Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES
Localnicii speră că odată cu venirea fețelor bisericești în acest așezământ, se va trece peste ‘blestemul celor care l-au tot cumpărat cu bani grei, dar au fost nevoiți să-l părăsească în grabă’, fiind alungați de nemiloase momente ale istoriei, de melancolii sau de obștescul sfârșit.

‘Castelul a fost construit în anul 1750 într-un loc atestat documentar la 13 mai 1400, sub numele de Byallak, ‘locul bivolului’. În perioada pașalâcului turcesc din Banat, între anii 1522-1717, aici își avea reședința de vară pașa, ulterior terenul fiind dăruit de Maria Tereza banului croat Drașkovici, în schimbul altor teritorii. Din 1750 este ridicat castelul care în anul 1783 devine proprietatea familiei nobiliare ungare Karacsonyi. Tot atunci, groful Lazăr Karacsonyi aduce specii rare de pomi exotici, pe care îi plantează în jurul conacului-castel, punând bazele actualului parc care se întinde pe o suprafață de 10 hectare’, a relatat, pentru AGERPRES, istoricul Ioan Hațegan, cercetător științific în cadrul Filialei Timișoara a Academiei Române.

Vremuri tulburi aduc peste România Războiul I Mondial și pacea interbelică, perioadă în care Principesa Elisabeta (sora Regelui Carol al II-lea), devenită regină prin căsătoria cu George al II-lea al Greciei, dar divorțată, ulterior, revine în țară. Fire bogat înzestrată cu harurile artei, principesa nu-și găsește mângâierea sufletească în părțile Regatului și vine în Banat, unde în anul 1935 cumpără cu 22 de milioane de lei castelul de la Banloc. Legenda spune că unul dintre aghiotanții ei nu a putut să o urmeze, fiind prins pe drum de răufăcători, iar pentru a scăpa de ei le spune că Prințesa a fugit cu un cufăr plin cu galbeni și că doar el știe drumul spre Banloc, unde ea îi va ascunde. Odată ajuns la noua reședință bănățeană, răufăcătorii sunt prinși, iar el va reintra cu devotament în slujba stăpânei.

Frumusețea castelului înconjurat de păduri și de o întinsă cultură de orez, eleganța încăperilor înzestrate cu mobilier de lux, cu antichități, tablouri aparținând stilului rococo, sculpturi din marmură și chiar și o mumie din Egipt, nu au putut liniști însă sufletul prea zbuciumat al prințesei, care asemeni Prințesei Sisi, căuta iubirea adevărată din anturajul artistic, dar statutul de descendentă a Casei Regale interzicea acest lucru.

Ne putem imagina serile și nopțile petrecute aici de principesă alături de cele două servitoare și, poate, câțiva apropiați în care poate se discutau veștile de pe front, se asculta muzică, se făceau ședințe de spiritism, iar Elisabeta așternea pe pânză curcubee de uleiuri prin care lăsa să vorbească tăcut sentimentele, regretele, dorințele, neîmplinirile. Cu toate că era despărțită, aflarea veștii despre moartea fostului ei soț, regele George al II-lea, avea să o cufunde și mai mult în adâncul himerelor și în singurătatea castelului de la Banloc. A rămas aici până în anul 1948, când a fost obligată să ia definitiv calea exilului, spre Cannes.

Au urmat anii comunismului, când castelul a devenit, pe rând, casă de bătrâni, orfelinat, iar piesele mobilierului-unicat au fost furate în cea mai mare parte. După 1990, primarul Cornel Toța spune că s-au mai găsit foarte puține lucruri în conac. ‘Câteva scaune, canapele, un candelabru, un birou, un orologiu, o oglindă, o masă. Restul a fost furat sau distrus de oameni care nu au știut sau nu au vrut să le prețuiască. Mobilierul, dacă nu a fost furat, cu siguranță că a ajuns lemn de foc’, spune primarul Toța.

‘Proiectul ecumenic al Mitropoliei Banatului urmărește realizarea unui program anual de întâlniri și activități specifice identității creștine, precum și creșterea gradului de implicare a tinerilor în viața bisericii. De asemenea, se dorește amenajarea unui centru ecumenic cu caracter permanent, unde să fie aduși în tabere copiii ce provin din familii sărace, elevii sau studenții din învățământul teologic, să se construiască și câteva săli de conferințe, iar în perspectivă poate chiar să construim un complex de 20 de camere, din structura vechiului castel, în care să poată locui minorii bolnavi de SIDA sau bătrâni’, adaugă Toța.

În perioada 1999-2000, fostul ministru al Culturii, Ion Caramitru, voia să transforme conacul-castel și parcul din preajmă într-un centru european de conferințe. După anul 2000, acest proiect a fost abandonat, iar administrația locală a reușit să restaureze bolțile clădirii. Ministerul Culturii a investit în urmă cu aproape 10 ani suma de 1,4 milioane de lei pentru renovarea clădirii considerate monument istoric. Fiind vorba de o clădire cu valoare de patrimoniu, partenerii proiectului încearcă să obțină fonduri structurale pentru renovarea clădirii.

Castelul din Banloc pare să nu se vrea locuit, în orice caz parcă nu și-ar mai dori stăpâni. Poate de aceea, Casa Regală a României nu l-a revendicat niciodată, lăsându-l definitiv statului. Doar Radu Lambrino a încercat să intre în posesia lui, dar cererea i-a fost respinsă.

AGERPRE / (A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Marius Frățilă) 

Aceasta reteta care combina mierea cu nucile si scortisoara, ii va pune pe medici pe ganduri, in special cand vor elibera retete pentru tratamentul diverselor boli aparute datorita deficientelor sistemului imunitar si nu numai.

In acest articol vreau sa va prezint o reteta, extrem de simpla si usor de realizat, o reteta care pe cat de simpla este, pe atat de eficienta va fi in ceea ce priveste consolidarea sistemului imunitar si in tratamentul diverselor boli.

Reteta are la baza 3 ingrediente simple – miere, nuci si scortisoara 

Ingrediente necesare:

– 100 de grame de miez de nuca

– 300 de grame de miere

– 2 lingurite de scortisoara

Metoda de preparare:

Zdrobiti foarte bine miezul de nuca si amestecati-l cu mierea si scortisoara pana cand amestecul se omogenizeaza.

