Cei care se incumeta sa strabata Calimanii, de la Vatra Dornei la Toplita, isi dau seama de frumusetea pura a acestui munte. Ochiul iti este ademenit de o sumedenie de bijuterii pe care doar muntele ti le poate darui, de la padurile de brad dese ca peria pâna la stâncile sculptate misterios de natura atotstiutoare. De la rododendronul ce inroseste la inceput de vara pajistile alpine la Iezerul „fara fund”, lacul izvorât miraculos la 2.000 de metri, „Sfinxul” Calimanilor sau stâncile care intrupeaza in granit cei Doisprezece Apostoli. S-a pomenit in literatura de specialitate despre virtutile energetice ale muntelui, asemanatoare Bucegilor sau Ceahlaului, si despre misterele preistorice pe care le ascund aceste piscuri indraznete.

Pietrele scrise ale lui Pata

Intr-un sat de la poalele muntelui, la Gura Haitii, in curtea unui muntean batrân si gospodar, se afla adapostite intr-un sopron improvizat trei bucati de stânca. Pe o bucata de scândura batuta de ploi, potrivita in cuie deasupra sopronului, sta scris cu vopsea „Muzeul Megalitilor”. Nea Vasile a fost timp de vreo douazeci de ani sofer la exploatarea de sulf din Calimani. Stie toate tainele muntelui, ii cunoaste darnicia si furia. Ii place sa colinde printre jnepenii pitici, pe acolo pe unde cerul pare sa se impreuneze cu pamântul. Asa si-a invatat si copiii.Sa respecte muntele cu maretia si greutatile lui. Vasile Pata ne-a povestit ca in 4 iunie 1987, dupa o zi ploioasa, cum sunt multe pe aici, mergea, impreuna cu nevasta si cu fiul lui, catre cei 12 Apostoli.

Claudiu Pata, care era in clasa a XII-a atunci la un liceu in Vatra Dornei, a descoperit, in santul adânc de 2 metri, sapat de viitura, o piatra pe care erau gravate insemne ciudate, printre care si simbolul soarelui. „Fiul meu ne-a spus, cu rasuflarea taiata, ca a descoperit o stânca ciudata. O stânca cu niste inscrisuri tainice si câteva desene greu de deslusit”, ne-a povestit batrânul. „A venit si geologul santierului de la mina sa vada minunea, impreuna cu un profesor. Ei au anuntat Institutul de Stiinte de la Bucuresti. Apoi, s-au mai gasit inca trei pietre gravate. A aflat si profesorul Traian Naum, cel care era cu adevarat interesat de muntii Calimani si cu care ne cunosteam de câtiva ani. El a venit impreuna cu un arheolog, cu Marin Cârciumaru. Când profesorul Naum a vazut pietrele, a ingenuncheat si avea lacrimi in ochi”, a adaugat Vasile Pata.

«Doar strainii sunt interesati de megaliti»

Ajutat de câtiva localnici, Vasile Pata a dus pietrele acasa. Specialistii din Bucuresti au luat in serios descoperirea lui nea Vasile. Asa a iesit la iveala originea stâncilor, care se pare ca au fost inscriptionate pe la mijlocul mileniului IV. i.e.n. Semnele de pe ele sunt identice cu literele alfabetelor getilor. Insemne bizare, scrijelite in piatra, câteva simboluri solare, asemanatoare celor din vechile culturi antice, egiptene sau aztece.

Un desen pare sa simbolizeze Soarele si câteva planete. Altul pare un simbol precrestin. Un altul seamana izbitor cu un OZN! In legatura cu primul megalit descoperit de familia Pata, autorii lucrarii „Muntii Calimani”, Traian Naum si Emil Butnaru, fac urmatoarele observatii: „Totalitatea gravurilor de pe latura principala a megalitului sunt subordonate, prin modul in care au fost efectuate, cultului soarelui, marele cerc cu raze «in turbina» reprezentând probabil discul solar intâlnit uneori in gravurile din Franta, Portugalia, Italia etc.” Nea Vasile spune ca „am hotarât impreuna (n.r. – cu profesorul Traian Naum) sa ducem cele patru pietre la muzeul din Vatra Dornei.

Dar am vazut ca sunt lasate sa zaca ascunse si se umpleau de praf. Ba una dintre pietre a si disparut. A fost bagata in temelia unei cladiri! Nu le-am mai putut recupera. Am decis sa le aduc acasa. Le-am expus in curtea mea, in «Muzeul Megalitilor »”. Cu o tristete blânda, Vasile Pata ne spune ca nu se acorda importanta megalitilor din ograda lui. „Din pacate, stiinta la noi e la pamânt. Doar strainii se intereseaza si vin in expeditii ca sa le vada”.

Muntele jefuit si umilit de Ceausesti

Exploatarea sulfului vulcanic din Calimani a inceput prin 1970, la indemnul familiei Ceausescu, care dorea cu orice pret independenta economica a tarii, inclusiv in ceea ce priveste materia prima pentru industrie. S-a lucrat aici, la exploatarea sulfului, peste 25 de ani.

A fost decapitat fara scrupule un munte. Negoiul românesc practic nu mai exista decât pe harti. In fapt, acum este doar o stânca dezbracata, impudic si sinistru. Se vad aici toate maruntaiele pamântului. Straturile geologice asezate temeinic in timp, unul câte unul. Mina de sulf nu a fost rentabila niciodata. Acoperea doar 5% din necesarul industriei din acea perioada.

A lasat insa in urma, dupa ce a fost inchisa in 1997, un adevarat dezastru ecologic. Un munte complet distrus, un alt munte, la fel de inalt si „falnic” de steril de mina, izvoare si pâraie otravite… Directorul adjunct al Agentiei pentru Protectia Mediului Suceava, inginerul Iluta Cocris, a declarat, pentru „Gardianul”, ca „in prezent se deruleaza un proiect de reconstructie ecologica a fostei exploatari miniere de sulf Calimani, finantat de Guvernul României. 200 ha de teren arata si acum, dupa unsprezece ani de la inchiderea minei, ca un straniu peisaj selenar, lipsit complet de viata. Ranile naturii se vor vindeca doar in câteva zeci de ani”.

sursa: efemeride

Semnificația Carpaților este asemănătoare în mai multe scrieri vechi. Astfel în sumeriană KUR-PAT înseamnă Muntele Prinților și amintește că înainte de Potop, au domnit opt regi în cinci orașe, timp de 241200 de ani. Apoi tăblițele sumeriene spun că a sosit Potopul, după care la domnie au venit regii popoarelor din munți. În sanscrită KARPATA înseamnă Locul Guvernatorului iar în latină CARPE înseamnă Muntele Tău.

Mai mulți istorici români și străini consideră că muntele mistic, Caucaz, nu are nicio legătură cu actualul Caucaz, ci cu munții care se întindeau de la Porțile de Fier și până în zona Buzăului. Aici ar fi fost Prometeu înlănțuit de Zeus. Cunoscând toate aceste legende dar și fapte istorice putem înțelege valoarea spirituală a sfincșilor românești.

Energiile inteligente

În munții Bratocea, la capătul uneia dintre culmi se află o stâncă ciudată. Localnicii îi spun Faunul. Măsurile energetice efectuate aici au arătat un flux deosebit de energie. Bătrânii spun că însuși Zeus, rănit în lupta cu titanii s-ar fi adăpostit acolo, îngrijit fiind de un faun. Drept răsplată, Zeus, cu o mână de fulgere a sculptat această stâncă. Uneori sfinxul pare că a luat foc. Se spune că flăcările ascund comorile din interiorul stâncii.

Radiesteziștii afirmă că zona este încărcată energetic și că dacă nu ar fi controlată ar putea arde toată România pe o adâncime de doi metri.

Cercetătorul Pavel Codrescu a efectuat un experiment. A îngropat trei obiecte, unul de aur, altul din argint și un altul dintr-un aliaj. După un an de zile le-a dezgropat și a constatat că aurul nu pățise nimic, argintul căpătase culoarea verde iar aliajul se topise. În Topleț argintul a căpătat culoarea albastră iar în Bucegi roșu. Nu au putut fi explicate aceste anomalii.

Paznicul de seară

Această stâncă se află în apropierea cabanei Ciucaș. Persoanele care s-au apropiat de ea au avut stări de somnolență, furnicături.

În 1992, Georgescu Aurel, specialist în mistică a susținut că are o hartă foarte veche a acestei zone și care prezintă că aici s-ar afla porți de trecere spre alte dimensiuni. El și alte șase persoane au dispărut misterios în această zonă.

Echipa venise în zonă să o cerceteze. Au purtat discuții cu călugărul Teofil, care locuia în zonă, explicându-i că au găsit în peșterile din zonă niște obiecte stranii din argint și că sunt foarte aproape să descopere acele porți către altă dimensiune. La scurt timp toată echipa a dispărut. Au mai fost și alte dispariții dar s-au pus pe seama urșilor sau a unor accidente. Nu au fost găsite probe că urșii au atacat sau că au fost accidente montane.

