ROMANIA

Un vis din copilărie
“Noi nu suntem la prima expediţie de acest fel. Am mai fost în Siria, Liban şi Iran, însă frumuseţile Orientului şi istoria popoarelor sale ne dau noi idei de expediţii. Călătoriile astea sunt mai mult decât o pasiune. Cu Dan ne cunoaştem de 20 de ani, de prin clasele primare – încă de atunci visam să străbatem lumea”, îşi începe Edmond povestirea.
Clujeanul spune că zona i s-a părut fascinantă încă de când a auzit prima dată de ea. “Am plecat cu gândul de a afla frământările kurzilor, de a vizita cetăţile, oraşele vechi şi de a trăi la un loc cu acei oameni”, spune Edmond. împreună cu colegul lui, el s-a plimbat prin Van, oraşul-cetate al cruciaţilor, Dyarbakir, centrul de rezistenţă al kurzilor, sau Ani, fosta capitală a Armeniei Mari.
“Ani este un oraş fermecător şi plin de istorie. Nu mai e locuit, însă face şi el parte din amintirea genocidului comis asupra armenilor de către turci. Problema e cu atât mai serioasă cu cât turcii doresc aderarea la Uniunea Europeană, dar pentru asta trebuie să recunoască genocidul. Impresionant e faptul că, la orice pericol extern, kurzii şi turcii se aliază; după care fiecare şi vede de interesele lui”, explică Edmond.
Clujenii au încercat să vorbească deschis cu locuitorii şi, spre surprinderea lor, au aflat că etnicii kurzi nu vor să-şi câştige independenţa, ci îşi doresc o autonomie mai largă, inclusiv şcoli şi presă în limba proprie. “De altfel, nu cred că se va pune niciodată problema unui popor kurd indepedent, care să figureze pe hartă – asta pentru că bătaia pentru o capitală şi un conducător s-ar sfârşi cel mai probabil cu un război civil”, susţine exploratorul clujean.

Între trai la limită şi război cu propriul frate

“Nu înţeleg de unde au oamenii ăştia bani ca să trăiască, când rata şomajului la ei e de 70%. E un adevărat păcat că zonele nu sunt promovate din punct de vedere turistic”, spune Edmund. El a văzut cum kurzii trăiesc în condiţii mizere, în case dărăpănate din mediul rural, iar majoritatea familiilor se ocupă cu creşterea oilor sau sunt formate din comercianţi prin bazare. Copiii sunt trimişi, încă de la vârste fragede, de 6-7 ani, la Istanbul, unde întră în breasla lustruitorilor de pantofi. “Străzile sunt pline de ţânci, cu cutii mari în spate, care se plimbă în căutarea unui domn ce bea ceai după ceai la terase şi vrea să îşi menţină încălţările curate. şi în această meserie există o ierarhie. Abia după câţiva ani şi după ce acumulează o anumită experineţă, copii sunt lăsaţi să îşi practice meseria în centrul oraşului”, rememorează Edmond cele aflate în ultima sa aventură.
Sărăcia îi împinge pe micuţi să recurgă la fel de fel de şmecherii pentru a face rost de bani, iar cel mai simplu mod e acela de a hărţui străinii. “Nu exista străduţă în care să nu întâlnim măcar un copil care să fugă după noi strigând “money, money”. Nu ştiu dacă îi învaţă cineva să facă asta, dar m-a deprimat profund“, recunoaşte el.
Kreibik povesteşte că, în general, oamenii sunt foarte prietenoşi şi nu se dau înapoi din a vorbi cu străinii. La un ceai, clujenii au dat peste un fost militar kurd care le-a împărtăşit câte ceva din experienţa sa de pe front. Soldatul le-a descris în detaliu ce înseamnă atacurile masive asupra graniţelor, cum e să trăieşti fără aprovizionare sau cum e să îţi împuşti propriul frate, aflat pe cealaltă parte a baricadei. “Nu am avut parte de incidente; bine, nici noi nu ne-am aventurat în zonele de conflict. Oricum, turiştii sunt scumpi la vedere prin părţile alea şi poate de aici deschiderea locanicilor. în călătoria noastră ne-am întâlnit doar cu doi americani, un spaniol, doi nemţi şi un francez”, spune clujeanul.

