Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES FOTO

Premiul i-a fost acordat pentru implicarea în campania de salvare a casei lui George Enescu de la Mihăileni.

Arhitectul Șerban Sturdza, vorbește, într-un interviu acordat AGERPRES, despre modul în care valorile românești au fost desconsiderate odată cu instalarea comunismului, dar și despre legătura strânsă dintre arhitectură și cultură.

AGERPRES: Arhitectura care vă preocupă este cu totul altceva decât cultura. Ce v-a determinat să vă implicați în proiectul restaurării casei lui Enescu?
Șerban Sturdza: Descopăr pas cu pas, grație doamnei Raluca Știrbăț și a multor oameni pe care i-am cunoscut odată cu acest proiect, lucruri pe care nu le știam și lucruri pe care le aprofundez acum și îmi dau tot mai mult seama că profesia de arhitect își capătă legitimitatea atâta timp cât ea este atentă la ceilalți și la preocupările celorlalți oameni. Din punctul acesta de vedere, casa de la Mihăileni, alături de experiența din jurul acesteia, este una cu totul aparte. Este vorba de a te redescoperi și de a relegitima ruralitatea, cu calitățile ei, cu subtilitățile ei și, până la urmă, cu valorile extraordinare pe care a putut să le dea Europei și lumii. Dacă reflectăm un pic, vedem că Enescu a pătruns în Europa înaintea noastră și noi avem datoria să îl urmăm acum după atâția ani. Această clădire, așa mică cum e, reprezintă mult mai mult decât o restaurare. Nu zidurile contează acolo, cum spunea foarte bine Raluca Știrbăț. Este vorba de un proiect comun și, până la urmă, de felul cum îl conduci ca el să evolueze în direcția pe care probabil de multe ori și-a dorit-o chiar maestrul George Enescu.

 AGERPRES: De ce credeți că s-a ajuns aici cu această casă a lui Enescu? 

Șerban Sturdza: Este vorba de un lucru complex, de o ideologie care a desconsiderat valorile naționale, care și-a început teoria și punerea în practică odată cu comunismul și cu ștergerea foarte multor lucruri, elemente, repere care aparțin unei continuități foarte clare ale acestei națiuni și care odată cu lumea rurală pe care a desființat-o aproape în totalitate a uitat și ceea ce ea a putut să dea lumii întregi. Nu numai că a încercat să o estompeze, dar a încercat să șteargă de tot memoria. Gândiți-vă la Enescu, gândiți-vă la Brâncuși, la multe personalități care, prin urmele pe care le-au lăsat chiar materiale, pe lângă cele intelectuale, ar putea să fie redescoperite, relegitimate și pentru care nu prea facem nimic.

 AGERPRES: Campania de refacere a casei lui Enescu de la Mihăileni este mai mult un efort spiritual decât unul material? 

Șerban Sturdza: Nu, este un efort enorm care, dacă ar fi sprijinit de multă lume, atunci s-ar putea rezolva. Problema nu este numai de restaurat. Problema este de program educațional și de o strategie a unui întreg teritoriu cultural. Nu contează că sunt câteva sute de kilometri de la Mihăileni la București sau la Paris sau la Iași. Este vorba de a reface un țesut cultural care există potențial, dar care trebuie recunoscut, recâștigat. Din cauza asta este nevoie de energie și bani și câteodată de soluții atipice.

AGERPRES: Credeți că este necesară o implicare mai puternică a Ministerului Culturii?
Șerban Sturdza: Chestiunea legată de administrație este o chestiune sensibilă. Ea ține nu numai de o politică culturală, dar chiar de o politică strategică, deoarece suntem în Moldova, suntem în Bucovina, suntem într-o zonă care a dat extrem de multe personalități și, dacă ele nu vor fi recunoscute în continuare, noi ne vom stinge încet-încet și vom dispărea.

Ca urmare a eforturilor întreprinse de Raluca Știrbăț, casa lui Enescu din Mihăileni a fost inclusă în patrimoniul național la finele anului 2013, iar în luna august 2014, prin intervenția lui Șerban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecților din România, Filiala București, s-a organizat șantierul de restaurare a acestui imobil de o valoare inestimabilă.

AGERPRES/ (A — autor: Cristian Lupașcu, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARHIVĂ

Astfel, toți cei șase membri ai lotului, elevi în clasa a VIII-a, au reușit performanța de a se număra printre laureați.

Potrivit unui comunicat de presă al Ministerului Educației, medaliile de argint au fost cucerite de Ștefan Răzvan Bălăucă (Colegiul Național ‘Mihai Eminescu’ din Botoșani), Hakan Calila (Colegiul Național ‘Mircea cel Bătrân’ din Constanța) și Tudor Cristian Cozma (Colegiul Național ‘Emil Racoviță’ din Iași).

Cu bronz au fost medaliați Irina Mălina Strugaru (Colegiul Național din Iași), Andrei Vlad Băsulescu (Colegiul Național ‘Emanoil Gojdu’ din Oradea) și Dan-Mircea Neagoe (Școala Gimnazială nr. 16 din Constanța).

“Olimpiada Internațională de Științe pentru juniori este un concurs de tip integrativ, în care problemele acoperă subiecte din trei discipline: chimie, fizică și biologie. Concurenții susțin trei probe (două teoretice individuale și una practică pe echipe compuse din 3 elevi). La ediția din acest an au fost prezenți 187 de participanți din 32 de țări”, se arată în comunicat.

