pot fi închiriate de amatorii de poveşti care vin la Vila Bran în vacanţe”, povesteşte Mugurel. Acum, lucrează la crearea unei maşini decorate cu personaje de poveste, cu care clienţii să poată circula prin complex.

Jucării adevărate

De mic, însă, dinainte să ştie că vrea să devină decorator, Mugurel a avut o altă pasiune: avioanele. Doar că la o scară mult mai mică. “Am văzut nişte machete la un unchi şi cred că am rămas marcat. Din clasa a doua am început să le construiesc şi eu”.

Primele încercări, după cum era de aşteptat, au fost timide, cu modele simple din lemn, care nu zburau. Dar, pe măsură ce a crescut, Mugurel a învăţat tot mai multe despre aeromodele şi cum funcţionează acestea. “La început am construit modele cu motoraşe mici, de 2,5 centimetri, care mergeau cu alcool, după aceea modele cu motoare pe benzină, toate controlate cu radiocomandă”, spune pasionatul.

Cel mai mare proiect este, însă, unul recent, cu care a făcut senzaţie la o întâlnire a pasionaţilor de aeromodele ţinută la finalul verii în judeţul Dâmboviţa, la Pucioasa. Este vorba despre un F-16 Fighting Falcon, celebrul avion de vânătoare creat pentru aviaţia militară din Statele Unite.

Vânător în zbor

Mugurel a lucrat timp de două luni la construcţia aeromodelului care să imite cât mai fidel “vânătorul” americanilor, dar să şi fie funcţional. “Am studiat mai multe avioane, dar atunci când construiesc unul mă concentrez doar pe acel model. Pentru F-16 am avut un fuselaj gata făcut, după care am realizat matriţe. Le-am modificat apoi astfel încât să imite avionul de vânătoare”, explică aleşdanul.

Pentru a rezista la viteze mari, Mugurel a făcut avionul din fibră de sticlă, cu aripile goale pe dinăuntru, ca să fie mai uşoare. I-a ieşit un aeromodel lung de 1,80 metri, cu aripi de 1,30 metri, şi o greutate de circa 8 kilograme.

Macheta F16 este una complet funcţională. “Aeromodelele merg ca avioanele adevărate. Modelul la care am lucrat eu are motorul cu reacţie în miniatură, care merge pe kerosen, exact ca şi cel real”. Viteza maximă pe care o poate atinge? 300 kilometri pe oră!

Pilotul de la sol

După mai multe teste, avionul bihoreanului a zburat fără probleme deasupra unui câmp, controlat prin radiocomandă. “E vorba de plăcere şi adrenalină. La fiecare decolare trebuie să ai reflexe, să cunoşti comenzile, să stăpâneşti avionul. Un începător ar sparge o machetă în două secunde…”, zice constructorul.

Un aeromodel similar celui construit de Mugurel ar costa, spune acesta, 3-4.000 de euro. Dar nu doar costurile ridicate îl determină să-şi creeze singur machetele. Ci mai ales pasiunea…

Următorul proiect va fi tot o machetă a unui avion F-16, însă de data aceasta finisată până la cele mai mici detalii. “Va avea lumini, nituri, totul”, promite Mugurel. Cu noua replică, aleşdanul îşi propune să participe anul viitor la Campionatul European de aeromodelism, unde ar avea ocazia să concureze cu alţi machetişti care i-ar înţelege cel mai bine plăcerea de a crea un avion. Fie el şi unul “de buzunar”…

Frunzele legumicole se obțin numai în primul an, prin cultivarea rădăcinilor în mușuroaie, la întuneric, de obicei din toamnă până în primăvară. Tehnica de cultivare a andivelor a fost descoperită accidental în anii 1830 în Schaerbeek, Belgia. Andivele sunt cultivate prin tăierea frunzelor plantei și păstrarea rădăcinii și tulpinii într-un loc întunecat. Datorită metodei de cultură, frunzele se numesc etiolate. Procedeul se practică pentru ca organele vegetale să își piardă gustul amar. Frunzele etiolate ale andivelor sunt deschise la culoare (alb — gălbui — verzui), deoarece în lipsa luminii și-au pierdut o bună parte din clorofilă.

Andiva are până la 95% apă în compoziție și este bogată în multe vitamine (A, C și cele din complexul B) în special în acid folic și vitaminele E și K. Conține și minerale (fier, potasiu, calciu, zinc, magneziu), dar este și foarte bogată în fibre. Andiva face parte dintre legumele de frunze cu cel mai mic aport de calorii, potrivitwww.nutrition-and-you.com.

