Evenimentul, urmărit de peste 5 000 de localnici și de turiști sosiți să petreacă Revelionul în pensiunile și cabanele din zonă, va continua cu spectacole oferite de artiștii populari păstrători ai unor tradiții originale.

Mai multe detalii pe agerpres

Pietrele Doamnei din Masivul Rarău

Rezervația naturală ”Pietrele Doamnei”, al cărei nume provine tocmai de la formațiunea de stânci calcaroase aflate pe teritoriul său, se dezvoltă altitudinal între 1.150 m și 1.550 m.

Mai multe detalii pe agerpres

Practic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu.
Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana. Prin anul 2001, Vasile Dragomir, general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmizegetusa”, declara atunci generalul.

Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa. Ca este asa, ramane sa o confirme viitoarele cercetari, dar noi ne-am convins de existenta tunelurilor, in acest inceput de mai cand, ajunsi la Capalna, la un pahar de vorba, un localnic ne-a povestit cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarita cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie.

Incinte sacre de dimensiuni impresionante, in sanctuare taiate din andezit, piatra pe care astazi o croiesti numai cu diamantul, cetati din blocuri de calcar carate de la zeci de kilometri, fasonate si imbinate perfect, dupa tehnici misterioase, podoabe din aur si argint, de mii de cosoni, furate din pamantul dacilor… hartacomorii.blogspot.com/2010/orasul-comorilor-de-sub-cetate

sites.google.com/site/dimensiuniparalele/sarmisegetusa-DACIA-CAPITALA Sarmizegetusa stă pe un oraş subteran de mărimea Bucureştiului. În 1993, România demara o amplă campanie de punere în valoare a cetăţilor dacice de la Grădiştea, fără ştirea opiniei publice. Un grup de oameni de ştiinţă români a efectuat la faţa locului, până în 1999, un studiu complex cu ajutorul unor aparate speciale de detectare a zidurilor şi a obiectelor îngropate. Aşa s-a pus în evidenţă faptul că sub Sarmizegetusa şi sub celelalte cetăţi dacice pe care le cunoaştem acum există un uriaş ansamblu arhitectonic militaro-civil, compact, cu mai multe nuclee, întins pe o suprafaţă de peste 200 de kilometri pătraţi, bogat în aur şi cu multe elemente anterioare civilizaţiei dacilor.

<< Acest articol este preluat de zeci de bloguri, sursa pare sa fie un articol semnat Dumitru Manolache in Gardianul in 08-05-2009 .>>

Editura Miracol a publicat citeva carti Dumintru Manolache: TEZAURUL DACIC DE LA SINAIA , Andrei, Apostolul Lupilor , Sfantul APOSTOL ANDREI si protocrestinismul in spatiul romanesc

victor-roncea.blogspot.com/2008/11/un-jurnalist-crestin-dumitru-manolache.html

Autor a nu mai putin de noua volume de istorie, istoria crestinismului romanesc, teatru si beletristica, ziaristul Dumitru Manolache face parte din galeria acelor oameni pe care o mare sansa iti face bucuria de a-i intilni (asa cum a fost in cazul meu cind, in primii ani post-decembristi, am intrat in viltoarea presei). Publicate in ’’Tineretul Liber’’, ’’Evenimentul Zilei’’, ’’Romania Libera’’, ’’Adevarul’’, ’’Curentul’’, ’’Bucuresti Match’’, ’’Lumea credintei’’, ’’Gardianul’’ (unde semneaza saptaminal unica si cea mai longeviva pagina religioasa din presa laica centrala din Romania), miile sale de articole, anchete, reportaje si eseuri, impregnate de experienta jurnalistica de aproape trei decenii, au marcat cititorii cu amprenta cautatorului minutios si a exegetului de mare talent.
Dumitru Manolache cerceteaza de aproape 20 de ani problematica inceputului crestinismului romanesc, activitate concretizata in cartile: ’’Dervent, o poarta a crestinismului romanesc’’, ’’La portile luminii-Miracolele de la Dervent’’; ’’Lupii Mielului-Sf. Andrei si protocrestinismul in spatiul romanesc’’, ’’Andrei, Apostolul lupilor’’. Si, drept recunoastere a ineditului adus la lumina de autor, acest ultim volum, aparut in doua editii, prima la Editura Anastasia si a doua la Editura Dacica, a intrat in bibliografia obligatorie a facultatilor de Teologie de la Constanta si Sibiu – achizitionarea acestei carti se poate face de la Editura Dacica, consultind adresa http://www.dacica.ro.