Tratament:

Pentru imunitate : consumati 1 lingurita pe zi pe o perioada cat mai lunga

Pentru inflamatiile vezicii urinare : diluati 2 lingurite din acest preparat la un pahar de apa calduta. Consumati cate un pahar pe zi timp de 7 zile

Pentru prevenirea si tratamentul bolilor de inima : o lingurita dimineata pe stomacul gol si una seara inainte de culcare (3-4 luni pe an)

Pentru stimularea memoriei : consumati 3 lingurite pe zi, dimineata, la pranz si seara (se recomanda in special in perioada de examene)

Pentru scaderea colesterolului : consumati 4-5 lingurite pe zi, asciate cu adoptarea unei diete de tip vegetarian, si in maxim 1 luna, nivelul colesterolului va reveni la normal.

Pentru tratamentul gastritei si ulcerului : consumati o lingurita dimineata pe stomacul gol pe o perioada de 30 de zile.

Acest articol este oferit sub licenta Creative Commons. Il puteti republica oriunde incluzand autorul, sursa si sa lasati toate link-urile intacte. 

Autor:  Calin Petru Barbulescu

În revista sa bilingvă româno-engleză, Daniela scrie despre românii de succes din străinătate, de care putem fi mândri. Nu despre cei care îşi parchează maşinile scumpe la scară, ci despre cei care cresc pornind de la zero şi dau comunităţii ceva înapoi.

Daniela a plecat cu greu din ţară. Abia au convins-o părinţii. A făcut un master în comunicare în Italia şi, spontan, s-a hotărât să se mute în capitala Marii Britanii.

sursa: digi24

Foto: (c) Bogdan BĂRBULESCU / Arhiva AGERPRES

Adjunctul Muzeului Bucovinei din Suceava, dr. Ioan Mareș (n.r. — arheolog și istoric, autor al cărții ”Biserica Sfântul Gheorghe (Mirăuți) din Suceava — prima Catedrală Mitropolitană a Moldovei”, apărută în 2009), a declarat că Biserica Mirăuți face parte dintr-o așezare fortificată din vechea vatră a orașului Suceava, din sec XIII.

Arheologii presupun că aici ar fi existat o primă așezare semiurbană, condusă de un ”mai mare al locului”, în următoarea perioadă, în acest loc a fiind ridicată biserica metropolitană a Moldovei, prima catedrală cunoscută în documente cu numele de Mitropolia veche.

Săpăturile arheologice efectuate de-a lungul anilor, în special după 1990, au scos la iveală fundația primei biserici de piatră, datată în a doua jumătate a sec XIV. Arheologii au păreri împărțite privind ctitoria bisericii, unii atribuindui-o lui Petru I Mușat, alții lui Iuga Voievod, fiu al lui Petru I Mușat, conform legendei orașului și tradiției, consemnate de Simion Florea Marian. Nu s-a putut stabili un ctitor pentru că documentele nu relatează nimic, iar pisania pusă de ctitor nu s-a păstrat.

Potrivit dr. Ioan Mareș, biserica a fost construită de Iosif I, primul mitropolit al Moldovei, rudă cu familia domnitoare (n.r. — Petru I), recunoscut canonic de Patriarhia din Constantinopol în 1401. Mareș a adus ca argumente faptul că Mitropolia a fost sediul lui Iosif I, a oficiat aici primul Sf. Liturghie și a fost mănăstire de călugări.

În interiorul bisericii, în 1992, a fost descoperit un cavou de cărămidă, cu un inventar păstrat, foarte valoros, ce reprezenta mormântul unui voievod necunoscut, din sec XVII, atribuit fals lui Petru I.

Din motive necunoscute, ci doar presupuse, catastrofe naturale (alunecări de teren, cutremure), dar și invazii, războaie, prima biserică a dispărut în timp.

”Ar fi putut fi în 1402, când la Mirăuți s-au așezat în raclă de lemn moaștele lui Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, aduse de la Cetatea Albă de domnul Alexandru cel Bun, împreună cu mitropolitul Iosif I. Moaștele au stat aici până în 1587, când au fost mutate la biserica nouă a Mitropoliei Moldovei la acea vreme, Mănăstirea ”Sfântul Ioan cel Nou” Suceava”, a spus Mareș.

Actuala biserică de la Mirăuți a fost construită la începutul sec XVII de un ctitor necunoscut, pentru că nu are pisanie. Această biserică a suferit, în timp, degradări, așa încât în 1792 a ajuns pe punctul de a fi demolată de autoritățile austriece ale timpului. A fost salvată de locuitorii ortodocși ai Sucevei care au declanșat o ”răzmeriță”, cum a fost numită de austrieci în acte. Sucevenii au scris mai multe petiții la Consistoriu (n.r.—autoritate locală a Imperiului în teritoriu). O parte dintre ei au fost arestați, bătuți, puși în lanțuri, amenințați. Rezultatul plângerilor localnicilor a fost acela că o comisie imperială a cercetat cauza, iar guvernatorul a fost schimbat și mutat.

Astfel, biserica Mirăuți, în stare foarte avansată de degradare, cu ziduri crăpate, fără acoperiș, uși, ferestre, părăsită, uitată, a fost închiriată Erariului (n.r.—administrație financiară militară a Imperiului Austro-Ungar) drept magazie, fiind ținute acolo diverse mărfuri și fân pentru cai.

După 1887, prin grija prefectului de Suceava, Eudoxiu Hurmuzache, biserica a fost declarată pentru prima dată monument istoric și au fost înaintate documente pentru a fi restaurată. A fost restaurată între 1893 — 1904 de arhitectul austriac Karl Adolf Romstorfer și apoi picată de austriacul Karl Jobst. El a pictat ctitorii bisericii ca fiind Dragoș Voievod și Franz Josef.

Între 1904 și 1907, la Mirăuți a slujit, rar, părintele (academician, etnograf și folclorist) Simion Florea Marian, profesor pe atunci la Liceul Grup Gimnazial, actualul Colegiu Național ”Ștefan cel Mare”. După 1926, este consemnat ca preot slujitor Gheorghe Coclici.