Andivele pot fi gătite sau folosite crude în salate. Se combină foarte bine cu brânza. Sunt ideale în tarte și tocănițe, indiferent de dietă.

Proprietățile terapeutice ale andivelor se datorează îndeosebi gustului lor amărui, tonic, prin care sunt stimulate pofta de mâncare și secrețiile gastrice. Este deosebit de important conținutul mare de potasiu, necesar echilibrului funcțional al organismului.

Unul dintre rolurile principale ale andivei este acela de a fi un bun vitaminizant și remineralizant în alimentația copiilor, a convalescenților, a gravidelor sau a persoanelor în vârstă, potrivitwww.dietetik.ro. Manganul conținut de andive previne întârzierea creșterii la copii, scăderea rezistentei osoase la adulți și bătrâni, apariția malformațiilor scheletice și deteriorarea sistemului de reproducere.

Este recomandată în caz de convulsie, paralizie, dar și în modificarea metabolismului glucidic și lipidic. Este depurativă, stimulează secreția biliară precum și eliminarea ei în duoden. Reprezintă un bun adjuvant în cazul obezității, arterosclerozei, dar și în alimentația cardiacilor și a celor bolnavi de rinichi.

Stimulează pofta de mâncare, prezintă efecte diuretice și ușor laxative, ușurează digestia și ajută la combaterea paraziților intestinali.

Deoarece conține principii reunite generic sub denumirea de lactucarium (lactucina, lactupicrina), substanțe existente și în salata verde, andiva calmează ușor sistemul nervos, alină durerile și prezintă efecte favorabile în caz de stres.

Prin prezența intibinei, care este o substanță antioxidantă naturală, andiva diminuează efectele nocive ale radicalilor liberi, întârziind îmbătrânirea și instalarea unor boli generative, inclusiv a cancerului.

Andiva este mai puțin recomandată în stare crudă persoanelor cu ulcer gastroduodenal sau celor cu gastrite hiperacide. În cazul în care andiva este ținută la lumină, aceasta se usucă, se înverzește și devine și mai amară.

AGERPRES/ (Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Cu un portofoliul plin de atracții pentru fiecare turist, Parcul din inima Vrancei dezvăluie pe cele aproape 30.000 de hectare ale sale, de la est la vest și de la nord la sud, păduri de fag, cascade țipătoare, desișuri, dar și suprafețe aerisite ce urcă și coboară la fiecare pas, în funcție de altitudinea locului.

Parcul Natural Putna-Vrancea se suprapune sectorului central-nord-vestic al Munților Vrancei și se înscrie grupei externe a Carpaților de Curbură, acoperind în totalitate bazinul hidrografic montan al râului Putna, la care se adaugă spre sud — vest masivele Mordanu și Goru. Zona se suprapune unor unități de relief variate, bine individualizate, dispuse în trepte, ce coboară de la vest către est, dând regiunii aspectul unui imens amfiteatru.

Atracția turistică este mare în Munții Vrancei, iar fluxul de iubitori ai naturii crește de la an la an, numai în 2014 fiind înregistrate 30.000 de persoane care au ales aceste locuri ca destinație de vacanță, după cum a relatat, pentru AGERPRES, directorul Administrației Parcului Natural Putna-Vrancea, Ion Militaru.

Parcul Natural Putna-Vrancea, emblemă în rețeaua ecologică Natura 2000
Parcul Natural Putna-Vrancea prinde contur ca entitate din patrimoniu național în anul 2004, când, în baza Hotărârii de Guvern nr. 2151, se pun bazele așezământului natural. Zona se află situată în centrul și nord-vestul Munților Vrancei, având o suprafață de 38.204 hectare, echivalentul a mai mult de 41,32% din suprafața montană a județului Vrancea.

Conform Administrației Parcului, ursul, râsul și lupul reprezintă speciile emblemă, constituind populații-nucleu foarte importante la nivel european. Aceste carnivore la care se alătură și vidra fac din Parcul Natural Putna-Vrancea sit de importanță comunitară în cadrul rețelei ecologice Natura 2000. De asemenea, numai puțin de 10 specii de vertebrate, altele decât păsările, sunt sub protecție strictă, iar dintre cele circa 110 specii de păsări întâlnite în zonă, 75 sunt strict protejate conferind Parcului statutul de zonă de protecție acvifaunistică în cadrul aceleași rețele ecologice.

Scopul ariei protejate îl reprezintă protecția și conservarea ansamblurilor peisagistice unde interacțiunea activităților umane cu natura a creat, de-a lungul timpului, o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică și culturală, cu o mare diversitate biologică. În plus, publicul are numeroase posibilități de recreere și turism încurajându-se în același timp activitățile științifice și educaționale.