Dumitru Manolache – secretar general de redactie al cotidianului   gardianul.md

enciclopediagetodacilor.blogspot.com/2010/12/goana-dupa-aurul-sarmisegetusei In 1993, Romania demara o ampla campanie de punere in valoare a cetatilor dacice de la Gradistea. Un studiu multidisciplinar efectuat la fata locului a pus in evidenta faptul ca sub ceea ce este acum decopertat exista un urias ansamblu arhitectonic, un ansamblu militaro – civil compact, cu mai multe nuclee, intins pe o suprafata de peste 200 de kilometri patrati. Acest oras ingropat este predacic si e foarte bogat in aur. Specialistii romani au intocmit niste planuri de detaliu cu siturile subterane nedecopertate, pe care le-au strans intr-un dosar trimis Ministerului Culturii si Cultelor.O copie a planurilor a ajuns insa si la cautatorii clandestini de comori, care au relatii puternice in zona clasei politice. Hotii stiu acum cu exactitate unde sa caute.

In mod ciudat, posibilitatea ca vestigiile din Muntii Orastiei sa fie scoase de pe lista UNESCO, merge mana in mana cu deja celebrul scandal al bratarilor dacice. Dupa cum se stie, ele au fost gasite in siturile de la Gradistea de catre hotii de comori si scoase apoi clandestin din Romania. Au ajuns in Statele Unite, unde un colectionar american de buna credinta a anuntat oficialitatile ca aceste artefacte se comercializeaza pe piata neagra. Ulterior statul roman a recuperat o parte din ele si a demarat o ancheta. In mod uluitor, numele unor politicieni de calibru, precum Adrian Nastase si Dan Iosif au fost asociate cu disparitia bratarilor. Cei doi au fost banuiti ca ar fi intermediat traficarea in tara a doua tezaure sustrase din situl arheologic Sarmizegetusa Regia, respectiv 15 bratari dacice de aur.

Conform unor informatii neoficiale, subsolul din zona Gradistei a fost sondat din satelit de catre rusi pe la inceputul anilor ‘90. Rusii vorbeau despre situri antice, dar si preistorice necunoscute inca in zona Gradistei. Coroborand aceste date cu informatiile unor scriitori antici, care spuneau ca dacii au taiat si au zidit muntii, Guvernul Romaniei a cerut aflarea adevarului. Astfel, intre anii 1993 si 1999, in perimetrul fortificatiilor dacice de la Gradistea s-au desfasurat cercetari pe mai multe discipline, pentru realizarea unui studiu de ansamblu privind zona arheologica. Cercetarile au fost demarate de Ministerul Lucrarilor Publice, Ministerul Culturii si Ministerul Cercetarii. Ele aveau drept scop delimitarea fizica a complexului de fortificatii prin alte metode decat sapaturile arheologice, si chiar elaborarea unei strategii de punere in valoare a constructiilor preistorice de la Gradistea.

Abia in urma acestui studiu, care sa detalieze ce si unde trebuie sapat, urma sa aiba loc decopertarea, restaurarea, conservarea siturilor si transformarea zonei intr-o rezervatie arheologica nationala, punct turistic de importanta deosebita, cu protectie armata din partea jandarmeriei, care urma sa opreasca ofensiva jefuitorilor de comori. Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii, sunt uluitoare. Fortificatiile nu reprezinta doar cetati disparate asezate pe culmile muntilor, ci un ansamblu compact, o asezare militaro-civila montana, cu mai multe nuclee, intinsa pe o suprafata de 200 de kilometri patrati. Majoritatea vestigiilor sunt inca acoperite de pamant.

Din comisia formata au facut parte specialisti pentru detectarea straturilor de profunzime prin magnetometrie, specialisti in probleme hidrotehnice, arheologi, ingineri constructori, arhitecti si specialisti in geodezie. Ceea ce spuneau anticii s-a confirmat. Fortificatiile sunt deosebit de complexe si sunt suprapuse, in multe locuri, pe asezari mai vechi. Pentru a avea o imagine a modului in care s-a lucrat, dam exemplul grupului format dintr-un geodez si un specialist in magnetometrie.Geodezul, regretatul general de divizie Vasile Dragomir, (foto) cauta zonele de relief care pareau transformate pentru utilitati militare. Al doilea instala magnetometrele si trasa profilul subsolului in zona indicata.

Magnetometrul este un aparat care poate radiografia si pune in evidenta elementele din subsol, la adancimea dorita de operator. In acest caz sondajul a mers pana la o adancime de opt metri. Asa au fost descoperite constructiile scufundate in pamant, dar si incintele subterane care i-au uluit pe cercetatori. Conform datelor din studiu, mega-asezarea regilor daci este situata pe masivul Sureanu, munte care coboara catre est, nord si vest in Podisul Transilvaniei, intre raurile Sebes si Strei.