La un pas de vârf
Cei doi clujeni au vrut să ajungă pe muntele Ararat, locul legendarei Arci a lui Noe, încă de acum nouă ani. Atunci însă, deşi Edmond a mai fost prin acele locuri, muntele erau închis din cauza războiului kurdo-turc. Anul acesta însă, Edmond şi Dan au primit un permis de escaladare şi, de îndată ce au avut bani, au plecat în căutarea rămăşiţelor legendare corabii. Traseul nu a fost unul aşa de uşor precum credeau ei, pentru că vremea neobişnuită pentru acea perioadă, în preajma sărbătorilor de Paşti, i-a obligat să facă ascensiunea ca pe timp de iarnă. “Am plecat încrezători, însă vremea şi zăpada până în brâu ne-au cam descurajat. în prima noapte, am ajuns până la 3.200 de metri altitudine, împreună cu doi olandezi şi cu ghidul. în a doua zi, am decis să campăm la 4.000 de metri, deoarece gheţarii impuneau deja un traseu paralel cu muntele. La ora două dimineaţa, ne-am trezit hotărâţi să atacăm vârful, însă eu am cedat la cota 4.600. Eram epuizat fizic şi psihic. Dan m-a încurajat să urc, dar dacă ajungeam acolo nu mă mai putea da nimeni jos. Am decis că e momentul să cobor împreună cu ghidul, iar Dan a reuşit şă ajungă pe vârf cu cei doi olandezi”, spune Edmond Kreibik. El declară expediţia un succes, din cauza faptului că Dan Homorodean a ajuns pe vârf: până la urmă, sunt o echipă! Clujeanul nu vede drumeţia ca un eşec personal: “Asta înseamnă alpinismul – viteză de reacţie, hotărâre, încredere în partener sau în forţele proprii”. Pentru viitor, cei doi clujeni pregătesc o expediţie în Nepal, în tabăra de bază a Everestului.
“Fiecare idee în parte e o nouă provocare, pe care cei doi doresc să o văd realizată, însă trebuie ţinut cont de multe aspecte. Noi călătorim pe banii noştri, expediţia în Ararat a costat cam 1.000 de euro, echipamentele sunt scumpe, apoi acasă am un copil de nouă luni iar pe traseu pericolele stau la tot pasul. Totul trebuie gândit şi calculat în amănunt, deoarece expediţia începe când pleci şi se termină abia când ajungi acasă”, spune Edmond Kreibik. Pentru el şi Dan Homorodean, harta e doar o oglindă a posibilităţilor: cei doi se gândesc deja la expediţii în Antarctica, în jungla din Noua Guinee sau chiar în zonele fierbinţi din Afganistan.

Muntele Ararat şi Arca lui Noe

La graniţa dintre trei ţări, Rusia, Iran şi Turcia, se înalţă până la 5.165 metri altitudine, Muntele Ararat. Legendele spun că Arca biblicul Noe s-ar găsi în continuare pe vulcanul stins din Podişul Armeniei turceşti. în cursul secolelor, au fost întreprinse multe expediţii pe muntele care ar adăposti rămăşiţele giganticei arce. Abia în 1670, olandezul Jan Struys a vizitat un eremit, de la care a primit o cruce confecţionată din lemnul arcei, precum şi o confirmare scrisă a faptului că monahul, chipurile, tăiase personal lemnul din arcă.

Kurzii – Poporul fără ţară

Frecvent supranumiţi “cea mai mare naţiune din lume fără stat”, cei aproximativ 30 de milioane de kurzi populează zona de confluenţă dintre Anatolia, Peninsula Arabă şi Caucaz, pe suprafaţa relativ continuă a ceea ce a fost Kurdistanul istoric. în ciuda democratizării, kurzii reprezintă în continuare una din cele mai importante probleme de securitate atât pentru regiunea Orientului Mijlociu, cât şi pentru statele cu minorităţi kurde. Macrogrupul kurd este sursa unor factori care afectează practic toate sectoarele de securitate ale statelor implicate: militar, prin separatismul care ameninţă integritatea teritorială a statelor, politic, fiind ameninţată stabilitatea întregului sistem politic al fiecărui stat, economic, prin implicaţiile celorlalte sectoare sau societal, adică prin capacitatea unei societăţi de a-şi menţine esenţa caracterului său, în condiţiile variabile ale unor ameninţări posibile sau actuale.

sursa Clujeanul.ro