Spiritologii susțin că sub Sfinxul din Bucegi se găsesc comorile spirituale ale lumii. Ele nu au fost descoperite pentru că acest văl de energie este greu de penetrat. Tot ei susțin că aici sunt porți către civilizații decalate temporar.

Cercetătorul finlandez Frederik Hanunssen consideră că această zonă este leagănul spiritual al omenirii.

Pentru cei care sunt inițiați în mistică, cuvântul Akasha înseamnă memoria universală, cea care înmagazinează tot ce s-a întâmplat de-a lungul timpului. Se pare că toți sfincșii din lume sunt zone în care aceste arhive pot fi accesate. Aceste stânci ciudate acționează ca niște porți într-un program sofisticat în care acestea sunt lăsate deschise atunci când lucrurile nu merg cum trebuie.

Punct de reper pentru călătoriile spațiale

În Munții Călimani, în rezerva 12 Apostoli, în 1987, un student a descoperit un megalit straniu care reprezintă o figură bizară însoțită de simboluri solare. În apropiere se află o stâncă înaltă de 20 de metri care se numește Dochia. La baza ei există un izvor cu puteri curative. Se spune că cele mai multe OZN uri au fost văzute în acea zonă. Se susține că aici ar fi o gaură de vierme care ar scurta călătoriile în timp. Orice aparat cu baterii funcționează mult mai mult în acea zonă.

Cea mai importantă alcătuire stâncoasă de tip sfinx se află în Munții Retezat, unde nu mai puțin de șase formațiuni de tip antropomorf sunt dispuse pe un arc de cerc. Cei care analizează solul masivului vor constata asemănarea cu cel de pe Lună.

În Masivul Zăganu există un sfinx denumit Ciobănașul. Aici se aud niște voci ciudate în altă limbă. Energia emisă lângă sfincși a dus la crearea unei faune deosebite, vezi viperele de la Topleț dar și producerea unor fenomene naturale deosebite.

În zona Retezat – Godeanu se întâmplă foarte des accidente montane, fapt care i-a făcut pe turiști să evite această zonă.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Este o realitate care ține nu numai de însemnele reliefului, ci de o întreagă configurație de gând, de spirit și de faptă născută din veșnicia acestei zone românești pure, în ale cărei ecouri ne regăsim ființa istorică.

Vrâncenilor le-a fost dat să aibă podgorii. Oameni echilibrați și statornici, dârji și ospitalieri, moștenind virtuțile înaintașilor, ei au introdus cultura viței de vie și vinului în spiritualitatea zilei, motivele care invocă rodul podgoriilor regăsindu-se în tot ceea ce ține de cultura casnică și poate, mai mult, chiar în zugrăvirea interioară a bisericilor locului.

Așadar, despre Vrancea nu se poate aminti fără a vorbi despre pământ …soare…struguri…vin. Vinul care, în timp, a fost socotit ambrozie, băutura tinereții fără bătrânețe, a zeilor și, deopotrivă, licoarea care i-a pierdut pe mulți. Unii l-au ridicat în slăvi, dar destui l-au coborât și sub ”talpa iadului”. Chiar și clericii, porniți împotriva vinului, i-au admis prezența prin boabele și vrejii de viță de vie înzidiți în frescele bisericilor vrâncene.

Sultanul Mahomed al II-lea, care se pare a cunoscut și apreciat gustul rafinat al vinurilor vrâncene, spunea referindu-se la această licoare ”îngăduit-am vinul celor înțelepți și l-am interzis nerozilor”.

Strugurele — soare condensat în pământul Vrancei. Acest soare adunat într-o bobiță este un miracol. Are aromă, parfum, gust, culoare, zaharuri, vitamine, de unde și numele de elixir al vieții. Un pahar de vin este însoțitorul firesc al momentelor fundamentale ale existenței vrânceanului: nașterea, căsătoria și moartea. Prezență necesară și la necaz și la bucurie.

Prima atestare documentară a podgoriei Panciu datează din secolul XVI, dar vechimea cultivării viței de vie pe teritoriul actualei podgorii o constituie fragmentul de vas carpic, descoperit în localitatea Pădureni, care are ca ornament o coardă de viță de vie cu doi struguri stilizați.

În cea de-a doua călătorie întreprinsă în Moldova, Goerg von Reichersterffer, emisar al lui Ferdinand de Habsburg pe lângă domnitorul Petru Rareș, face referiri la plantațiile mari de viță de vie existente în zonă, cunoscută atunci și sub denumirea de podgoria Crucilor. O imagine asupra viticulturii din această podgorie, la jumătatea secolului al XIX-lea, reiese și din datele apărute în anul 1861 în volumul ”Lucrări statistice în Moldova’. Aici se menționează faptul că terenurile destinate viticulturii pe teritoriul actualei podgorii totalizau 2.870 hectare, respectiv 14 la sută din întreaga suprafață viticolă a Moldovei. Descrierea podgoriei este menționată și în alte documente străine, informațiile fiind consemnate de călători care au apreciat calitatea superioară a vinurilor, dar și parfumul special al strugurilor de masă de la Panciu.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Podgoria Panciu are o întindere de aproximativ 10.000 hectare. Vizualizată din satelit, ea apare sub forma unei fâșii cu o lățime medie de nouă kilometri, cuprinsă între Valea Trotușului la nord și Valea Putnei la sud. Din punct de vedere climatic, podgoria Panciu este situată în plină zonă temperată, ceea ce face ca vinurile albe ori cele roșii să aibă o aromă specială, să fie echilibrate cum spun oenologii, specialiștii care se ocupă de acest domeniu. Aceștia mai spun că vinurile din Panciu mai pot fi catalogate drept licori având ,,un caracter vioi” obținut atât din soiuri de struguri autohtoni, precum Plăvaie, Galbenă, Băbească Neagră, Fetească Albă și Fetească Neagră, dar și din alte soiuri de struguri de vin aclimatizate, precum Fetească Regală, Rieslingul Italian, Aligoté, Sauvignon, Muscat Ottonel, Pinot Noir și Merlot, care au devenit la fel de renumite în podgorie.

”Averea” sa, strugurii, este valorificată de mai multe societăți comerciale de vinificație care respectă standardele de calitate în domeniul producerii vinului. Acestea au fost retehnologizate cu fonduri ale Uniunii Europene, vinurile fiind obținute prin tehnici de ultimă generație, dar mare parte din cantitățile obținute fiind ,,învechite” prin metodele tradiționale în beciuri și hrube istorice.

În podgoria Panciu, vinurile roșii sunt încă în minoritate, deși mai multe societăți comerciale care au derulat proiecte de reconversie au plantat soiuri de struguri roșii. Zona este profilată pe producerea vinurilor albe-seci care sunt folosite și pentru a obține vinul spumant, după cunoscuta metodă champanoise, care își are sorgintea în Franța. ”Șampania” creată în Panciu acoperă cele mai pretențioase gusturi și așteptări, producându-se vinuri spumante albe seci, demiseci ori demidulce, rose, dar și șampanie roșie. ”Șampania” albă este un ansamblu de minimum trei soiuri de vin diferite.

Unul dominant, Sauvignon Blanc, care conferă finețe și vioiciune lichidului ”creator” de euforie, o treime a acestuia este Pinot Gris, care îi dă putere și gust profund, iar în completare Fetească Albă, cea care oferă prospețime și fructuozitate. ”Șampania” roșie este tot un cupaj din trei vinuri, Pinot Noir, Merlot și Fetească Neagră.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Toate sticlele conținând asemenea vin spumant sunt ținute, pentru învechire, în unghi de aproximativ 60 de grade între șase și 12 luni, perioadă în care sunt rotite în fiecare săptămână în beciurile existente la Panciu.

Dintre acestea ”Hrubele lui Ștefan Cel Mare” au cea mai mare notorietate, atât prin dimensiuni cât și prin calitățile vinului spumant produs prin fermentarea naturală, fiind clasificate drept monument istoric și plasate sub protecția UNESCO. Amplasate pe partea dreaptă a văii pârâului Zăbrăuț, în punctul numit Valea Cerbului, hrubele Panciu, care includ de-a lungul unui culoar central ramificațiile a 36 de galerii laterale ce totalizează mai bine de 3.000 de metri, sunt construite în pământ lutos (loess). Istoricii datează hrubele în epoca lui Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504), dar un document care să menționeze utilizarea lor ca depozitar special de vinuri a fost dat pe 19 august 1700, actul menționând modul de folosință și proprietarii acestora, serdarul Ion Costin, fiul marelui logofăt Miron Costin. Apoi, despre Hrubele de la Panciu se așterne o lungă tăcere documentară.