Veșmintele voievodale descoperite la Mirăuți au fost restaurate la Laboratorul din Suceava, iar astăzi se află în colecțiile Muzeului Bucovinei. Aceste piese arheologice au o mare valoare istorică prin vechimea și starea excelentă de conservare, fiind incluse în Tezaurul Patrimoniului Mobil Național.

Totodată, în prima biserică, la Mirăuți, s-a descoperit piatra de mormânt a Evdochiei de Kiev, prima soție a lui Ștefan cel Mare. Potrivit lui Mareș, dovadă că aceasta ar fi fost înmormântată aici este și un document, mai puțin cunoscut, ce consemnează că Ștefan cel Mare dădea bisericii Mitropoliei din Suceava mai multe bunuri pentru pomenirea Evdochiei.

Mirăuți se află pe lista monumentelor istorice de categoria A, la Tezaur național.

”Biserica Mirăuți este neștiută, nefiind suficient promovată. Un asemenea monument istoric valoros trebuie să intre în circuitul turistic pentru a fi cunoscut. Numele celor care au salvat biserica de la demolare ar trebui să apară pe o placă comemorativă amplasată la acest momunent istoric spre veșnică pomenire”, a spus Ioan Mareș.

AGERPRES/(A-autor: Silvia Marcu, editor: Mihai Simionescu)

Foto: (c) lumina.ro/infomatrix

“România este marele câștigător al acestui concurs, obținând 15 medalii de aur la toate categoriile. Țara noastră a fost urmată pe podium de Mexic și Turcia, iar pe locurile patru și cinci s-au clasat Ecuador si Olanda.(…) Din cele 15 medalii câștigate de România, trei sunt la categoria Hardware Control, prin Tudorache Ana Maria, Ojog Miruna și Ionuț Budișteanu, una la Programming (Ionascu Alexandru), două la Short Movies (Meryem Karagoz si Nuryie Gursoy), iar restul la categoria Robotics”, precizează un comunicat de presă al organizatorilor, remis luni AGERPRES.

Organizatorii au oferit câștigătorilor 380 de medalii, dintre care 58 de aur.

Cei peste 600 de participanți din 51 de țări au concurat la categoriile: Computer Art, Hardware Control, Programming, Short Movie și Robotics.

“Roboți care ajută copiii cu autism să socializeze, să comunice, să se adapteze la mediul în care trăiesc sau case inteligente care udă singure gazonul sau care iți reduc facturile la utilități la nivelul unei garsoniere, deși vorbim de un spațiu de peste 200 mp, sunt doar câteva din proiectele interesante care au putut fi văzute la Infomatrix 2015. De asemenea, printre proiectele expuse si care au concurat în această competiție, au mai fost roboți care ajută persoanele nevăzătoare și chiar un scooter care funcționează exclusiv pe bază de energie alternativă”, se arată în comunicatul citat.

Infomatrix este o competiție internațională organizată anual în România, începând cu anul 2003, de Fundația Lumina Instituții de Învățământ, fiind inițiată pentru a permite celor mai buni elevi și studenți din domeniul IT să se cunoască și să facă schimb de idei prin prezentarea de proiecte IT&C.

AGERPRES/(AS-autor: Roberto Stan, editor: Vicențiu Purcărea)

Foto: (c) www.prinoltenia.info
Mănăstirea se înscrie în categoria construcțiilor religioase monumentale din Țara Românească, iar prin moșiile sale întinse a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri din țară.

Construită înainte de secolul al XVI-lea, în apropiere de Craiova, pe malul Jiului, în comuna Bucovăț, pe locul fostului castru roman Pelendava, mănăstirea nu a avut doar rol liturgic în viața credincioșilor, ci și rol de fortăreață, întrucât, prin turnul de observație de care dispunea, se semnalau populației Craiovei și din împrejurimi eventualele pătrunderi ale trupelor turco-tătare dinspre Dunăre.

Foto: www.google.com/maps

Zidită din piatra și cărămida vechiului castru roman Pelendava, data construirii Mănăstiri Coșuna — Bucovățul Vechi este indicată diferit în mai multe izvoare, cea mai veche mărturie atestând zidirea ei în anul 1483, informație întărită de marii istorici Bogdan Petriceicu Hașdeu și Nicolae Iorga.

‘Mănăstirea Bucovăț este considerată, pe bună dreptate, cea mai veche biserică din întreaga Craiovă și printre cele mai vechi din Oltenia. Ea a fost ridicată, după părerea specialiștilor, cu mult înainte de secolul al XVI-lea, fiind construită din cărămidă romană, în bună parte provenită de la vechiul castru roman de la Pelendava’, a declarat, pentru AGERPRES, prof.dr. Toma Rădulescu, cercetător la Secția de istorie și arheologie a Muzeului Olteniei.

Foto: (c) fototecaortodoxiei.ro

Primul document care menționează mănăstirea este Actul emis de Alexandru II Mircea Vodă în anul 1571 referitor la o donație făcută de ‘una Dobra, mare băneasă’. Tot în acest an este atestat documentar și primul egumen cu numele de Eftimie (1571 — 1575), în timpul căruia biserica mănăstirii cunoaște prima restaurare radicală efectuată de către marele ban Stepan și de fiul său, Pârvu, în anul 1572.

Așezată pe ruinele fostului castru roman Pelendava, mănăstirea nu a purtat niciodată această denumire, ea apărând cu numele de Coșuna pentru prima dată în 1574 în Actul Mitropolitului Eftimie al Tării Românești, apoi în Actul lui Mihai Viteazul (1594), istoricii deducând că toponimul era foarte cunoscut localnicilor. Cuvântul “coșuna” este de origine slavonă și a fost tradus prin cuvinte ca “pășune”, “fâneață”, “cosit”, îndeletniciri des întâlnite la oamenii de la câmpie. Alți cercetători au asociat cuvântului “coșuna” înțelesul de “kosciuna”, cu semnificația de legendă, asociind această denumire cu locul legendar al ruinelor vechiului castru roman Pelendava, sens potrivit căruia “coșuna” ar indica un loc legendar, un monument funerar sau o necropolă.