AGERPRES/(AS — autor: Roberto Stan, editor: Florin Marin)

Foto: (c) CORNEL CEPARIU / AGERPRES ARHIVA

“Instalațiile de telescaun, de zăpadă artificială și iluminat nocturn, precum și celelalte utilaje ori echipamente din dotare au fost verificate la amănunt. Și tarifele pentru folosirea telescaunului au fost calculate și aprobate. Practic, au fost analizate toate detaliile tehnice și organizatorice, astfel că pârtia de schi să se prezinte în cele mai bune condiții la deschiderea sezonului. A căzut și prima zăpadă. Cum stratul e deocamdată prea subțire, așteptăm pentru zilele următoare anunțate temperaturi mai scăzute și ninsori”, a declarat, sâmbătă, pentru AGERPRES, Ionel Floroiu, vicepreședintele Consiliului Județean Bacău, la finalul ultimei inspecții privind funcționarea instalațiilor.

Totodată, potrivit lui Romil Botezatu, directorul Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și coordonarea activității de Salvamont din subordinea Consiliului Județean, la stabilirea prețurilor de utilizare a acestei noi baze de agrement și sportive din Slănic Moldova “s-a ținut cont de consumul de energie electrică, de manopera orară a personalului de exploatare, de cheltuielile cu dotarea pârtiei, consumul de apă utilizată de tunurilor de zăpadă, al carburantul necesar, valoarea prestării serviciilor de colectare a deșeurilor, cheltuielile cu marcarea traseelor montane din munții Nemira și omologarea lor”.

“Au fost fixate tarife pe număr de urcări cu telescaunul și, separat, pentru abonamente. Astfel, adulții vor plăti 5 lei/o urcare, 25 de lei/6 urcări, 50 de lei/12 urcări, 60 de lei/un abonament pe o zi sau 100 de lei/un abonament valabil două zile. Pentru preșcolari, elevi și studenți, tarifele vor fi de 3 lei/o urcare, 15 lei/6 urcări, 30 de lei/12 urcări, 40 de lei/abonament de o zi și 60 de lei/abonament de două zile”, a precizat Romil Botezatu.

Complexul de agrement pentru schi Slănic Moldova, ce cuprinde o pârtie de schi de 1,5 km, tunuri de zăpadă, mașini de tasat zăpada pe pârtie, o linie de telescaun, instalație de iluminat nocturnă, dar și un centru de informare pentru turiști și loc de joacă pentru copii, a fost realizat, în parteneriat, de Consiliul Județean Bacău și Primăria Slănic Moldova.

Valoarea totală a acestei baze de agrement depășește 24 de milioane de lei, din care 8,7 milioane reprezintă asistență financiară nerambursabilă din fonduri europene prin Programul Operațional Regional, diferența de 17 milioane fiind contribuția Consiliului Județean Bacău.

“Investiția va aduce un aflux de turiști pe perioada iernii în stațiune, ce are o capacitate de cazare de peste 3.000 de locuri. Ne așteptăm la un aflux de oaspeți din județele din sud-estul țării, care nu au asemenea instalații, dar și din Republica Moldova ori Ucraina, obișnuiți să vină în stațiune și care au, de acum, un motiv în plus să ne viziteze. Vom fi gazde bune, de asemenea, pentru loturi de sportivi ce doresc să-și desăvârșească pregătirile de iarnă la Slănic, unde, de curând, a fost finalizată și o sală de sport, iar în construcție se află, în preajma orașului, și un bazin de înot acoperit, investiție finanțată cu sprijin financiar european și local, ce se va adăuga piscinelor existente în prezent în două complexe hoteliere private”, a declarat pentru AGERPRES Andrei Șerban, primarul localității.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Cristian Anghelache)

Photo credit (c) SILVIU MATEI / AGERPRES PHOTO

The only Romanian athlete who was two times Olympic champion celebrated her birthday while having an active life, namely president of the Romanian Athletics Foundation and honorary president of the Romanian Athletics Federation

Born in Timisoara (western Romania) on Dec. 12, 1936, Balas-Soter, the one who opens the Hall of Fame of the International Association of Athletics Federations (IAAF), was an Olympic champion in Rome in 1960 and in Tokyo in 1964, making history by setting as many as 14 world records.

She was three times an European champion and record-holder on 100 stadiums from all over the world (the one in Rio de Janeiro is still standing) and is arguably more than a great athlete, she is a great supporter of this field with all the force, aptness, civility and charm she possesses. Balas-Soter was a president of the Romanian Athletics Federation from 1988 — 2005, from which position she backed many athletes to take the difficult step from the sports to the ‘civil’ activity, with some becoming ministers, federation chairs and, in turn, representing a life model.

AGERPRES

Foto: (c) ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO

La finalul galei, Raluca Știrbăț a acordat un interviu AGERPRES, în care vorbește atât de inițiativa sa, cât și de planurile sale de viitor.

AGERPRES: Aveți o activitate prodigioasă la Viena, dar cu toate acestea vă preocupă România și în mod special casa lui Enescu de la Mihăileni. Cum vă împărțiți timpul?
Raluca Știrbăț: Foarte greu. Nopțile îmi cam sunt în zdrențe, dar nu îmi pare rău. Așa cum am spus și pe scenă, nu am reușit și nici nu am vrut vreodată să mă rup de locurile unde m-am născut și unde m-am format.

