Un amfiteatru roman a fost descoperit la Drobeta Turnu Severin

Foto: (c) Florin COPCEA / AGERPRES FLUX

Consolidarea stăpânirii romane în Peninsula balcanică la sfârșitul secolului I î.Hr., a făcut ca Imperiul roman să se fixeze definitv pe malul drept al Dunării. Această apropiere a romanilor de triburile geto-dace de la nordul Dunării a contribuit la dezvoltarea relațiilor de schimb dintre aceștia. După ce împăratul Tiberiu a transformat Moesia în provincie romană, în anul 15 d.Hr., a început construirea drumului militar din Cazanele Dunării.

Expedițiile legiunilor romane pe teritoriul Daciei, care pătrundeau prin teritoriul mehedințean de azi, au culminat cu cele două războaie (101-102 și 105-106 d.Hr.), punând stăpânire pe aceste meleaguri o perioadă de 165 de ani. După încheierea primul război dintre daci și romani (101-102), aceștia din urmă au concentrat trupe și materiale și au început construirea unui gigantic pod peste Dunăre la Drobeta. Punctul Pontes-Drobeta a fost ales ținânu-se seama de necesitățile strategice, economice și tehnice ale Imperiului și ale noii provincii Dacia. Construcția terminată în 105 d.Hr., avea 1.135 m lungime, 14,55 lățime și 20 de piloni în apa Dunării, fiind una dintre mai îndrăznețe lucrări de inginerie romană ale renumitului arhitect Apolodor din Damasc.

Picior pod construit de Apolodor din Damasc

Foto: (c) NICOLAE BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

În timpul stăpânirii romane, datorită prezenței unor importante drumuri care traversau teritoriul actual al județului Mehedinți, s-au dezvoltat mai multe așezări, printre care Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin), Dierna (Orșova), Ad Mutrium (azi Butoiești) ș.a.

În jurul anului 324, împăratul Constantin cel Mare reactivează politica de cucerire și consolidare a stăpânirii romane la nord de Dunăre. În cadrul acestor acțiuni a fost construit marele val de pământ, cunoscut sub numele de ”Brazda lui Novac”, care pornea de la gura râului Topolnița, traversa Oltenia și Muntenia prin zona subcarpatică până la Mizil.

Ruinele castrului roman de la Drobeta Turnu Severin

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Chiar dacă în secolele IV-VII populația autohtonă daco-romană a avut de înfruntat atacuri ale popoarelor migratoare, stabilitatea sa în perioada secolelor VIII-XI, a fost demonstrată de descoperirile arheologice de la Orșova, Drobeta-Turnu Severin, Ostrovu Banului, Ostrovu Mare ș.a. (așezări de tip rural cu bordeie, ceramică, unelte de fier, podoabe din bronz etc.).

Izvoarele documentare ale Evului Mediu, între care Gesta Hungarorum, cronica notarului Anonymus al regelui Bella al IV-lea, cât și lucrarea cu caracter hageografic ”Legenta Santi Gerhardi Episcopii” îi menționau pe românii din Banat sub numele de vlahi, fiind organizați politic, având așezări, conducători (voievozii Gelu, Glad și Menumorut) și cetăți întărite, precum Orșova (Castrum Urscia).

Andrei al II-lea, rege al Ungariei (1205-1235), a luptat sub zidurile Vidinului, cucerind vechiul pământ românesc al Țării Severinului, organizându-l ca ”Banat”. Cel dintâi ban de Severin amintit este Luca (1233). Slăbirea influenței bulgare, dar și a celei maghiare, a constituit un prilej potrivit pentru întărirea organizațiilor românești dintre Carpați și Dunăre, al cărei rezultat a fost recunoașterea lui Basarab I ca mare voievod al Țării Românești. Vlaicu Vodă (1364-1376) a fost ban al Severinului în 1366, fiind ctitor al Mănăstirii Vodița.

Cetatea Severinului se află în parcul Dragalina din orașul Drobeta Turnu — Severin


Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Mircea cel Bătrân a reintrat în posesia Severinului în 1389, intitulându-se și al ”Banatului de Severin domn”. A întemeiat o dregătorie special cu caracter militar ”Bănia Severinului”. Aici s-a întâlnit Mircea cu Sigismund regele Ungariei, în 1406, pentru a pune bazele unei alianțe și a hotărî măsurile ce trebuiau luate împotriva pericolului turcesc. După 1432, misiunea apărării Dunării este încredințată lui Iancu de Hunedoara, care este și Ban al Severinului.

După căderea Constantinopolului, în 1453, atacurile turcești asupra cetăților dunărene necucerite (Belgrad, Severin) se întețesc. În 1521, Soliman Magnificul cucerește Belgrad, iar în 1524, Severin.

După 1495, când la Craiova este atestată documentar o bănie a întregii Oltenii, în cetatea de la Strehaia a continuat să funcționeze o bănie de Mehedinți, subordonată celei de la Craiova. Această bănie a jucat un rol militar important (până la sfârșitul secolului al XVI-lea), în politica voievozilor români, de apărare a țării.
Unul dintre cele mai remarcabile momente, în această perioadă, l-a constituit, și pentru Mehedinți, domnia lui Mihai Viteazul. Marele domn a inclus în acțiunile sale politice și militare și Oltenia, supranumită, la acea vreme, ”Țara Mehedințiului”, deoarece acest județ se întindea până la Predești lângă Craiova, până dincolo de Calafat, la Dunăre, și până dincolo de Rogojel și Ciuperceni, înspre Gorj.

Începând cu deceniul al VI-lea al secolului al XVII-lea, Mehedinți și, respectiv, Cerneți devin loc de popas și tabără pentru domnitorul țării și oastea sa chemată să ia parte la luptele angajate de otomani spre centrul Europei. Totodată, transformarea Timișoarei și a împrejurimilor în pașalâc turcesc la 1658, apoi a Orăzii, au sporit temerile voievozilor și partidei boierești care se formase. În acest context, în timpul domniei lui Mihnea al II-lea Radu (1658-1659) ființează, la Cerneți, una dintre căpităniile de margine ale țării, iar așezarea cunoaște o însemnată dezvoltare, devenind oraș și reședință a județului până la 1841.

Ridicarea acesteia la rang de mare căpitănie de către voievodul martir Constantin Brâncoveanu a fost motivată de faptul că țara trebuia apărată, mai ales în partea sa vestică, aflată în calea armatelor otomane spre Viena, și după 1683, în calea armatelor imperiale habsburgice.

Lupta de interese și războaiele dintre cele trei mari imperii vecine — otoman, țarist și habsburgic — au avut în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, urmări din cele mai grave asupra Mehedințiului. Județul a devenit câmp de luptă pentru confruntările militare din zona strategică a Porților de Fier și a Dunării, a fost prădat și ars. Între 1718 și 1739, teritoriul mehedințean, împreună cu întreaga Oltenie, s-au aflat sub dominație habsburgică.

Conducătorul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu, dar și cei mai mulți panduri din oastea sa erau mehedințeni. În 1826, sub comanda căpitanului Lupu Mehedințeanu, locuitorii acestor meleaguri au continuat lupta împotriva asupririi naționale și sociale. Înrolați în armata tânărului general Gheorghe Magheru, mehedințenii au înfruntat, în 1828, pe turci la Sisești, dar și în alte localități ale județului.

După Pacea de la Adrianopol (1829), datorită relațiilor comerciale externe tot mai intense, precum și a poziției geografice pe Dunăre, județul Mehedinți începe să se dezvolte în mod armonios din punct de vedere economic și social-cultural.

Începutul revoluției de la 1848 și citirea proclamației de la Islaz au avut un puternic ecou și la Mehedinți. În cadrul armatei conduse de generalul Gheorghe Magheru s-a format un contingent de 1.300 de mehedințeni, însă sub presiunea armatelor ruso-turce, tabară militară a fost dizolvată. Chiar dacă a fost înăbușită, revoltele împotriva nedreptăților au fost continuate.