„La inceput ne-am intrebat cum a fost posibil ca timp de cinci ani dacii sa poata tine piept asaltului unei armate uriase, bine inzestrate, cum era cea a romanilor. Mai ales ca era condusa de unul dintre cei mai buni strategi pe care i-a avut Roma vreodata. Raspunsul l-am gasit la fata locului: folosirea eficienta a terenului printr-un complex militaro-civil.Dacii au construit, in primul rand, la poalele muntelui, in nord si vest, un zid de aparare foarte lung, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil in acea directie. Ceva in genul zidului lui Hadrian din Scotia, lung de 170 de km. In interior, fiecare inaltime a fost terasata de jos in sus. Fiecare terasa, cu latimi diferite, era aparata de ziduri. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetati fortificate, de diferite dimensiuni. S-a mers pana acolo incat fiecare cvartal al unei aglomeratii urbane mai mari era la randul lui aparat de un zid propriu. In studiu, eu numesc «modul» fiecare aglomerare urbana. Modulul poate fi inteles si ca un cartier mai mare, intins pe cateva hectare, al imensei fortificatii. In acest fel, un modul era aparat de mai multe ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare urbana la alta sunt mici, in general de cateva zeci de metri. Distantele cele mai mari de la un nucleu fortificat la altul nu depasesc patru kilometri. Fiecare aglomerare are locuintele si sanctuarele ei, asa cum apar si la Sarmisegetuza Regia, cea cunoscuta pana acum. Intre aceste nuclee exista insa numeroase terase amenajate cu urme de locuire stravechi, mai vechi decat perioada dacica clasica. De asemenea, asezari civile se gasesc peste tot pe vaile apelor dintre munti. Totul pe o suprafata de aproximativ 200 de kilometri patrati. Intreaga zona este acoperita de un paienjenis de drumuri antice construite foarte interesant. Intr-o zi am stat mai bine de o jumatate de ora in ploaie pe un asemenea drum sa vad ce se intampla. Apa curgea la dreapta si la stanga, dar nu si pe drum, atat de bine este facut sistemul de drenaj de sub ele. Singura bresa a sistemului de fortificatii a fost neglijarea laturii sud-estice, considerandu-se ca panta abrupta a muntelui e un obstacol natural suficient. Aceasta neglijenta a fost fatala dacilor. Imparatul Traian a urcat cu trupele chiar pe acolo si a atacat apoi fortificatiile de sus in jos“, ne-a spus regretatul general de armata Vasile Dragomir.

drumul antic catre sarmisegetusa(peste 2000 de ani vechime)
discul solar-sarmisegetusa

Un oras predacic subteran. Cea mai importanta descoperire din Muntii Orastiei o reprezinta incintele subterane. In zona numita Vartoape, pe o suprafata de aproximativ patru kilometri patrati exista 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de pana la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunica intre ele precum camerele unei locuinte. Este vorba de incinte naturale modificate de mana omului. Multe dintre ele comunica cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri catre muntii din apropiere, unele partial prabusite. Unul merge chiar catre sanctuarele din Sarmisegetuza Regia, unde, de asemenea, au fost detectate cateva incinte subterane. In urma masuratorilor a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mult mai mare deca cele de la Sarmisegetuza. Conform studiului itocmit, acest oras subteran si constructiile de la suprafata, mult mai numeroase decat cele de la Sarmisegetuza Regia, au constituit centrul fortificatiilor, cu alte cuvinte centrul mega-orasului regilor daci, sau al cui va fi fost mai inainte. Arheologii din zona au fost, si sunt, mai putin entuziasti in legatura cu aceasta descoperire si mai retinuti in declaratii.

„Pe Culmea Vartoapelor se afla o intinsa asezare dacica, iar culmea, stancoasa, calcaroasa, e impanzita de mici grote care uneori iau aspectul unor pesteri. Pe micile platouri de la gura catorva au fost descoperite fragmente ceramice dacice“, sustine arheologul Ioan Glodariu, muzeograf la muzeul din Deva. Acesta considera ca terasele si cetatile erau dens populate pe vremea dacilor. Mai mult, fiecare terasa locuita era aprovizionata cu apa, atat locuintele, cat ai atelierele de fierarie, prin conducte care captau izvoare de la distante apreciabile. Foarte interesant este faptul ca aceste conducte de apa subterane aveau, din loc in loc, chiar decantoare.

Hartile oficiale au ajuns la hotii de comori

Dosarul cu planurile siturilor antice nedecopertate, gasite de echipa speciala de cercetatori, a fost multiplicat in patru exemplare, care au fost trimise la MLPAT, Institutul Pro Domus, Ministerul Culturii si UNESCO. Alexandru Mironov a inclus cetatile pe listele UNESCO. Urma sa se initieze o ampla campanie de sapaturi arheologice si sa se realizeze un centru turistic exceptional. Programul a fost insa stopat, iar copii ale dosarului cu hartile siturilor au ajuns la hotii de comori. Astfel reusesc acesti hoti sa mearga la punct ochit, punct lovit, pe un teritoriu atat de mare. Singurul impediment in calea acestora este acum UNESCO, care e cu ochii pe siturile de la Gradistea. De aceea se tot lanseaza ideea, de origine romaneasca, cum ca cetatile vor fi radiate din patrimoniul mondial. „Nu se scoate nici un obiect UNESCO de pe liste. Asta e o prostie. Sigur cineva incearca sa vanda si Sarmisegetuza. Asta e singura explicatie“, este de parere Alexandru Mironov. Ramane insa o intrebare extrem de importanta: cine le-a dat hotilor planurile secrete ale complexului si, implicit, planurile comorilor de la Sarmisegetuza? Din analiza ulterioara a datelor a rezultat ca cea mai mare parte a acestei asezari, uriasa pentru antichitate, a fost construita inainte de perioada dacica. Mai mult, comorile cautate acum de hoti au fost ingropate inainte de perioada clasica a civilizatiei dacice. Lucru deductibil prin logica comuna: daca romanii cuceritori au strans tot aurul gasit la fata locului, de ce se mai gasesc comori de ordinul zecilor de kilograme in aceasta zona?