AGERPRES: Ați descoperit sau v-a sugerat cineva starea casei lui Enescu de la Mihăileni?
Raluca Știrbăț: Nu mi-a sugerat nimeni. Am redescoperit-o, pentru că ea este îndeajuns de menționată și descrisă în biografii și monografii, dar a fost uitată din mai multe motive. Poate din cauza divorțului părinților lui Enescu, dar au fost și alte cauze. Am regăsit-o în 2012 într-o stare dezastruoasă. Acum ea este salvată înainte de venirea iernii, dar are nevoie de multă muncă și bani.

AGERPRES: Preocupându-vă atât de mult casa lui Enescu, aveți timp și de proiectele dumneavoastră profesionale?
Raluca Știrbăț: Sigur că am timp și de alte proiecte. Ele există, dar nu cred că e cazul să le enumăr aici, pentru că nu acesta e momentul și locul, dar, când ceva îți este important, cred că găsești timpul și energia, chiar dacă mai greu, dar se poate.

AGERPRES: Pe plan profesional, ce obiective aveți în 2015?
Raluca Știrbăț: La anul va fi un an extrem de încărcat. Este vorba de un proiect de disc. Vor fi trei discuri, pentru că va fi o ediție, un box cu integrala creației pentru pian a lui George Enescu cum nu s-a făcut până acum, cu lucrări inedite și care va cuprinde absolut toate compozițiile lui Enescu pentru pian. Apoi va fi integrala operei pentru violoncel și pian de George Enescu cu violoncelistul Rudolf Leopold din Viena și alte concerte, turnee și, poate, două cărți sau măcar una.

AGERPRES: Vă apucați de scris? 

Raluca Știrbăț: Ar fi o dată publicarea tezei mele de doctorat pe care tocmai am susținut-o cu creația pentru pian de George Enescu. Cartea va fi mult extinsă cu foarte multă biografie și amănunte puțin cunoscute și puțin cercetate. Va mai fi o carte, care însă este o surpriză.

AGERPRES: În turneele internaționale pe care le efectuați, România ce loc ocupă?
Raluca Știrbăț: Mă întorc cu mare drag în România și mă întorc cu interes atunci când observ că în anumite locuri, nu peste tot, în anumite filarmonici, lucrurile se mișcă în direcția bună, că orchestrele evoluează, unele mai mult, altele mai puțin. A cânta în fața publicului de acasă e întotdeauna un sentiment și o emoție aparte.

Raluca Știrbeț a susținut, în deschiderea Galei Oamenii Timpului, un concert caritabil, intitulat “E timpul lui Enescu”. Fondurile obținute vor fi donate Ordinului Arhitecților din România, pentru restaurarea casei lui George Enescu din Mihăileni, județul Botoșani.

Ca urmare a eforturilor întreprinse de Raluca Știrbăț, casa lui Enescu din Mihăileni a fost inclusă în patrimoniul național la finele anului 2013, iar în luna august 2014, prin intervenția lui Șerban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecților din România, Filiala București, s-a organizat șantierul de restaurare a acestui imobil de o valoare inestimabilă.

Atât redacția revistei de cultură contemporană Timpul, cât și reprezentanții Ordinului Arhitecților din România desfășoară în prezent o campanie de strângere de fonduri, prin înființarea unor conturi de donație, pentru ca procesul de restaurare a casei în care a copilărit celebrul compozitor român să poată fi finalizat.

Intenția inițiatoarei acestei campanii de anvergură internațională este aceea ca imobilul enescian de la Mihăileni să fie transformat într-un centru cultural de factură europeană.

AGERPRES/ (A — autor: Cristian Lupașcu, editor: Georgiana Tănăsescu)

Primăria Capitalei
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Clădirea a fost construită în perioada 1906-1910, după planurile arhitectului Petre Antonescu, pe terenul viran situat vizavi de Grădina Cișmigiul, numit ”Maidanul lui Duca”, fiind destinată inițial Ministerului Lucrărilor Publice. Construcția a fost realizată de inginerul Elie Radu.

Primăria Capitalei
Foto: (c) VASILE MOLDOVAN / AGERPRES ARHIVA

De numele arhitectului Petre Antonescu se leagă o serie de construcții reprezentative, la nivelul întregii țări. Arhitectul, care a abandonat studiile în drept pentru a se înscrie la Școala Națională de Belle Arte din Paris, pe care o absolvă în 1899, este și autorul Palatului Administrativ din Craiova, al Palatului Navigației Fluviale din Galați, al Băncii Marmorosch Blank, al Societății Politehnica din București, al Arcului de Triumf, al Palatului Artelor din Parcul Carol (demolat), al Facultății de Drept, al noului local al Universității București, al Institutului Academic Român din Roma, al silozurilor de la Constanța, al gărilor fluviale Galați și Giurgiu.

Primăria Capitalei
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

Conceput în plan simetric în formă de careu, palatul este dominat de corpul central cu intrarea principală, vestibulul și scara de onoare care marchează axul de compoziție al edificiului.