Unirea Principatelor Române a fost primită cu mult entuziasm de mehedințeni, la Turnu Severin și Cerneți. Și primirea domnului Al. I. Cuza la 25 iunie 1859, când a vizitat județul, și a principalului său sfetnic, Mihail Kogălniceanu, aflat de asemenea în vizită în județ, în 1864, au fost întâmpinate cu tot atât de mult entuziasm.

Participanți activi la războiul de independență, mehedințenii s-au distins în mod deosebit pe câmpurile de luptă de la sudul Dunării. În bătăliile de Plevna, Grivița, Rahova și Smârdan numeroși soldați s-au remarcat prin curajul lor.

Patru decenii mai târziu, în anii grei ai Primului Război Mondial, ostașii din Mehedinți au luptat cu eroism la Orșova și Cerna, în Munții Mehedințiului, în câmpia Severinului, la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, județul Mehedinți a fost grav afectat, atât uman, cât și material. La 26 august 1944 au loc lupte grele la Turnu Severin, iar între 26-28 august a avut loc eliberarea Orșovei, în contextul actului de la 23 august 1944, când Armata Română a început lupta de eliberare a teritoriului național. În septembrie 1944 au loc luptele de apărare a Clisurii Dunării, dar și a fruntariilor naționale din această parte a țării.

În ceea ce privește organizarea teritorial-administrativă a țării, județul Mehedinți apare atestat documentar, pentru prima oară, la 27 ianuarie 1483, iar până în al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea figura drept cel mai mare județ (între toate cele 17) al Țării Românești.

După 1838, peste 50 de sate ale județului Mehedinți, învecinate județelor Dolj și Gorj, au fost arondate acestora, micșorându-i substanțial suprafața. Totuși, în 1878, județul Mehedinți (cu reședința la Turnu Severin din 1841) se situa pe locul 4 ca mărime între județele țării.
O dată cu împărțirea pe regiuni a țării în 1950, fostul județ Mehedinți (5.320 kmp), cu opt plăși, trei orașe și 428 de sate, a devenit regiunea Severin, cu reședința la Caransebeș, în 1952 a intrat în componența regiunii Oltenia, iar la 17 februarie 1968 a redevenit județul Mehedinți, cu reședința la Turnu Severin (numit din 15 mai 1972 Drobeta-Turnu Severin) — dată la care orașul a fost declarat municipiu.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor arhivă foto: Vlad Rușanu; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES ARHIVĂ

Directorul acestuia, Marian Jiplea, a declarat pentru AGERPRES că, datorită complexității geologice, diversității biologice, vestigiilor cultural-istorice identificate în cuprinsul său, Parcul Natural Porțile de Fier constituie un patrimoniu științific și peisagistic unic în lume, aici existând 18 rezervații cu protecție integrală.

“În perimetrul acestora sunt identificate jumătate din numărul speciilor cunoscute în flora țării noastre, iar diversitatea habitatelor în care trăiesc numeroase specii de pești, reptile, mamifere și păsări asigură echilibrul ecologic al Europei”, a spus Marian Jiplea.

El a adăugat că mai ales sectorul riveran al Dunării prezintă, din perspectivă geologică, trăsături rare din punct de vedere morfologic, paleontologic și structural.

“La tot pasul, în ținutul Dunării dintre Drobeta Turnu Severin și Moldova Veche, se întâlnesc unități istorice deosebit de valoroase pentru civilizația omului, aici descoperindu-se urmele celei mai vechi așezări umane stabilite în Europa, a cărei vechime este datată acum 9.000 de ani”, a menționat Marian Jiplea.

Muzeul Regiunii Porților de Fier din orașul Drobeta Turnu — Severin

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Printre primele repere care îl impresionează pe călătorul avid de istorie, și nu numai, se află Muzeul Regiunii Porților de Fier înființat în anul 1912 și care deține peste 100.000 de obiecte de patrimoniu, apoi ruinele podului lui Traian, Castrul roman, Cetatea Severinului, Cetatea feudală de pe Insula Banului, situl arheologic de la Schela Cladovei, Mănăstirea Vodița, chipul regelui dac Decebal, Tabula Traiana, Mănăstirea Mraconia, Cetatea Tri Kule.

“Rezervațiile paleontologice Saraorski și Bahna furnizează informații prețioase despre trecutul geologic al întregii regiuni. Se găsesc aici indicii indubitabile privind geneza defileului Cazanelor și care demonstrează că Dunărea este mai nouă în această parte de țară decât bazinul hidrografic al râului Jiu, formațiunile geologice conținând din abundență calcare cuarțoase, mezozoice și jurasice, calcit, roci metamorfice și vulcanice”, a afirmat Marian Jiplea. 

Dunărea la Cazanele Mari

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Toate acestea au devenit destinații atractive atât pentru turismul științific, cât și pentru cel de aventură, care, prin peisajele endocarstice de o nebănuită frumusețe oferite, adună în regiune, anual, zeci de mii de oameni. Peștera Punicova, Cazanele Mici, Cazanele Mari, Punctul fosilifer Bahna, vârful vulcanic Trescovăț, amfiteatrul Zeliște-Veligan sunt doar câteva dintre comorile naturale ale Parcului Natural Porțile de Fier.

Peștera Punicova, din apropierea Cazanelor Mari ale Dunării

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

“În ceea ce privește flora, se poate arăta că specialiștii au descoperit în acest areal 171 de asociații vegetale de cormofite, cuprinse în 20 de clase de vegetație, dintre care 26 sunt endemice. Cât despre faună, putem semnala 34 de specii aparținând clasei Mammalia, șapte carnivore, patru ierbivore, 14 specii de amfibieni și 17 specii de reptile dintre care emblematică pentru parc este țestoasa lui Hermann (Testudo hermanni boettgeri). Dintre speciile de reptile amintim șopârla de pădure (Darevskia pontica), șopârla de ziduri (Podarcis muralis), șopârla de câmp (Podarcis taurica), gușterul (Lacerta viridis), balaurul (Dolychophis jugularis) și vipera cu corn (Vipera ammodytes). De asemenea, au fost identificate 205 specii de păsări, 133 dintre acestea strict protejate”, a explicat Marian Jiplea.

Eșelnița

Foto: (c) NICOLAE BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

El a spus că toate comunitățile locale situate în zona riverană a fluviului Dunărea se deosebesc între ele din punct de vedere etnografic. O notă aparte fac satele Eșelnița și Svinița, unde, anual, au loc evenimente culturale la care participă mii de turiști veniți din toate colțurile Europei să fie martori la târgul de produse alimentare și meșteșugărești, la festivalul smochinului și, nu în ultimul rând, să ia munții în piept pe cele aproape 20 de trasee turistice existente, marcate pe hărțile turistice internaționale.

“În zonă există aproximativ 50 de pensiuni și minihoteluri. Administrațiile acestora organizează permanent croaziere pe Dunăre cu ambarcațiuni ușoare care permit accesul la monumentele naturale și istorice transfrontaliere aflate pe ambele maluri”, a conchis directorul Parcului Natural Porțile de Fier, Marian Jiplea.

AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Ștefan Gabrea)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Actul de naștere al acestuia îl constituie o primă expoziție cu materiale arheologice scoase la lumină din incinta Castrului roman Drobeta, situat nu departe de ruinele piciorului Podului lui Apolodor (103-105), organizată la 12 mai 1912 într-o aripă a Liceului “Traian” și care avea un caracter permanent. Odată cu înmulțirea inventarului de piese de patrimoniu, unele descoperite în diferite șantiere arheologice din zonele riverane Dunării, altele achiziționate, muzeul s-a mutat în sala I.C. Frimu a Palatului Cultural “Teodor Costescu”, unde va rămâne până în anul 1972, când s-a transferat definitiv în clădirea de azi.

Directorul instituției, Doina Chircu, a declarat, pentru AGERPRES, că la inaugurare muzeul cuprindea patru secții în care, astăzi, se află peste 100.000 de exponate, jumătate dintre acestea provenind din paleoliticul superior, celelalte traversând epocile următoare până în secolul XX.