• Exista un loc plin de energie in Romania care este supranumit si “Triunghiul Bermudelor din Oltenia”. Pestera Polovragi este unul din locurile sacre ale dacilor. Aceasta reprezinta nu doar o atractie turistica, ci si un loc misterios in care diverse fenomene inexplicabile se petrec la o anumita perioada de timp.

Multi dintre cei care au calcat in aceasta pesterea, povestesc ca au simtit pe toata durata vizitei o umbra in spatele lor. De asemenea, alti turisti au murit rapusi de pietre cazute de undeva de deasupra muntelui, cum este cazul si Veronicai Bulai, mama surorilor Gabor.

De-a lungul timpului, diverse legende s-au tesut in jurul acestei pesteri in care se adapostea marele Zalmoxis. Conducatorul dacilor, se spune, ca avea puteri impresionante si putea sa-si schimbe infatisarea din tanar in batran ori de cate ori dorea . Tronul lui Zalmoxis se afla si astazi in Pestera Polovragi .Este locul cel mai sacru, incarcat cu diverse energii, din toata pestera. Numerosi turisti au spus ca in momentul in care s-au apropiat de piatra pe care obisnuia sa se odihneasca zeul dacilor sunt cuprinsi de diferite sentimente sau ganduri stranii. Aceasta este dovada certa ca locul poarta si in ziua de astazi energia unui personaj comparabil cu un zeu, scrie efemeride.

Pestera Polovragi a fost redescoperita acum circa 100 de ani si are o dimensiune de peste 10 kilometrii. Speologii sunt de parere ca este mult mai lunga decat se cunoaste in prezent, dar din diverse motive ea nu a putut sa fie explorata. De asemenea, se mai zvoneste ca aurul dacilor este ascuns undeva la capatul pesterii, din acest motiv numerosi cautatori de comori incearca prin metode propii sa-l descopere . Poate ca din acest motiv Pestera Polovragi este deschisa publicului doar partial. Pana sa se apeleze la aceste limitari au existat diversi cautatori de comori care au avut acces pana in adancurile pesterii, dar toti au avut parte de morti tragice. Blestemul lui Zalmoxis a fost aruncat peste intreaga pestera si doar cei lacomi sunt pedepsiti fara drept de apel.

Se mai spune ca diversi tarani care si-au adapostit vacile si oile in pestera s-au trezit fara niciun animal, iar sanatatea lor mintala a avut de suferit. Pe langa aceste fenomene inexplicabile si altele se mai petrec in misterioasa pestera. Diverse lumini, aparute din neant, lumineaza coridoarele intunecate ale pesterii, dar cand cineva se apropie de ele dispar pur si simplu.

O alta curiozitate o reprezinta pielea de leopard de pe pereti. Aceste formatiuni se intalnesc doar in aceasta pestera.

O alta poveste incredibila se refera la faptul ca Zalmoxis avea mai multe pasaje secrete prin care ajungea din pestera direct la Sarmizegetusa sau chiar la cetatea dacica de deasupra muntelui. Aceste pasaje nu au fost descoperite si au ramas la nivel de legenda. Cand speologii au cercetat pestera in premiera, acum circa 100 de ani, au fost uluiti sa descopere urme de picioare umane incaltate, vechi de 2.000 de ani. Este posibil ca aceste urme sa fie lasate de daci in conditiile in care temperatura din pestera este de doar 9 grade si este constanta indiferent de anotimp ? Nimeni nu poate raspunde la aceasta intrebare asa cum nu se poate raspunde nici la celelalte intrebari cand vine vorba despre misteriosii nostri stramosi.

Sursa: caplimpede

 În urmă cu doi ani, o echipă de scafandri a găsit cetatea antică a Callatisului, scufundată în apele Mării Negre. O teorie susţine că Atlantida ar fi fost localizată în Marea Neagră şi că Insula Şerpilor ar fi o mică bucată rămasă din vechiul continent dispărut.