Primăria Capitalei (1971)
Foto: (c) ROBERT GHEMENT / AGERPRES ARHIVA

În 1910, la inaugurarea palatului, unde își avea sediul Ministerul Lucrărilor Publice, Monetăria Națională a bătut o medalie comemorativă, având pe o față profilul regelui Carol I al României, iar pe cealaltă silueta clădirii. În timpul ocupației germane din 1916-1918, palatul a devenit sediul Comandaturii Generale Germane.

După cel de-al Doilea Război Mondial, când monumentul a avut de suferit din cauza bombardamentelor, parterului și celor două etaje inițiale ale clădirii li s-a adăugat cel de-al treilea etaj.

Primăria Capitalei (1994)
Foto: (c) VASILE MOLDOVAN / AGERPRES ARHIVA

Palatul este unul dintre monumentele de seamă din Capitală, în care stilul vechii arhitecturi românești este realizat în forme optime. Arhitectul Petre Antonescu continuă pe Ion Mincu pe linia unei arhitecturi de inspirație tradițională.

După instaurarea comunismului, în clădire s-a instalat Primăria Generală, devenită Sfatul Popular al Capitalei. Aici a avut sediul și Ministerul Construcțiilor (1956). După 1990 până în 2010, clădirea a găzduit sediul Primăriei Municipiului București, moment în care a intrat într-un proces de restaurare, construcția fiind încadrată în clasa I de risc seismic.

Sediul Ministerului Construcțiilor (1956)
Foto: (c) RADOR / AGERPRES ARHIVA

Fostul Palat al Ministerului Lucrărilor Publice este înscris în Lista monumentelor istorice 2004, Municipiul București, la Nr. crt. 969, Cod LMI 2004: B-II-m-A-18688, cu denumirea de Palatul administrativ al Municipiului București.

Primăria Capitalei (1971)
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

În prezent, activitatea Primăriei Municipiului București se desfășoară într-o clădire nouă, de 14 etaje, aflată pe Splaiul Independenței nr. 291-293.

Sediul temporar al Primăriei Capitalei 
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO

În timpul domniei regelui Carol I, instituții precum Ministerul de Război, Ministerul Agriculturii ori cel Lucrărilor Publice începuseră să-și construiască sedii elegante, cu precădere în stil eclectic francez. În acest context, s-a luat în discuție ridicarea și unui palat al Primăriei, având ca motivație atât considerente funcționale (sediul de la acea vreme devenise prea mic), cât și dorința de a oferi un prestigiu administrației locale. Proiectul a fost adus în discuție de mai multe ori, inclusiv în perioada interbelică, însă fie războaiele, fie lipsa de bani au amânat mereu materializarea acestuia.

La începutul secolului XX, Primăria își avea sediul în casa Hagi Moscu din centrul orașului, care se afla pe locul, unde astăzi este amplasat Teatrul Național și spațiul verde din fața sa. Clădirea fusese construită, în 1810, de către marele vistiernic Hagi Moscu și achiziționată de autoritățile locale, de la moștenitorii săi, în 1882.

Imobilul a fost demolat, în timpul primarului Dimitrie Dobrescu (1911-1912), și s-a organizat un concurs de proiecte pentru ceea ce urma să fie Palatul Primăriei București. Arhitectul Petre Antonescu a imaginat o clădire monumentală cu un turn pe axul central și cu o loggia asemănătoare cu cea de la Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, care, peste ani va deveni sediul Primăriei.

În urma izbucnirii Primului Război Mondial proiectul nu a mai putut fi realizat, abia în anii ’20, s-a readus în discuție construcția sediului Primăriei Bucureștiului. În 1935 a fost lansat un alt concurs de proiecte pentru Palatul Primăriei Bucureștilor, iar câștigător a fost ales proiectul realizat de același arhitect.

Din nou cursul istoriei nu a permis realizarea acestui proiect. Pe de o parte abdicarea lui Carol al II-lea a însemnat oprirea unei părți a proiectelor sale urbanistice, iar pe de altă parte, intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial a schimbat total planurile autorităților. Astfel, Palatul Primăriei nu avea să mai fie niciodată construit.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, editor foto: Vlad Rușeanu; editor: Marina Bădulescu)

Muzeul Național de Istorie al României
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

Clădirea ce adăpostește muzeul, aflată în administrarea Muzeului Național de Istorie a României, a fost concepută în stil neoclasic după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu și a fost sediul Poștei centrale a orașului până în anul 1970, când au început lucrările de renovare a clădirii și de amenajare a muzeului.

Muzeul Național de Istorie al României (Palatul Poștelor) — 1967
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVA

Începuturile existenței muzeului filatelic se regăsesc în jurul anului 1900, când directorul general al Poștelor de la acea vreme, arhitectul Grigore Cerchez, a construit un vechi han de poștă în care au fost expuse piese de istorie poștală și timbre ale Direcției Generale a Poștelor și Telegrafului. Existența acestuia a fost însă de scurtă durată și abia în anul 2004 instituția a renăscut prin dorința și eforturile celor apropiați filateliei și poștei.

Expoziție găzduită de Palatul Poștelor — 1969
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

Muzeul Național Filatelic a fost inaugurat la 1 octombrie 2004 și expune, în trei săli, pe o suprafață de peste 600 de metri pătrați, piese din tezaurul Poștei Române.