“Denumirea de Coșuna îndreaptă atenția și spre alți termeni, care denotă un “sacrilegiu” sau o “profanare”. Susținătorii acestei ipoteze fac asocierea cu uciderea, în aceste locuri, a lui Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535), fiul lui Radu cel Mare (1495-1508), venit în pădurile Bucovățului la vânătoare de cerbi. Despre el, Cronica țării spune că, după ce a ajuns domn, a tăiat mulți boieri și voind să mai taie încă, s-au gândit ei de l-au tăiat pe el pe malul Jiului”, scrie Arhim.Veniamin Micle în lucrarea ‘Monumentul istoric bisericesc Coșuna-Bucovățul Vechi’.

După o veche tradiție, denumirea de coșuna ar fi legată de faptul că, în trecut, până în preajma Primului Război Mondial, coborau din munții Gorjului și ai Vâlcii coșunarii care împleteau toamna coșuri de răchită recoltată de pe malurile Jiului, pe care le schimbau pe diverse cantități de grâu și de porumb cu locuitorii de la câmpie.

În anul 1574, Mănăstirea a primit printre alte sate și Bucovățul, adoptându-și acest nume după cum apare într-un document din 1580: ‘Bucovățul unde iaste sventii Nicolae’.

Încă de la început, acest locaș s-a bucurat de toate exigențele impuse de strămoșii noștri pentru construirea unei mănăstiri: a fost amplasată într-o regiune cu populație densă, cu o poziție strategică, favorizată de apele Jiului, și cu un cadru natural deosebit de atrăgător datorită secularilor codri de stejar din împrejurimi. ‘Cu toate aceste daruri de la Dumnezeu, mănăstirea și-a împlinit cu prisosință rolul pentru care a fost ridicată, fiind, de-a lungul secolelor, atât locaș sfânt unde se adună credincioșii la rugăciune, ambianță naturală plăcută pentru refacere sufletească și trupească, pavăză a creștinătății și mărturie a Sfintei Jertfe, dar și adevărată fortăreață, scut de apărare în vremurile tulburi ale istoriei’, spune arhim.Veniam Micle.

Potrivit istoricului Toma Rădulescu, Mănăstirea Coșuna — Bucovățul Vechi era închinată Mănăstirii Sf. Varlaam de la Meteora (Grecia), după cum menționează Paul de Alep, unul dintre călătorii care au străbătut Țările Române la sfârșitul domniei lui Matei Basarab și apoi în timpul lui Constantin Șerban, care în însemnările sale a descris cu lux de amănunte și turnul de observație al mănăstirii. ‘În momentul acela, Paul de Alep era arhidiacon și îl însoțea pe tatăl său, Macarie Zaim — Patriahul Antiohiei, care a și scris primul letopiseț al Țării Românești în limba arabă descifrat și prezentat cu multă acribie științifică de regretatul savant Virgil Cândea. În descrierea sa arată că aici era o mănăstire închinată Mănăstirii Sf. Varlaam de la Meteora de către ctitorii săi, anume Stepan Banu și Pârvu Cluceru, tată și fiu, cu legături strânse de rudenie cu familia domnitoare. Din descrierea lui Paul de Alep rezultă clar că nu se putea pătrunde în mănăstire decât cu voia călugărilor de aici, care aveau un fel de turn de unde îi observau de la distanță pe cei care veneau și care meritau a li se deschide porțile bine ferecate și făcute din stejar, într-un fel comparabil pentru zilele noastre, din ce s-a păstrat, cu cele de la Mănăstirea Brâncoveni. Mănăstirea avea și un dublu rol important de semnalare a pătrunderii trupelor turco-tătare dinspre Dunăre și de avertizare a populației orașului Craiova de a-și lua măsurile necesare de siguranță și rezistență, cel puțin temporar. Acesta era un sistem al domnitorilor români de a se apăra — prin sistemele de fortificație ale mănăstirilor — în condițiile în care li se interzicea de către otomani să aibă cetăți. Asta se întâmplase de la mijlocul secolului al XVI-lea și în Moldova, în timpul lui Alexandru Lăpușneanu, când a fost introdusă obligativitate de dărâmare a cetăților, iar orașele erau practic neapărate’, a mai afirmat profesorul Toma Rădulescu.

Pentru că până azi în afară de biserică nu s-a mai păstrat nici una din vechile clădiri ale mănăstirii, istoricii susțin că o imagine mai completă despre ceea ce a fost odinioară aici s-a putut contura numai prin intermediul documentelor și al descrierilor sporadice transmise de unii călători sau vizitatori îndrăgostiți de acest impresionant monument al ortodoxiei. Clădirile mănăstirii nu au reușit să înfrunte vitregiile vremurilor abătute secole de-a rândul peste ele, precum jafurile și incendiile provocate de dușmani interni sau externi ori calamitățile naturale, precum revărsarea apelor Jiului și cutremurele de pământ, însă documentele atestă că mănăstirea avea clădiri monumentale care înconjurau biserica din trei laturi. Cea mai veche menționare a clădirilor mănăstirii datează din anul 1640 când se vorbește despre chilia egumenului. Peste câțiva ani, Paul de Alep admira incinta de aici, fiind profund impresionat de o cupolă înaltă cu galerie și de fântâna monumentală din fața bisericii, despre care spune că era ‘un izvor asemenea unui puț adânc din care izvorăște apă’.

Cezar Bolliac afirma despre ‘această biserică din timpul banilor, înainte de Negru-vodă, zidită pe ruine romane din cele mai tari și impozante’, că este ‘cel mai vechi monument românesc care a atestat o civilizațiune pronunțată, în arhitectură și pictură’.

Deși astăzi funcționează ca biserică de parohie, denumirea bisericii închinate Sfântului Ierarh Nicolae a rămas Mănăstirea Coșuna—Bucovățul Vechi. Biserica este ctitoria banului Stepan și a fiului său, Pârvu, fiind construită într-un timp record: 75 de zile (20 iulie-3 octombrie 1572).

Ca toate mănăstirile închinate, Mănăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi nu s-a impus în viața bisericii și a țării printr-o activitate culturală deosebită, mai ales că unii egumeni nici nu știau românește, după cum consemnează cronicarul Dionisie Eclesiarhul, și chiar dacă dintr-un zapis s-a dedus că au fost create unele opere de cultură, probabil că acestea au fost luate de către egumeni când se întorceau la Mănăstirea Varlaam.

