1 miliard de euro. Aceasta e suma pe care investitorul misterios cu care negociaza autoritatile clujene este dispus sa o investeasca la Jucu. La acest nivel, vorbim de o linie de productie si nu de o simpla fabrica de asamblare a kit-urilor aduse din India sau Turcia.

Fabrica, la care vor lucra 5.000 de oameni, va ocupa 28 de hectare si va fi deschisa in fosta locatiea uzinei Nokia. “Investitorii ne-au cerut cea mai mare parte din parcul Tetarom 3, iar investitia se va demara anul acesta”, a declarat presedintele Consiliului Judetean (CJ) Cluj, Horea Uioreanu.

Ca indienii sunt interesati de Jucu stim inca de anul trecut, atunci cand oficialii Tata Motors afirmau, la adunarea generala a actionarilor din august, ca vor sa extinda productia si iau in calcul deschiderea unor uzine in Europa de Est si Indonezia.

“Romania este interesanta pentru indieni pentru ca are o traditie in industria auto. Avem deja doua uzine de automobile – Dacia si Ford, in jurul carora s-a dezvoltat o intreaga industrie de componente auto”, explica analistul auto Razvan Marinescu.

“Daca vor investi la Cluj, vor incerca sa se foloseasca de firmele producatoare de componente auto de la noi, de otelul produs tot de indieni la Mittal Galati si mai ales de marca ‘made in UE’, care le va permite accesul liber, fara taxe, pe piata europeana”, a mai spus acesta.

Nano nu are “verde” in Europa

TATA Motors a devenit cunoscuta la nivel international mai ales dupa ce a lansat celebra Nano, cea mai ieftina masina din lume, de 2.500 dolari.

Potrivit analistilor, este putin probabil ca la Jucu, daca investitia indienilor se va concretiza, sa fie produs acest model si asta pentru simplul motiv ca masina nu respecta standardele de calitate si siguranta cerute de Uniunea Europeana.

Potrivit expertilor, in prezent nu putem decat specula asupra modelelor produse.

“Va depinde mult de strategia indienilor. Daca vor alege sa dezvolte o linie de fabricatie de la zero, am putea vedea o noua gama de modele, construite special pentru piata europeana”, a explicat analistul auto Dan Condurache.

“Daca se va merge doar pe o linie de asamblare de kituri, cel mai probabil vom vedea modelele Indica (hb), Indigo (nb), Marina (sw) si autoutilitarele Telcoline cu tractiune 4×2 si 4×4.  Piesele vor veni, cel mai probabil, din Turcia, acolo unde indienii sunt prezenti inca din 1997”, a explicat acesta.

Cat vinde Tata in Romania

In prezent, pe piata romaneasca, Tata Motors vinde modelele Safari Dicor si Telcoline, la preturi intre 9.000 si 18.000 euro.

Potrivit analistului Razvan Marinescu, avand in vedere valoarea teoretica a investitiei, de 1 miliard de euro, vom vedea, cel mai probabil, o gama mai larga de produse, de la automobile la autobuze si utilitare.

“Daca este sa intre cu o asemenea investitie in piata, nu cred ca vor merge pe modelele actuale, pentru ca multe dintre ele nu pot concura la nivel calitativ cu cele existente in piata europeana. Multe nu respecta standardele UE. Cu siguranta vorbim de modele noi, in care pretul va conta foarte mult”, a explicat acesta.

Avand in vedere trendul eco care a cuprins piata auto, nu este exclus sa vedem la Jucu modelul Tata Megapixel, automobilul electric prezentat anul trecut la salonul auto de la Geneva.

“Megapixel este un concept foarte interesant care vine sa sublinieze planurile ambitioase ale indienilor. Un autoturism derivat din acest concept si-ar putea gasi locul intr-o piata europeana extrem de aglomerata”, estimeaza Marinescu.

Compania Tata Motors a fost fondata in anul 1945.  Abia in anii 2000, au inceput sa se dezvolte spectaculos,  preluand marci cunoscute, precum Daewoo automobile comerciale, Jaguar si Land Rover.