Sala “George Lahovary” poartă numele semnatarului din partea României al actului de fondare a Uniunii Poștale Universale, în 1874. Aici sunt expuse o parte a celor peste 11 milioane de timbre din patrimoniul Poștei Române, constituind aproximativ 3 milioane de serii filatelice, unele unicate mondiale.

Printre piesele rare care pot fi văzute în această sală se regăsesc: celebrele “Cap de Bour” emise în Moldova în anul 1858 — simbol al independenței Principatului Moldovei față de Imperiul Otoman; Carol I cu favoriți sau cu barbă, datând din perioada 1866-1872.

“Cap de Bour” — prima emisiune de timbre 1858
Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA

Tot aici sunt expuse matrițele originale din oțel cu care s-au tipărit cele patru valori din prima emisiune “Cap de Bour”, precum și probe, machete, diverse stadii de realizare a timbrelor din anul 1872 pană în prezent.

Cea de a doua sală — “Dimitrie C. Butculescu” poartă numele președintelui fondator al Societății Filatelice Române și expune o bibliografie cuprinzătoare (cărți, cataloage, articole etc.) despre istoria filatelică românească, precum și diplome și medalii obținute de Poșta Română de-a lungul anilor, la expoziții interne și internaționale. De asemenea, găzduiește expoziții temporare.

Vernisajul expozitiei ‘Sporturile de iarnă in timbre și imagini’ organizat de Poșta Română, Muzeul Național Filatelic, Muzeul Sporturilor — 2010
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

În Sala “Cezar Librecht”, denumită astfel după primul director general al poștei și telegrafului din Moldova și Muntenia, pot fi admirate tablouri vechi, tipărituri și efecte poștale, mobilier din oficiile poștale, trăsuri de poștă, lăzi de valori. Piesele datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, ilustrând evoluția Poștei Române în această perioadă.

Foto: (c) www.muzeulfilatelic.ro

Printre piesele reprezentative expuse în această sală se regăsesc costume de surugii, o ladă de valori metalică cu emblema Principatului Moldovei (1840), documente ale Congresului Uniunii Poștale Universale de la Viena (1891), cartea poștală din coajă de mesteacăn expediată în timpul bătăliei de la Mărășești (Primul Război Mondial) sau hărți poștale stale din anii 1849 și 1873.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor foto: Vlad Rușeanu, editor: Horia Plugaru)

Universitatea din București, 12 august 1971
Foto: (c) CONSTANTIN CIOCAN / AGERPRES ARHIVA

Considerată monument arhitectonic, clădirea uneia dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din România a fost construită după planurile arhitecților Alexandru Orăscu (la vremea aceea arhitectul orașului București), Slater și Benes. Ea își are originea în vechea Academie Domnească de la Sfântul Sava, întemeiată la 1694 de Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești (1688-1714), la îndemnul învățatului stolnic Constantin Cantacuzino.

În anul 1857 a avut loc ceremonia punerii pietrei fundamentale la începerea lucrărilor pentru noua clădire care urma să poarte titlul de ”Academia Română din București”, formată din gimnaziu și cele două facultăți de legi și inginerie, muzeul, biblioteca, pinacoteca, tipografia ”școalelor” și internatul elevilor.

Palatul Universității București, 30 iunie 1997
Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVA

Ansamblul clădirii era format dintr-un corp central, dominant, și două corpuri laterale, unite între ele prin corpuri de legătură mai joase. În partea centrală se înălțau șase coloane masive în stil ionic, unite în partea de sus printr-o lată arhitravă susținând coronamentul triunghiular, împodobit cu sculpturi alegorice, care o înfățișau pe zeița înțelepciunii, Minerva, încununând o figură cu o liră în mână reprezentând poezia. La dreapta și la stânga zeiței, se aflau nuduri drapate care simbolizau științele și artele. Deasupra unghiului din vârf al frontonului, un mare vultur cu aripile deschise și câte o himeră deasupra celorlalte două unghiuri închideau construcția.

Dacă la data înființării, Universitatea din București reunea, într-un singur corp, Facultățile de Drept, Științe și Litere și Filosofie, în 1964 ea avea 12 facultăți (Matematică-mecanică, Fizică, Chimie, Biologie, Geologie-geografie, Filosofie, Istorie, Limbă și literatură română, Științe juridice, Facultățile de limbi și literaturi slave, limbi și literaturi romanice, clasice și orientale, limbi și literaturi germanice), iar numărul studenților se ridica la 13.435.

Clădirea Universității București, 10 iunie 1989
Foto: (c) TRAIAN PROSAN / AGERPRES ARHIVA

După anul 1990, s-a remarcat un proces de renaștere a Universității din București prin crearea de noi facultăți, înființarea de noi catedre și centre de cercetare, mărindu-se semnificativ numărul de studenți, înregistrându-se o creștere spectaculoasă a contactelor și colaborărilor internaționale. Universitatea din București este, totodată, prima instituție de învățământ superior din țară care a elaborat un program de reformă, o strategie de dezvoltare pe termen lung.

Instituția Universității din București a fost creată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), prin Decretul nr. 765 din 4/16 iulie 1864.

Universitatea din București, 28 aprilie 1989
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVA

Constituirea Universității București, ca instituție didactică și științifică de cel mai înalt nivel, a marcat un moment important în dezvoltarea și modernizarea învățământului, științei și culturii românești.