Revenirea se produce prin 1949 când locuitorii din Panciu serbau încă Târcolitul Viilor, un ceremonial magico-mitic de început de februarie, în calendarul popular 1 februarie fiind răscrucea dintre anii viticoli, ziua în care Anul Vechi Viticol moare și renaște Noul An Viticol. În acel an, podgorenii din Panciu, suiți în sănii ori căruțe, îmbrăcăți în port popular și cu frunțile împodobite prin coarde de viță de vie, au plecat în podgorie să dezgroape sticla cu vinul ultimei recolte, îngropată în toamna care tocmai trecuse. Apoi, în alai vesel, au mers pe un deal din preajmă, la petrecerea pe care o organizau anual.

Conform tradiției, au aprins un foc mare de tabără, au ars coardele uscate de vie și au băut din vinul dezgropat de la butuc. Numai că în acel an podgorenii au văzut cum, la câțiva zeci de metri distanță, din pământ ieșea fum și, săpând în acel loc, au dat peste intrarea în hrubele ‘Ștefan cel Mare’, astupate de podgoreni cu sute de ani în urmă, probabil ca să nu dea turcii de ele. Spre surpriza lor au descoperit budane cu vin vechi.

Pe lângă hrubele ‘Ștefan cel Mare’, în Panciu mai există alte două beciuri monumente istorice. Este vorba despre beciul ”Marin Ștefan”, datat secolul XIX și beciul ”Vlădoianu”, tot din secolul XIX, dar legende locale vorbesc despre faptul că în Panciu beciurile nedescoperite ar fi de dimensiunea orașului.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

”Via are nevoie de piatră la o anumită adâncime pentru aplatizarea curbelor variațiilor de temperatură de-a lungul a 24 de ore, de soare, atât de mult încât nu suportă nici măcar umbra unui stâlp, dar vinul nu suportă zgomotul. El are nevoie de liniște deplină. De când se știe podgoreanul și-a făcut crama, depozitul în adâncul din mijlocul podgoriei. Tocmai pentru că vinul nu prea suportă transportul oricum și are nevoie de liniște. Vinul asociat cu decibeli ar mai merge la restaurant, când licoarea ajunge în pahar. În rest, vibrațiile îi forțează legăturile între elemente”, spune Ion Pușcă, poate cel mai cunoscut oenolog vrâncean, cel care a inițiat și consolidat marea producție de vinuri spumante din Panciu, cel care spunea că ”un pahar de vin nu-și are rostul dacă nu este însoțit de o poveste, o istorioară spusă ori auzită la întâlniri cu prieteni, rude ori cunoscuți”.

Hrubele ”Ștefan cel Mare”, aflate în administrarea unei firme de stat din anul 1949, iar în prezent aflate în proprietate privată, producând prin metoda clasică Champenoise, cel mai bun vin spumant, au devenit o adevărată atracție turistică, punct de plecare pe ”drumul podgoriilor vrâncene”, care continuă pe DJ 205 B, prin Țifești, Bolotești și Jariștea spre o altă podgorie celebră întinsă majestuos pe dealurile Măgurei Odobești.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Podgoria Odobești se întinde pe raza localităților Bolotești, Jariștea și Odobești, arealul viticol fiind de aproximativ 7.000 hectare. Este una din cele mai renumite și mai vechi podgorii românești. În studiile sale, Nicolae Iorga arată că încă de pe vremea lui Petru Rareș și, mai ales, în timpul lui Vasile Lupu, faima vinurilor de Odobești era definitiv stabilită, un însemnat comerț fiind făcut de negustorii cazaclii, care duceau aceste vinuri spre târgurile din Podolia și Rusia, aducând de acolo blănuri, piei și alte produse. Încă în urmă cu două secole, podgoreni celebrii în toată Europa de Est, locuitorii Odobeștiului au construit Biserica ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel’ din cartierul Cazaclii. Toamna, după ce mustul se limpezea, negustorii cazaclii din Odobești stabileau prețul vinului pentru întreaga țară, chiar în fața bisericii ori la târgul din centrul orașului care avea loc în fiecare toamnă, de Ziua Crucii.

Acum, an de an, autoritățile locale organizează de Ziua Crucii evenimente culturale sub egida ”Toamnă odobeșteană’.
Primele mențiuni documentare despre podgoria Odobești datează din secolul al XVII-lea, Dimitrie Cantemir notând în ”Descriptio Moldavie’ că Odobești ocupă locul al treilea în podgoriile din Moldova, iar pe la 1750, italianul Ignacio Raicevici considera dealul Odobeștilor în fruntea podgoriilor Moldovei.

Despre bogăția podgoriei scrie și francezul Jean Louis Carra, secretar al domnitorului Grigore Ghica al Moldovei, care arată, într-un raport, că impozitele pe vinuri constituiau 10 la sută din încasările totale ale Moldovei, din care trei sferturi proveneau de la Podgoria Odobeștilor. Până la invazia filoxerică, în podgoria Odobești se cultivau soiuri autohtone, baza fiind reprezentată de celebra Galbenă de Odobești și de soiul autohton Plăvaia, alături de care se găseau, în proporții mai mici, Poama Verde și Parciu.

Având în vedere importanța deosebită a zonei din punct de vedere viticol, la Odobești se înființează, în anul 1936, Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație. În urma cercetărilor, instituția științifică a creat soiuri noi de struguri precum Șarba, din care se produce un vin semiaromat, omologat în 1972, și Băbeasca Gri, omologat în 1975.

Șarba, produs pentru prima dată la Odobești, este un vin cu însușiri aromatice intense, oarecum bizare, sugerând mirosul de trandafiri de dulceață. De departe, cel mai faimos vin din podgorie este Galbena de Odobești, produs dintr-un strugure românesc, care se cultivă doar aici. Este un soi viguros, lăstarii acestuia pot crește din primăvară până în toamnă, la 3-4 metri și chiar mai mult. Coacerea strugurilor se desăvârșește în cursul lunii septembrie și în prima parte a lunii octombrie. Strugurii sunt aripați, cilindro-conici cu boabe dese, rotunde, care au mărime mijlocie spre mare, greutatea unui ciorchine ajungând până la 350 g. Culoarea boabelor este în general galbenă cu tentă ruginie pe partea expusă la soare.

”Galbena de Odobești este una singură, cu însușiri inconfundabile, care țin de condițiile pedoclimatice concrete, de zonă. Într-o picătură din acest vin sunt microelemente, metale, alimente, medicamente, cam tot tabelul lui Mendeleev și în plus acel miracol, inefabil ca orice miracol, care potolește tristețea și aduce bucuria”, spune Grigore Varga, fostul director al Stațiunii de cercetare din Odobești.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Galbena de Odobești a fost cunoscută, însă, în Moldova și sub mai multe sinonime între care Galbena de Căpătanu, Poamă Galbenă, Bucium de Poamă Galbenă. Cu secole în urmă, când Galbena de Odobești ajunsese în Muntenia, a primit numele de Galbenă Grasă. În Dobrogea, din cauza ocupației turcești, soiul Galbenă de Odobești a fost botezat cu numele de Sars Izum.

În Podgoria Odobești există o multitudine de producători de vinuri, mai mari ori mai mici, care obțin celebra Galbenă de Odobești, dar și alte soiuri de vin consacrate, precum Șarba de Odobești, ce stau la învechire pe lângă Beciul Domnesc și Beciului Bahamat, datat secolul XIX. Legendele locului vorbesc și despre existența altor galerii subterane care s-ar ramifica în toate direcțiile.

Din Odobești, ”drumul podgoriilor vrâncene’ trece pe la Beciul Domnesc, monument istoric din apropierea orașului, înscris în Registrul Național al Patrimoniului Turistic și pe lista de conservare UNESCO.

Construit în vremea lui Ștefan cel Mare și renovat în timpul domniei familiei Sturza, între anii 1834-1839, Beciul Domnesc este o cramă subterană de 62 metri lungime și 13,4 metri adâncime, fiind singurul asemenea obiectiv realizat din piatră ponce. Aflat, în prezent, în administrarea unei firme din Focșani, el adăpostește cea mai mare colecție de vinuri vechi, fiind cea mai mare vinotecă profesionistă din România.

”Drumul” podgoriilor vrâncene continuă, apoi, spre comuna Vârteșcoiu, unde se ajunge după ce călătorul trece podul peste râul Milcov din Moldova în Țara Românească. Până la Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie 1859, Milcovul era granița naturală dintre cele două provincii românești.

De o parte și de alta a șoselei, cât vezi cu ochii, mii de hectare de vie se întind de la poale până pe coamele dealurilor din zonă. Drumul șerpuiește prin satul Beciul către Faraoane, pe lângă fosta moșie a lui Duiliu Zamfirescu, cel ce a scris pe pridvorul conacului său cunoscutul roman ”Viața la țară’, inspirat, cel mai probabil, de vederea panoramică din zonă, care merge dincolo de Focșani, în timp ce în spatele conacului, la apus, dealurile Vrancei capătă culori fascinante toamna.