Intre timp, au mai preluat  21% din producatorul de autobuze Hispano Carrocera si au deschis o intreprindere comuna cu firma Marcopolo, firma ce are origine braziliana. Indienii sunt prezenti si in Turcia unde produc automobile si autobuze.

 autor: Adrian Negrescu |

Date istorice

Necesitatea apărării drumului comercial important, paralel cu albia Mureşului, respectiv a trecătorii de peste râu aflată în zona Aradului actual s-a impus deja în epoca regilor Arpadieni. Prima fortificaţie a Aradului, cetatea regală, care adăpostea şi reşedinţa comitatului Arad, se situa la marginea comunei Vladimirescu (înainte de 1947 Glogovăţ) aflată la cca. 7 km de oraşul actual. Cetatea trapezoidală, construită din pământ pe o structură de bârne a fost fortificată în două etape. Materialului arheologic identificat pe spaţiul cetăţii a fost datat între secolele IX–XI, indicând funcţionarea fortificaţiei în această perioadă. Cimitirului medieval, descoperit în cetate a fost datat cu monedele emise în prima jumătate a secolului al XI-lea, identificate în morminte. În prima jumătate a secolului al XII-lea regele Béla al II-lea (1131–1141)  a donat cetatea capitlului mănăstirii înfiinţate la Arad de către acesta. Drept urmare, rolul militar al fortificaţiei a decăzut simţitor în perioada consecutivă. Izvoarele medievale atestă în schimb activitatea capitlului ca loc de adeverire, o instituţie importantă a regatului, care îndeplinea rolul notariatelor zilelor noastre. Cetatea a dispărut aşadar probabil încă înainte de invazia tătară (1241) şi nici nu s-a clădit vreo altă fortificaţie în zonă până în secolul al XVI-lea.

În perioada anilor 1551–1552 Banatul devenise o zonă a confruntărilor neîntrerupte dintre forţele militare ale Regatului Ungar şi trupele otomane. După cucerirea Timişoarei (22 iulie, 1552), cetăţile din regiune, au trecut pe rând în posesia turcilor, tot atunci fiind cucerit şi Aradul. Musulmanii au desfiinţat mănăstirea medievală, păstrându-se până în prezent doar ruinele bisericii capitulare de odinioară, aflate în comuna Vladimirescu. Poarta a instaurat administraţia militară otomană în teritoriu, prin urmare Aradul a devenit centrul unul sangeac, subordonat vilaietului Timişoarei. Între 1554–1556 turcii au ridicat o cetate nouă în Arad, fortificaţia de palisadă (parkan) fiind amplasată pe teritoriul oraşului actual, şi nu pe locul cetăţii regale şi a capitlului de odinioară. După cucerirea cetăţii Giula (Gyula, Ungaria) în 1566 centrul sangeacului a fost mutat în această nouă fortificaţie, ceea ce a dus la diminuarea importanţei Aradului în perioada următoare, lucru sugerat de altfel şi de dispoziţiile repetate ale autorităţilor otomane, care prevedeau demolarea cetăţilor inutile, printre care menţionau şi Aradul. Cu toate acestea cetatea a rămas se pare în picioare, fiind redusă doar garnizoana acesteia. În 1595, în cursul războiului de 15 ani, palisada Aradului a revenit în posesia Principatului Transilvaniei. La începutul veacului al XVII-lea principele Sigismund Rákóczi (1607–1608) i-a înnobilat pe soldaţii sârbi care au luptat la eliberarea Lipovei, donându-le târgul Aradului împreună cu cetatea. Revendicările Porţii privind retrocedarea cetăţilor aflate pe frontiera vestică a Principatului Transilvaniei –în primul rând cetatea Lipovei şi a Ineului– deveniseră tot mai vehemente în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Situaţia a fost soluţionată de principele Gabriel Bethlen (1613–1629), care în 1616 a cedat Porţii cetatea Lipovei şi Aradul, reuşind să păstreze în schimb Ineul. Aradul a revenit pentru scurt timp în posesia principatul în a doua jumătate a secolului al XVII-lea: confruntarea cu trupele otomane, care au invadat Transilvania în 1658, în urma campaniei militare poloneze condusă de Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648–1660), a debutat cu succesele principelui. Acesta eliberase şi cetatea Aradului, pe care a evacuat-o şi a incendiat-o. Odată cu sosirea întăririlor armatei otomane însă situaţia s-a schimbat, la începutul anilor 1660 turcii reuşind să recucerească cetăţile de pe valea Mureşului. În perioada următoare ei au reclădit cetatea Aradului. Aceasta a trecut definitiv sub controlul trupelor creştine doar în decembrie 1685, în contextul războiului purtat de Liga Sfântă pentru eliberarea Europei centrale de sub ocupaţie otomană. Pacea de la Karlowitz (1699) care a pus capăt conflictului armat, prevedea printre altele şi demolarea cetăţii Lipovei. Această măsură a impus construcţia unei fortificaţii creştine noi pentru supravegherea văii Mureşului, însemnând implicit creşterea rolului strategic al Aradului. Inginerul militar Giovanni Morando Visconti a întocmit un proiect pentru fortificarea Aradului deja în 1693, construcţia cetăţii noi a avut loc însă doar spre finele secolului al XVII-lea, sub coordonarea inginerului Nicolas Du Mont. Noua fortificaţie delimita un plan aproximativ dreptunghiular, colţurile acesteia fiind flancate de două bastioane, respectiv două semi-bastioane. Apărarea porţilor cetăţii şi a podului Mureşului din vecinătatea acesteia era asigurată de lucrări de fortificare avansate. La cumpăna secolelor XVII–XVIII cetatea fusese integrată în sistemul regimentelor de grăniceri din Banat. În timpul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi al II-lea curuţii conduşi deSándor Károlyi au asediat cetatea timp de două săptămâni, însă fără succes. Schiţa întocmită de Károlyi probabil la faţa locului redă cu aproximaţie planului fortificaţiei dreptunghiulare şi împrejurimile acesteia. În 1716 s-au reparat clădirile cetăţii, s-a construit o cazarmă şi depozite noi. Odată cu eliberarea de sub dominaţie otomană a Câmpiei Banatului în 1718 Aradul a încetat a mai fi cetate de frontieră, a rămas însă în continuare un important centru militar. În 1727 s-au efectuat din nou reparaţii în cetate. Rolul important al acesteia s-a menţinut şi după desfiinţarea regimentelor de grăniceri din Banat (1750). Ca dovadă, în perioada anilor 1763–1783 la Arad s-a construit una dintre cele mai moderne fortificaţii la vremea respectivă. Cetatea a fost ridicată din temelii spre nord-est de fortificaţia de secol XVII, pe malul opus al Mureşului. Aceasta a funcţionat până la desfiinţarea Monarhiei Austro-Ungariei (1918) ca punct strategic important al liniei de apărare sudice a regatului.