AGERPRES/(Documentare — Horia Plugaru, editor: Cerasela Bădiță)

Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

S-a născut la 14 decembrie 1918 (ziua Sfântului Filimon — protectorul artiștilor), la Galbeni, în apropiere de orașul Roman, iar amintirile despre copilărie și despre mama sa sunt emoționante.

Marele actor în 1952
Foto: (c) AGERPRES ARHIVA

“Eu m-am născut într-o familie modestă, cu patru copii. Tatăl meu, un actor cu mai puțin noroc decât mine, și-a încheiat prematur viața teatrală în urma unui diferend avut cu Mihail Sadoveanu. Mama avea o voce frumoasă, era grecoaică, venea din țara care a inventat teatrul. (…) Era casnică, ținea din toate punctele de vedere casa singură, până și hainele de pe noi erau croite și cusute de ea. În plus, știind foarte bine limba franceză ne-a învățat și pe noi. Eu am fost favorizat pentru că și-au dat seama că îmi place cartea. Părinții mei au investit tot ce puteau, ca să ajung undeva departe.(…) Sunt un băiat plecat de la țară. Mergeam cu vaca, cu picioarele goale. Imaginați-vă că băiatul acesta a luat masa cu Regina Angliei!”, povestea Radu Beligan într-un interviu.

A studiat Dreptul și Filosofia, în perioada 1937-1938, folosind bursa oferită de facultate pentru a-și plăti taxele la Conservator, dar și Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, unde a avut-o profesoară pe Lucia Sturdza Bulandra.

La aniversarea a 100 de ani de la nașterea scriitorului Ion Luca Caragiale, 1952
Foto: (c) AGERPRES ARHIVA

Debutul pe scenă a fost în spectacolul ”Crimă și pedeapsă”, după Dostoievski. În primii ani ai carierei de actor a jucat la Teatrul ”Regina Maria” (1937-1938), la ”Uranus” (1938-1939), la Teatrul din Sărindar, la Grădina ”C.A. Rosetti”, la Teatrul ”Tudor Mușatescu”, la Majestic, la Savoy, la Teatrul ”Comedia”, la Municipal. La sfârșitul anilor ’40, a existat chiar și Compania ”Radu Beligan”. La Teatrul Național din București a venit pentru prima dată în 1945.

Actorul în biroul său, 1961
Foto: (c) MARIA POSTELNICU/ AGERPRES ARHIVA

Mai târziu, în 1961, a înființat Teatrul de Comedie, fiind directorul acestuia timp de opt ani (1961-1969). La 5 ianuarie 1961 a fost prezentat publicului primul spectacol al acestui teatru — ”Celebrul 702” de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, cu Radu Beligan în rolul principal. Pe această scenă, actorul a mai interpretat roluri în spectacolele ”Șeful sectorului suflete” de Alexandru Mirodan (1963), ”Rinocerii” de Eugene Ionesco (1964), ”Capul de rățoi” de George Ciprian (1966), ”Opinia Publică” de Aurel Baranga (1967), ”Ucigaș fără simbrie” de Eugene Ionesco (1968).

În piesa ”Celebrul 702”, 1961
Foto: (c) MARIA POSTELNICU/ AGERPRES ARHIVA

”Dacă Dumnezeu ți-a dat un dar ești obligat să răspunzi acestui dar. Este profund condamnabil să lași o vocație în paragină, să nu-i dai prilejul să se împlinească. Sau măcar să se verifice într-un fel. Sunt convins că în fața instanțelor artistice și ale conștiințelor ești condamnabil dacă deturnezi un talent din drumul lui sau dacă nu îi dai un prilej să se afirme într-un fel”, spunea maestrul.

În piesa de teatru ”Ucigaș fără simbrie”, jucată la Teatrul Comedie, 1968
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

Din 1969 până în 1990, Radu Beligan a fost directorul Teatrului Național București. De-a lungul carierei, a realizat peste 80 de roluri în teatru și 30 în filme. A avut o activitate bogată și la radio și la televiziune. Primul său rol în film a fost Rică Venturiano din ”O noapte furtunoasă”, în regia lui Jean Georgescu (1943), iar ultimul în ”După-amiaza unui torționar”, în regia lui Lucian Pintilie (2001).

În piesa de teatru ”Caligula” de Albert Camus, 1981
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVA

”O viață trăită frumos este tot ce poate dori un om. O viață bine trăită. Eu am trăit pentru meseria mea și asta mi-a afectat de multe ori viața personală. Copiii mei ar putea să îmi reproșeze că, de multe ori, n-am fost alături de ei pentru că eram prea mult absorbit de munca aceasta. Am pus întotdeauna teatrul pe primul plan. Nu am fost cel mai bun soț și nici cel mai bun tată din lume. Totuși, cred că moștenirea spirituală pe care le-o las lor, și publicului, mă spală de aceste păcate”, spune Radu Beligan, într-un interviu, referindu-se la viața pe care a închinat-o artei.