Cu ajutorul vizualizării topografiei subacvatice, Google Ocean a ajutat un inginer britanic să cerceteze stratul aflat imediat sub fundul Mării Negre, descoperind o reţea de străzi perfect conturate, care nu puteau fi făcute decât de mâna omului. Specialiştii britanici afirmă că dovezi mai importante ar putea fi descoperite în apropierea coastelor României. Și o echipă de scafandri ucraineni a explorat ruinele oraşului antic Akra, scufundat în apele Mării Negre, în zona de coastă a Crimeei.
Arheologii spun că situl scufundat în mare, lângă Mangalia, a fost întemeiat de grecii dorieni în secolul al VI-lea înainte de Hristos. Cercetările din ultimii 50 de ani au evidențiat că fortăreața are dimensiuni impresionante – aproape două mile în largul mării și tot două mile de-a lungul țărmului actual.
Relătari despre orașul scufundat în Marea Neagră există încă din secolul XV, când un navigator burgund a văzut “zidurile care ieșeau din mare” în dreptul portului Panguala (Mangalia).
Jeno Szabo este singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau şi are la activ peste şapte mii de scufundări prin apele din toată lumea, unde a găsit nenumărate comori. În 2004, echipa de scafandri specializaţi în arheologie subacvatică condusă de Jeno Szabo a început să facă primele investigaţii pentru a putea demara acţiunile de căutare ale vechiului Callatis.
Trei ani mai târziu au obţinut ajutorul scafandrilor unguri care au venit şi cu aparatura necesară unei astfel de acţiuni. Au făcut un plan de cheltuieli estimative şi l-au înaintat secretarului general al Ministerului Culturii şi Cultelor de la acea vreme, Virgil Niţulescu, care a aprobat iniţial bugetul. Într-o săptămână de scufundări au găsit ruine, străzi, coloane şi o epavă a unei corăbii care folosea la transportarea marmurei. În apropierea epavei au fost găsite şi fragmente ceramice.
Tot într-o săptămână au cheltuit şi peste 15 mii de euro din buzunarele proprii, iar ministerul s-a făcut că plouă. Investigaţiile s-au oprit şi nu au fost reluate nici până în zilele noastre. Fascinaţi de descoperirea senzaţională, membrii echipei au încercat să strângă bani de pe unde s-a putut, au înfiinţat un Centru de Cercetări Subacvatice, toate fără prea mare succes.
Deşi iniţial nu au vrut să facă publică povestea de teama căutătorilor de comori care ar putea distruge vestigiile, scafandrii arheologi s-au hotărât să ceară ajutor de la alţii şi i-au chemat pe cei de la Discovery Channel, care ar putea da o parte din banii necesari, în schimbul exclusivităţii.

Pe faleza Mangaliei, în dreptul stației meteorologice încep zidurile cetății antice Callatis. E partea doriană a construcției, cea mai veche. “Cum intri în mare, la câțiva metri distanță, dai de ruine”, a spus arheologul Liliana Vioiu, de la muzeul local. În actualul port al Mangaliei se află, tot scufundate, alte ziduri ale cetății, ceva mai “moderne”, din perioada romanilor.
La extinderea unui hotel, cu vreo zece ani în urma, s-au facut săpături în urma cărora au fost descoperite vestigii de o valoare inestimabilă. Clădirea cea nouă păstreaza astfel în pântecele sale o fărâmă de istorie. Pe marginea căii de acces se întinde sistemul de canalizare. Toate au fost făcute de romani. “Daca cercetările ar continua, s-ar vedea că strada aceasta se întinde spre vechea cetate, care acum e sub apă”, a explicat arheologul Liliana Vioiu.