De la Faraoane, șoseaua se îndreaptă printre plantații de viță de vie spre Cîrligele, iar în continuare intră într-o altă celebră podgorie vrânceană, Cotești.

Cu o istorie de peste 600 de ani, Cotești, o podgorie în totalitate valahă, se întinde pe o suprafață de peste 12.000 de hectare cuprinse în zona localităților Faraoane, Cîrligele, Budești, Cotești, Urechești, Popești și Tâmboiești.

Centrul podgoriei, comuna Cotești, este atestat documentar din 1471, localitatea căpătându-și acest nume de la căpitanul Stan Cotea Odobescu, care a primit un domeniu în această zonă ca danie din partea domnitorului Țării Românești. În satul Odobasca, căpitanul a construit o biserică de lemn, care mai există și astăzi, putând fi vizitată.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Despre podgoria Cotești apar mențiuni și în anul 1580, pe vremea domnitorului Mihnea Turcitul. În decursul timpului mai sunt emise acte de danie sau de vânzare a viilor. Din punct de vedere al creșterii viței de vie, zona Cotești cunoaște o dezvoltare deosebită după anul 1900, când pe lângă soiurile de viță tradiționale, mai sunt aclimatizate și soiuri de vie din Franța și Italia.

Cele mai renumite vinuri ale podgoriei Cotești, care se încadrează în toate cele patru mari categorii — sec, demisec, demidulce, dulce — sunt Fetească Albă, Fetească Regală, Fetească Neagră, Babească Neagră, Frâncușă, alături de vinurile din categoria Pinot, Merlot, Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel, Merlot și Cabernet Sauvignon.

De un renume aparte se bucură, însă, vinurile din soiul Șarbă. Somelierii, degustătorii specializați, spun că este încântător la gust prin tonurile și senzațiile dulci, cu note ușor amărui. Aceștia mai vorbesc despre acest vin că este unul ușor și are o aciditate echilibrată, că se poate consuma în mod optim la o temperatură de 10-12°C împreună cu legume ori carne de pasăre, dar și alături de o carne de porc fragedă.

La Cotești, pasiunea față de vie și vin s-a concretizat, în Crama Valahia, prin realizarea unei colecții muzeale particulare a uneltelor agricole tradiționale pe care podgorenii le foloseau pentru producerea vinului. Aici se mai poate vedea linul ancestral în care bărbații zdrobeau strugurii chiuind și invocându-l pe Bachus, dar și teascurile în care se striveau sute de kilograme de struguri o singură dată.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ
Pe meleagurile Vrancei, de-a lungul secolelor, cultivarea viței de vie, rodul acesteia, strugurii ca și produsul obținut prin stoarecerea acestor fructe, vinul, au fost la fel de prezente în viața locuitorilor ca și biserica.

”Fabricarea vinului este un termen inadecvat. Este vorba despre crearea vinului. Dintr-un strugure cu metehne nu poate ieși altceva decât un vin cu metehne. Cei mai renumiți oenologi nu se pot lăuda că dintr-un strugure rău au făcut un vin bun. În schimb cei mai ageamii oenologi pot afirma că dintr-un strugure bun au făcut un vin bun”, spune Horia Furtună, un cunoscut viticultor din zona Cotești, care a adăugat că ”vinurile vrâncene se pot mândri cu medaliile obținute”.

Dar, a completat un alt viticultor cunoscut din Vrancea, Ion Popescu, ”munca în podgorie nu-i o întrecere sportivă, ai câștigat medalia olimpică, te retragi și rămâi în istorie cu performanța, cu recordul care ți-a adus laurii”. ”În viticultură și vinificație nicio medalie din lume nu te pune la adăpost. Nu te scutește ca în fiecare an să faci totul pentru a-ți onora aurul, argintul ori bronzul câștigat”, spune el.

Ce ar trebuie făcut de acum înainte pentru a menține statutul înregistrat de viticultorii vrânceni? După spusele unuia dintre ei, Vasile Nica, ar fi ”cultura și stabilizarea solurilor în zone precis delimitate, testate de înaintași, astfel încât atunci când atunci zici Băbească să știi că asta înseamnă Panciu”.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

”Numai prin onorarea, la nivel calitativ înalt, de către fiecare zonă a mărcilor de vinuri promovate de fiecare podgorie se câștigă și se apără blazonul recunoașterii și prețuirii strădaniilor. Avem o datorie, apărarea prestigiului câștigat de viticultura vrânceană pe merit, prin dăruire, muncă răbdătoare, cu mare dragoste pentru această meserie a înaintașilor, cei de astăzi având mari răspunderi”, precizează și Horia Furtună.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Adrian Drăguț)

Photos by Cristian Nistor / AGERPRES ARCHIVE

Vrancea County has been blessed with vineyards aplenty and its inhabitants, poised, steadfast and hospitable people, worthy heirs of their ancestors’ virtues, have introduced the culture of the vine and wine in their spirituality; motifs that invoke vine fruit can be found in everything related to household culture and also in church interior paintings.

Therefore, one cannot talk about Vrancea County without mentioning earth … the sun … the grapes and wine. Wine which was in time considered ambrosia, the godly drink of perpetual youth, with the grapes and vine tendrils figured even in Vrancea church frescoes.

Sultan Mehmed II the Conqueror has seemingly known and appreciated the refined taste of Vrancea wines, and referring to this beverage he said: “I allowed the wine to the wise and banned it to the fools.”

Grapes — sun condensed in Vrancea County’s earth. The sun all concentrated in a berry is a miracle. It has everything: flavor, fragrance, taste, color, sugars, vitamins, so that the wine justly deserves its name of elixir of life. A glass of wine naturally accompanies the fundamental moments in the existence of Vrancea folks: birth, marriage and death. It’s required by both moments of grief and joy.

The Panciu vineyard was first mentioned in documents in the 16th century, but testimony to the old age of vine cultivation on this territory is given by the fragment of a Carpi pot found in Padureni, which has a vine string with two stylized grape bunches on it as ornament.

In his second journey to Moldavia, Goerg von Reichersterffer, the emissary of Ferdinand of Habsburg to voivode Petru Rares, refers to large vine plantations in the area, known back then as the vineyard of the Crosses. An image of viticulture here, as practiced in the mid-19th century, is also given by the volume titled “Statistical works in Moldavia” published in 1861. The book mentions that the current acreage under vine totaled 2,870 hectares or 14 percent of the entire wine-growing surface of Moldavia. The vineyard is also described in other foreign documents, with information offered by travelers who appreciated the high quality of the wines, but also the special fragrance of the Panciu table grapes.

The Panciu vineyard covers approximately 10,000 hectares. Seen from the satellite, it appears as a strip with an average width of nine kilometers running between the Trotus Valley to the north and the Putna Valley to the south. The Panciu vineyard sits in full temperate zone, which confers a particular aroma to the red or white wines and renders them well-balanced, as oenologists say. According to them, the Panciu wines can be classified as beverages with “a lively character” obtained both from native grape varieties such as Plavaie, Galbena, Babeasca Neagra, Feteasca Alba, Feteasca Neagra, but also from other acclimatized grape varieties, like Feteasca Regala, Italian Riesling, Aligoté, Sauvignon, Muscat Ottonel, Pinot Noir and Merlot, which have become equally famous in the vineyard.

Several wine-making trading companies process the grapes in full compliance with the relevant standards of quality. They were retrofitted with European Union funds, and the wines are obtained by last generation technologies, but a great part of the beverage is aged by traditional methods in cellars and historic wine caves.

In the Panciu vineyard, red wines are still in the minority, although several trading companies that carried out reconversion projects have planted red grape varieties too. Yet the area specializes in the production of dry white wines that are also used to produce sparkling wine by the Champenoise method, which has its origins in France. The ‘champagne’ obtained at Panciu can fulfil the most demanding tastes and expectations: dry white sparkling wines, semi-dry or semi-sweet, rose wine, as well as red champagne are produced here. White champagne is a mix of at least three different varieties of wine. The dominant one is the Sauvignon Blanc, which gives the euphoric drink’s finesse and vivacity, one third is the Pinot Gris that gives it power and profound taste, and Feteasca Alba adds freshness and fruitiness. The red champagne is also a blend of three wines: Pinot Noir, Merlot and Feteasca Neagra.

All the bottles with such sparkling wine are kept for aging in the Panciu cellars at an angle of about 60 degrees, between six and 12 months, and are rotated every week.