Cu toate acestea, despre biserica mănăstirii unde se află o cronică murală unicat în Țara Românească, cunoscută sub numele de ‘Cronica murală de la Bucovăț’, profesorul Toma Rădulescu afirmă că aceasta este foarte importantă pentru întreaga istorie a poporului român, fiind pictată într-o manieră specifică epocii bizantine cretane.

Foto: (c) www.prinoltenia.info

‘Pictorii de aici nu sunt cunoscuți, însă au fost remarcabili, iar studiile făcute de eminenți cercetători în istoria artei, precum Carmen Laura Dumitrescu sau Tereza Sinigalia, vorbesc de cea mai curată exprimare a artei bizantine de la sfârșitul secolului al XVI-lea și printre cele mai importante pentru întreaga istorie și arhitectură. Arhitectura este de tip bizantin cu cruce triflată cu cărămidă aparentă în combinație cu piatră, cu toate elementele definitorii bisericilor de factură bizantină. Ea păstrează, ceea ce este foarte important pentru istoria neamului românesc, prima cronică pictată din Țara Românească, aceasta referindu-se la evenimente din 1574 legate de luptele dintre turci și Ioan Vodă cel Cumplit din Moldova și prezintă elemente genealogice foarte importante asupra unor urmași ai familiei Basarabilor cum au fost Alexandru Mircea și fiul său Mihnea, devenit ulterior Turcitul, dar și despre fratele său din Moldova, Petru Șchiopu, care a ajuns domn după 1574 cu ajutorul Țării Românești. Această frumoasă cronică a fost descifrată pentru prima dată de părintele Dumitru Bălașa și de Stoica Nicolaescu, fiind semnalată și de către C.S. Nicolăescu Plopșor’, afirmă profesorul Toma Rădulescu.

Această Cronică, din categoria cronicilor domnești, se poate vedea și astăzi pe peretele vestic al pronaosului bisericii. ‘Deși redactată în limba slavonă, ea a fost scrisă de un român pentru români. Din cuprinsul ei s-a aflat anul nașterii lui Alexandru II Mircea (martie 1529) și al ocupării tronului Țării Românești (7 iunie 1568). (…) Despre pictura bisericii — frescă din secolul al XVI-lea, Cezar Bolliac spunea că ‘nu avem nimic în țară mai frumos și mai vrednic de păstrat’. Într-adevăr, ea se înscrie între piesele de rară valoare ale vechii picturi bisericești din țara noastră’, scrie Arhim.Veniamin Micle.

‘O cronică asemănătoare cronicii de la Bucovăț, care este unică, este cea a lui Petru Șchiopu de la Suceava, după modelul și influența săsească, pentru că la sași se făceau cronici scurte ale unor evenimente importante din istoria comunității, ceea ce arată și unitatea spirituală a unei zone destul de largi pentru timpul respectiv. Fresca din pronaos redă toate sărbătorile principale ale anului aranjate cronologic după modelul bizantin, încât călugării care oficiau acolo slujbe să cunoască aceste sărbători. Ar mai fi numeroase însemnări care nu au fost în totalitate descifrate, scrise în limba greacă, slavonă cu caractere chirilice pe diverse părți ale zidurilor care se mai păstrează. În apropiere este Pelendava Romană, deci este o continuitate spirituală și militară a unor momente din istoria neamului din istoria dacică, romană și postromană și în același timp și o conștiință de neam pentru cei care lucraseră sau trăiseră în această zonă’, a mai afirmat profesorul Toma Rădulescu.

Din cauza incendiilor provocate de cârjalii, a luptelor cu turcii purtate în aceste locuri (1812), a luptelor de la Mofleni (1828) dintre panduri și ruși, pe de o parte, și turci, pe de alta, precum și a unei revărsări a Jiului care a rupt terenul din fața bisericii, iar clopotnița și turnul s-au prăbușit, după 1834 egumenul hotărăște strămutarea obștei călugărilor pe malul opus al Jiului, unde au zidit Mănăstirea Bucovățul Nou, sfințită în anul 1843 de Timotei Eudoxiados, primul episcop vicar al Craiovei.

Odată cu secularizarea averilor mănăstirilor închinate (1864), proprietățile Mănăstirii Coșuna-Bucovățul Vechi devin bunuri ale statului, iar aceasta rămâne în părăsire. După 10 ani, credincioșii localnici s-au gândit să o restaureze și să o transforme în biserică parohială, prilej cu care a fost refăcută și pictura în detrimentul celei vechi, unul dintre localnici — Sandu Preda, pictându-se în biserică.

Începând cu 1896, biserica intră din nou într-o perioadă de ruină, iar după Primul Război Mondial, este protejată de fosta Comisiune a Monumentelor Istorice, care o restaurează în forma actuală (1926-1929). Odată cu restaurarea învățământului teologic (1948), Mănăstirii Coșuna — Bucovățul Vechi i se încredințează misiunea de a adăposti Seminarul teologic mitropolitan ‘Sfântul Grigore Teologul’ care își are originea în Școala de cântăreți bisericești a Arhiepiscopiei Craiovei, formată din contopirea celor trei școli de cântăreți care funcționau în Craiova, Turnu Severin și Târgu Jiu.

AGERPRES / (A, AS — autor: Maria Mitrică, editor: Marius Frățilă) 

Foto: (c) ierburiuitate.wordpress.com

Măcrișul (Rumex), denumit popular și corlegeni, crătică de grădină, dragavei, glojdani, schiaz, este o plantă erbacee, perenă, care face parte din familia Polygonaceae, după cum menționează site-ul old.doctoracasa.ro. Ea crește spontan sau este cultivată. Are o rădăcină pivotantă, o tulpină dreaptă și ramificată, înaltă până la 1 metru, la unele soiuri nuanțată în roșu. Specia cultivată (Rumex acetosa) are dimensiuni mai reduse. Frunzele sunt alungite sub formă de săgeți, au culoarea verde închis și sunt dispuse în rozetă.