Există descrieri din diverse epoci ale zidurilor scufundate în mare. Călătorul burgund Walerand de Wawrin notează, în 1445, că ajungând în portul “Panguala” – una dintre diversele denumiri de peste timp ale Mangaliei – a văzut ziduri de mari dimensiuni care ies din mare, în largul portului cel nou de la vremea aceea. Din aceeași sursă se știe că multe corăbii s-au scufundat după ce s-au lovit de acel “colț” uriaș. Peisajul lugumbru l-a impresionat, în 1652,și pe negustorul turc Evlia Celebi, referindu-se la orașul “Mankalia”, iar un francez – Xavier Hommaire de Hell – vorbește în 1928 despre “ziduri vechi ieșind din râpa argiloasă unde e așezat orașul, ceea ce arăta că marea a invadat toată aceasta parte a litoralului”. O hartă a Mangaliei, din 1924, prezintă zidul de nord al cetății antice, o construcție care se prelungește în largul Mării Negre. Harta este rodul studiilor începute în 1901 de Pamfil Polonic.
Cercetări de anvergură asupra cetății Callatis au fost demarate abia în 1962, fiind desfășurate, timp de zece ani, de căpitanul-comandor Constantin Scarlat, o figură emblematică pentru Marina Militară. El a înființat prima unitate de scafandri din Armata Română. Datorita lui există azi o hartă detaliată a cetății scufundate. Cu toate astea, Constantin Scarlat arată, într-un articol publicat în 1973, că până la momentul respectiv fuseseră descoperite cel mult 20% din totalul vestigiilor submarine din dreptul Mangaliei. Investigațiile au fost reluate abia în 1994, de data asta sub auspiciile Muzeului de Arheologie din Mangalia, care a colaborat, până în 1998, cu cercetatorii italieni de la “Cooperativa Metambuco” din Padova. După ei au venit, în 2007, specialiștii de la “Octopus Archeological Research Association” din Budapesta și de la Centrul de Scafandri “Carpatica” din București.
“Oriunde s-ar întâmpla aşa ceva, toată lumea ar sări să valorifice acest potenţial, s-ar relansa turismul. La noi nu s-a întâmplat nimic. În Grecia siturile subacvatice sunt acoperite cu grilaje metalice pentru a nu se putea lua nimic de acolo, vine turistul şi face scuba-diving. Altele sunt scoase la suprafaţă. În SUA se acoperă cu o cupolă de sticlă, iar turiştii vin cu un mini-submarin şi se uită. Se pot face şi tuneluri sub apă, depinde de buget. Mai mult decât să găseşti un oraş subacvatic pentru a relansa turismul, nu mai e nimic. Am zis că băgăm bani de la noi pentru a continua, dar a venit criza şi nu s-a mai putut. O săptămână de cercetări costă minim 20 de mii de euro, fără a pune la socoteală instrumentele. Dar nu este normal ca o descoperire de genul ăsta să fie finanţată din buzunarul meu. Eu am fost de mic fascinat de această poveste, am citit despre asta”, a mai spus Jeno Szabo .
În aprilie 2007, câţiva scafandri români ajutaţi de colegii din Ungaria au început o expediţie pentru cercetarea subacvatică, dotaţi cu tehnologie de ultimă oră, similară celei care a dus la descoperirea Titanicului. Sonarele au detectat o “anomalie” ciudată în adâncurile apelor de lângă Mangalia.
La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, scafandrii au descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice.
Documentele Antichităţii lasă loc de interpretări în ceea ce priveşte data la care s-a pus temelia cetăţii. Deşi este menţionată în scrieri încă din sec. VI î.Hr, nu există dovezi arheologice mai vechi de sec. IV î.Hr. Cert este că oraşul cunoaşte o perioadă de înflorire rapidă, apoi decade o dată cu începutul erei noastre, însă prosperă din nou în decurs de câteva secole.
Nici data distrugerii cetăţii nu se ştie cu exactitate. Unele ipoteze susţin că o parte a oraşului s-a scufundat în urma unui cutremur, altele avansează ideea că cetatea a fost înghiţită încet de ape, din cauza procesului de eroziune. Deşi toţi specialiştii în arheologie recunosc că o astfel de descoperire este fabuloasă şi afirmă că vestigiile scoase la lumină până acum pe ţărmul românesc atestă miracolul şi geniul arhitecturii greceşti, majoritatea se abţine să se pronunţe în lipsa văzutului cu propriii ochi.
În “Dialogurile” sale, Platon descrie civilizaţia înfloritoare care popula Atlantida, cu capitala la Poseidonia. Continentul pierdut avea o câmpie fertilă, cu canale transversale şi un munte nu foarte înalt, şanţuri de apă legate prin tuneluri şi poduri, două izvoare – unul cu apă caldă şi unul cu apă rece – care ţâşneau din muntele principal, temple, cazarme, un hipodrom, săli de gimnastică şi un majestuos palat regal. În perioada ei înfloritoare, Atlantida era şi o temută forţă militară, cu 1.200 de corăbii de război şi 10.000 de care de luptă, toate sub conducerea regelui Evenor.
Împreună cu regina sa, Leucipe, ei au avut o fată, pe nume Clito, care a devenit, conform legendei, soţia lui Poseidon. Fiului cel mare, Atlant, Poseidon i-a dat în stăpânire regiunea bogată centrală a Atlantidei, întinsă pe 160.000 kmp. În urma unor mari cutremure şi inundaţii, Atlantida s-a scufundat în mare într-o singură zi, şi de atunci a tot fost căutată de numeroşi istorici şi arheologi, apărând chiar “atlantologia”, ştiinţa care se ocupă de teoriile privitoare la acest continent.
Sursa: efemeride.ro

 Legenda spune că a fost odată ca niciodată, în cele mai vechi timpuri, un vrăjitor care avea trei fiice, toate frumoase și pricepute în ale vrăjitoriei. Când a venit vremea să se mărite, au venit trei prinți să le curteze. Fiecare dintre ei au promis fiecărei fete câte un castel nemaivăzut, după cum le dorește inima.

Cele două fete mai mari erau mândre și obraznice, așa că au ales vârfurile cele mai înalte. Una a ales muntele cel mai înalt, la Tălmaciu/Talmesch și a fost contruit într-o singură zi cel mai frumos castel, pe măsura frumuseții sale, Cetatea Tălmaciului/Landskrone – „Coroana ținutuui„.