“Cea mai senzațională piesă aflată în colecțiile muzeului este scheletul celui mai vechi Homo Sapiens din Europa descoperit la Schela Cladovei, cea mai veche așezare umană de pe continent, azi cartier al municipiului Drobeta Turnu Severin, dezvoltată între anii 8.000-5.500 î.Hr.”, a afirmat Chircu.

Potrivit directoarei, tot în acest sit arheologic unic în lume, au fost scoase la iveală vestigii de o importanță covârșitoare pentru istoria civilizației umane. Este vorba de ruinele unui atelier de produs mărgele din malachite și de o parte din uneltele din silex utilizate la fabricarea acestor podoabe, ale unui altar de cult și a peste 65 de morminte datând din perioada 7.300-6.300 î.Hr.

În urma studierii acestor relicve, profesorul Vasile Boroneanț a tras concluzia în 1960 că o parte din aceste vestigii arheologice, unele conservate la Muzeul “Regiunii Porțile de Fier”, sunt o adevărată comoară pentru patrimoniul istoric național și internațional. Datarea cu carbon radioactiv a așezării Schela Cladovei confirmă vârsta de circa 8.750 de ani.

“Piesele descoperite la Schela Cladovei și aflate în tezaurul muzeului nostru au căpătat o recunoaștere mondială, figurând în tratatele preistorice și în cursurile universitare din întreaga lume. Ele confirmă că ne aflăm în posesia unor dovezi clare ale identificării unei civilizații încă necunoscută, comparabilă cu cele ale lumii preistorice din Valea Nilului, a Tigrului și Eufratului”, a precizat Chircu.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Dar nu numai aceasta dă unicitate Muzeului “Regiunii Porților de Fier”. În sala I, unde s-a amenajat expoziția de istorie a comunei primitive de la paleoliticul superior (aproximativ 30.000 de ani î.Hr.), sunt expuse unelte din silex colectate din peștera lui Climente și Cuina Turcului, săpăligi din corn de cerb utilizate în agricultură, săgeți din os și dinți de animale, vase unicat pentru serviciul religios și păstrarea hranei.

O atracție deosebită o reprezintă urnele, statuetele și podoabele specific culturii Gârla Mare, ornate cu motive spiralice și incizate, ceramica respectivă rivalizând cu cea cucuteniană.

Tot în această sală este expus, în copie, fiindcă originalul se află la Muzeul Național de Istorie București, marele tezaur de la Hinova (sec. XII î.Hr.), descoperit de fostul director al muzeului, Mișu Davidescu, în greutate de aproximativ 5 kilograme de aur de puritate 980? (24 de carate), compus din podoabe pentru frunte (diadema), pentru păr (inele de buclă), pentru gât (coliere din elemente romboidale, sferoidale, clopoței, cercei, gheruțe) și mâini (brățările) și un manșon cu butoni în greutate de 580 grame.

“Sala II este rezervată civilizației fierului. Întâlnim aici ceramică geto-dacică, unelte agricole și arme din fier, podoabe din argint și două vase din metal prețios pentru serviciul religios (Rhytonul de la Poroina Mare și Vasul de la Porțile de Fier), amândouă în replică (originalele se află la București și New York). Avem aici terme romane, chipul regelui Decebal și steagul de luptă al dacilor”, a spus Chircu.

Potrivit directoarei, în sala III este continuată istoria daco-romană, aici aflându-se scene de luptă de pe Columna lui Traian de la Roma, o hartă cu drumul săpat în stâncă de romani în Clisura Dunării, Tabula Traiană și cu șenalul navigabil amenajat printre stânci, în Cazane, pentru a permite trecerea corăbiilor cu militari romani. Tot aici mai sunt expuse în vitrine țintarul descoperit la Castrul roman Drobeta, care adăpostea o mie de soldați a căror unică responsabilitate era apărarea podului de peste Dunăre, obiectiv reconstituit în 1906, în miniatură, în sala IV, după macheta inginerului francez Edgar Duperrex.

“Sala V este destinată zeităților. Întâlnim aici statuete sculptate în piatră și marmură, turnate în bronz, acestea corespunzând întregului panteon deistic roman, realizate în ateliere locale ale provinciei nord-dunărene. O parte dintre acestea au fost aduse de coloniștii din provinciile orientale ale Imperiului Roman, printre ele: Isis, Osiris, Serapis, Apis și Mithras și Cybele. De un loc aparte se bucură aici reprezentările cultului Cavalerilor danubieni sau Cavalerului trac”, a mai arătat Chircu.

“Artefactele din sălile VI, VII, VIII și IX ne dau informații prețioase despre cetățile antice Drobeta și Dierna, despre cavalerii ioaniți, despre Cetatea medievală a Severinului, despre Cronica pictată de la Viena din 9-12 noiembrie 1330, despre domnitorii Țării Românești — Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara și Tudor Vladimirescu. Spații generoase sunt destinate secolelor XIX și XX, un periplu bine argumentat cu piese de o inestimabilă valoare patrimonială, permițându-ne astfel să aflăm amănunte despre istoria acestui colț de țară”, a adăugat directorul muzeului, Doina Chircu.

Tocmai de aceea, în perioada 23 decembrie 2009 — 23 decembrie 2014, Consiliul Județean Mehedinți, administratorul Muzeului “Regiunii Porților de Fier”, a implementat un proiect european “Reabilitarea complexului Muzeul Regiunii Porților de Fier și valorificarea lui ca produs turistic”, al cărui obiectiv este restaurarea și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, precum și crearea/modernizarea infrastructurilor conexe. Proiectul are o valoare de 53.838.383,46 lei, din care 36.140.672,41 lei reprezentând valoarea eligibilă nerambursabilă a Uniunii Europene, 5.527.396,96 lei contribuția Guvernului României, iar 850.368,76 lei a Consiliului Județean Mehedinți.

“Proiectul în cauză urmărește dezvoltarea durabilă a infrastructurii de turism și punerea ei în valoare prin reconstituirea elementelor de civilizație romană (castrul roman Drobeta — prima cetate de piatră în Dacia Romană), Podul lui Traian, Thermele romane cu palestra și a elementelor de civilizație medievală (fortificația medievală din colțul de sud-vest al castrului roman și ruinele bisericii medievale cu contraforturi)”, a tras concluzia Doina Chircu.

Foto: (c) VIOREL LAZARESCU/ AGERPRES ARHIVA

Ea a mai arătat că și acvariul și exponatele din etnografia, fauna și flora regiunii Porților de Fier sunt ținte la fel de căutate de vizitatorii și cercetătorii care ajung la Drobeta Turnu Severin și vor să se întoarcă în timp, în lumile păstrate de memoria istoriei.

AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Cristian Anghelache)

Photo credit: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARCHIVE

The birth certificate of the museum is a first exhibition of archaeological finds from the Drobeta Roman camp located close to the ruins of the foot of the Bridge of Apollodorus (103-105), opened on May 12, 1912 in a wing of the Traian High School as a permanent exhibition. With the addition of more artefacts, some discovered at various archeological sites in Danube riparian areas and others acquired, the exhibition relocated to the I. C. Frimu Hall of the Teodor Costescu Culture Palace, where it remained until 1972, when it relocated for good to its today’s address.

Museum director Doina Chircu told AGERPRES that when it opened, the museum had four sections that today house more than 100,000 exhibits, half of them dating back to the Upper Paleolithic and the remaining covering the next eras to the 20th century.

‘The most sensational item in the museum’s collections is the skeleton of Europe’s oldest Homo Sapiens discovered at Schela Cladovei, Europe’s oldest human settlement, today part of a quarter of the city of Drobeta Turnu Severin, developed in 8,000-5,500 B.C,’ said Chircu.

She added that also at this unique archaeological site, vestiges that are of high importance to the history of human civilisation have been unearthed: the ruins of a workshop that manufactured malachite beads and part of the flint tools used for their manufacturing, a cult altar and more than 65 tombs dating from 7,300-6,300 BC.

After studying the relics, Professor Vasile Boroneant concluded in 1960 that some of these archaeological vestiges, part of which had been preserved at the Iron Gates Region Museum, are a real treasure in the historical heritage of Romania and the rest of the world. Carbon dating of the Schela Cladovei settlement confirms its age of nearly 8,750 years.