Numele cetăţii s-a întipărit în opinia publică în primul rând datorită rolului acesteia jucat în cursul revoluţiei din 1848–1849. La începutul lunii octombrie 1848 s-a instalat starea de asediu în oraş. Comandantul cetăţii a refuzat supunerea faţă de guvernul revoluţionar maghiar şi, la dispoziţia sa, garnizoana austriacă retrasă în spatele zidurilor fortificaţiei a deschis focul asupra oraşului. Revoluţionarii s-au convins imediat că singura modalitate de a ocupa cetatea era încercuirea ei şi tăierea căilor de aprovizionare ale acesteia. După mai multe acţiuni soldate cu eşec ale revoluţionarilor aceştia au îngrădit cetatea în 24 aprilie 1849. În condiţiile în care şi Timişoara se afla la momentul respectiv într-o situaţie asemănătoare, comandantul Aradului nu mai putea spera la întăriri armate, prin urmare a predat fortificaţia trupelor maghiare la 30 iunie 1849.  Revoluţionarii l-au desemnat în fruntea cetăţii pe generalul János Damjanich, care, la ştirea apropierii trupelor ţariste, a dispus reparaţia imediată şi dotarea cu armament a lucrărilor de fortificaţie. În august 1849 s-a refugiat la Arad şi guvernul maghiar în frunte cu Lajos Kossuth. În urma înfrângerii trupelor lui József Bem la Timişoara s-a spulberat speranţa menţinerii cetăţii Aradului, dar şi încrederea în victoria forţelor revoluţionare. În aceste condiţii armata revoluţionară maghiară a capitulat la Şiria la 13 august 1849, iar peste patru zile József Damjanich ceda cetatea Aradului trupelor ţariste. În lunile următoare şi-a desfăşurat activitatea la Arad curtea marţială numită de generalului austriac Jacob von Haynau. Procesele care au decis soarta generalilor şi ofiţerilor armatei revoluţionare maghiare s-au disputat în cursul lunii septembrie, executarea sentinţelor având loc pe 6 octombrie 1849 pe teritoriul cetăţii: generalii Ernő Kiss, József Sweidel, Arisztid Dessewffy şi colonelul Vilmos Lázár au fost împuşcaţi, iar generalii Ernő Poeltenberg,János Damjanich, Lajos Aulich, György Láhner, József Nagysándor, Károly Leiningen-Westerburg, Károly Knezich, Ignác Török şi Károly Vécsey spânzuraţi. Mai mult de 500 de ofiţeri ai armatei maghiare au fost condamnaţi la închisoare în cetate. După 1849 fortificaţia şi-a pierdut rolul defensiv, aceasta funcţionând în perioada următoare ca închisoare, respectiv, în anii primului război mondial, ca lagăr de internare. În iunie 1919 controlul fortăreţei a fost preluat de armata română. În cursul lunii septembrie 1944 armata maghiară a ocupat cetatea, însă peste câteva zile trupele ruso-române au recucerit-o. Forţele militare sovietice s-au retras din Arad doar în 1958, cetatea fiind preluată de armata română. Monumentul găzduieşte şi în prezent o unitate militară, cu toate că deja de mai bine de un deceniu autorităţile oraşului solicită cedarea ansamblului în vederea valorificării acestuia în scopuri culturale şi turistice.

