Fotografii: (c) Liviu Popescu / AGERPRES

“Aici pare că se termină Vâlcea și începe Ardealul sau invers”, spune primarul din Câineni, Ion Nicolae.

Jumătate din casele vechi din Câineni au garduri zidite, porți înalte din piatră iar arhitectura te duce cu gândul mai degrabă la sașii sibieni decât la culele oltenești. Și drumurile înguste pietruite, vorba molcomă a sătenilor, toate spun un singur lucru, care are legătură cu istoria locului. E o istorie veche de aproape 300 de ani, când la Câineni se înălța una din cele mai mari cetăți austriece de dincoace de Carpați — “Arxavia” sau “Strassbourg”.

“O cetate despre care și azi se spune că în nopțile lungi de iarnă se vede deasupra comunei, spun sătenii. Se aud lovituri de spadă, muzici, dansuri, nechezat de cai. Ei, sunt povești pe care le-am moștenit cu toții de la bătrânii satului, este povestea uneia dintre cele mai frumoase cetăți austriece care a străjuit poarta defileului de nord a Văii Oltlui”, afirmă edilul din Câineni.

Potrivit istoriei județului, prin pacea de la Passarowitz, în anul 1718, Imperiul Habsburgic preia în stăpânire Oltenia, iar din ordinul contelui Steinville, reprezentantul împăratului Carol al VI-lea pentru cele ‘două Dacii’, inginerul și arhitectul Friedrich Schwantz construiește, în perioada 1718 — 1722, la Malu Podului (toponimul actual), în partea de nord a satului Câinenii Mari, cetatea Arxavia, în latină, și Strassburg, în austriacă.

Profesorul Ligia Rizea, specialist în patrimoniul vâlcean, spune că Arxavia era o cetate înaltă, cu fortificații puternice și care “închidea cu privirea toată Valea Oltului spre Robești, orice inamic care se apropia la 20 de kilometri distanță putând fi ușor reperat, existând timpul necesar pregătirii de apărare” .

Cetatea Arxavia era așezată pe un platou drept, de deasupra drumului european 81, în dreptul podului care traversează Oltul la Câinenii Mici. După unele referințe, Friedrich Schwantz, în timpul constuirii cetății, ar fi descoperit urme de construcții romane, care sunt, de altfel, atestate și de arheologi și figurează ca “Așezare — Epoca romană, sec. II-III d. Hr.’, în Repertoriul monumentelor istorice din județul Vâlcea.

Câineniul a devenit astfel un centru militar și comercial al imperiului, aici apărând și primii funcționari austrieci, primii traducători și primele piețe comerciale. În acea perioadă, o populație săsească este adusă în cetatea Arxaviei și se pietruiesc mai multe drumuri și se refac unele din căile de comunicare spre Boișoara și Titești. Tot atunci reapare pe hartă după aproape 1500 de ani, drumul romanilor.

“Încă din 1717, austriecii au deschis pe Valea Oltului “un drum de 11 ore pentru trăsuri, stâncile fiind sfărâmate, rostogolite și nivelate’. Este pentru prima dată când Valea Oltului devine drum de legătură între Oltenia și Ardeal, până atunci existând doar drumul vechi al Loviștei spre Curtea de Argeș. Tot atunci apare și poștalionul”, spune Rizea.

Inscripția pe două plăci de marmură albă de 2,30/1,20 metri, aflate în prezent pe stâncile de deasupra șoselei pe partea stângă pe direcția de mers spre Sibiu începe astfel: ‘Stai călătorule. Unde natura poruncește să te oprești și vitejia lui Traian s-a oprit. (…)’.

“Construirea drumului s-a făcut cu sprijinul secret al boierimii din Oltenia și înainte de intrarea oficială a Olteniei sub stăpânirea austriacă, deoarece, așa cum consemnează inscripția amintită mai sus, din 1717 drumul a primit numele împăratului Carol al VI-lea , “Via Carolina”, asigurând tranzitul comercial și militar pentru vehicole pe patru roți și reintrând în istorie după mai bine de un mileniu jumătate, după ce fusese parcurs pe Valea Oltului de armatele romane ale lui Traian, spre Sarmisegetuza. Dar spre deosebire de drumul roman, care ținea stânga Oltului, Via Carolina a fost construită pe malul drept, iar traseul ei a constituit în bună măsură traseul șoselei anterioare amenajărilor hidrotehnice de pe Olt”, explică profesorul Rizea.