‘The artefacts found at Schela Cladovei and displayed at our museum have won world recognition, having been included in the world’s ancient history treatises and university classes. They confirm the fact that we possess clear evidence of a still unknown civilisation comparable to the ancient worlds of the Nile Valley, Tiger Valley and the Euphrates,’ said Chircu.

Photo credit: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARCHIVE

That is not all that imparts uniqueness to the Iron Gates Region Museum. Displayed in Hall I, where an exhibition of Upper Paleolithic history was mounted (about 30,000 years BC), are flint tools collected from the Climente and Cuina Turcului caves, including antler hoes for agricultural purposes, arrows of animal bone and teeth, as well as unique vessels for religious services and food storage.

Especially attractive are also urns, statuettes and ornaments of the Garla Mare civilisation that carry spiral and incised motifs, with the pottery rivalling the one of the Cucuteni civilisation.

Also in Hall I is a copy of the grand treasury of Hinova (12th century BC), discovered by the museum’s former director Misu Davidescu, that weighs nearly 5 kg of gold 980? pureness (24 karats), made up of a diadem, looped rings for hair, necklaces with rhomboid and spheroid elements, bells, earrings, bracelets and a sleeve with buttons weighing 580 grams.

‘Hall II is devoted to the Iron Age. Visitors can see here Gaeto-Dacian pottery, iron farm implements and weapons, silver ornaments and two vessels of precious metal for religious services — a rhyton of Poroina Mare and a vessel of Portile de Fier [Iron Gates], both of which are replicas of the original artefacts in Bucharest and New York, respectively. Also on display are Roman thermal baths, the face of King Decebal and the Dacians’ battle flag,’ said Chircu.

She said Hall III continues the history of Dacians and Romans, with battle scenes from the Trajan Column in Rome, a map with the road carved in a rock by Romans at Clisura Dunarii, Tabula Trajana and the navigable canal through the rocks at Cazane that allowed passage of Roman ships with soldiers. Also exhibited here is the structure built at the Roman camp of Drobeta that would house 1,000 Roman soldiers, tasked exclusively with defending the bridge over the Danube that was rebuilt in miniature in 1906 after a mock-up by French engineer Edgar Duperrex.

‘Hall V is devoted to deities. Visitors find here stone, marble and bronze statuettes that cover the entire Roman pantheon that were manufactured at the local workshops of the province in northern Danube. Some of them were imported by colonists from the Eastern provinces of the Roman Empire, including Isis, Osiris, Seraph, Aphis and Mithras, as well as Cybele. A special place is reserved to the representations of the Danubian Knights also known as the Thracian Knights,’ said Chircu.

‘The artefacts in halls VI, VII, VIII and IX provide precious information about the ancient bastions of Drobeta and Dierna, the Knights of St. John, the mediaeval bastion of Severin, the Painted Chronicles of Vienna of November 9-12, 1330, the rulers of Wallachia, Vlaicu Voda, Mircea the Old, Michael the Brave, Iancu of Hunedoara and Tudor Vladimirescu. Generous spaces are set aside for the 19th and the 20th centuries, both of which are well supported by highly valuable items, allowing visitors to find out about the history of the realm,’ said museum director Doina Chircu.

That is why, the Mehedinti County Council, the administrator of the Iron Gates Region Museum, carried out, December 23, 2009 — December 23, 2014, a European project for rehabilitating the Iron Gates Region Museum and capitalising on it as a tourist product which aim is the restauration and sustainable capitalisation on the local cultural heritage as well as creating/upgrading related infrastructure. The project is worth 53,838,383.46 lei, 36,140,672.41 of which is the eligible non-returnable European funding, 5,527,396.96 lei the contribution of the Romanian Government and 850,368.76 lei the contribution of the Mehedinti County Council.

‘The project is designed to sustainably develop tourist infrastructure and to capitalise on it by restoring elements of Roman civilisation (the Roman camp of Drobeta — the first stone bastion in Roman Dacia), the Trajan Bridge, the Roman thermal baths with palestrae, as well as elements of medieaval civilisation (the mediaeval fortification in the south-western corner of the Roman camp and the ruins of a mediaeval church with buttresses),’ Chircu concluded.

Photo credit: (c) Viorel LAZARESCU / AGERPRES ARCHIVE

She also said that an aquarium as well as exhibits depicting the ethnography, flora and fauna of the Iron Gates region are equally visited by tourists and researchers who arrive in Drobeta Turnu Severin and want to get back in time to the worlds that went down in history. AGERPRES

Foto: (c) MIHAI POZIUMSCHI / AGERPRES FLUX

Hreanul (Armoracia rusticana), cunoscut și sub numele de usturoi, rădăcină-sălbatică sau tormac, este o plantă legumicolă perenă, din familia Brassicaceae, fiind o rudă foarte apropiată a verzei și a conopidei, dar și a muștarului. Preferă solurile umede cu poziție însorită. Se presupune că hreanul este originar din sud-estul Europei și din vestul Asiei, însă în prezent este popular în toată lumea. Este cultivat în special pentru rădăcina mare și alb-gălbuie, însă chiar și frunzele sale sunt comestibile. Rădăcina se recoltează fie primăvara timpuriu, fie toamna în lunile septembrie-octombrie, de la plantele de peste un an.

Florile sunt de dimensiuni reduse, au culoare albă și sunt formate din patru petale dispuse în formă de cruce. Hreanul înflorește vara, din luna iunie până în august. Din florile de hrean se pot prepara ceaiuri împotriva răcelii.

Cunoscut de greci și de romani ca un leac cu efecte sigure în răceli, hreanul s-a răspândit și în gospodăriile dacilor, care îl foloseau frecvent. Ei coceau rădăcina și o foloseau ca remediu contra gâlcilor, florile legumei le foloseau sub formă de ceaiuri, bune pentru răceli, iar frunzele crude, aplicate pe frunte sub formă de compresă, erau leacul lor sigur pentru limpezirea minții și alungarea migrenelor. Farmacologul grec Dioscoride, născut în anii ’40, pomenește într-unul dintre tratatele sale de medicină naturistă despre beneficiile incontestabile ale acestei plante.

Rădăcina este partea cea mai valoroasă a hreanului nu numai din punct de vedere gastronomic, ci și medicinal. Este foarte bogată în vitamina C și B, dar și în minerale fier, potasiu,calciu, magneziu. Hreanul conține de 2 ori mai multă vitamina C decât lămâia. Cercetările au arătat că ea conține substanțe antibiotice naturale, triglicozizi sulfurați, enzime, fitohormoni, uleiuri volatile și peroxidază, o substanță antioxidantă foarte valoroasă. Mirosul înțepător și gustul iute, de foc, al hreanului se datorează unor compuși chimici, unii dintre ei numiți glucozin.

Datorită iuțelii sale, hreanul este folosit și ca medicament. Este un foarte bun afrodisiac, conținând câteva substanțe care echilibrează hormonii. Hreanul are calități diuretice, digestive, antibiotice, antiseptice, vermifuge, expectorante, tonice, hipotensive, stomahice. Se poate folosi în stare crudă, proaspăt, ras, pentru a da gust mâncărurilor, fiind apreciat pentru aroma specială și pentru gustul picant, dar și sub formă de tinctură, energizant, sirop sau vin tonic, ca medicament natural. La noi, există tradiția amestecului de hrean cu sfeclă roșie și servirea alături de carne de vită sau de miel.

Hreanul este un condiment valoros, contribuind la revigorarea organismului. Datorită compoziției chimice, acțiunea sa de tonifiere este de lungă durată. De aceea, terapia cu hrean este indicată în combaterea oboselii cronice.

Cercetările recente au scos la iveală că iuțeala conținută de rădăcina de hrean are și proprietăți citostatice foarte puternice, glucozinolații fiind eficienți în multe forme de cancer, precum cel de piele, plămâni, de colon sau de stomac. Un studiu recent făcut la Universitatea Illinois, Statele Unite, arată că administrarea zilnică de hrean crește rezistența organismului uman la boala canceroasă, atât în ce privește prevenirea îmbolnăvirii, cât și la tratamentul bolii deja instalate.