SURSA ARAD INFO

Care are dreptate? Pornind să judecăm după legea exclusivismului, din două păreri doar una poate fi adevărată ! Care să fie aceea? O să vedem în măsură în care ne-o permit documentele!

Vă voi cere scuze, de la bun început, pentru că nu voi trata acum foarte cuprinzător această problemă a Muntelui Sacru, ci doar vă voi atrage atenţia asupra unor chestiuni ce nu pot fi trecute cu vederea. Funcţie însă de interesul manifestat, voi reveni cu alte articole pe tema aceasta.

Pentru a arăta ca Muntele Sacru al dacilor – Kogaionul – este muntele sfânt al antichităţii, vom apela la izvoare istorice, mitologice, la simbolism şi la …. geografie !

Să vedem pentru început, ce ne spun dovezile existente despre localizarea Kogaionului – muntele sacru al antichităţii, considerat de tradiţiile vechi, centrul şi polul lumii ?

Localizarea Kogaionului după declaraţia lui Strabon

Strabon ne spune explicit: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături” (Geografia, VII,3,5) Acelaşi autor ne spune că aici se afla şi peştera unde se retrăgea marele preot al lui Zamolxe, care-i purta numele, fiind el însuşi considerat zeu: „La început el (Zamolxe) a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-o peşteră, inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlnindu-se rar cucei de afară, doar decât cu regele şi cu slujitorii săi”

Din mărturia lui Strabon tragem însă şi o altă concluzie pe care însă nu o vom dezbate în studiul de faţă. Catehizarea nu este un obicei creştin întrucât ea era practicată în cultul lui Zamolxe de la început. Prin urmare, mărturiile pe care le avem noi, nu sunt în legătură cu Zamolxe zeul ci cu Zamolxe Marele Preot, ridicat la rang de zeu prin catehizare!

V. Kernbach ne lămureşte însă pe deplin prin afirmaţiile sale, urmând textul lui Strabon: „Locuinţa marelui preot dac ar fi fost într-o peşteră din Kogaion şi aici, în clipe de cumpănă venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare probabil chiar regele dacilor. Autorii greci relatează că dacii îşi numeau preoţii <călători prin nori>; de aici pare să rezulte cel puţin că sanctuarul principal era pe un munte atingând norii”

Strabon ne semnalează prezenţa unei ape care curgea pe alături de Muntele Sacru şi într-adevăr, Ialomiţa, izvorăşte din vecinătatea întreitului Stâlp al Cerului, menţionat în tradiţia antică, format din piscurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu. Mai departe acest râu ocoleşte platoul Babelor ajungând la picioarele peşterii care-i poartă numele

V. Kernbach şi Strabon ne mai spun că Zamolxe s-a retras într-o peşteră unde aveau acces doar regele şi slujitorii săi pentru a tine sfat de taină în problemele ţării. Din nou realitatea se poate verifica în teren.

Faptul că peştera avea reputaţie sacră ne-o demonstrează denumirea, păstrată de tradiţie a celui mai îndepărtat punct accesibil al ei – La Altar. În plus, vechea denumire a Peşterii Ialomiţei este „Peştera lui Decebal” iar una dintre grote se numeşte chiar „sala lui Decebal”, fapt ce demonstrează că regele-erou dac, obişnuia să vină aici ca şi înaintaşul său Burebista şi nu numai ei.

În al treilea rând, V. Kernbach ne atrage atenţia supra „călătorilor prin nori”, cum se numeau preoţii daci, de aici ajungând la concluzia că sediul marelui preot se afla pe un munte atingând norii. Or, este cunoscut faptul ca Vârful Omu este în permanenţă învăluit de nori saudeasupra lor ! Iată, deci, unde se afla şi Olimpul pre-elenic de care vorbesc Hesiod şi Homer.

Triplul sanctuar din Bucegi şi cele trei trepte ale iniţierii antice

Ce este iniţierea? Toate textele antice echivalează iniţierea cu drumul parcurs de neofit pentru a ajunge la „a doua naştere”. Orice iniţiere veritabilă are o structură triplă aceasta fiind după părerea lui Rene Guenon, gradarea fundamentală. Numai că templul arhetipal din Bucegi ne prezintă şi el o structură pe trei nivele ceea ce-l face să devină simbolul arhetipal al iniţierii zamolxiene.Primul nivel şi cel mai de jos este Peştera Ialomiţei sau Peşteră lui Zamolxe unde neofitul murea pentru lume pentru a se naşte a doua oară din pământ cu scopul bine fixat de a ajunge să cunoască tainele cerului. Această ultimă etapă a iniţierii, a cunoaşteriitainelor cereşti , spirituale era realizarea supremă a omului în tradiţia orientală dar şi în cea a Occidentului, cel puţin la începuturile Evului Mediu (v. Legenda Graalului, Legenda regelui Arthur şi a cavalerilor Mesei Rotunde).