Fata mijlocie a ales Slimnicul, unde a construit Cetatea mândră, Stolzenburg. Castelul ei a fost gata în trei săptămâni. Iar sora a treia, cea mică, timidă, cuminte, dar și cea mai frumoasă dintre toate, a ales cel mai mic munte rămas, Michelsberg, și a spus:

eu singură nu pot face nimic, numai cu ajutorul lui Dumnezeu sper să se ridice și pe aces munte un castel și o biserică.

Și iată, spune legenda, castelele surorilor mai mari și îngânfate au fost destinate să devină ruine, iar visul fetei pioase dăinuie și astăzi.

(legendă pe care am tradus-o din germană, în varianta lui Dr. Julius von Hannenheim)

Pe o vreme mohorâtă și un ger năpraznic, când copiii au început deja colindul, eu îmi continui colindatul, la pas, dar de data asta și în zbor. Într-un drum despre care o să vă mai povestesc, m-am oprit la Slimnic, unde m-am gândit că e potrivit să încercăm pentru prima dată o jucărie zburătoare de care îndelung s-au mai minunat sătenii: drona.

Stolzenburg cândva, cetatea mândră la poalele căreia se întinde satul, se vede impunătoare încă de departe, pe dreapta cum mergi de la Sibiu spre Șeica Mare.

La poalele dealului pe care se află cetatea, de o parte și de cealaltă a drumului abrupt, stau casa parohială, încă locuită de preot, și biserica evanghelică, cenușie și bătrână, ascunsă după zid și vegetație. Pe calea acoperită de noroi înghețat, urcă pitorești, egal și agale căruțe trase de cai și copiii ieșind de la școală.

Casa parohială din Slimnic, soră cu Gimnaziul german din Sebeș și Muzeul Franz Binder din Sibiu

Localnicii cumsecade m-au îndrumat mai întâi pentru lămuriri despre poveștile locului la preotul sașilor, acum pensionat, dar totuși activ în comunitate. Poarta impunătoarei case parohiale este descuiată, însă preotul se pare că nu e acasă. Ulterior aveam să aflu că mă nimerisem prost la ora siestei, așa că aveam să culeg vagi crâmpeie de istorie locală de la câțiva trecători care simt imediat omul străin, apoi de la copiii prietenoși, dornici să intre în vorbă cu vizitatorii rătăciți, mai ales că iarna nu se prea înghesuie nimeni pe-aici.

Nu urc fără să pozez fiecare colțișor al casei mărețe, construcție-soră a gimnaziului german din Sebeșul meu natal și a actualului Muzeu Franz Binder din Piața Mică, Sibiu. Stilul architectural cu fațada în trepte, comun celor trei edificii, este opera vestitului architect Gärtner, care le-a înățlat pe toate trei la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Locuitori în cetatea Slimnic

În timp ce am început să urc cărarea bolovănoasă spre cetate, unul dintre copiii ce mi-au luat-o vioi mult înainte, dedați cu urcușul, m-a anunțat într-un suflet că îngrijitorul cetății tocmai a urcat cu căruța, deci tot într-un suflet am ajuns și eu la poarta cetății.

Ca norocul, îngrijitorul cetății, domnul Weidenfelder, este unul dintre puținii sași care mai locuiesc în Slimnic, așa că am putut să aflu multe despre comunitatea sașilor de aici. Casa lui este chiar pe calea care duce la cetate, dar pe timp de vară îmi spune că stă și în căsuța din incintă. Nici nu bănuiam că cetatea Slimnic ar mai fi locuită.

Acum a urcat materiale de construcție ca să repare niște dependințe din cetate, până nu vine zăpada. Unul dintre copiii săi aleargă niște iepurași sprinteni printre zidurile ruinate. Fără să știe, iepurașii locuiesc îngrămădiți chiar în zidurile fortificației seculare, lângă camera împăcării. Alături de ei, în bună înțelegere, cotcodăcesc câteva găini și în căruță doarme neîntors un câine mare și lânos.

Slimnicul a fost atestat pentru prima dată în 1282, când părintelui Reinaldus de Stolchumbrecht i se confirmau de către Vatican drepturile de protopop. În 1394 a fost menționată o școală a sașilor, condusă de un anume Allexius, ce se pare că avea și atribuții administrative în sat. Pe lângă agricultură și creșterea animalelor, fierăria a fost o ocupație importantă a localnicilor, de unde potcoava trecută prin trei inele de pe stema Slimnicului, care se regăsește și pe poarta din cetatea de pe deal.

Cetatea sub vremi

Din turnul clopotniță așezat în partea de nord a cetății, panorama asupra satului se întinde până departe, de jur împrejur. Cetatea a fost ridicată de către sași în secolul al XV-lea și are o formă alungită, adaptată terenului deluros pe care a fost înălțată. Zidurile consolidate cu contraforturi sunt prevăzute cu guri de tragere și drum de apărare pe arcade de zidărie. Spre est se afla turnul cu poartă fortificat cu herse și  guri de aruncare, iar în sud un turn cu pasaj fortificat spre Curtea Fântânilor. Cu această fortificaţie, populaţia săsească a locului şi-a construit un adăpost împotriva invaziilor repetate ale trupelor turceşti. Prima invazie de acest fel a avut loc în anul 1438 şi a fost respinsă.