În piesa de teatru ”Contrabasul” în regia lui Grigore Gonța, 1988
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL / AGERPRES ARHIVA

Și-a intersectat drumul cu alte nume extraordinare ale scenei românești: Aura Buzescu, Nicolae Băltățeanu, Lucia Sturdza Bulandra, Toma Caragiu, Grigore Vasiliu-Birlic, George Vraca, Victor Ion Popa, Gheorghe Timică. A întruchipat roluri mari în unele dintre cele mai dificile partituri din dramaturgia română și universală, de la Romeo la Richard al III-lea sau Robespierre, în piese semnate de Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Camil Petrescu, Tudor Mușatescu, Mircea Ștefănescu, Victor Ion Popa, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, Aurel Baranga, Alexandru Mirodan, William Shakespeare, Carlo Goldoni, Nicolai Vasilievici, Gogol, Anton Cehov, George Bernard Shaw, Maxim Gorki, Albert Camus, Jules Romain, Eugen Ionesco, Jean Anouilh, Friedrich Dürrenmatt, Edward Albee, Peter Shaffer, Patrick Süskind, Neil Simon, Umberto Eco.

În piesa de teatru ”Moștenirea”, la Teatrul Național, 1989
Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES ARHIVA

Talentul regizoral al lui Radu Beligan a strălucit în ”Egoistul” de Jean Anouilh, ”De partea cui ești?” de Ronald Harwood, ”O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, ”Poveste din Irkutsk” de Aleksei Arbuzov, ”Sălbaticii” de Serghei Mihailovici Mihalkov, ”Doctor fără voie” de Moliere (co-regie cu Sică Alexandrescu), ”Străini în noapte” de Eric Assous.

În piesa de teatru ”Numele trandafirului” de Umberto Eco, 1994
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL / AGERPRES ARHIVA

Este autorul celebrelor eseuri ”Pretexte și subtexte” (1968), Luni, Marți, Miercuri…” (1978), ”Note de insomniac” (2001), dar și autor a nenumărate traduceri și adaptări din dramaturgia franceză, engleză și italiană.

Actorii Radu Beligan și Gheorghe Dinică în piesa de teatru ”Azilul de noapte”, 1998
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL / AGERPRES ARHIVA

Cartea sa de vizită este impresionantă la capitolul premii și distincții: Artist Emerit (1953), Artist al Poporului (1962), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967), Premiul Academiei “Le Muse” din Florența (1980), Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte “George Enescu” din Iași (1994), Premiul Galei UNITER — Trofeul Dionysos (1995-1996), Premiul Academiei Române (1997), Prix 14 Juillet al Ministerului de Externe al Franței (1998), Trofeul Eugene Ionesco (1999), Premiul Revistei ”Flacăra” (2000), Marele Premiu acordat de Guvernul României, în cadrul Premiilor Naționale de Teatru (2002), Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” (2003), Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur și colan, Ordinul Serviciul Credincios ”Mare Ofițer” (2004). La 5 aprilie 2002, președintele Franței, Jacques Chirac, a semnat Decretul prin care Radu Beligan era numit în grad de Ofițer al Ordinului Național al Legiunii de Onoare franceze, fiind primul actor român căruia i s-a acordat această prestigioasă distincție.

La fel de bogată este și activitatea sa didactică, profesională și academică: profesor la Institutul de Teatru și Film (1950-1965), co-președinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaționale de Teatru și Muzică organizate de UNESCO (1971-1978), președinte activ (1971) și apoi președinte de onoare pe viață (1977) al Institutului Internațional de Teatru, membru al Cartelului Internațional de Teatru (1967), membru în Consiliul Superior al Teatrului Națiunilor, sub președinția lui Pierre Moinet, membru al Academiei ”Le Muse” din Florența, semnatar al Apelului Artiștilor pentru Securitate și Cooperare în Europa, Helsinki (1985), membru de Onoare al Academiei Române, drept recunoaștere a activității în domeniul artei (2004), Societar de onoare al Teatrului National ”I.L.Caragiale”.

”Eu sunt născut o dată cu România Mare și sunt ombilical legat de ea. Nu pot să plec. În trei rânduri am avut șansa să plec. Niciodată nu m-am gândit că aș putea să plec din România vreodată. Eu îmi iubesc țara și nu am să plec niciodată din ea, orice aș păți aici”, mărturisea maestrul Beligan, într-un interviu.

Când vine vorba despre vârsta sa, marele actor spune că pentru el timpul are altă unitate de măsură.

”Eu sunt actor. În artă, timpul se măsoară cu altfel de ceasornice. Eu nu am adunat ani, ci mai multe tinereți succesive. Eu nu privesc înapoi cu mânie, ci cu adâncă recunoștință pentru toți cei de la care am învățat inefabila și pieritoarea artă a actorului, care se stinge odată cu amintirea ultimului contemporan”, spunea Radu Beligan.

În spectacolul ”Take, Ianke și Cadâr” de Victor Ion Popa, în regia lui Grigore Gonța; Marin Moraru (stg.) și Radu Beligan (dr.). 2003
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA

În 2013, de ziua sa, maestrul Radu Beligan și primarul Capitalei, Sorin Oprescu, au inaugurat, pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului din Capitală, “Gongul Thaliei”, un simbol al teatrului ce semnifică longevitatea și evoluția spirituală a slujitorilor scenei, marcând astfel 200 de ani de istorie a teatrului în București. Actorul Radu Beligan a primit în 2011 o stea pe Aleea Celebrităților. Tot atunci, maestrul a primit titlul de cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru, din partea Guinness World Records.