Spuneam că templul din Bucegi este structurat pe trei nivele şi că aceste nivele reprezintă cele trei trepte ale iniţierii autentice. Astfel, după ce neofitul se năştea a doua oară în Peştera lui Zamolxe, după o instruire prealabilă pe cel de-al doilea nivel, Platoul Babelor, unde devenea iniţiat, ajungea, în sfârşit, la cel de-al treilea nivel (Altarul sau Sanctuarul Principal, Întreitul Stâlp al cerului) atingând iniţierea divină, în Centrul Lumii.

Aşa desemnează toate tradiţiile antice Dacia,iar dacii, şi nu numai ei, vedeau în Kogaion centrul suprem al lumii, Axa, Polul Getic. Această Axis Hiperboreus, Axis Mundi este formata din trei vârfuri alăturate: Găvane, Omu şi Vârful Ocolit.

Astfel, structura trinitară a templului din Bucegi se regăseşte în construcţia bisericilor creştine care sunt împărţite în pronaos, naos şi altar. La fel templele egiptene şi cele greceşti în care „cele trei diviziuni ale templului egiptean se menţin totdeauna” după părerea lui Constantin Daniel.

Simbolism cu cântec … în teren!

Urmărindu-l pe marele esoterist Rene Guenon, vedemcă svastica este emblema Polului Ceresc cunoscută în Orient şi sub numele de Giuvaerul Cerului. Probabil o să mă întrebaţi ce treabă avem noi cu svastica? Avem… şi încă una mare de tot !

În timpul călătoriilor sale prin Tibet, Jean Marques-Riviere a primit de la marii maeştri lama două informaţii de inestimabilă valoare pentru istoria noastră străveche:

1. „Tradiţia ne spune că înaintea glorioasei dinastii din Lassa, înaintea înţeleptului Passepa, înainte de Tsangkhapa, Domnul Atotputernic, locuia în Occident, pe un Munte înconjurat de mari păduri…În acel timp exista încă Floarea pe svastică…Dar ciclurile negre, l-au determinat să părăsească Occidentul şi să vină în Orient, la poporul nostru. Atunci el a umbrit Floarea, şi svastica singură rămâne, simbol al puterii „Giuvaerului Cerului”. Atotputernicia lui ne ocroteşte, dar legile inexorabile ne domină şi în faţa ciclurilor sumbre trebuie să se ascundă şi să aştepte”

2. „ Reţine şi meditează la ceea ce îţi voi spune – de înţeles vei înţelege mai târziu: odinioară, centrul „Domnului Celor Trei Lumi” nu era unde este acum. Au fost epoci, în acest ciclu, când Tradiţia Vieţii era cunoscută şi adorată aproape deschis; Centrul Spiritual al lumii era în valea unui mare fluviu; apoi în faţa valurilor crescânde ale năvălirilor barbare, El s-a mutat în Orient unde îşi are cum reşedinţa, ascuns de ochii oamenilor”

Concluziile impuse de textele mai sus citate, ne demonstrează că:

Centrul spiritual din Tibet este derivat direct din centrul suprem, care se afla în vechime în Carpaţi, fapt exprimat prin formularea „Domnul celor Trei Lumi (Zamolxe)” care „s-a mutat în Orient”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în raport cu Tibetul, Carpaţii de află situaţi în Occident. Toate mărturiile ne spun că Munţii Carpaţi erau acoperiţi de păduri mari şi înfricoşătoare iar fluviul despre care se vorbeşte în text nu este altul decât Dunărea.

Mai rămâne însă svastica, acest simbol care desemnează polul ceresc. Cum putem confirma spusele iniţiatului tibetan. Simplu ! consultând o hartă

a Bucegilor şi urmărind persistenţa simbolului svasticii la poporul român.