Este răspândit în lume și crește de obicei pe pajiștile și prin fânețele cu sol bogat în materii nutritive, pe terenuri arabile și pe marginile cărărilor și în poienile din zonele de câmpie, deal și în cea subalpină.

Frunzele măcrișului conțin mult fier, vitaminele B, C, A, PP, K, magneziu, iod, sulf, potasiu, fosfor, acid folic, antioxidanți și calciu. Au un conținut scăzut de calorii și, la fel ca spanacul, conțin acid oxalic, ceea ce îi conferă un gust acru, astringent, potrivit www.expresul.com. În rădăcinile de măcriș se găsesc substanțe fenolice.

Putem consuma măcrișul crud — în salate — sau fiert — în ciorbe, sosuri, piureuri, omlete, în combinații cu alte legume. Frunzele de măcriș se pot prepara în același mod ca spanacul sau ștevia.

Pentru uz medicinal, se recoltează partea aeriană a plantei și rădăcina. Se folosesc în stare crudă, sub formă de infuzie, pulbere, decoct și în amestec cu alte plante.

Măcrișul este un adevărat medicament pentru ficat. Rădăcina de măcriș are un gust dulce-acrișor și se folosește deseori în cure de detoxifiere și în tratamentul unor afecțiuni hepatice.

Sucul din frunze se poate produce în lunile mai-iunie și este un tonic acru, care stimulează funcția vezicii biliare și a ficatului. Este indicat în tratarea alergiilor cu urticarii și a anemiilor, fiind foarte bogat în fier.

Măcrisul este bogat în substanțe cu rol antibiotic, luptând împotriva infecțiilor din organism și întărind imunitatea. Pentru a ne bucura de proprietățile antibiotice ale măcrișului, acesta trebuie consumat proaspăt, potrivit www.napocanews.ro.

Această plantă are un extraordinar efect vindecător și asupra sistemului digestiv. Stimulează pofta de mâncare, este laxativ și regularizează tranzitul intestinal. Rădăcina se folosește în cazuri de dizenterie.

Sistemul urinar este foarte bine stimulat de consumul de măcriș, prin faptul că această plantă are efect depurativ și diuretic. Frunzele tinere de măcriș se folosesc ca diuretic în cazuri de artrite.

Deoarece conține vitamina C în cantități importante, măcrișul este indicat în vindecarea cazurilor de scorbut, boală cauzată de lipsa de vitamină C în alimentație, care se manifestă prin slăbirea forței musculare, anemie, sângerarea gingiilor, căderea dinților, apariția unor plăgi deschise etc. Ca tratament, cel mai indicat în cazul bolnavilor de scorbut este consumul de suc obținut din măcriș proaspăt.

Măcrișul are efect benefic și în cazul următoarelor afecțiuni: abcese, acnee, furuncule, tumori albe (artrite tuberculoase cronice cu umflarea țesuturilor), cancer, afecțiuni ale nervilor periferici, diaree, gastrită, hepatită, imunitate scăzută, intoxicații ale organismului, paralizie, pareze, pecingine și ulcer, dar și ca afrodisiac.

Din cauza conținutului ridicat de acid oxalic, persoanele care suferă de reumatism sau de afecțiuni renale ar trebui să evite consumul de măcriș, după cum menționează site-ul diversificare.ro. De asemenea, măcrișul este interzis pentru cei cu astm, artritism, gută, reumatism, colici nefrotice și calculi cu urați.

AGERPRES /(Dumitrescu — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Mihai GEORGESCU / Arhiva AGERPRES

A făcut sport de performanță, fiind coleg de clasă cu Fița Lovin (campioană europeană la 800 m și mondială la cros). După liceu, a absolvit Facultatea de Educație Fizică a Universității din Galați, cu specializarea înot. Timp de 7 ani a fost profesor de educație fizică în Galați.

”Am ‘învățat’ să cânt la chitară la Casa Pionierilor din Galați, unde de fapt n-am învățat nimic. Am fost autodidact. Învățam cântece de la radio, din filme și de pe discuri. Prin clasa a 7-a, am avut prima chitară (de fapt, părinții voiau să-mi cumpere un acordeon, dar eu l-am refuzat). Pe la 16 ani am avut și prima trupă de rock, ‘Atletic’. Cântam piese din Beatles și din repertoriul altor trupe la modă pe atunci”, mărturisește artistul pe site-ul personal, www.seicaru.ro.

În 1968 a intrat ca solist vocal în formația Cristal, alături de care, din 1970, a câștigat toate Festivalurile Artei Studentești și au început să cânte vara la mare, la Costinești.

Artistul în 2000
Foto: (c) Geanina MILU / Arhiva AGERPRES

Cenaclul Flacăra a fost o rampă de lansare pentru Vasile Șeicaru. Aici a cântat din 1978 până în 1984, devenind cunoscut ca interpret și compozitor de muzică folk. ”În Cenaclu am compus cele mai apreciate de public, dar și cele mai valoroase cântece din repertoriul meu. Într-un mare procent, pe vremea aceea cântam cântece scrise pe versurile lui Adrian Păunescu”, spune artistul.

Prima piesă compusă (versuri și muzică) de Vale — cum îi spun prietenii — a fost ”Pădurea” (1968), urmată de “O clipă de aur”, cu care a câștigat mai multe premii. A compus, apoi, pe versuri ale unor cunoscuți poeți — Adrian Păunescu, George Țărnea, Dan Verona.

De-a lungul anilor a colaborat cu mulți artiști, compozitori, instrumentiști renumiți — Adrian Ordean, Eugen Mihăescu, Mircea Drăgan, Victor Socaciu, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Vlady Cnejevici, Ștefan Hrușcă, Zoia Alecu, Iulian Vrabete, Nicu Pațoi, A.G.Weinberger.

Împreună cu regretata Tatiana Stepa, în 2004
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

La scurt timp după lansarea albumului “Nu trântiți UȘA”, autori fiind Mircea Vintilă și Florian Pittiș, a fost invitat să cânte cu ei la concertul de lansare și în turneul de promovare, alături de Mircea Baniciu și Vlady Cnejevici. Mai târziu, cei patru s-au reunit sub numele Pasărea Colibri.