Habsburgii preiau, astfel, sub stăpânire Vâlcea și încep, în foarte scurt timp, să fixeze repere ale imperiului — zecile de construcții, birouri ale funcționărimii imperiale din Râmnicu Vâlcea, cetăți fortificate în zona Călimăneștiului. Marile ansambluri mânăstirești de la Cozia, Episcopia Râmnicului, Dintr-un Lemn, Bistrița, Hurezi, care existau anterior, primesc ca arhitectură zidurile fortificate, impuse de arhitecții habsburgi. Se spune că și zidurile fortificate din centrul municipiului Râmnicu Vâlcea datează din perioada stăpânirii habsburgice.

Așadar, Arxavia nu a fost un caz izolat de construcție austriacă. Cetatea din Câineni a fost vizitată de Eugen de Savoia și multe baluri în onoarea acestuia au fost organizate la aici.

După pacea de la Belgrad din 1739, Arxavia a fost distrusă de turci, azi fiind un teren agricol, dar ochiul avizat al arheologului reperează cu precizie urmele zidurilor, poarta de acces și șanțul de apărare ale cetății. Astfel, după 30 de ani de stăpânire autriacă, Oltenia reintră sub stăpânire otomană și direct supusă prinților fanarioți de la București.

“Păcat. A fost perioada scurtă de înflorire a Văii Oltului, legendele care au rămas despre habsburgi păstrează noblețea acestui mare imperiu apusean. Poate că, cine știe, dacă habsburgii ar fi stat măcar o sută de ani aici, la Vâlcea, ne-am fi putut mândri și noi, azi, cu un județ ardelenesc”, conchide primarul din Câineni.

Și Via Carolina decade treptat după 1739, drumul este fragmentat pe alocuri de prăbușirile de stânci și torente. Cel care încearcă o refacere a lui, în 1818, este slugerul Tudor Vladimirescu în vremea când era vătaful de la Câineni.

Cât despre Arxavia sau Strasburg, în nopțile lungi de iarnă, ea apare semeață, ca o fantomă, pe versantul de deasupra Câineniului și vag un acord de vals vienez reușește să răzbată de dincolo și se apoi se pierde pe Olt în jos, prin defileu, până departe spre Dunăre.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Gruparea intitulată “Nefiresc” își propune să aducă ineditul și creativitatea în zonele aglomerate din Capitală. Membrii grupului vor sta nemișcați, simultan, timp de cinci minute, la metroul bucureștean. Cine dorește să participe la această acțiune trebuie să completeze un formular care se găsește pe pagina evenimentului “Misiunea nr. 2 — Frozen Bucharest”, pentru a primi mail cu locul de întâlnire.

Acesta este cel de-al doilea eveniment organizat de echipa “Nefiresc”, primul fiind, la începutul acestui an, “No Pants Subway Ride”—Ziua fără pantaloni la metrou.

AGERPRES/(AS — autor: Oana Ghiță, editor: Mihai Simionescu)

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

Darul Romei pentru București este copia unei lucrări antice, realizată de un artist anonim. Monumentul reprezintă o lupoaică de dimensiuni aproximativ reale, sub care se află doi copii, ce îi reprezintă pe frații gemeni Romulus și Remus, întemeietorii legendari ai Romei, concepuți, conform legendei, în urma unei legături dintre zeul Marte și o vestală Rhea Silvia.

Încă din secolul al XVIII-lea, oamenii de știință au avut dispute referitoare la originile statuii-simbol a Romei. Până de curând s-a crezut că Statuia Lupoaicei este o lucrare etruscă datând din secolul al V-lea î.Hr. Teste recente au arătat, însă, că “Lupa Capitolina” a fost realizată abia în secolul al XIII-lea, Romulus și Remus fiind adăugați în secolul al XV-lea.

Originalul este păstrat în ”Museo Nuovo” din Palazzo dei Conservatori din Roma, iar o copie este expusă în aer liber în Piazza Del Campidoglio. De asemenea, mai multe copii ale monumentului sunt răspândite în întreaga lume.

În România, cea dintâi Lupoaică a ajuns aici acum mai bine de un secol, în 1906, când autoritățile române au organizat, în Parcul Carol o Expoziție Națională, după modelul expozițiilor universale de la Paris. Prin organizarea acestui eveniment, în parcul special amenajat cu această ocazie, s-au celebrat cele patru decenii de domnie a regelui Carol I, 25 ani de la proclamarea Regatului României, dar și 1.800 ani de la cucerirea Daciei de către împăratul Traian.