Cetatea este construită din cărămidă, iar zidurile exterioare sunt sprijinite de contraforți puternici, în trepte. În a doua jumătate a aceluiași secol, în curtea cetății a început construcția unei biserici cu trei nave care nu a fost finalizată niciodată și care împărțea incinta în două părți inegale. Din biserică s-au păstrat doar pereții laterali, stâlpii și arcadele frumos arcuite, astăzi încă impresionante prin măreție. Bolțile bisericii nu au fost finalizate.

Ca urmare a distrugerilor din secolul XVI și XVIII, în 1717 au început lucrări de reconstrucție a cetății, dar au fost abandonate la scurt timp, după doi ani, din cauza izbucnirii epidemiei de ciumă. În secolul al XVIII-lea cetatea este în stare de paragină, fiind folosită ca sursă de materiale de construcție pentru alte edificii ale comunității. În 1855, o parte a zidului bisericii neterminate se prăbușește în interiorul cetății, iar materialul este utilizat pentru construcția zidului protector al noului cimitir. În 1870 s-a prăbușit turnuletul de sud-est între curtea interioară și cea exterioară a cetății; a urmat apoi prăbușirea unei părți a zidului de împrejmuire al Vorburgului, tot în partea de sud-est.

În timpul primului război mondial, unul dintre clopotele mari ale cetății este topit pentru muniție. Anul trecut, chiar de Revelion, unul dintre clopotele existente în turnul clopotniță s-a fisurat destul de grav.

Oaspeți și tradiții în cetate

Câteva ore cât am cercetat fiecare colțișor din cetate, nu s-a arătat nimeni prin jur, în afară de dl Weidenfelder. Din turnul clopotniță, satul se vede încântător în toate cele patru zări ale sale, cu casele frumos aliniate, fumegând în tăcere. Vara vin destui turiști care campează uneori chiar în interiorul cetății. Se mai întorc și din sașii plecați, însă iarna e liniște deplină. Tot în toiul verii spune dl Weidenfelder că au avut și nunți în cetate, în cort special amenajat.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, încă nu se știa sigur dacă anul ăsta vor mai reuși să împodobească brad în biserica evanghelică, ca în fiecare an de până acum. Pentru că nu am găsit preotul, nu am putut vizita biserica, dar copiii cu care m-am împrietenit spuneau că lor le e frică să mai intre înăuntru, pentru că e deteriorată, rece și pare cam sinistră. Nici de pungile cu daruri sau de Lichtert nu s-a ocupat nimeni anul acesta, așa că rămânea nădejdea într-un Moș Crăciun bun și imaginar, care să apară totuși pe la ei în seara de Ajun. Sunt speranțe cu care oamenii locului s-au obișnuit, ele vin și trec, ca și turiștii care se mai ivesc pe aici din când în când, apoi își văd de drumul lor.

Pe deal, înfipte acolo parcă dintotdeauna, rămân ruinele bisericii, turnurile și arcadele încă zvelte, zidurile mâncate de vremuri și atacatori, siluete medievale îndreptățind numele german al cetății. Stolzenburg, cetatea mândră, pe care am văzut-o nu doar de la firul ierbii, ci și din înălțimi, cum cerurile sau păsările o cuprind în zborul lor.

De la un martor din jurul anului 1783 știm cum se obținea la acea vreme sarea recristalizată:

Locuitorii zonei ridicau un rug cu patru laturi din lemn, aprindeau focul sub acesta lăsându-l să ajungă în flăcări în întregime, după care luau saramură din izvor și o lăsau să picure în grămada arzândă. După răcirea lemnului sarea era scoasă prin lovire și împachetată în saci, fiind utilizată atât pentru consumul uman cât și în hrana animalelor. Această modalitate de obținere a sării recristalizate este posibil să fi fost folosită de locuitorii zonei pe întreg parcursul Evului Mediu.

Odată cu trecerea timpului, și metoda aceasta a evoluat, dar tare mi-ar fi plăcut să fiu și eu martor pentru câteva clipe alături de povestitorul din 1783.

O vizită în adâncurile de la Cacica durează între o jumătate de oră și o oră și jumătate, în funcție de răbdarea și interesul fiecăruia. Sunt trei orizonturi, dintre care două sunt turistice și unul este de exploatare. La Cacica, eu unul nu m-aș grăbi, sunt multe povești interesante în adâncuri… 

Ce e de admirat este că o parte din traseul turistic actual a fost vizitabil încă de la mijlocul anilor 1800. Cum sună „turismul bucovinean la 1850”?