Desfăşurând harta masivului Bucegi, suntem de-a dreptul uimiţi simbolul svasticii este desenat de însuşi culmile Muntelui în mijlocul căreia se află întreitul Stâlp al Cerului format dinvârfurile Găvane, Vârful Ocolit şi Omu !Svastica marchează istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în prezent când mai există păstrători ai tradiţiei despre Muntele Sfânt (a se vedea legenda Întoarcerea lui Deceneu de pe blogul lui Quadratus). Astfel regăsim acest simbol al Axului Lumii, al Polului Spiritual Getic, pe o piesă de aur din tezaurul de la Băiceni, pe motivelecusăturilor şi broderiilor bucovinene sau peacoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, doamna lui Ştefan cel Mare, strălucitul Domn al Moldovei, ca să dau numai câteva dintre exemple. La acestea se adaugă un fapt inedit, menţionat de Nicolae Lovinescu. El ne povesteşte cum că un profesor stând de vorbă cu un ţăran încerca să-l convingă pe acesta din urmă că svastica este un simbol nazist. Ţăranul, cum îi e felul, a stat, l-a ascultat cu răbdare, apoi, scuturând din cap a zis: „ Ba nu ! E a nost ! Îl avem de pe vremea urieşilor !” Ciudată această memorie genetică răsfrântă în mentalul colectiv prin intermediul tradiţiei. Memorie care face ca ţăranul, să fie mai presus decât savantul. Şi tot pentru a demonstra persistenţa Muntelui Sfânt al dacilor în credinţele noastre, trebuie să mai menţionăm o povestioară. În gura peşterii Ialomiţa, s-a ridicat o lavră creştină unde trăiesc câţiva călugări. Doamna Cristina Pănculescu aflată în excursie de cercetare la faţa locului a fotografiat într-una dintre deplasările ei Vârful Ocolit asupra căruia coboară un jet de lumină si a dat-o stareţului. Iată ce relatează doamna Pănculescu:” Ne-am întors la schit pentru a ne lua rămas bun, şi pentru a participa la slujba de dimineaţă. Biserica era deschisă dar pustie.Când a venit stareţul, i-am arătat fotografiacu Vârful Ocolit deasupra căruia străluceşte coloana de lumină şi fără să-i dau vreo explicaţie, l-am întrebat numai dacă-i spune ceva sau daca seamănă cu ceva… a rostit abia şoptit: „Sfântul Munte”…i-am oferit fotografia; tot timpul slujbei vocea stareţului a fost marcată de o emoţie pe care îi era greu s-o stăpânească”. Acum va întreb eu pe dumneavoastră: nu vi se pare ciudat că pentru respectivul călugăr, crescut în dogma ortodoxă, Vârful Ocolit este mai presus decât munţii sacri ai creştinismului, Athos si Golgota? Un alt simbol pe care-l găsim atât în Orient cât şi in Occidentul străvechi, estesimbolul cunoscut sub numele de Yin/Yang. Ciudat este faptul că, Vârful Ocolit transpune în natură acest simbol tradiţional!

În altă ordine de idei, Herodot ne spune despre trimiterea solului la cer prin aruncarea lui în trei suliţe, obicei dacic sângeros, săvârşit odată la 4 ani în cinstea zeului Zamolxe . Înclin să cred că grecii nu au văzut niciodată acest ritual, deoarece relatarea lui Herodotpare a fi o poveste iniţiatică. Nu sunt de acord cu el din mai multe motive. Cel mai important este însă faptul că pentru acest sacrificiu, spune Herodot, era ales cel mai drept şi mai viteaz dintre dânşii. Câteva rânduri mai încolo, acelaşi autor spune că dacă trimisul nu moare, cade în dizgraţie.

Îmi exprim părerea, că aici ar fi vorba despre moartea iniţiatică de care vorbeam în paragraful anterior. Cel maibun dintre daci, era trimis, o dată la patru ani, ca sol la Zamolxe; adică era trimis la peştera Ialomiţa pentru a „muri” şi a se naşte a doua oară după care ajungea pe Întreitul Stâlp al Cerului (simbolizat de cele trei suliţe), unde era capabil să transmită dorinţele poporului direct lui Zamolxe. Dizgraţia survenea în urma faptului că solul, nu era capabil să depăşească toate cele trei nivele iniţiatice ale templui pentru a ajunge sa se prezinte în fata lui Zamolxe pe Altarul Cerului.

Mai adaug că Adrian Bucurescu spune că ritualul trimiterii solului se mai numea şi TIARANTOS adică „cel jertfit Cerbului”

Şi un fapt inedit: dacă rotim schema hărţii masivului Bucegi cu 180 de grade (adică o privim dinspre nord), obţinem imaginea stilizată a Cerbului Sfânt, între cornele căruia, creşte Arborele Vieţii sau Arborele Cosmic.