Of these subterranean storage structures, ‘Stephen the Great’s Cellars” are the most famed thanks both to their size and to the qualities of the sparkling wine produced by natural fermentation, being classified as a historic monument placed under the protection of UNESCO. Located on the right side of the valley of the Zabrauti stream, in the point called “Valea Cerbului /The Stag’s Valley”, the Panciu cellars have a layout that includes a central corridor with 36 lateral galleries branching out from it and totaling more than 3,000 meters, built in clayey earth (loess). The historians date the cellars back to the time of Stephen the Great and Holy (1457 — 1504), but a document mentioning their use as special wine depository was issued on August 19, 1700, mentioning also the owner of the cellars — cavalry commander Ion Costin, son of great chancellor Miron Costin. Then a long documentary silence sets in as regards the Panciu cellars.

The entry to the cellars was actually discovered in 1949 when the locals — gathered in a joyful procession to celebrate the transit from the old to the new vineyard year — did some digging on a neighboring hill and came upon entry to “Stephen the Great’s Cellars” sealed by their ancestor wine growers several hundred years before, probably for the Turks not to prey on them. To their surprise they also found old wine barrels in there.

Apart from “Stephen the Great’s Cellars”, Panciu has another two cellars that are historic monuments. One is the ”Marin Stefan” cellar, the other the ‘Vladoianu” cellar, both dating from the 19th century, but local legends talk about undiscovered cellars beneath the city, spanning almost its entire territory.

The “Stephen the Great” galleries are under the administration of a state-owned company since 1949, producing sparkling wine through the classical Champenoise method; they became a real tourist attraction, the starting point on the ‘Vrancea Vineyards Road’ that continues along DJ 205 B through Tifesti, Bolotesti and Jaristea to another famous winery that majestically stretches on the Magura Odobesti hills.

The viticultural area of Odobesti stretches on approximately 7,000 hectares within the boundaries of the localities Bolotesti, Jaristea and Odobesti. This is one of the most famous and oldest Romanian vineyards. In his studies, historian Nicolae Iorga shows that as early as in the time of Petru Rares, and especially during the reign of Vasile Lupu, the Odobesti wines already enjoyed a well-established fame, and the Cossack traders used to exchange them in the fairs of Podolia and Russia for furs, skins and other products. Some two centuries ago, the Odobesti wine growers who were famed all over Eastern Europe, built the “Saint Apostles Peter and Paul” Church in the Cazaclii neighborhood of Odobesti.

The first documentary mention about the Odobesti vineyard dates from the 17th century, when prince Dimitrie Cantemir wrote in his “Descriptio Moldavie” that Odobesti ranks third among Moldavia’s vineyards, and around 1750, Italian Ignacio Raicevich considered that the Odobesti hill topped Moldavia’s vineyards.

Frenchman Jean Louis Carra, secretary of Prince Grigore Ghica of Moldavia, also wrote about the wealth of the vineyard, stating in a report that taxes on wines accounted for 10 percent of Moldavia’s total receipts, with the Odobesti vineyard accounting for three quarters thereof. Until the phylloxera invasion, local grape varieties were cultivated in the Odobesti vineyard, with the Galbena de Odobesti and the Plavaia sorts accounting for the bulk of the crops, while Poama Verde and Panciu accounted for a lesser share.

Given the special importance of the area in terms of wine growing, the Viticulture and Winemaking Research and Development Station was set up in Odobesti in 1936. Following research activities, the scientific institution created new varieties of grapes such as Sarba, that produces a full-flavored wine approved in 1972, and Babeasca Gri, approved in 1975.

Sarba, which was produced for the first time in Odobesti, is a wine with intensely aromatic, somewhat bizarre features, suggesting the sweetness of the smell of jam roses. By far, the most famous in the vineyard is the ‘Galbena de Odobesti’ wine.

There are many wine producers who craft the famous Galbena de Odobesti, but also other well-established wine varieties like Sarba de Odobesti, with the beverage stored for ageing in the Princely Cellar and the Bahamat Cellar dating from the 19th century.

From Odobesti, the “Vrancea Vineyards Road” leads to the Princely Cellar, a historic monument near the city, entered in the National Register of Tourism Heritage and on the UNESCO conservation list.

Built in the times of Stephen the Great and renovated during the reign of the Sturdza family, between 1834-1839, the Princely Cellar is an underground facility 62 meters long and 13.4 meters deep, the only such facility made of pumice. Currently under the administration of a Focsani-based company, it accommodates the largest collection of vintage wines, Romania’s largest professional wine library.

The “Vrancea Vineyards Road” further continues to the Cotesti vineyard, boasting more than 600 years of history and stretching on over 12,000 hectares within the boundaries of the localities Faraoane, Cirligele, Budesti, Cotesti, Urechesti, Popesti and Tamboiesti.

The centre of the vineyard, the Cotesti commune, was first mentioned in a document in 1471; it was named after captain Stan Cotea Odobescu, who was granted an estate in this area by the ruler of Wallachia. In the village Odobasca, the captain built a wooden church that exists to this day and can be visited.

The Cotesti vineyard also appeared mentioned in documents in 1580, during the reign of Islam convert Mihnea Turcitul. The most famous wines of Cotesti, falling in all four categories — dry, semi-dry, semi-sweet, sweet — are Feteasca Alba, Feteasca Regala, Feteasca Neagra, Babeasca Neagra, Francusa, along with wines ranging from Pinot, Merlot, Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel, Merlot, to Cabernet Sauvignon.

Yet the Sarba wine varieties enjoy particular fame. The sommeliers say this wine is delightful to taste thanks to its sweet tones and sensations with slightly bitter notes. They also mention that this is a light wine with a balanced acidity, that can be optimally consumed at a temperature of 10 — 12° C together with vegetables or poultry, but also with tender pork chops.

What should Vrancea wine growers do to maintain the high status they acquired? According to one expert in the trade, Horia Furtuna, “only by honoring at top quality standards the wine brands promoted by each vineyard, can the crest of recognition be defended. We have a duty to defend the prestige our forerunners have well-deservedly earned for Vrancea’s viticulture through dedication, patient work and great love for this job.”AGERPRES

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Ideea înființării unui muzeu al căilor ferate a apărut în 1924. Cu această ocazie, au fost salvate de la dezmembrare mai multe locomotive și vagoane vechi, care staționau prin diferite depouri. Ca o soluție de moment s-a recurs la gararea pe liniile din parcul Stadionului Giulești a întregului material rulant salvat. Toate celelalte exponate au fost etalate în condiții improvizate, într-o sală de 45 m lungime din cadrul arenelor aceluiași stadion. Aici s-a format nucleul Muzeului Ceferiștilor.

Curând după deschiderea acestui muzeu a izbucnit al Doilea Război Mondial. În timpul bombardamentelor anglo-americane din primăvara anului 1944 a fost atins și stadionul Giulești, inclusiv muzeul, când au fost distruse multe dintre exponate. Ceea ce mai rămăsese din colecția muzeului distrus a fost depozitat într-o sală de la parterul Palatului administrativ C.F.R.

În primăvara anului 1953 a fost înființat Muzeul Tehnic al Căilor Ferate, amenajat în actuala clădire din Calea Griviței nr.193 B, care se află în imediata apropiere a Gării de Nord din București. În iulie 1968, muzeul a fost închis pentru reamenajare și a fost redeschis cu ocazia sărbătoririi centenarului liniei București Filaret-Giurgiu, în anul 1969.

Din cauza lucrărilor pentru construirea stației de metrou ”Gara de Nord”, în 1991 a fost demolată mica hală ce adăpostea garnitura Călugăreni, iar exponatele au fost mutate în celelalte săli ale muzeului sau conservate în depou.

În patrimoniul Muzeului Căilor Ferate Române se află garnitura trenului care a făcut prima cursă pe o cale ferată în România, în luna octombrie a anului 1869, între București și Giurgiu, fiind tras de locomotiva cu abur Călugăreni. Locomotiva Călugăreni a circulat timp 31 de ani, între 1869 și 1900, pe linia București-Giurgiu, după care, locomotiva a rămas la depou și a fost folosită doar pentru a executa manevre. Locomotiva Călugăreni, care a remorcat trenul festiv la serbările Ceferiadei din anul 1939, a fost expusă în Muzeul CFR de la stadionul Giulești.

În timpul bombardamentelor din 1944, locomotiva a suferit serioase avarii. A fost reparată și, începând din 1953, s-a expus la Casa Tehnică a căilor ferate. În anii 1969 și 1994 a suferit reparații capitale pentru a remorca de la București la Giurgiu și retur trenurile de epocă cu ocazia centenarului și, apoi, a împlinirii a 125 de ani de exploatare a căii ferate București — Giurgiu. Garnitura trenului Călugăreni, compusă din locomotivă și 3 vagoane de tip clasă, și anume clasa a I-a, a II-a și a III-a, se află pe o linie din incinta Remizei CFR Mogoșoaia, într-un hangar special amenajat, destinat vagoanelor speciale, reducând la minim degradarea fizică a vagoanelor, fiind ferit de soare, ploaie și zăpadă. Viteza maximă de circulație a acestui tren este de 30 km/h. În muzeu este expusă o machetă a locomotivei.