”Am fost pe scenă cu ei la Râmnicu Vâlcea, orașul de care este legat actul de naștere a acestei formații! Am făcut multe concerte și turnee împreună, cu sălile pline! În acea perioadă însă, a trebuit să plec urgent într-un turneu mai lung în Canada și Statele Unite împreună cu Hrușcă și la revenirea în țară, n-am mai reintrat în trupa condusă de Pittiș, care între timp devenise ‘Pasărea Colibri’!…din păcate, colegii mei uită să spună acest lucru, de asta mulți nu știu! (…) …cu toate astea, am rămas și suntem în continuare prieteni și deseori cântăm împreună”, spune Vasile Șeicaru pe site-ul personal.

De-a lungul anilor a compus sute de piese, dintre care amintim ”Aruncarea în valuri”, ”La adio”, ”Antiprimăvara”, ”Actorul”, ”Iancu la Țebea”, ”Dragostea destin străvechi”, ”Citește numai la final”, ”Tango retoric”, ”Îmbrățișarea mării”, ”Domnule maior”, ”Viața-i viață banu-i ban”, ”Din prea mult sau prea puțin”, ”Copilul de pripas”, ”În orașul cu floare de tei”, ”Un înger pereche”, ”Grafitti”, ”Nici n-am știut, nici n-am aflat”, ”Lumea pentru toți”.

Din 1990 cântă singur, efectuând numeroase turnee în țară și în străinătate (Germania, China, R. Coreea, Rusia, SUA, Canada, Suedia). Participă la cele mai importante manifestări folk naționale (Festivalul ”Primăvara Baladelor”, Festivalul Național de Muzică Folk ”Om Bun”).

Începând din 1996 reia sporadic colaborarea cu Ștefan Hrușcă, dar și cu Victor Socaciu, împreună cu care concertează în țară și în SUA, Canada, Irlanda, Germania, Austria, Franța, Belgia, Grecia, Italia etc.

Cariera sa a fost răsplătită cu numeroase premii: 1970 — locul 1 la Festivalul Artei Studențești; în Cenaclul Flacăra a primit Marele Premiu al Cenaclului Flacăra și de două ori Premiul pentru Creație; 1988 — Premiul Special al Presei la Festivalul de muzică pop de la Soci (URSS), împreună cu Ștefan Hrușcă; 2010 — Premiul pentru cel mai bun album folk ”În orașul cu floare de tei” și “Premiul Omul cu chitara” (sau Cel mai bun cântăreț folk al anului 2009), la Premiile Radio Romania; 2014 — “Premiul pentru cel mai bun cântec folk” pe anul 2013, cu piesa “Sentimente”, la Gala Premiilor Radio România.

În 2006 a fost decorat cu “Ordinul Cultural în Grad de Cavaler” oferit de președintele României. În 2009 a devenit “Cetățean de Onoare” al municipiului Galați, iar în 2012 — “Cetățean de Onoare” al orașului Bușteni.

Din discografia cantautorului folk amintim: ”Aruncarea în valuri” (1984 LP), ”Iubirea noastră” (1986 LP), ”Călător, visător” — cu Ștefan Hrușcă (1988 LP, ”Citește numai la final” (1991 LP), ”Implicat în social” (1995 LP), ”Romanță între două trenuri” (1997 CD), ”Viața-i viață, banu-i ban” (1999 CD), ”Best Of” (2001 CD), ”Până seara, voi veni” (2003 CD), ”Colecția Folk — nr. 1” (2006 CD), ”În orașul cu floare de tei” (2009 CD), ”Rătăcire” (2014 CD).

Vasile Șeicaru a primit premiul secțiunii ”Folk”, în cadrul celei de-a a XIX-a ediții a Galei premiilor anuale ale revistei ”Actualitatea Muzicală” a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, 2010
Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Fotografii: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES FOTO

Adevărate opere de artă, unele dintre monumentele funerare din cimitirul situat nu departe de centrul istoric al Blajului necesită însă restaurare, patina timpului lăsându-și nemilos amprenta pe acestea. În prezent, “Bisericuța grecilor”, prima ridicată în Blaj, în curtea căreia se află micul cimitir, aparține de o parohie ortodoxă, iar mare parte dintre cei înmormântați aici au fost slujitori de frunte ai Bisericii Greco-Catolice.

Poate reprezentanții celor două Biserici ar trebui să acorde mai multă atenție modului în care arată mormintele, de pe care — de ce nu — nu ar trebui să lipsească florile, iar grilajele să fie vopsite, și mai ales să coopereze în vederea restaurării pietrelor și monumentelor funerare, vechi, unele, de peste două sute de ani.

Poate așa cum în Cimitirul Bellu se realizează tururi ghidate în cadrul cărora turiștii au posibilitatea să descopere istoria personalităților înmormântate aici, așa și micul cimitir al “Bisericuței grecilor” ar trebui să fie vizitat, pentru a depune o floare sau a aprinde o candelă la mormintele iluștrilor înaintași, de toți românii care își respectă istoria.

“Locul unde s-a strigat odată destinul unui neam rămâne pentru posteritate un loc de pelerinaj”, spunea Octavian Goga despre Blaj.

Tot la Blaj se află, în spatele Colegiului “Inochenție Micu Klein”, Capela arhiereilor, unde sunt îngropați aproape toți episcopii și mitropoliții greco-catolici. Catedrala Greco-Catolică “Sfânta Treime” este un alt loc în care își dorm somnul de veci “întemeietorul Blajului românesc”, episcopul Ioan Inochenție Micu Klein, și cardinalul Alexandru Todea.

Cunoscută sub numele de “Bisericuța grecilor”, cea mai veche biserică din “Mica Romă”, construită pe locul unei vechi lăcaș de cult de lemn, între 1760 și 1770, este situată în apropiere de Piața 1848, nu departe de catedrală.

Cărturarul Ștefan Manciulea a fost de părere că “Bisericuța grecilor” își trage numele de la macedo-românii care trăiau în orașele Imperiului Austriac, numiți și greci. Este posibil ca acești “greci” care trăiau la Blaj să se fi ocupat în mod special de întreținerea bisericuței, fapt care i-a adus și numele. O altă variantă ar fi ca “Bisericuța grecilor” să fie denumită astfel după negustorii macedo-români care ar fi contribuit financiar la înălțarea ei.