Foto: (c) MIHAI POZIUMSCHI / AGERPRES FLUX

Hreanul este planta recomandată împotriva răcelii și gripei. Rădăcina nu are un miros puternic, însă dată pe răzătoare devine iute, parfumată și lacrimogenă. Nasul se desfundă în scurt timp, elimină secrețiile, curățând astfel căile respiratorii. Această terapie, cu efecte imediate, ajuta și la curățarea glandei oculare. Un pic mai tare ca ceapa face lăcrimarea inevitabilă. Hreanul este un inamic natural al conjunctivitei. Hreanul ras, în combinație cu miere, luat dimineața înainte de masă, este foarte bun pentru tuse. Hreanul, având calitatea de a descongestiona aparatul respirator, este recomandat și în tratamentul astmului.

Specialiștii recomandă hreanul în tratamentul bronșitei cronice și în afecțiuni ale căilor respiratorii, cum ar fi cele pulmonare. Ca și usturoiul, este un foarte bun antibiotic tratând infecțiile respiratorii. Pentru a scăpa de necazurile create de sinuzită, se folosesc cataplasme cu hrean pe zona frunții.

Ca tratament intern, hreanul este recomandat și persoanelor care suferă de reumatism sau gută.

Anumite substanțe pe care le conține hreanul au efecte benefice asupra circulației sângelui în zonele periferice. Astfel, consumul de hrean normalizează tensiunea arterială și previne riscul formării de cheagurilor de sânge. Totodată, substanțele sulfurate din hrean îmbunătățesc elasticitatea vaselor de sânge cerebrale și coronariene, reducând astfel riscul apariției unui infarct sau accident vascular cerebral.

În compoziția hreanului se găsesc din belșug vitamine din complexul B, necesare pentru funcționarea sistemului nervos și pentru îmbunătățirea memoriei. Hreanul are și acțiune tonifiantă și de scădere a colesterolului, dar este foarte bun și pentru menținerea sănătății pielii și a părului.

Hreanul are multe calități terapeutice, fiind utilizat și la stimularea poftei de mâncare, tratarea gastritei și echilibrarea tranzitului intestinal. Substanța care dă gustul picant al hreanului crește secreția de suc gastric și redă pofta de mâncare persoanelor anemice sau anorexice. Digestia lentă și gastrita hipoacidă se tratează în mod eficient cu câte două-trei linguri de hrean ras, care se consumă în timpul meselor principale.

Având efecte diuretice, este unul din alimentele recomandate în curele de slăbire. Consumat simplu, doar ras și opărit sau crud amestecat într-o salată de sfeclă, adăugat la o maioneza ușoară de lapte, face deliciul fiecărei mese.

Hreanul este contraindicat în caz de: gastrită, ulcer gastric, enterită acută, nefrită acută, macrolitiază urinară, hemoragii interne, hemoroizi, hipercorticism. Se recomandă, evitarea administrării de hrean, în timpul fluxului menstrual. Substanțele din hrean pot interacționa negativ cu antiinflamatoarele analgezice de sinteză precum și cu corticoizii sintetici. Principiile din hrean sunt incompatibile cu unele substanțe din medicamente sau suplimente, ca: bicarbonați și carbonați, nitrat de argint, biclorură de mercur (J. Valnet). Hreanul nu se administrează copiilor mai mici de 4 ani. Este contraindicat și în perioada alăptării, deoarece unele principii ajung în lapte. Pacienții care au suferit de infarct este bine să nu consume hrean. Supradozajul poate determina iritații renale, diaree, hemoragii digestive, scăderea brusca a tensiunii arteriale, diaree.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) turistik.ro

Situată în partea de sud-vest a Africii, se învecinează la nord cu Republica Congo, la nord și nord-est cu Republica Democratică Congo, la sud-est cu Zambia, la sud cu Namibia, iar la vest cu Oceanul Atlantic.

Relieful este format din câteva podișuri care împart țara în trei bazine hidrografice. În nord-est se află bazinul fluviului Congo, în sud-est, fluviul Zambezi care colectează toate apele curgătoare, iar în vest apele se varsă în Oceanul Atlantic, furnizând cea mai mare parte a energiei hidroelectrice a Angolei. Aproximativ jumătate din suprafața țării este împădurită și mai puțin de 10% este arabilă. Climatul este semi-arid în sud și de-a lungul coastei, cu un sezon secetos (mai-octombrie) și umed (noiembrie-aprilie).

Un aflux masiv al populațiilor vorbitoare de bantu, începând din mileniul I d.Hr., a făcut ca acestea să devină predominante. Cel mai important regat bantu a fost Kongo, iar mai la sud de acesta se afla regatul Ndongo al populației mbundu.

Exploratorul portughez Diogo Cao a ajuns în Angola, în 1482, aceasta devenind ulterior colonie portugheză. Granițele actuale ale Angolei, inclusiv pentru provincia enclavă Cabinda, au fost stabilite de Conferința de la Berlin din 1885.

Foto: (c) turistik.ro

În 1951, Angola a fost proclamată “provincie de peste mări” a Portugaliei. Rezistența împotriva guvernării coloniale a izbucnit violent în 1961. Urmare a căderii dictaturii lui Salazar și Caetano, noile autorități portugheze au declarat că transferă suveranitatea țării direct poporului angolez, care a luptat pentru independență, și nu mișcărilor de eliberare națională.

Agostinho Neto a proclamat unilateral, la 11 noiembrie 1975, independența Angolei și a devenit primul președinte al acestei țări. Facțiuni rivale din mișcarea pentru independență au continuat lupta, timp de 25 de ani, sub forma războiului civil. În ciuda încheierii păcii în 1994, forțele conduse de Jonas M. Savimbi au continuat opoziția armată față de guvern până la moartea sa, în 2002, după care s-a semnat un acord de pace.

Potrivit Constituției adoptată la 26 martie 1991, puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Națională, 220 de membri), iar puterea executivă este exercitată de președintele Republicii și guvernul numit de acesta, sub conducerea unui prim-ministru.

Președintele Republicii Angola este Jose Eduardo dos Santos, ales prima oară la 20 septembrie 1979 și reales succesiv până în prezent. Președintele este și șef al guvernului.

Capitala statului este Luanda — circa 4 milioane locuitori. Alte orașe importante: Huambo, Malange, Lubango, Benguela. Limba oficială este portugheza. Alte limbi vorbite: kimbundu, umbundu, kikongo, chokwe, oxikwayama etc.

Angola este al doilea producător de petrol în Africa sub-sahariană, după Nigeria. Industria petroliferă contribuie cu 80% la buget. Exportul de petrol reprezintă 90% din totalul exporturilor. Urmare a creșterii prețului petrolului pe piața mondială în ultimii ani, Angola a înregistrat o creștere economică, în 2011, de 3,7%. În 2005, producția de petrol a fost de 1,6 milioane barili pe zi, iar rezervele estimate în prezent ating 5,412 miliarde de barili.

Bogății și resurse naturale: petrol, diamante, minereu de fier, cupru, uraniu, aur, mangan, fosfați etc. Se cultivă porumb, cartofi, manioc, legume, arahide, cafea și trestie de zahăr.

Foto: (c) turistik.ro

Principalele atracții turistice: capitala Luanda cu fortărețe și Muzeul Național de Antropologie, Muzeul Sclaviei aflat la 25 km pe coastă față de Luanda, cascada Calandula, aflată în zona Malanje, faimosul Fort San Miguel, construit în 1789, care a servit ca depozit de sclavi, dar și ca reședință pentru comunitatea portugheză, Parcul Național Kissama, cu o mare varietate de animale, în special antilope negre palanca, care se găsesc doar în Angola.