Tot în Muzeul CFR a fost expusă prima locomotivă realizată la Reșița, în anul 1873, machete reprezentând locomotive construite în țară, macheta unei instalații de centralizare electrodinamică cu relee, înzestrată cu bloc de linie automat și cu instalații dispecer.

Colecția muzeului mai cuprinde vagoane, telegraf Morse (1869), fotografii, acte vechi, costume de ceferiști, obiecte cu caracter memorial legate de personalități cum ar fi Anghel Saligny (1854 — 1925) și Elie Radu (1853 — 1931), cu realizări deosebite în domeniul podurilor feroviare.

Din ordinul conducerii Ministerului Transporturilor s-au fișat și înregistrat în actele contabilității Centrului de Perfecționare o mulțime de exponate originale reprezentând vagoane, pluguri și locomotive cu aburi. Acestea sunt în custodia Muzeului CFR și sunt păstrate în incinta unor depouri din țară. De exemplu, locomotivele cu aburi de la Muzeul de Locomotive de la Depoul  Sibiu, în majoritate covârșitoare, sunt proprietatea Muzeului CFR din București.

Câteva locomotive cu aburi care fac parte din patrimoniul național: locomotiva cu abur 046 Călugăreni, de la Depoul București Călători; locomotiva cu abur 1467, de la Depoul Sibiu; locomotiva Diesel Electrica 241-242, de la Depoul Dej-Triaj.

Alături de acestea, în incinta Muzeului Căilor Ferate sunt exponate care fac parte, de asemenea, din patrimoniul national: firmanul sultanului Abdul Medjid din 1857; masa de cabinet, cu placă de marmură, ce a aparținut inginerului Anghel Saligny; pulverizatorul Gheorghe Cosmovici; injectorul de păcură Theodor Dragu; certificat de activitate al inginerului I.V. Cantacuzino emis de Căile Ferate Elvețiene.

În sălile muzeului exponatele sunt prezentate publicului larg în mai multe moduri. Sala principală adăpostește machete de locomotive cu abur, lucrate artistic, printre care la loc de frunte se află renumita Pacific. Tot aici este o enormă dioramă care înfățișează, prin exponatele sale, evoluția vagoanelor și a locomotivelor de-a lungul timpului.

Interiorul Muzeului CFR, 1965
Foto: (c) MARIA POSTELNICU / AGERPRES ARHIVĂ

Interiorul Muzeului CFR, 1965
Foto: (c) MARIA POSTELNICU / AGERPRES ARHIVĂ

În mijlocul acesteia se află o superbă garnitură a unui tren de epocă, alcătuită dintr-o locomotivă cu abur 231, plus două vagoane de marfă, unul acoperit și altul descoperit. Garnitura are o lungime de 9 m, locomotiva fiind de 5 m, cu tot cu tender.

Locomotiva trenului de epocă, 1883
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

Se află aici și plăci (unicate) ce au fost montate pe vechile locomotive cu abur: Maffei, Hanomag, Reșița și altele.
Macheta funcțională, demonstrativă, pe care circulă minitrenulețe într-un decor interesant, este un punct de mare atracție pentru copii.

Machete în interiorul Muzeului CFR, 1983
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

Machete în interiorul Muzeului CFR, 1983
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

Machete în interiorul Muzeului CFR, 1983
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVĂ

În sala mijlocie există machete de vagoane de marfă și de călători care reproduc până la cele mai mici detalii modelele adevărate. Tot acolo există o masă a impiegatului de mișcare din secolul al XIX-lea, dotată cu toată aparatura specifică. De asemenea, sunt expuse: o centrală de ceasuri Siemens-Halsche, vechi unelte de lucru la calea ferată, precum și un drapel care a aparținut societății sindicale a mecanicilor de locomotivă din Cluj din anul 1927. Acesta face parte din patrimoniul național.

Sala din mijloc mai găzduiește o bicicletă mecanică (drezină) care circula pe calea ferată între cele două Războaie Mondiale. Un interesant tunel desparte sălile între ele. Un hol de trecere adăpostește felinare cu gaz originale. Ca o curiozitate, tot aici există un minifelinar care funcționa cu ulei de rapiță, folosit de însoțitorul de tren.

În ultima sală sunt exponate de mare valoare istorică ce ar face cinste oricărui muzeu al lumii. Dintre acestea, putem menționa: biroul original al inginerului Anghel Saligny (masa de lucu, călimara argintată, ochelari, tablouri, covor, trusa tehnică și o masă din marmură cu vechea hartă a țării), donat de familia sa — patrimoniu național; teleimprimator rapid Hughes (30 de cuvinte/min, fără decodificarea mesajului, cu un design unic — clape de pian); firmanul sultanului Abdul Medjid (1857) — de concesionare a liniei de cale ferată Cernavodă-Constanța; dosarul de răscumpărare a liniei în 1862 de către Statul Român; teleimprimator Siemens cu taste metalice; sabie — ținuta de gală — CFR; medalii de o valoare deosebita; uniforme, șepci, ceasuri din toată Europa; cutia de unsoare Gheorghe Cosmovici — o mare inovație care facilita funcționarea locomotivei cu abur cu posibilitatea schimbării uleiului la trei ani; piese originale de la vechile locomotive cu abur.

Machete, 2013
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVĂ

Machete, 2013
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVĂ

Machete, 2013
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVĂ

După o lungă perioadă cât nu a fost accesibil publicului, muzeul a fost redeschis la 16 mai 2012. Cu acest prilej a fost inaugurată cea mai mare dioramă feroviară la scara 1:87 din România. Diorama are dimensiunile de 14.4 x 4 m, are 260 m de șine (H0 + H0e) dispuse pe 3 nivele, și este complet automatizată.

Materialele și documentele care alcătuiesc colecția muzeului ilustrează evoluția mijloacelor de transport feroviare în general, o atenție aparte fiind acordată dezvoltării Căilor Ferate Române.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, redactor Arhiva foto: Vlad Rușeanu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Pentru cunoașterea celor mai importante zone de interes turistic ale județului, ținând seama de principalele căi de comunicații reabilitate ori nemodernizate, accesibile ori nu autoturismelor, sunt de notat cinci trasee principale.

Dintre acestea, unul străbate județul de la sud la nord, iar celelalte au drept punct de pornire municipiul Focșani, derulându-se pe artere rutiere de-a lungul râurilor Milcov, Putna, Năruja, Zăbala și Șușița. La acestea se adaugă alte șase variante secundare, pe drumuri județene, comunale ori forestiere.

Pe o lungime de aproximativ 86 de kilometri, cel mai străbătut traseu este cel având drept “fir” de rulare Drumul Național DN2, denumit și E 85. Mergând paralel cu linia ferată București-Suceava și dominat permanent spre vest de dealurile subcarpatice, între care se observă cele mai impunătoare — Măgura Odobeștilor și Deleanu — iar spre est, învecinându-se cu râul Siret, DN 2 intră, la kilometrul 150,5 pe teritoriul județului Vrancea în partea sa de sud, prima localitate fiind Slobozia Bradului. La patru kilometri vest de centrul respectivei comune, la marginea unei păduri, între satele Olăreni și Sisești, se află schitul Rogoz, înființat în anul 1825 de Constantin Ghimulescu, în fostele chilii aflându-se amenajate spații de cazare pentru 25 de turiști.

După aproximativ trei kilometri de la Slobozia Bradului în direcția nord, DN 2 trece prin Valea Slimnicului, unde se află popasul Tâmboiești, cu restaurant și spații de cazare în căsuțe cu două paturi.

După traversarea respectivei văi, la răscrucea din satul Obrejița, un drum comunal se îndreaptă spre est ducând, după patru kilometri, în satul Sihlea, unde se află fostul conac al familiei ce a dat numele așezării. Acolo și-a petrecut copilăria și este înmormântat unul dintre primii poeți români moderni, Alexandru Sihleanu, 1834 — 1857, dar și paharnicul Zamfirache Sihleanu care, în anul 1854, a ridicat biserica satului.

Din Obrejița, spre nord, E85 conduce pe călător către localitatea Dumbrăveni, la intrarea sudică a acesteia, pe un deal din stânga șoselei aflându-se statuia ecvestră a generalului rus Suvurov, cel care a câștigat în aceste locuri o importantă victorie împotriva turcilor în anul 1789.

Din Dumbrăveni pornește spre vest traseul turistic al Văii Râmnicului. După ce trece peste Valea Râmei, turistul intră în satul Alexandru Vlahuță, iar apoi, pe un drum comunal, în satul Dragosloveni, în care se află, în ultima reședință a scriitorului, o casă memorială. Acolo, în anii de dinaintea primului război mondial, Vlahuță încropise un cenaclu literar și se întâlnea cu prietenii săi. Dragosloveni reține atenția călătorului și prin descoperirile arheologice din secolele X — XI, atestând prezența românească intensă în acea zonă.