Din datele oficiale postate pe pagina de internet a Parcului Natural Putna-Vrancea reiese faptul că zona este definită și delimitată, după caz, în: zone de protecție strictă, zone de protecție integrală, zone de management durabil și zone de dezvoltare durabilă a activităților umane.

În cazul zonei de protecție strictă, situată în partea de sud a Parcului, aceasta cuprinde aria sălbatică din treimea mijlocie și superioară a Vârfului Goru, în care nu au existat intervenții antropice sau nivelul acestora a fost foarte redus. Practic, aici se interzice desfășurarea oricăror activități umane, cu excepția celor de cercetare, educație și ecoturism.

De asemenea, în cadrul zonelor de protecție integrală, în număr de 12, sunt cuprinse cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului natural din interiorul Parcului Natural, fiind necesară, astfel, menținerea proceselor naturale.

Nu în ultimul rând, Parcul Natural Putna-Vrancea conține și zone de management durabil (zonele-tampon), ce fac trecerea între zonele cu protecție integrală și cele de dezvoltare durabilă, pe o suprafață de aproape 30.000 de hectare. În aceste areale se pot desfășura, printre altele, activități științifice, educative, ecoturism care nu necesită realizarea de construcții-investiții, respectiv intervenții în scopul reconstrucției ecologice a ecosistemelor naturale și al reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate.

Turism în arealul Lepșei și Munților Vrancei
Din punct de vedere turistic, Parcul Natural Putna-Vrancea se constituie într-un spațiu cu un real potențial dat de existența unor valori naturale și culturale de interes național și regional, după cum ne-a precizat directorul ariei, Ion Militaru.

‘Totuși, există o infrastructură precară care are ca efect negativ distrugerea patrimoniului natural. Existența doar a unei rețele de canalizare și a stației de epurare aferente în Lepșa nu este suficient. Este nevoie de o corelare a capacității de primire a turiștilor cu capacitatea de suport a zonei’, a adăugat șeful Parcului Natural Putna-Vrancea.

Parcul este străbătut de la est la vest de drumul național DN 2D ce face legătura cu Brașov. De la intrarea în parc (localitatea Tulnici) se întâlnesc o serie de atracții turistice. La aproximativ 9 kilometri de Tulnici, găsim un spectacol feeric al naturii, Cascada Putnei, cu o cădere principală de apă de 76 de metri lungime. Lacul care se formează din apa care se strânge are o adâncime de aproximativ 12 metri. Cascada a fost declarată Monument al Naturii în anul 1973, atunci fiind realizate de altfel și primele amenajări pentru vizitare.

Legenda spune că un cioban care își pierduse oile în apropierea cascadei le-a căutat ore în șir, până când l-a prins noaptea și a adormit. În somn, i-a apărut o lumină puternică, iar când s-a trezit, norul de lumină s-a transformat într-o prințesă frumoasă, care i-a șoptit că la răsăritul soarelui își va găsi oile. Înainte de a se face nevăzută, i-a dăruit ciobanului o pungă cu pietre prețioase. Povestea mai spune că, o dată pe an, aici, după miezul nopții, apare o tânără femeie care dăruiește celui care se află în preajmă un pumn de pietre prețioase. Deoarece nimeni nu știe care este noaptea cu pricina, mulți tineri și-au încercat norocul, chiar și în zilele noastre, stând de veghe nopțile la Cascada Putnei.

Un alt obiectiv turistic important în zonă este reprezentat de Rezervația Naturală Cheile Tișiței, o arie protejată ce se întinde pe 8 kilometri. Este o rezervație de tip mixt, ce înglobează un imens tezaur de elemente fito, zoo-geografice și geologice, cât și ansambluri peisagistice unite într-un sistem de mare valoare științifică. Printre frumusețile rezervației se află și stâncile denumite în popular de localnici — Căciulata de Vrancea și Cușma Tișiței. Oamenii locului spun că, în trecut, Cheile Tișiței erau traseul pe care austriecii cărau material lemnos, iar dovadă stau tunelurile de la capătul rezervației.

Traseul începe din stațiunea turistică Lepșa, de la șoseaua principală, și se parcurge în trei zile ajungându-se în cele din urmă în satul Coza. Acest drum a cunoscut încercările timpului și ale istoriei, fiind construit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către germani cu scopul de a înlesni accesul între Coza și Lepșa. Mai departe, în interiorul stațiunii Lepșa găsim crescătoria de păstrăvi de la poalele muntelui cu același nume, una dintre cele mai mari de acest gen din țară. Anual, aici se vând 8 tone de pește. O delicatesă specifică zonei este ‘hârzobul’ preparat de localnici, adică păstrăvul pus la saramură și păstrat în cetină de brad. Puțin mai jos de Lepșa, turiștii pot admira o rezervație unică de pini, unde funcționează Tabăra Gălăciuc și unde anual vin sute de copii.