“De acest lăcaș de cult se leagă și înființarea primului cimitir din Blaj unde, de-a lungul secolelor, au fost așezate spre odihnă veșnică rămășițele pământești ale unora dintre marii bărbați ai Blajului, slujitori de frunte ai Bisericii Greco-Catolice, cărturari de talie națională și europeană ori luptători pentru drepturile și libertățile românilor transilvăneni”, se menționează în volumul “Vatră de credință, istorie și cultură românească”, lucrare având ca autori pe Ion Moldovan și Alexandru Petărlecean.

Monumentele funerare ale lui Ioan Axente Sever și Alexandru Sterca Șuluțiu sunt impunătoare, lângă locurile de veci ale acestora aflându-se și mormintele lui Timotei Cipariu și Ioan Micu Moldovan, acesta din urmă fiind însă unul modest, cu o simplă cruce de lemn, dar bine îngrijit.

Un alt monument funerar impozant din micul cimitir din Blaj este cel al canonicului Basiliu Rațiu de Noșlac (1783 — 1870), pașoptist și semnatar al “Pronunciamentului de la Blaj”, din 1868, și fondator al primei școli românești din Turda. El este cel care a propus ridicarea unui monument pe Câmpia Libertății în amintirea evenimentelor din mai 1848.

Timotei Cipariu (1805 — 1887) este considerat părintele filologiei românești, fiind unul dintre întemeietorii Academiei Române și, de asemenea, unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania. A fost președinte al ASTRA. Cunoștea 12 limbi străine, printre care ebraica, persana și turca. A participat la Revoluția de la 1848 — 1849 din Transilvania.

Bun prieten cu Timotei Cipariu, cărturarul Ioan Micu Moldovan (1833-1915) a fost autorul mai multor manuale de istorie și geografie a Transilvaniei.

Membru al Academiei Române, Ioan Micu Moldovan a fost și membru fondator și președinte al ASTRA. A fost principalul autor al “Pronunciamentului de la Blaj”, act prin care se protesta împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria. Ioan Micu Moldovan a susținut mișcarea memorandistă (1892-1894), iar în 1908 a semnat, alături de alte personalități, “Memorandumul de la Blaj”, un protest față de legea lui Aponnyi, care viza maghiarizarea prin intermediul școlilor.

Unul dintre liderii pașoptiști, Ioan Axente Sever (1821 — 1906) a participat activ și la mișcarea de rezistență dusă, alături de Avram Iancu, în Munții Apuseni. A murit la Brașov, dar i s-a respectat dorința să fie înmormântat la Blaj.

Alături de monumentul de marmură neagră al lui Ioan Axente Sever se află mormântul lui Alexandru Sterca — Șuluțiu (1794 — 1867), episcop și primul mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma.

Tot în cimitirul de la Blaj este înmormântat și traducătorul și poetul Ioan Rusu (1811 — 1843), vicepreședinte al ASTRA. Este autorul primei lucrări românești de geografie, “Icoana pământului”, apărută în 1842.

Alături de soția și de fiul său, odihnește avocatul și scriitorul Ionel Pop (1889 — 1985), care a fost unul din cei patru secretari ai Marii Adunări Naționale de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. A fost unul dintre cei mai apropiați prieteni de vânătoare ai lui Mihail Sadoveanu, el însuși fiind autorul mai multor lucrări cinegetice. A fost căsătorit cu Margareta Hodoș, din Blaj, prima femeie cu doctorat din Transilvania până la Unirea din 1918.

Geograf și istoric, Ștefan Manciulea (1894 — 1985) a fost distins, în 1934, cu premiul “Udriște Năsturel” al Academiei Române. Este autorul lucrării “Granița de Vest”.

Datele din acest volum au fost utilizate pe parcursul tratativelor româno-maghiare de la Turnu Severin, din august 1940, și la lucrările Conferinței de Pace de la Paris, din 1947, atunci când a fost recunoscut dreptul României asupra Transilvaniei de Nord, cedat Ungariei în 1940. Odată cu instaurarea regimului comunist, Ștefan Manciulea a fost aruncat în închisoare în două rânduri ca deținut politic. Cu greu și-a găsit apoi un loc de muncă. A fost “îngrijitor de parc” la Sanatoriul TBC din Blaj până la pensionare.

Cimitirul adăpostește multe alte morminte ale unor călugări și cărturari din timpurile de început ale Blajului.

Osemintele arhiereilor Blajului și-au găsit loc de veșnică odihnă în Capela construită în spatele Institutului Recunoștinței, actualmente colegiu, constituit sub mitropolitul Vasile Suciu.

El a considerat de cuviință să se zidească în apropiere și o capelă pentru elevii și surorile din institut, urmând ca în subsolul ei să fie mutate rămășițele arhiereilor Blajului. “Construcția lăcașului a început în 1935, iar în 31 octombrie 1937 osemintele arhiereilor așezate în șase sicriașe purtate pe umeri de preoți tineri au fost mutate din cripta din curtea castelului în noua criptă a capelei”, aflăm din volumul “Vatră de credință, istorie și cultură românească”.

“Capela Arhiereilor” a fost transformată în 1948 în magazie, iar cripta în depozit pentru legume. Și-a recăpătat destinația doar după 1989. Aici se află rămășițele pământești a șapte episcopi și mitropoliți greco-catolici: Petru Pavel Aron (1752 — 1764), Atanasie Rednic (1764 — 1772), Grigore Maior (1772 — 1782), Ioan Bob (1782 — 1830), Ioan Lemeny (1832 — 1850), Ioan Vancea (1869 — 1892) și Alexandru Nicolescu (1935 — 1941).

Vechi centru cultural, Blajul are merite deosebite în plan istoric, lingvistic și de renaștere națională. Aici s-au pus bazele unei culturi în limba națională, în contextul unei stăpâniri străine. Ioan Micu Moldovan spunea despre Blaj că este “cel mai vechi cuib al deșteptării noastre naționale”.

AGERPRES/(AS — autor: Marinela Brumar, editor: Cristian Anghelache)