Maestrul Radu Beligan (stg.), cel mai longeviv actor român, a primit de Ziua Mondială a Teatrului, o stea pe Walk of Fame din Piața Timpului, 2011
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Maestrul Radu Beligan, la împlinirea a 95 de ani de viață și a 75 de ani de carieră, 2013
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

Maestrul Radu Beligan a primit, în iunie 2014, premiul pentru Întreaga Carieră, în cadrul celei de-a opta ediții a Galei Premiilor Gopo, eveniment organizat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR) și Transilvania Film, la Opera Națională București
Foto: (c) RADU TUTA / AGERPRES FOTO

La lansarea volumului ”Suntem ce sunt amintirile noastre”, de Marin Moraru, în foaierul Teatrului de Comedie din București, 2014
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO

Anul acesta, ziua de naștere a Seniorului teatrului românesc îl prinde în plin turneu prin țară. La 28 octombrie 2014 a avut loc premiera spectacolului ”Leul deșertului”, de Mona Radu, care îi aduce pentru prima oară pe aceeași scenă pe maestrul Radu Beligan și pe actrița Maia Morgenstern. Regia spectacolului este semnată tot de Radu Beligan, iar din distribuție fac parte Mircea Rusu, Lamia Beligan, George Remeș, Tania Popa.

După premieră, a început un turneu prin țară cu piesa ”Leul deșertului”, care a trecut, până la 10 decembrie 2014, prin cele mai importante orașe — Constanța, Timișoara, Reșița, Pitești, Brașov, Focșani, Craiova, Galați, Brăila, Tulcea, Iași, Bacău, Buzău — și va continua.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

Mănăstirea impresionează prin istoricul ei, dar și prin fenomenele misterioase care au avut loc sub acoperișul ei. În urmă cu câțiva ani icoanele din mănăstire au început să plângă cu lacrimi de mir și de sânge. Urmele sunt vizibile chiar și în prezent.

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

“Istoricul mânăstirii este destul de frumos. Am înțeles că în 1945 — 1947 s-au ridicat aceste clădiri și au devenit patru unități militare. Acestea au durat până când comandantul unității a pus drapelul în geantă și a plecat cu un avion în străinătate. În 48 de ore s-a desființat unitatea militară și a devenit casă de copii din 1960 până în 1988. Din 1988 partea de aici de la drum, deci una din unități, a rămas părăsită și în ’98 a fost preluată de Episcopia Alexandriei și Teleormanului. Preasfințitul a venit în Teleorman în ’96, când s-a înființat Episcopia”, a declarat pentru AGERPRES starețul Antonie Liță.

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

Potrivit acestuia, în prezent există două clădiri ale mănăstirii în cele trei unități militare preluate. 

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

“Mănăstirea a luat ființă în 1998. Pe 17 septembrie s-a ‘predat’ Episcopiei Alexandriei și Teleormanului și avem slujbă zilnică, Sfântă Liturghie. Rânduiala de slujbă nu se schimbă niciodată, doar că apar clădirile așa cum au fost ale unității. În timp o să le restaurăm. Vrem să punem acoperișurile ca să nu se deterioreze clădirile, mai avem câteva să le acoperim. Cu timpul va deveni o mănăstire bogată în personal și o să fie cea mai puternică din Teleorman, nu zicem din țară. În 2004 am cerut binecuvântarea Preasfințitului Galaction să citim la Psaltire încontinuu și ziua și noaptea și în 2 februarie au început să plângă icoanele, una din biserică ce este mai veche. Mai înainte, în 2003, era părintele Maximilian, care ar fi văzut câteva picături pe acea icoană. A venit să îmi spună că acea icoană este izvorâtoare de sfânt mir. Mai târziu, pe 2 februarie 2004, de întâmpinarea Mântuitorului Iisus Hristos, chiar în noaptea spre 3 februarie, a început să curgă mir din această icoană și a tot curs până s-a făcut o baltă de mir. Au venit să vadă preoți din Roșiori, poliția din sat, primarul, credincioși, că era Postul Paștelui. Apoi au început mai multe icoane să dea mir și lacrimi și trei icoane de la catapeteasmă au dat lacrimi de sânge plus o icoană pe care o avem aici în casă”, spune starețul Antonie Liță.

Foto: (c) Luiza ABU-SALEM / AGERPRES FOTO

Multe dintre clădirile fostei unități au fost renovate și întreținute, iar altele sunt în curs de renovare. Călugării stau acum în fostele dormitoare ale soldaților ori își desfășoară activitatea în vechile clădiri administrative. Chiar și după atâția ani, de jur împrejurul mânăstirii, construcțiile rămase în paragină transmit spiritul soldățesc de altădată. Din puținul lor călugării împart cu cei care le trec pragul. Turiștii sunt întâmpinați cu drag, iar cazarea este gratuită în limita locurilor disponibile. Turiști mai mulți vin la hram, de Sfântul Pantelimon și pe 13 noiembrie la Sfântul Ioan Gură de aur.

În preajma Mănăstirii Sfântul Pantelimon se află și un fost aeroport care făcea parte din unitatea militară. Turiștii au acces neîngrădit pe pistă, cât și la celelalte mănăstiri amplasate în aceeași zonă, pe terenul fostei baze militare.

AGERPRES/(A — autor: Luiza Abu-Salem, editor: Cristian Anghelache)