De-a lungul drumului național ce însoțește apa râului Putna, se ramifică numeroase alte căi de acces ce conduc, pe drumuri forestiere ori poteci, în zona centrală a munților Vrancei, de o frumusețe deosebită pentru amatorii de trasee montane. În aceste locuri, călătorul poate înnopta la una dintre cabanele puse la dispoziție de către Administrația Parcului.

‘Pe raza parcului sunt amenajate 9 trasee turistice de diferite grade de dificultate. Acestea au fost re-marcate corespunzător de către administrația parcului în colaborare cu Serviciul Județean Salvamont Vrancea și a voluntarilor, în decursul anului 2011. În prezent, acestea se află în grija Serviciul Județean Salvamont Vrancea’, a subliniat directorul Administrației Parcului Natural Putna-Vrancea.

Referitor la numărul de turiști ce aleg ca destinație de vacanță unul dintre obiectivele prezente în parc, acesta este de aproximativ 30.000 persoane/an. Toți cei care aleg să contemple frumusețile locului au la dispoziție, în momentul de față, în satul Lepșa, un centru de informare turistică ridicat de Asociația pentru Conservarea Biodiversității — Focșani. Cu ajutorul noului punct de interes se preconizează o creștere a numărului de turiști pentru sezonul 2015-2016.

Diversitate faunistică și florală
Condițiile favorabile, determinate de poziția geografică, structura geologică, clima, temperatura, cât și complexitatea geomorfologică etajată, au favorizat dezvoltarea unei flore bogate și diversificate. Flora Parcului Natural Putna-Vrancea este alcătuită din circa 650 de specii de plante superioare, iar din punct de vedere conservativ, mai importante sunt speciile: papucul doamnei (Cypripedium calceolus), jneapănul (Pinus mugo), arborele de tisa (Taxus baccata), bulbucul de munte (Trollius europaeus) și, bineînțeles, floarea de colț (Leontopodium alpinum).

Pe raza parcului sunt identificate 184 specii de vertebrate, care sunt protejate de unul sau mai multe acte legislative naționale și europene, printre care Directiva Habitate, Directiva Păsări, Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr. 57/2007, Convenția de la Berna (Conservarea vieții sălbatice și a habitatelor europene) și Convenția de la Bonn (Convenția pentru protejarea speciilor migratoare). Nu mai puțin de 10 specii de vertebrate, altele decât păsările, sunt sub protecție strictă. În plus, din cele circa 110 specii de păsări descoperite și monitorizate în acest areal, 75 sunt strict protejate.

Fauna Parcului Natural Putna-Vrancea este una tipică zonelor montane. Pădurile sunt populate cu numeroase specii de mamifere, cum ar fi: cerbul (Cervus elaphus), mistrețul (Sus scrofa), jderul de copac (Martes martes), vulpea (Vulpes vulpes), bursucul (Meles meles), pisica salbatică (Felis silvestris), iepurele comun (Lepus europaeus) și capra neagră (Rupicapra rupicapra).

Carnivorele mari, precum ursul, lupul sau râsul, alături de vidră, sunt cele mai importante specii faunistice, atât prin faptul că sunt prioritare pentru desemnarea de arii de protecție, conform Directivei Habitate, cât și prin faptul că sunt populații-nucleu foarte importante la nivel european, se notează pe pagina de internet dedicată Parcului,putnavrancea.ro.

Conservarea primelor trei specii de carnivore mari amintite se realizează pe baza planului de management local, realizat în cadrul proiectului LIFE02NAT/RO/8576 și pe existența unei rețele ecologice locale pentru protecția carnivorelor mari din județul Vrancea. De altfel, prin intermediul acestui proiect, populațiile de carnivore mari de pe raza parcului sunt subiectul unei ample monitorizări, iar rezultatele obținute stau la baza aplicării unor măsuri speciale de conservare.

În afară de speciile de carnivore mari, reprezentative pentru zonă din punct de vedere conservativ, descoperim și o serie de mamifere de talie mică și mijlocie: șoarecele scurmător (Clethrionomys glareolus), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), pârșul de alun (Muscardinus avellanarius) și veverița (Sciurus vulgaris).