Solomonarii şi Muntele Sfânt şi Tăbliţele de la Sinaia

Solomonarii sunt, în tradiţia românească, vrăjitori, practicând magia, socotiţi a fi investiţi cu puteri miraculoase, putând avea raporturi cu duhurile. În imaginarul popular, ei încalecă balauri, sunt capabili să facă ascensiuni cereşti si să oprească sau să aducă grindina. Tradiţia românească ne spune că solomonarii poartă ca veşmânt o ţundră albă, zdrenţuită, o traistă în care îşi ţine instrumentele magice şi Cartea Solomonăriei. Viitorii solomonari, erau răpiţi de mici de către solomonarii bătrâni şi crescuţi în crugul (centrul) pământului unde învăţau toate limbile făpturilor vii, toate formulele magice şi toate tainele naturii, vrăjile şi farmecele. Că ar fi urmaşii regelui biblic Solomon, mă îndoiesc la modul foarte serios.

La poalele Bucegilor, în staţiunea climaterică Sinaia , s-a descoperit un tezaur format din plăcuţe de plumb, care conform părerii unora dintre cercetători, ar relata istoria dacilor din cele mai vechi timpuri până la domnia lui Decebal şi chiar mai departe. Iată ce ne spune Adrian Bucurescu despre aceste tăbliţe: „În tăbliţele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător de după Decebal, necunoscut de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval „Cântecul Nibelungilor” sub numele de Ramunc sau Siheger, ca duce al valahilor. Aceasta este eliberatorul Daciei, cel care a iniţiat revenirea la vechile tradiţii ale ţării, precum şi culegerea de legende divine sau mirene, consemnate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele lui sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi una foarte importantă, SO LOMONIUS însemnând „Cel Luminos”.

Atributul dat acestui rege dac, luminează atât enigma textelor de la Sinaia cât şi originea Solomonarilor. Ei nu sunt urmaşii regelui biblic Solomon, ci ai acestui rege luminos al Daciei. Aceleaşi tăbliţe ne spun că Solomonarii fac parte dintr-un ordin mistic cu sediul în cetatea Babariului. Această cetate poate fi pusă însă în legătură cu stâncile din vecinătatea Platoului Bucegilor, numite Babe unde neofitul, după ce era născut a doua oară în peştera lui Zamolxe se pregătea, pentru a se naşte a treia oară pe Întreitul Stâlp al Cerului, ultimul stadiu al templului iniţiatic din Bucegi.

Prin urmare, tăbliţele de la Sinaia par a fi scrise de solomonari, urmaşi ai acelor kapnobatai „calatori prin nori” despre care ne vorbeşte Strabon.

Există şi detractori ai acestor tablite care le consideră falsuri.

De ce ar fi?

Eu cred altceva, cred că prin activitatea acestor „vrăjitori”, scoborâţi din stirpea călugărilor daci, Kapnobatai şi Ktistai, activitatea în Muntele Sfânt s-a menţinut nealterată până în zilele noastre.

Şi oare acei călugări de la schitul Ialomiţa, care şi-au construit chiliile în Gura Peşterii lui Zamolxe şi care ştiu de existenţa Muntelui Sfânt, nu sunt moştenitorii şi păstrătorii tainelor templului din Bucegi?

Viitorul ne va lămuri în această privinţă.

În loc de în încheiere

Prin pierderea credinţei, certitudinile existenţiale se prăbuşesc deoarece nu mai există o Credinţă care să le susţină. Ele sunt înlocuite atunci de Neant: de certitudinea că ne năştem din Neant şi dispărem în Neant. Acesta este Omul Modern, pentru care religia a devenit literă moartă, goală de sens, iar miturile ei lipsite de orice fundament. Din această cauză, omul modern este plin de angoase, se simte mereu ameninţat de spectrul morţii, este terorizat de scurgerea timpul şi de presentimentul unui ipotetic „sfârşit al lumii”. Pentru aceasta, el, omul modern, îşi risipeşte viaţa, acest dar sacru, în activităţi care mai de care mai negândite şi de cele mai multe ori autodistructive şi distructive la scară planetară (homosexualitate, încălzire globală, poluare exagerată, etc).

Soluţia revenirii la bunul simţ şi la credinţa strămoşilor, care se mai păstrează doar în puţine locuri din ţară, este revenirea fiului risipitor la Tatăl.

Omul este devorat de timp şi de istorie, nu pentru că trăieşte în timp ci pentru faptul că el crede în realitatea infailibilă a timpului, uitând şi dispreţuind Eternitatea

zamolxe

Bibliografie:

1. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan, Buc.,2008

2. Adrian Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia. Cronica adevărată a tracilor, Ed. Arhetip, Buc, 2005

3. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed Albatros, Buc., 1983

4. Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Ed Cartea Românească, Buc, 1985

5. Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed Humanitas, Buc., 1997

Notă: – pozele sunt preluate din cartea doamnei Cristina Pănculescu

Sursa

Tradiţii…

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumatate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Se crede că numele solomonarilor îţi are originea în numele regelui biblic Solomon, el însuţi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor.

Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească. El este văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7 pieptare.

Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care în credinţele populare acesta fabrică grindina dar care are si un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în pragul casei cum aflăm dinscrierile lui Ion Creangă, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele).În unele părţi din recuzita solomonarului mai parte şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Deavolul sau de arhidemonul Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează până la varsta de 20 de ani, desfăsurându-se în condiţii foarte dificile.În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.

Ne poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de mică referinţă care ne-ar putea îndreptăţi să credem că ordinul solomonarilor a existat şi că există o continuitate istorică în sânul ordinului? Poate fi localizată undeva , pe pământ, acestă şcoală a solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea? Asta vom încerca noi să aflăm în expunerea faptelor ce urmează.

Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe

Să cercetăm cu atenţie câteva dintre numele tradiţionale ale solomonarilor. Spuneam ceva mai devreme că solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte în ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor.

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Mă îndoiesc, nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume aflăm că salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal,rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, înforma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind si privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM. Prin urmare , numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

Să privim acum puţin asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare. Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului despre care am mai vorbit în articolele mele. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor , nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva)

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur(dragon)?(v.Simbolismul lupului şi al şarpelui.Dragonul dacic). Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon dar despre aceasta o să vorbesc în părţile ultime ale acestui articol.

Să zăbovim acum puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu ne spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei ( ci numai într-unul singur). Ei distingându-se prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra cerului cu lemne şiaprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el ne spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi că ţara lor era Dacia, or , dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, asa cum am arătat mai sus, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Amintim de asemenea că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie

Există asa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Am spus că această şcoală este situată undeva la marginile pământului într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul muntelui! Aflăm, de asemenea, că în această şcoală viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici mă îndeamnă să cred că de fapt solomonarii, la un anumit moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social.

Într-unul din articolele trecute (v. Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti) l-am identificat pe Zamolxe cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce aflăm despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi , ori aşa cum am spus deja, în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se spune ca ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihastrii ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci numai în pesteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui sihastru. Despre solomonari se spune că primesc pomeni, desi nu au nevoie de nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt (avem aci de-a face cu un tabu) de Pastile lor care se sărbătoresc la o săptămană după al nostru primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca noi păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-si desăvârşesc stagiul se retrag întro pesteră ( deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toatpăînvăţătura lumii; or despre Rohmani se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ ( ase vedea aci caracterul lor de oameni sfinţi). Capătul pămantului despre care se vorbeste în aceste legende îl aflăm lămurit din legendele greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia!

A,m spus că solomonarii asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, îmi par a fi o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara ordiniisociale pe care într-o anumită măsură o dominau. Cazul este evident şi din legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă! Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceştia: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. În articolul „Kogaion-muntele sacrul al dacilor” am vorbit despre treptele iniţierii zamolxiene şi despre faptul că sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi iar ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre solomonari putem deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele scolii prima dată într-o peşteră pe care o echivalăm cu Peştera Ialomiciarei, ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine legate pe care le-am nu-mi „Tainele Sfinxului” adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu solomonarul sau rohmanul. Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani sau sarabos tereos? Cred că da pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit căaceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă avem în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul călugăresc. Vorbesc de un ordin al solomonarilor organizat pe trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai dacilor între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii constatăm cu uimire că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare fiind data de megalitul numit chiar Babele foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Am făcut această precizare întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri  cu tot spre locul viitorului Sumer!

Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care putem banui că a făcut parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul/ Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj despre care putem afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor.

Ciudat este însă altceva. Tradiţia că solomonarii după înfăptuirea stagiului se retrag într-o peşteră de la marginea pământului unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatrăeste identică cu masa rotundă a cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când aflăm, că unele legende din ciclul arthurian şi graalian identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel care deţineaceastă religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale! Legenda arthuriană ne mai oferă o surpriză anume numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, ne mirâm si mai mult, atunci când vedem că masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, îl găsim şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei.

O ultimă constatare si termin. Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralele cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate ne întrebam: nu erau acestia parte din acei Sarabos despre care vorbeam ceva mai devreme? Poate da, poate nu…

Totuşi, nu trebuie să uităm şi aducem la cunoştina cititorului că… încă se vehiculează legende despre existenţa ultimilor solomonari ! Subliniez ca de fiecare dată atunci când vorbesc despre subiecte delicate: „io mi-am exprimat numai părerea personală”

zamolxe

Bibliografie orientativă:

1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc

2. N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed Herald, Buc

3. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

4. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5. Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat,Ed Gutinul, Baia Mare

Sursa: Quadratus