De la casa memorială Vlahuță se ajunge pe terasa Bachus cu restaurantul în care se fac degustări ale renumitelor vinuri de Cotești și unde turiștii se pot caza în 12 căsuțe.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

La kilometrul 167,1 traseul pe DN 2 intră în satul Popești, de unde se poate ajunge la poiana schitului Vărzărești, ctitorie a boierului Radu Arasu în timpul domniei lui Matei Basarab, iar la kilometrul 172,8 la o ramificație cu două drumuri modernizate, un traseu duce, cale de trei kilometri, către o podgorie renumită al cărei sat central, Cotești, și-a sărbătorit în 1975, cinci veacuri de existență documentară, iar celălalt, spre vest, după patru kilometri, în cătunul Jiliștea, loc istoric de rezonanță în conștiința românească unde, la 24 aprilie 1574 s-a desfășurat o mare bătălie între oștile moldovene conduse de Ioan Vodă cel Viteaz și armatele otomane. În amintirea faptelor de arme ale oștilor voievodului, în rândurile căreia se aflau și mulți vrânceni, s-a ridicat un monument, operă a sculptorului Marius Butunoiu, iar evenimentele sunt relatate prin fotodocumente, gravuri și volume de carte, într-un muzeu.

Continuând pe traseul DN 2, călătorul ajunge în Golești. Din centrul acestei localități, spre vest, pe un drum comunal, după 6 kilometri, în satul Blidari, se află, sfințită în anul 1796, singura biserică din România împodobită cu picturi realizate pe suport metalic. În preajmă, în satul Bonțești, s-a descoperit o importantă așezare neolitică specifică culturii ceramice Cucuteni. De asemenea, acolo se află și o biserică ctitorită în anul 1685 și refăcută de Antioh Cantemir, domnul Moldovei, în împrejurări care nu sunt cunoscute (Bonțeștii fiind, situat administrativ, în acel timp, în Țara Românească).

Din centrul comunei Golești, traseul turistic continuă spre nord, traversând Milcovul, la kilometrul 177,4, pentru ca peste vreo 600 de metri, artera de rulare să se bifurce, o cale formând șoseaua de centură, iar cealaltă intrând în Focșani, orașul Unirii Principatelor.

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Aici se află numeroase atracții edilitare, între care monumente de arhitectură urbană (Teatrul Municipal, Primăria, Ateneul Popular, Colegiul “Unirea”, Palatul de Justiție, fililala Băncii Naționale și aproximativ 70 de case) ce reflectă gusturile rafinate ale unei societăți îndreptate cu fața spre occident, imobile incluse în patrimoniul istoric, altele dedicate istoriei locului (obeliscul din Piața Unirii, monumentul Piatra de Hotar) dar și puncte de referință culturală, cum ar fi Muzeul Unirii, Muzeul de Științele naturii, Muzeul de Etnografie ori Muzeul Satului.

În nordul Focșaniului, în Crângul Petrești, principalul loc de agrement în natură al locuitorilor municipiului, s-a amenajat o rezervație în miniatură a județului și este deschis un Muzeu al satului vrâncean.

Continuându-și direcția către Bacău, la kilometrul 191, traseul turistic principal al județului Vrancea întâlnește localitatea Garoafa, unde se mai păstrează și în prezent tradiția ceramicii nesmălțuite.

De la Garoafa, șoseaua continuă peste râul Putna, prin satul Bizighești către Tișița, locul de intrare în principala zonă de desfășurare a marilor bătălii din iulie-august 1917. Eternizând amintirea dramaticelor momente, statuia Victoriei, operă a renumitului sculptor Oscar Han, ridicată la 21 septembrie 1934, întâmpină călătorul cu deviza care a sintetizat în vara anului 19176 elanul eroic al oștirii române: “Pe aici nu se trece”. În acest punct din drumului european 85 se desprinde spre est DN 24, ducând spre Tecuci — Vaslui — Iași, iar spre vest, șoseaua județeană spre Panciu — Soveja.

De la Tișița, spre nord, după trei kilometri, atenția călătorului este atrasă de impresionantul mausoleu ridicat între anii 1923 — 1938 în amintirea epopeii de la Mărășești din august 1917, după proiectul arhitecților George Cristinel și Constantin Papaniu. Lângă mausoleu se află muzeul Militar în care sunt expuse armament și echipamente, fotografii, hărți și alte documente din timpul primul război mondial.

În apropierea mausoleului este situat orașul Mărășești, nod și centru de reparații feroviare. Atestat documentar la 20 august 1455, întru zapis emanând de la domnitorul Moldovei, Petru Aron, orașul găzduiește în fața gării monumentul dedicat sublocotenentului Gabriel Pruncu, căzut, la doar 21 de ani, în luptele din august 1917. Tot în apropierea Gării a fost dezvelită, pe 29 septembrie 1908, statuia lui Alexandru Ioan Cuza, realizată prin contribuția financiară a țăranilor din zona Vrancei.

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

După Mărășești, la km 206,7, în centrul satului Haret, se află un monument care amintește de jertfa eroică a fetiței Măriuca Zaharia, care a fost “curier” al armatei române în zona frontului în timpul acelorași lupte din vara anului 1917.

Străbătând localitățile Călimănești — unde se află o biserică din bârne de lemn datând din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt — și, apoi, Domnești — fost nucleu al unei așezări moldovenești prospere din secolul al XVI—lea — traseul turistic principal al județului Vrancea ajunge la Adjud, kilometrul 226,5, așezare atestată documentar la 9 aprilie 1433. La ieșirea din Adjud, la kilometrul 228,1 se desprinde spre nord-est DN 11 care se îndreaptă, urmând Valea Trotușului, către Onești și stațiunile turistice Târgu Ocna și Slănic Moldova.
O altă zonă căutată de turiști este cea care urmează cale de 50 kilometri Valea Râmnicului, pe drumul județean care plecând din Dumbrăveni, străbate localitățile Dumitrești și Jitia, ajungând la Vintileasca.

Cea mai importantă așezare din această zonă este Dumitrești, localitate de reședință a comunei cu același nume ce are în componenți 16 sate și în care locuiesc mai bine de 7.000 de vrânceni. Oferind călătorului imaginea unei localități rurale ce dă semne de urbanizare prin construcțiile administrative și culturale, Dumitrești este punctul în care încep să se dezvăluie frumusețile naturale ale Văii Râmnicului, care i-au atras cândva pe pictorul Nicolae Grigorescu, pe scriitorii Alexandru Odobescu și Alexandru Vlahuță, dar și pe eruditul intelectual român Nicolae Iorga.

Continuând traseul respectiv de la Dumitrești în amonte, se străbat așezări rurale vechi, deosebit de pitorești, cu oameni primitori și harnici. La Chiojdeni, frumuseților naturale ale locurilor li se adaugă liniile tradiționale ale arhitecturii țărănești de deal și specificul portului râmnicean și în continuare, la Jitia, acestea sunt întregite de schitul Poiana Mărului, monument istoric. Acolo, în 1840 a fost surghiunit scriitorul Cezar Bolliac pentru activitatea sa ce anticipa crearea statului român unitar. La Poiana Mărului sunt amenajate spații de cazare pentru 30 de turiști.

Din Jitia, șoseaua urcă în serpentine largi, cale de 5 kilometri, către Vintileasca, localitate la intrarea căreia, în dreapta șoselei, apare “Lacul fără fund”. Este un loc care stârnește și în prezent importante semne de întrebare pentru geologi. Din Vintileasca se pot organiza excursii de o zi pe culmea Furu-Monteoru, catena sudică a munților Vrancei.

Un traseu deosebit de pitoresc de urmat în Vrancea, cale de 55 de kilometri, leagă Odobești de Mera și Andreiașu, urmând Valea Milcovului.

Veche așezare, centru al unor podgorii vestite încă din timpul lui Petru Rareș, despre care amintesc și călători străini prin Țările Române, Odobești păstrează în siturile sale arheologice elemente de civilizație umană datând încă din epoca fierului, ilustrate de ceramica de tip “La Tene”, găsită pe dealul Șarba din preajma orașului. Obiectivele turistice care rețin atenția în orașul Odobești sunt: Beciul Domnesc, situat chiar la intrarea în localitate, venind dinspre Focșani, construit de Asanache Panfilie, pentru vinurile domnitorului Mihail Sturza, biserica breslei negustorilor, datând de la finele veacului al XVIII-lea, cetatea Crăciuna, obiectiv turistic situat la patru kilometri de centrul orașului, tot pe dealul Șarba, Monumentul eroilor, creație a sculptorului Oscar Han, ridicat în centrul localității în anul 1921 în memoria celor 97 de odobeșteni morți în primul război mondial.

Din Odobești, posibilul trase turistic se îndreaptă pe Valea Milcovului, apă curgătoare ce a constituit până în 1859 hotarul între Moldova și Țara Românească, către comuna Broșteni și apoi spre satul Mera, unde reține atenția construcția fortificată a mănăstirii, ctitorie a familiei domnitoare Cantemir. Este un monument impresionant restaurat, ridicat înainte de 1685, unde a fost înmormântat Constantin Cantemir.