Păsările se întâlnesc într-un număr mare, multe dintre ele fiind specii protejate prin legislatia națională și internațională: cocoșul de munte (Tetrao urogalus), ierunca (Tetrastes bonasia), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina), acvila de munte (Aquila chrysaetos), vânturelul roșu (Falco tinnunculus), uliul păsărar (Accipiter nisus), huhurezul mare (Strix uralensis), buha (Bubo bubo), ciuful de pădure (Asio otus), corbul (Corvus corax), ciocănitoarea cu spate alb (Dendrocopos leucotos) și ciocănitoarea pestriță mare (Dendrocopos major).

Fauna zonei este completată de familia reptitelor cu: salamandra (Salamandra salamandra), tritonul alpin (Triturus alpestris), tritonul cu creastă (Triturus cristatus), vipera comună (Vipera berus), șopârla de ziduri (Podarcis muralis), șopârla de munte (Zootoca vivipara), șarpele de sticlă sau năpârca (Anguis fragilis) și șarpele de alun (Coronella austriaca).

Parcul Natural Putna-Vrancea, între iresponsabilitatea turistului și subfinanțare
Făgetele, pajiștile muntoase și pădurile dese din zonă trec, an de an, examenul rezistenței nu atât în fața naturii, cu ale cărei capricii sunt obișnuite, cât mai ales în fața comportamentului turistului român, încă rămas corigent, dacă nu chiar repetent, la capitolul educație de mediu.

Pe lista problemelor ce apar, frecvent, în Parcul Natural Putna-Vrancea se regăsesc: degradarea peisajului prin abandonarea activității de cosit și prin exploatarea nerațională a pădurilor, abandonarea de deșeuri menajere de către turiști, abandonare resturilor de lemn rezultate din exploatările forestiere, lipsa unor locuri de campare care să limiteze locările haotice, subfinanțarea activității administrației de parc, braconajul la speciile cinegetice și cele piscicole, precum și tăierile ilegale de lemn.

Responsabilii cu destinul Parcului apelează la o serie măsuri menite să micșoreze impactul acestor probleme și realizează, împreună cu Jandarmeria Montana și Garda Națională de Mediu-Comisariatul Județean, o serie de patrule comune în vederea identificării celor care contribuie la degradarea habitatelor din zonă și sancționarea acestora.

În privința subfinanțării unor activități ale Administrației Parcului Natural Putna-Vrancea, se are în vedere accesarea de noi proiecte care sa finanțeze activitățile stabilite în Planul de management.

La capitolul atragerii de fonduri europene și naționale, oficialii Parcului au precizat că valoarea acestora a ajuns, până în prezent, la 1,54 milioane de lei.

‘Până în prezent au fost atrase fonduri europene și naționale în valoare de 1.543.299 lei. Aceste fonduri au avut drept scop principal realizarea unui inventar al biodiversității din Parcul Natural Putna-Vrancea, mai precis speciile și habitatele prezente în acest spațiu. Totodată, s-a avut în vedere și s-a realizat formarea profesională a angajaților prin absolvirea unor cursuri de specialitate, cum ar fi: tehnici de monitorizare, tehnici de comunicare și management al ariilor naturale protejate. Suma de 15.810 de lei a fost alocată proiectului ‘O șansă pentru Parcul Natural Putna-Vrancea’, pentru realizarea unor tabere Junior Ranger în scopul dezvoltării dragostei pentru natură. Prin proiectul ‘Pe urmele carnivorelor mari din Rezervația Naturală Cheile Tișiței’ s-a realizat o potecă tematică despre carnivorele mari în rezervația naturală Tișița, unul dintre cele mai vizitate obiective din parc. Prin aceste finanțări s-a realizat un site al parcului (www.putnavrancea.ro) și a fost dotat sediul Administrației cu mobilier și calculatoare’, a explicat Ion Militaru.

Administrația Parcului Natural Putna-Vrancea are stabilit un buget anual minim de 494.327 de lei, în conformitate cu actul adițional din noiembrie 2009, atașat la Contractul de administrare semnat cu Regia Națională a Pădurilor — Romsilav, în 2005.

Pentru anul 2015, RNP Romsilva a aprobat pentru Administrația Parcului un buget de venituri și cheltuieli în valoare de 576.000 lei, dar necesarul estimat de către responsabilii ariei este aproape dublu, respectiv 972.433 de lei, conform analizei financiare realizate printr-un proiect GEF.

Inima naturii continuă să bată de sute de ani în zona arhitecturală a Munților Vrancei. Bogăția și unicitatea locului vorbesc de la sine despre potențialul României în materie de ‘verde’, neatins și frumos, moșteniri pe care trebuie, fără doar și poate, să le păstrăm.

AGERPRES/(AS — autori: Mariana Nica, Daniel Badea, editor: Andreea Marinescu)