Mâncărurile de bază, în bucătăria angoleză, includ cassava (o plantă cu rădăcina comestibilă), porumb, mei, sorg (o plantă ierboasă, din care se face un sirop), fasole, cartofi, orez, grâu și banane. Prânzul tipic constă din lipie de manioc cu pește, pui sau altă carne. Alte specialități includ ”mwamba de galinha”, cu carne de pui, bame, ulei de palmier și ardei iute. ”Calulu” este un fel ce combină pește proaspăt și uscat. Un alt fel preferat de angolezi este ”cabidela”, o specialitate portugheză din pui, la care se folosește și câteva linguri de sânge, alături de alte ingrediente.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Muzeul Zambaccian — 1938
Foto: (c) RADOR / AGERPRES ARHIVA

Muzeul a fost fondat în 1947, piesele expuse aparținând impresionantei colecții de artă donate de Krikor Zambaccian statului român, împreună cu clădirea.

Clădirea Muzeului Zambaccian — 1963
Foto: (c) LAZAR SCHINDEMAN / AGERPRES ARHIVA

“Am dăruit poporului colecția mea de artă, deoarece și talentele pe care le-am întrunit sunt ale poporului, ele fac mândria lui, altfel aș fi trădat și poporul și pe artiștii cărora le-am cules rodul. Pe pragul unei lumi noi, aduc acestui popor, izvor nesecat de energii și elanuri, în mijlocul căruia am văzut lumina zilei, omagiul meu recunoscător pentru ideile generoase pe care mi le-a inspirat”, scria Kricor Zambaccian în ultimul capitol din cartea sa “Însemnările unui amator de artă “.

Muzeul Zambaccian — 1963
Foto: (c) LAZAR SCHINDEMAN / AGERPRES ARHIVA

Muzeul Zambaccian — 1963
Foto: (c) LAZAR SCHINDEMAN / AGERPRES ARHIVA

Muzeul a fost închis de regimul lui Nicolae Ceaușescu în 1977, când exponatele au fost mutate în alt loc, și redeschis în 1992, în sediul inițial.

Casa lui Zambaccian, proiectată de arhitectul C.D. Galin, fusese special concepută nu numai ca spațiu de locuit, ci și ca spațiu expozițional pentru opere de artă. Casa era deschisă o zi pe săptămână pentru publicul amator de artă încă de la terminarea construcției, în 1942. Donația s-a făcut în trei etape succesive: 1947, 1957 și 1962. Actul de donație stipula ca sediu casa lui Zambaccian, unde se afla deja colecția. Muzeul a fost inaugurat la 1 martie 1947. Construcția a fost extinsă în 1957, pentru a mări spațiul de expunere.

După cutremurul din 1977, colecția de artă de la Muzeul Zambaccian a fost mutată la Muzeul Colecțiilor de Artă, nou înființat, format din colecțiile unor mici muzee și din colecții particulare expropriate. Colecția Zambaccian a putut fi vizitată ca o secțiune în cadrul Muzeului Colecțiilor de Artă până după Revoluția română din 1989. A fost returnată în anul 1996, iar muzeul a fost redeschis.

Imagine de la redeschiderea Muzeului Zambaccian — 1996
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA

Imagine de la redeschiderea Muzeului Zambaccian — 1996
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA

În anul 2008 muzeul Zambaccian a fost închis pentru renovare. Cu acest prilej clădirea a fost consolidată și s-a mărit spațiul de expunere. A fost restaurată o mare parte din lucrări, iar redeschiderea a avut loc într-o nouă formulă expozițională, extinsă.

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Muzeul Zambaccian este una dintre cele mai bogate și valoroase colecții de artă din țara noastră. Operele de artă expuse cuprind lucrări de pictură, sculptură, grafică și mobilier. Colecția se distinge în special prin calitatea deosebită a lucrărilor de artă românească. Acestea oferă o imagine cuprinzătoare a evoluției artei românești, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului XX.

În patrimoniul muzeului se află lucrări ale pictorilor români Ion Andreescu, Corneliu Baba, Henri Catargi, Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Nicolae Dărăscu, Lucian Grigorescu, Nicolae Grigorescu, Iosif Iser, Ștefan Luchian, Samuel Mutzner, Alexandru Moser Padina, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu, Vasile Popescu , Camil Ressu, Nicolae Tonitza și ale pictorilor francezi Pierre Bonnard, Paul Cézanne, Camille Corot, Eugene Delacroix, André Derain, Raoul Dufy, Marquet Albert, Henri Matisse, Camille Pissarro, Pierre-Auguste Renoir și Maurice Utrillo, precum și piese ale pictorilor spaniol Pablo Picasso și englez Alfred Sisley. De asemenea, muzeul găzduiește opere ale sculptorilor Constantin Brâncuși, Cornel Medrea, Milița Petrașcu, Dimitrie Paciurea și Frederic Storck.

* * *

Krikor H. Zambaccian, critic și colecționar de artă, s-a născut la 6 februarie 1889, la Constanța. A studiat la Institutul Superior de Comerț din Anvers, făcând paralel și studii de vioară. În această perioadă a vizitat muzeele din oraș, luând un prim contact cu creațiile lui Rubens și Van Dyck.

Atras de artă, a călătorit mult, vizitând cele mai de seamă muzee din Europa și achiziționând opere de artă de mare valoare.

Întors la Constanța în 1913 îi cunoaște pe pictorii Marius Bunescu și Theodorescu-Sion, cu care are lungi discuții despre artă. De asemenea, cunoaște pe sculptorul Medrea și pictorii Camil Ressu și Dărăscu.

În țară, beneficiind de vaste cunoștințe în domeniul artelor plastice, s-a apropiat de artiști ai vremii — Ciucurencu, Dărăscu, Iser, Pallady, Petrașcu, Ressu, Steriadi, Șirato, Tonitza ș.a., reușind totodată să elaboreze, de-a lungul anilor, câteva monografii ale unor mari artiști: “Gheorghe Petrașcu” (1945), “Nicolae Tonitza” (1955), “Cornel Medrea” (1957), “Corneliu Baba” (1958).

A fost ales în 1948 membru corespondent al Academiei Române. S-a stins din viață în 1962.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan; redactor arhivă foto: Mihaela Tufega, editor: Marina Bădulescu)

* Savantul Henri Coandă a inventat un sistem de transport cu tuburi pneumatice prin care braşovenii ar fi ajuns la Bucureşti în jumătate de oră
* Acesta a fost primul proiect pentru autostrada Bucureşti-Braşov

Cele mai moderne aeronave, ştiute sau secrete, au toate la bază efectul „Coandă“, descoperirea inginerului român Henri Coandă. Despre el se ştie că ar fi fost ba ungur, ba englez, ba francez. Anul acesta, cînd se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui, se cuvine să reamintim că marele savant era român get-beget. Că multe dintre invenţiile sale le-a brevetat în România. Un proiect pus în practică, dar nefinalizat, este sistemul de transport pneumatic prin tuburi. Coandă a vrut să lege Braşovul de Bucureşti prin nişte conducte prin care să circule containere şi oameni. De fapt, acesta a fost primul proiect de autostradă Bucureşti-Braşov.

Un savant pus pe şotii

Mulţi l-au cunoscut pe Coandă. Era prietenos, se oprea să discute cu oricine se arăta interesat de tainele ştiinţei. Aşa se face că un braşovean l-a întîlnit în 1971. „Eram un proaspăt locotenent de numai 22 de ani. Coandă revenise în ţară de mai bine de un an şi era invitat la fel şi fel de simpozioane de ştiinţă. Aşa am avut privilegiul să-l întîlnesc la Statul Major al Forţelor Aeriene. Savantul avea 85 de ani. Pe toţi ne-a impresionat extraordinala lui jovialitate, era pus pe şotii. Şi povestea romanţat, plăcut, ca un bunic. Dar un bunic atletic. Iar noi, cele patru promoţii de absolvenţi, parcă eram nepoţeii lui“, îşi aminteşte generalul-maior prof. univ. dr. Constantin Zaharia, rectorul Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă“ din Braşov.

