Foto: (c) http://terteci.blogspot.ro/

Supranumit “satul de marmură”, Alunul te întâmpină după un drum greu, care pornește din Hunedoara, trece prin comuna Ghelari și se îndreaptă spre comuna Bunila. Dacă până la Ghelari șoseaua se poate mândri cu un strop de asfalt peticit, mai încolo, spre Bunila, doar un drum pietruit ține cu scutul din fier al mașinii.

Ajungem în Bunila într-o zi de sărbătoare, iar la Alimentara din sat, tapetată și acum pe afară cu afișele decolorate ale unor candidați de la cine mai știe câte alegeri, o mână de oameni stau de povești. Sunt bărbați și femei așezați la câteva mese din metal, afară.

“Haideți, stați jos, că ați făcut drum lung până aici”, ne spune o femeie trecută bine de 60 de ani. Nu o poți refuza pentru că deja s-a ridicat de pe scaunul greu, făcut din șipci de lemn. Este o imagine pe care nu o poți șterge din amintiri foarte repede pentru că ea arată, încă o dată, bunul simț al omului din satul tradițional românesc, acolo unde starletele nu au reușit să le strice educația primită în copilărie.

“Dacă vreți să ajungeți la Alun, trebuie să vă întoarceți și să o luați pe drumul ăla care merge spre vale. Fiți atenți că-i tare îngust”, ne avertizează un bărbat și apoi ne arată arată cam pe unde ar trebui să ajungem. Cel mai bun punct de reper este însă biserica din Alun, care se vede strălucind în lumina soarelui de amiază.

Așadar, trecem din nou la drum și ajungem acolo de unde ar trebui să coborâm o pantă destul de abruptă. De pe culmea dealului se deschide o vale impresionantă, străbătută de o linie albă. Este drumul care duce spre Alun, dar până acolo mai trebuie să coborâm aproape 500 de metri, cu atenție și răbdare, așa cum fuseserăm sfătuiți. Ogașele făcute de torenți își fac simțită prezența, colțuri de pietre se freacă de metalul scutului mașinii și parcă nu poți să nu te crispezi la gândul că se află la numai câțiva centimetri de motor.

Drumul pe care coborâm separă cele două sate, Bunila și Alun, dar și terasele pe care gospodarii și le-au amenajat acum o jumătate de secol pentru a avea cât mai mult teren, atât de necesar pentru a-și planta în pământ culturile necesare traiului. Pavat cu pietre de culoare albă, drumul s-a păstrat într-o stare nesperat de bună, poate și datorită faptului că este circulat atât de puțin, dar și pentru că bucățile de rocă cu ajutorul cărora este pavat sunt așezate aproape simetric.

Ajungem în vale și apoi suntem nevoiți să o luăm la deal, spre Alun. Străjuit de un gard gros din piatră, drumul urcă șerpuitor spre satul despre care s-a vorbit atât de mult. O tablă de culoare verde, ascunsă într-un frunziș, ne anunță că am ajuns, iar în stânga se vede fosta carieră de marmură, în care piatra de culoare albă cu vinișoare ruginii te înconjoară din toate părțile.

Marmura de Alun este binecunoscută cioplitorilor din țară, fie că sunt constructori sau artiști. A fost folosită la construirea Casei Poporului din București, dar și pentru ridicarea uneia dintre cele două biserici din sat. Este prețuită și acum, iar artiștii spun că se poate compara cu marmura de Carrara prin granulația fină care permite o prelucrare ușoară.

Că este așa, stă mărturie Sergiu Tenț, un tânăr din satul Ghelari, care a avut ideea de a promova marmura de Alun printr-o tabără de creație pe care o organizează în fiecare an. A inițiat un proiect căruia i-a spus “Turism și Artă în Pădureni”, iar acum în curtea pensiunii sale vin studenți de la Facultatea de Arte din Timișoara care, timp de zece zile, în fiecare an, lucrează în bucățile de marmură pe care le primesc de la Alun. “Dorim să sprijinim cultura și pe tinerii artiști, dar doresc să atragem atenția și asupra calităților marmurei de Alun, atât de prețuită peste hotare și lăsată în uitare, pe nedrept, la noi în țară”, spunea Sergiu la debutul unei tabere de creație.

Lăsăm însă cariera și ne îndreptăm spre centrul satului. O singură mișcare se vede pe partea stângă: un bărbat culege niște mere. “Haideți, luați, că țin de sete”, ne îmbie omul, care ne spune că a plecat din sat, de tânăr, ca să lucreze la oțelăriile din municipiul Hunedoara, iar acum s-a întors în locurile natale, doar pentru câteva zile pe an, atunci când își adună câteva fructe din livadă.

Mulțumim frumos și încercăm să luăm pulsul unui sat peste care liniștea apasă într-un mod nefiresc. Ajunși în centrul localității, străzile pietruite parcă vin spre tine, călătorul aflat în căutarea de povești. Niciun alt sunet nu răzbate din curțile caselor care au fundația construită din bucăți de marmură în loc de piatră. Într-o livadă sunt doi cai, și atât. Te simți stingher într-o mare de liniște și te gândești că, obișnuit cu viața trepidantă a orașului, nu ai putea rezista aici mai mult de câteva zile.

Ușor, o luăm la pas prin Alun, cu speranța că poate mai vedem pe cineva. Un sunet răzbate din curtea unei case și cum știm că în satele de munte oaspeții sunt bineveniți întotdeauna, intrăm în curte și-i dăm “ziua bună” lui nenea Ghiorghiuț. Are 60 de ani și este cel mai tânăr din sat.

“Cred că oamenii stabili aici mai pot fi numărați pe degetele de la o mână, iar case în picioare, stabile, mai sunt vreo 60-70”, ne spune acest om care locuiește în sat de când se știe. “Vara mai vin acasă cei care sunt plecați la oraș, unii în concediu, alții să mai pună câte ceva în pământ”, adaugă bărbatul.

Văzuserăm doi cai într-o livadă și-l întrebăm pe gazda noastră dacă în sat mai sunt ceva animale. “Două vaci și trei cai”, ne răspunde râzând, pentru ca apoi să-și aducă aminte că “pe timpuri în sat erau două ciopoare de vaci și copiii stăteau zile întregi cu vitele la pășune”.

Foto: (c)http://terteci.blogspot.ro/

În satul care moare dăinuiește însă o biserică unicat în țară și a doua din Europa. Construită în totalitate din marmură extrasă din cariera satului, biserica a fost ridicată între anii 1937 și 1939 și a costat circa 500.000 de lei. Domină satul și este singura din România ale cărei ziduri au fost realizate din prețiosul material de construcții. A fost pictată între anii 1963 și 1966, iar acum este mult prea mare pentru cei câțiva bătrâni care mai trăiesc în Alun.

În sat mai este o biserică din lemn, declarată monument istoric și veche de aproape 300 de ani. Din păcate, bisericuța este într-un stadiu avansat de degradare și sunt slabe speranțe că se vor găsi bani pentru reabilitarea ei.

Acesta este Alunul, satul din Ținutul Pădurenilor despre care se spune că este construit din marmură. Un loc din care pădurenii au fost nevoiți plece cu sufletul strâns și să-și abandoneze casele pentru a-și căuta un destin mai fericit, condiționat însă de agitația orașelor.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Cristian Anghelache)