De la Mera, șoseaua duce către comuna Andreiașu, atestată documentar la 8 august 1445, și care găzduiește și în prezent un fenomen natural rar: Focurile vii. Pe o mică terasă superioară de pe malul Milcovului se află o zonă amenajată care prezintă în toată splendoarea sa această emanație necontrolată de gaze, mai ales pe timpul nopții, impresionantă prin culorile flăcărilor, având înălțimi între 30 și 60 de centimetri, dar atingând și doi metri în preajma cutremurelor de pământ.

Ieșind din Andreiașu de Jos, drumul urcă până în frumosul cătun Butucoasa, în care puținii localnici care au mai rămas sunt deosebit de ospitalieri cu oaspeții ce vin să le cunoască așezarea și obiceiurile tradiționale.

Considerat a fi de mulți călători, dar și de etnografi, “cel mai atractiv traseu turistic” din Vrancea, drumul ce unește Focșani de localitatea Vidra, cu deschidere, apoi, către Brașov, străbate pe o distanță de aproximativ 90 de kilometri, urmând firul râului Putna, impresionante zone depresionare și montane ale Vrancei istorice, racordând, direct ori indirect, prin afluenții săi, trasee turistice splendide de-a lungul drumurilor forestiere ori poteci.

Prima localitate ce tentează pe călătorul pe acest traseu este Jariștea, care reține atenția în special prin cele trei monumente de arhitectură religioasă: biserica din Pădureni, a fostului schit Scânteia, și biserica din lemn a mănăstirii Buluc, depozitară a unor artefacte ( icoane, cărți vechi, sculptură veche) înscrise în patrimoniul național. Apoi, “drumul Vrancei” — cum mai este cunoscut acest traseu, intră în satul Bolotești, în zona în care se afla, în secolul al XVI-lea, Târgul Putnei, centru economic, politic și administrativ în acea epocă.

Din această localitate, șoseaua urcă străbătând Vitănești, Cucuieși, Burca, sate cunoscute pentru creația folclorică atestată de multă vreme, dar care se continuă și în prezent, ajunge la Vidra, principala poartă de intrare în Țara Vrancei muntoase, unul din cele mai vechi sate din județ, mult timp centrul al organizării “devălmașe” (proprii Vrancei istorice).

Din Vidra, pornește către nord, urmând valea pârâului Vizăuți, varianta, pe aproximativ 20 de kilometri, a șoselei către Vizantea, unde s-au descoperit ape minerale tămăduitoare pentru bolile de stomac ori reumatice și Câmpuri, locul unde s-a născut celebru Moș Ioan Roată, primul țăran politician moldovean. Această arteră face legătura dintre Valea Punei și Valea Șușiței și pe această variantă se ajunge la mănăstirea Vizantea, ctitorie a Movileștilor.

Din Vidra, pe traseul râului Putna, se merge către comuna Valea Sării, pe teritoriul căreia, în satul Prisaca, se află o biserică din bârne de stejar, ridicată în anul 1770, apoi urmează Bîrsești, locul întâlnirii dintre Ștefan cel Mare și Sfânt cu Tudora Vrâncioaia. Credincioși tradiției, sătenii au ridicat, în anul 1904, când s-au împlinit 400 de ani de la moartea domnitorului moldovean, un monument, pe dealul Dumbrava.

Pe acest traseu turistic se mai pot înscrie satele Negrilești, unde se păstrează încă variante rare ale baladei Miorița culeasă în zonă de Vasile Alecsandri la sugestia lui Alecu Russo, un îndrăgostit de creațiile și frumusețea acestei zone și a oamenilor ei. Tot în acest sat este răspândit obiceiul turnării cașului în tipare de lemn încrestate artistic.

O altă localitate ce surprinde plăcut pe călător prin atracțiile etnografice și folclorice este, pe acest traseu, Tulnici, în apropierea căreia, la Gălăciuc, se află o cunoscută tabără de copii.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

La aproximativ 9 kilometri de Tulnici, călătorul poate vedea Cascada Putna, unul dintre elementele principale de atracție din zona turistică Lepșa. Lungimea căderii principale a cascadei era de 76 de metri, iar înălțimea, de 14. În ultimii ani, o serie de fenomene naturale, deversări de apă ca urmare a unor puternice averse de ploaie, au schimbat cursul Putnei, dar spectacolul oferit de natură rămâne.

Un alt obiectiv turistic important al acestui traseu este crescătoria de păstrăvi de la poalele muntelui Lepșa, una dintre cele mai mari de acest gen din țară. De la Lepșa se poate ajunge ușor pe drumul ce duce spre Soveja, la cabana Lepșuleț.

La aproximativ 7 kilometri de acest punct turistic se află Lacul Verde, o oglindă de apă formată prin baraj natural.

De la această variantă principală ce însoțește apa râului Putna se ramifică și alte căi de acces ce conduc, pe drumuri forestiere ori poteci, în zona centrală a munților Vrancei, de o însemnătate deosebită pentru amatorii de trasee în natură.

Revenind în localitatea Valea Sării, se deschide un drum ce urmează, cale 61 de kilometri, pârâul Zăbala. Printre obiectivele de interes turistic se află punctul denumit “Grumaz”, o importantă intersecție a călătorilor ce străbat cu piciorul depresiunea Vrancei, locul de confluență al pâraielor Năruja și Zăbala, dar și muzeul etnografic de la Paltin, cuprinzând mai bine de o mie de exponate de tehnică țărănească din partea locului, de port tradițional și arta cusăturilor.

O atracție pe acest traseu le constituie și “căldările” Zăbalei, la 12 kilometri de localitatea Nereju, locul unic în țară în care se joacă “Chipărușul”, dans ritualic unic venind din vremea tracilor pe filiera geto dacilor.

Un traseu ce se impune pe artera turistică a județului Vrancea atât prin lungime, aproximativ 90 de kilometri, prin frumusețea și varietatea priveliștilor al căror corolar este obârșia pârâului Șușița — unde se află singura stațiune climaterică vrânceană, cât și prin monumentele istorice și de artă, prin evenimentele de o însemnătate deosebită ce au marcat în veacurile XIX—XX, România, este drumul județean 205 F, pe ruta Tițița — Panciu — Soveja.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Printre obiectivele importante înșirate în preajma acestei căi de circulație rutieră se află Cimitirul germanilor ce au căzut în primul război mondial în luptele de la Mărășești, hrubele lui Ștefan cel Mare de la Panciu, unde s-a realizat primul vin spumant din România, după metoda Champanoise, biserica Sfântul Neculai Vechi, monument istoric din Străoane, localitate unde, la ieșirea spre vest se mai găsește monumentul ridicat Ecaterinei Teodoroiu, eroina căzută în marile bătălii de pe această vale, purtate în 1917, casa memorială “Moș Ion Roată” din Câmpuri, mausoleul eroilor din Soveja, localitate ce beneficiază de cel mai ozonat aer din România și în care s-a născut Simion Mehedinți (!863 — 1962) întemeietorul școlii geografice științifice românești.

Un loc aparte îl ocupă în Soveja Muzeul de istorie și etnografie, reorganizat în anii din urmă, în care se definește personalitatea așezării în dezvoltarea sa istorică de la cele mai vechi prezențe umane și până în prezent.

Soveja, dumbravă în munții Vrancei, un loc unde, practic, se sfârșește dealul și începe codrul, este un dulce crâmpei de rai rămas, prin ce minune oare?, din vremea când se spune că el ființa încă pe pământ. O pajiște calmă, năpădită primăvara de brândușe, vara de albăstrele și sânziene, împrejmuită în așa fel de brazi, încât pare o curte interioară a unei fantastice cetăți.

Străbătând astăzi Vrancea, parcurgem un “tunel al timpului”, drum trasat de existența noastră milenară, la fel de necesar ca bătaia unei inimi într-un trup viu, tot atât de adânc cum s-au păstrat statornic, într-o singură credință, limbă și simțire locuitorii Vrancei.
Dincolo de adevărul pur geologic al bogățiilor naturale, dincolo de frumusețea peisagistică și valoarea oamenilor, Vrancea tălmăcește un cod genetic de virtuți spirituale, reunind tot ceea ce, de fapt, formează tezaurul originii comune a românilor: graiul, înțelepciunea, creația locuitorilor din Moldova, Muntenia și Transilvania, adică cele trei provincii românești unite tocmai prin arcul de piatră al Carpaților.

Este o realitate ce ține nu numai de însemnele reliefului, ci de o întreagă configurație de gând, de spirit și de faptă, născută din veșnicia acestei zone românești pure, în ale cărei ecouri se regăsește ființa istorică românească.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Diana Dumitru)