Efectul Coandă în trăsură

Henri Marie Coandă s-a născut la 7 iunie 1886 în Bucureşti. Tatăl său, generalul Constantin Coandă, era şi profesor de matematică. Mama lui, Aida Danet, era fiica unui medic francez. A studiat sculptura, împreună cu Auguste Rodin, care îl socotea foarte talentat şi a luat şi lecţii de violoncel. „Ne povestea despre începuturile pasiunii lui pentru zbor. Cum, cînd era mic, scotea capul afară din trăsură fiindcă îi plăcea să simtă cum îi alunecă prin plete curentul de aer. Observaţii care, mai tîrziu, le va aplica în cadrul experimentelor de deviere a unui fluid în alt fluid, adică efectul Coandă“, spune generalul. În 1905, Coandă a devenit ofiţer de artilerie. „La Şcoala Militară a avut ocazia să aibă acces la atelierele Arsenalului Armatei şi să facă unele experimente“, explică generalul Zaharia.

Avionul fără elice

Hotărît să se dedice cercetării, Coandă a plecat în Franţa şi, în 1909, a absolvit Şcoala Superioară de Aeronautică din Paris. Apoi a urmat cursuri de specializare la cîteva universităţi europene: Charlottenburg, Torino, Liege şi Paris. Celebrul inginer Gustave Eiffel l-a ajutat să construiască un banc mobil de încercări, montat pe o locomotivă, şi un dispozitiv original de înregistrare a fenomenelor aerodinamice din jurul aripilor. La 16 decembrie 1910, la Issy les Moulineaux, cu ocazia Celui de-al Doilea Salon Internaţional de Aeronautică de la Paris, Coandă a prezentat primul avion cu reacţie din lume. Pe eticheta exponatului scria: „Singurele aeroplane fără elicii. Aeroplanele Coandă“. Prin această invenţie, a intrat în istoria aviaţiei mondiale. A arătat de fapt lumii întregi primul avion cu reacţie.

„Pietricele în gură“

După ceva timp, Coandă s-a hotărît să ridice în aer invenţia. „Ne-a povestit tot, cum a pornit singur motorul fiindcă n-avea mecanic. De fapt, nu era nimeni pe cîmpul de la Issy Les Moulineaux, de lîngă Paris. Aripile lăcuite au luat foc. S-a desprins de sol, dar la aterizare, s-a izbit de un zid al unui fost castel. Probabil şi-a pierdut cunoştinţa. Cînd şi-a revenit a zis: «Aveam gura plină de pietricele. Peste cîteva clipe mi-am dat seama că pietricelele erau dinţii mei care se spărseser㻓, povesteşte generalul. Macheta primului avion cu reacţie din lume a fost adusă la Braşov, special pentru comemorarea a 120 de ani de la naşterea savantului.

Invenţii de război

Ziua de 16 decembrie 1910 a deschis o nouă era în aviaţia modernă. Peste cîteva luni, inginerul român a devenit director tehnic al uzinelor de avioane şi motoare pentru avion „Bristol“ din Anglia. Aici a realizat mai multe tipuri de avioane denumite „Bristol-Coandă“. În 1914, Coandă a inventat tunul fără recul, care putea trage cinci lovituri deodată. Era vremea cînd izbucnise prima conflagraţie mondială. Savantul a demisionat de la Bristol pentru a intra în armata franceză. Repartizat la regimentul 22 artilerie, a fost subordonat colonelului Esteinne. Acesta i-a dat misiunea de a proiecta un avion special. Românul a făcut un mic avion biplan cu aripile repliabile, accesibil pe orice fel de teren.

Părintele prefabricatelor

În 1916, armata română a cerut întoarcerea sublocotenentului Coandă în ţară. Dar francezii au spus că nu se poate deoarece lucrările încredinţate lui nu pot fi continuate şi realizate decît în Franţa, ţară aliată României. După terminarea războiului, a conceput primele prefabricate pentru construcţii: materialul denumit beton-bois, mult mai rezistent decît lemnul. Invenţia a adus statului francez însemnate economii şi refacerea unor localităţi distruse de război. A început să colaboreze cu românii. Din prefabricatele lui s-au construit cîteva clădiri importante din Bucureşti şi Iaşi. Dar moartea tatălui său, în 1932, victimă a atentatului comunist asupra clădirii Senatului, l-a marcat profund şi l-a determinat să părăsească din nou România.

Discul zburător

În 1934, a brevetat în Franţa „Procedeul şi dispozitivul pentru devierea unui fluid într-un alt fluid“. Acesta era, de fapt, efectul Coandă. Un an mai tîrziu, a brevetat „aerodina lenticulară“ sau „discul zburător“. „Ne spunea că seamănă cu o farfurie zburătoare. La vremea aceea, fenomenul OZN era la modă, aşa că îl ascultam fascinaţi, imaginaţia noastră ajungea departe. Ne spunea că vrea să ajute statul român să realizeze aerodina, o aeronavă performantă. Voia ca România să fie prima ţară care fabrică OZN-uri“, îşi aminteşte generalul.

Invenţii în România

Coandă a revenit definitiv în România în 1969 ca director al Institutului de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST), institut fondat de el. Deşi octogenar, inginerul nu a abandonat munca de cercetare în cele mai diferite domenii: medical, acustic, optic, aerodinamic, agrotehnie, căutînd să inventeze noi maşini la care să poată fi aplicat efectul Coandă. În aprilie 1967, ziarul The Washington Post publica un articol intitulat „Bunicul avionului cu reacţie munceşte la vîrsta de 81 ani“. Oficialităţile însă ţineau secrete descoperirile lui, aşa încît, realizările lui din România au creat multe legende.

Transport pneumatic

În anii 1920-1921, Coandă a propus statului francez darea în exploatare a unui tren aerian, primul din lume, care putea circula cu 600 km/oră, viteză care pentru acea epocă era de domeniul fanteziei. Românul propunea construirea de cabine după modelul avioanelor, care să alunece pe cabluri aeriene ajutate de perne de aer. Experienţa a avut loc la Vincennes, comisia i-a dat aprobarea, dar n-a fost niciodată aplicată, din lipsă de fonduri. Coandă a reluat ideea în România. Proiectul „Aerotubexpres“ era o instalaţie de transport prin conducte, pe baza efectului Coandă. Invenţia a fost brevetată în România la 21 mai 1970, cu titlul „Procedeu şi instalaţie de transport pneumatic în interiorul unei canalizaţii tubulare“. Savantul voia ca primii pasageri din lume să fie compatrioţii săi, iar inaugurarea staţiei-pilot urma să fie la Măneciu-Prahova. Românii mileniului III ar fi trebuit să circule prin tuburi, cu 500 km/oră. Iniţial, tubul avea un metru şi era pentru containere cu marfă. Pentru a elimina frecarea, a prevăzut nişte fante pe traseul tuburilor. Obiectul se învelea cu o pernă de aer şi plutea pur şi simplu.

Magistrala Braşov-Bucureşti

Coandă avea de gînd să aplice sistemul de transport prin tuburi pe trei rute. Una dintre ele era Bucureşti-Braşov, pe care urma să se construiască două conducte-magistrale. Una pentru garniturile de tren marfar, deplasate prin propulsie pneumatică, în „zbor ghidat“ la viteze supersonice. A doua conductă era pentru transportul de persoane. Al doilea traseu ar fi trebuit să lege Bucureştiul de litoralul Mării Negre şi al treilea – de Oraşul Viitorului, prin „Autostrada Soarelui“. Savantul a şi testat tuburile transportoare, în baza experimentală de la Măneciu Ungureni, în zona muntelui Ciucaş, pe o pantă cu multe curbe, pe rîul Teleajen. Tuburile de transport au fost plasate şi la suprafaţă şi în subteran. Rezultatele au fost excelente. Dar cine a mai auzit de aerotubexpres? Coandă, unul dintre cei mai prolifici savanţii ai lumii, a murit la Bucureşti, în 25 noiembrie 1972, la vîrsta de 86 de ani. Dacă ar fi reuşit să realizeze magistrala pneumatică, am fi scăpat de tot circul cu promisa autostradă Bucureşti-Braşov.

„Mulţi indivizi din societatea modernă sînt ca barcagiii: trag la vîsle, dar stau cu spatele la viitor. Viitorul este suma paşilor pe care-i faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi în rîs.“
Henri Marie Coandă

„Băiatul acesta s-a născut cu 30, dacă nu chiar cu 50 de ani prea devreme.“
Gustav Eiffel

120 de ani, la Braşov

• Aviatorii aniversează la Braşov 120 de ani de la naşterea lui Coandă. Nu întîmplător e evocată aici personalitatea marelui om de ştiinţă. Singura instituţie de învăţămînt superior din România – Academia Forţelor Aeriene – care îi poartă numele fiinţează la Braşov din 1995. Pregăteşte cadre militare pentru Forţele Aeriene, specialităţile naviganţi, artilerie antiaeriană, rachete antiaeriene şi radiolocaţie. O delegaţie de cadre militare şi cadeţi ai Academiei Regale din Breda, Olanda, a venit la Braşov să sărbătorească „Ziua Porţilor Deschise“. „De doi ani sîntem în schimb de experienţă cu instituţia olandeză. Dacă la început părea că între noi sînt multe deosebiri, acum constatăm că sînt foarte puţine deosebiri“, observă lt.-colonel Dumitru Dinu.

700 de invenţii

• Inventator prolific, cu peste 250 de brevete şi 700 de invenţii, Coandă a conceput şi realizat aparate de ochire pentru avioanele militare, vagoane de beton, cisterne de beton, o instalaţie solară pentru desalinizarea apei de mare. Platforma mobilă pentru experimente aerodinamice era montată pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris – Saint Quentin. În 1926, în România, Henri Coandă a pus la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol, folosit şi azi în prospectarea petroliferă. În Golful Persic inventatorul român a construit un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării.

Bunicul avionului cu reacţie

• Primul avion realizat de Coandă era dotat cu un motor cu piston de 50 de cai-putere. Avionul era împins înainte de aerul absorbit prin faţă şi aruncat cu putere prin spatele lui. Acest principiu stă la baza aviaţiei moderne. Dar aparatul lui era o ciudăţenie şi prin alte aspecte: aripile nu erau de pînză, ca la avioanele cunoscute pînă atunci, ci din placaj vopsit şi lăcuit. Nu avea elice. Pentru a o obţine o portanţă cît mai mare a avionului, a făcut aripa cu fantă (volet) la bordul de atac, „primii voleţi din istorie“, cum spune gen. Zaharia, „şi primul tren de aterizare cu suspensii“. Unii au rîs de avionul lui, alţii l-au lăudat.

Oraşul Viitorului

• Unul dintre proiectele ţinute sub tăcere a fost „Delta“, un oraş al elitelor din România, un fel de Sillicon Valley mult mai complex decît cel american. Oraşul Viitorului conceput de Coandă ar fi trebuit să fie un centru de cercetare, dotat cu un computer central ultraperformant şi laboratoare, dar şi locuri de recreere, unele subterane. Amplasamentul era stabilit pe plaja dintre Delta Dunării şi litoral, cu 10 km lungime şi 2 km lăţime.

Autor: » Camelia ONCIU

Sursa: montorul expres

Foto: (c) VLAD VASILESCU/ AGERPRES ARHIVA

Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești, (1842-1848) a legiferat, prin Porunca Domnească nr. 198 din 10 noiembrie 1843, înființarea primei baterii a Țării Românești, act ce simbolizează constituirea Artileriei ca armă de sine stătătoare. 

Anii 1843-1850 sunt anii organizării primelor baterii de artilerie în Țara Românească și Moldova, a înființării unor turnătorii proprii în Munții Apuseni. Între anii 1853-1854 bateriile de artilerie din Țara Românească și Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiței, Vadul Silistrei, Ostrov etc.
Până în anii Unirii a existat o singură baterie de artilerie călăreață. După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, și două în Țara Românească, una călăreață și una pedestră. Cele două baterii din Țara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al armatei române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan. Conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel.
Menționăm și alte momente importante ale devenirii acestei arme complexe, care privește nu numai organizarea, ci și dotarea, reglementarea și instrucția. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 254 s-au centralizat atelierele, fabricile de pulbere, capsulăria etc. din diferite părți ale țării, sub denumirea de ”Direcția stabilimentelor de materiale ale artileriei”, care la 23 noiembrie 1861 a fost organizată pe trei secții: Pirotehnie, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere. În septembrie 1860, în ”Monitorul Oastei” a fost publicat primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu și intitulat ”Teoria dării”. În decembrie 1860 a fost publicată ”Legea organizării puterii armate”, potrivit căreia, în cadrul armatei române s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei și unitățile de artilerie. Nucleul statului major al artileriei a luat ființă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidența personalului și muniției. În octombrie 1862, a fost înființat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucției în unitățile de artilerie și supravegherea activității productive, inspectorat desființat în septembrie 1875, când a luat ființă Inspectoratul Artileriei, la conducerea căruia a fost numit colonelul George Manu.
Considerentele care au determinat modificările structurale din cadrul armatei române au stat și la baza organizării și înzestrării unităților de artilerie, divizate în artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate, pentru lucrări de fortificație, (care s-a desființat complet în toamna anului 1915) și artileria antiaeriană, care a luat ființă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.
Înaintea Primului Război Mondial, armata română dispunea de 294 de baterii de artilerie. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi și 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere 3 divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, 7 erau regimente de artilerie grea, 9 erau regimente de artilerie călăreață. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unități întoarse de pe front cu marile unități de recruți, cu subunitățile și unitățile de marș, realizându-se mari unități operative cu o încadrare și înzestrare corespunzătoare. Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unități de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare față de perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înființat Comandamentul Artileriei. Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc având caracteristici superioare. În 1961 au luat ființă unitățile de rachete cu diferite destinații. În anii 1956-1965, artileria a fost dotată cu armament nou. Au fost sporite și diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eșaloanelor. Au intrat în dotare, alături de autotunurile și tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc și rachetele antitanc dirijate.
Direcțiile strategice de înzestrare ale artileriei române, pe lângă cele pe termen scurt și mediu, sunt trasate până în orizontul anului 2020 și, într-o perspectivă mai îndepărtată, până în anul 2030.AGERPRES/(Documentare, editor: Marina Bădulescu)

Foto: unesco.org

Tema pentru 2014 este: “Calitatea educației reprezintă asigurarea unui viitor durabil pentru toți”. Mesajul zilei este de a reînnoi atât la nivel național, cât și la nivel internațional angajamentul pentru dezvoltarea științei în favoarea păcii și dezvoltării, subliniind necesitatea responsabilizării științei în beneficiul societății. Ziua internațională a științei pentru pace și dezvoltare își propune, de asemenea, sensibilizarea opiniei publice cu privire la importanța științei și reducerea decalajului dintre știință și dezvoltarea societăți.
Sărbătorirea acestei zile este un important eveniment anual, care are loc în baza angajamentului făcut la Budapesta, în 1999, în cadrul Conferinței Mondiale pentru Știință a UNESCO. Scopul acestui eveniment este de a revigora angajamentul național, cât și internațional, pentru știința în sprijinul păcii și de a întări rolul responsabil al științei în folosul societății. În acest sens, Ziua internațională a științei pentru pace și dezvoltare reprezintă o oportunitate de a arăta publicului larg importanța științei pentru viața lor, și de asemenea, o perspectivă unică pentru cercetarea la nivel global privind pacea și dezvoltarea durabilă.
Ziua internațională a științei pentru pace și dezvoltare a fost proclamată la 2 noiembrie 2001, în cadrul celei de-a 31-a sesiuni a Conferinței generale a UNESCO prin Rezoluția 20/31C. UNESCO colaborează cu persoane, agenții guvernamentale și organizații pentru a promova Ziua internațională a științei pentru pace și dezvoltare, în fiecare an.
Această zi este o ocazie pentru UNESCO de a reafirma că cercetarea științifică este o promotoare a dezvoltării economiei, culturii, societății, susținând că atenția trebuie concentrată pe discrepanțele dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare prin acoperirea acestui deficit de cunoaștere.
În domeniul educației, al științei și culturii, UNESCO este cea mai importantă organizație. Ea coordonează deceniul ONU al “educației pentru o dezvoltare durabilă” — 2005-2014.

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu; editor: Irina Andreea Cristea)