În cadrul expoziției, au fost atribuie pavilioane și unor țări străine, precum Italia, Elveția, Franța, Germania, dar și Comisiei Europene a Dunării.

Cu acest prilej, în cadrul unei festivități solemne, viceprimarul Romei, șeful delegației municipalității romane, a dăruit orașului București o copie a Lupoaicei, un simbol al latinității poporului român. Cel care a făcut oficiile de primire a fost Comisarul General al Expoziției dr. Constantin I. Istrati, membru al Academiei, profesor la Universitatea din București, senator și fost ministru.

Statuia a fost așezată în Palatul Artelor, o clădire impresionantă aflată în capătul perspectivei ce se deschidea de la intrarea principală în parc, din piața 11 Iunie, spre Dealul Filaretului. În sala principală, luminată printr-o cupolă de sticlă, alături de alte sculpturi și opere de artă de mari dimensiuni, Lupoaica a stat trei săptămâni până la inaugurarea ei oficială, în septembrie 1906, la Arenele Romane.

Foto: (c) Viorel LĂZĂRESCU / Arhiva AGERPRES

Statuia a fost așezată pe un piedestal de piatră ce avea mai multe inscripții: Darul Romei — 1906, un scut cu acronimul S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus — Senatul și Poporul Roman) și o stemă reprezentând un soldat roman. Unele surse spun că darul sosise cu tot cu soclu de la Roma, altele susțin că frumosul postament de piatră ar fi fost cioplit de lucrători italieni așezați demult în România.

Aici a putut fi admirată de vizitatori până în 1908, când a fost mutată pentru prima dată în fața Lipscanilor, pe străduța care ducea spre biserica Sfântul Gheorghe Nou, pe locul unui puț de răspântie, străjuit de o nimfă din fontă. Mica răscruce a fost botezată Piața Romei.

”Lupa Capitolina” a fost mutată în 1931, pe Dealul Mitropoliei, puțin mai jos de clopotniță, unde a rămas până în 1965, când regimul comunist a așezat-o în scuarul plin de arbori și arbuști din Piața Dorobanți, care o ascundeau privirilor. Aici a stat peste trei decenii.

Lupoaica, în perioada când era amplasată în Dealul Mitropoliei.
Foto: Arhiva AGERPRES

Cu ocazia vizitei la București a premierului italian Romano Prodi, la 5 mai 1997, statuia a fost mutată în Piața Romană. În spatele ei se deschidea perspectiva bulevardului Lascăr Catargiu, până în Piața Victoriei.

În 2010, Lupoaica s-a întors în locul amplasării sale din 1908, piața de la la intrarea pe strada Lipscani fiind redenumită Piața Roma. La ceremonia de inaugurare au participat ambasadorul Italiei în România, Mario Cospito, primarul Romei, Giovanni Alemanno, care s-a aflat într-o vizită de două zile în București, și primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu. Înainte de a fi instalată în mica piațetă din Centrul Vechi al Capitalei, statuia a fost ținută timp de două luni la Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic, unde a fost recondiționată.

Monumentul Lupa Capitolina din Cluj
Foto: (c) MIRCEA ROȘCA / Arhiva AGERPRES

În 1921, la câțiva ani după actul istoric de la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, atât orașul Cluj-Napoca, cât și orașul Chișinău au primit o copie a statuii ”Lupa Capitolina” din partea municipalității Romei. La 23 aprilie 1926, Timișoara a primit de asemenea, o copie a statuii Lupoaicei.

Lupoaica, statuie amplasată în curtea Muzeului Național de Arheologie și Istorie din Chișinău.
Foto: Mihai POTARNICHE / Arhiva AGERPRES

De-a lungul timpului, replici ale celebrei statui realizate de artiști români, au fost instalate în mai multe orașe din România, printre care: Alba Iulia, Blaj, Brad, Brașov, Constanța, Dej, Galați, Năsăud, Săcele, Satu Mare, Sighișoara, Târgu Mureș, Târnăveni, Toplița, Turda, Zalău.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

Este absolventă a IEFS București, actuala Universitate de Educație Fizică și Sport, promoția 1979.

A început să practice tenisul de câmp în orașul natal, transferându-se ulterior la clubul Dinamo, unde a fost antrenată de Aurel Segărceanu.

În 1972, fiind încă junioară, a câștigat titlul național la senioare în proba de dublu, împreună cu Mariana Simionescu, și la dublu mixt. În 1983 cucerește titlul de campioană națională la simplu, repetând performanța și în următoarele trei ediții. Devine jucătoare profesionistă de tenis în 1975. În 1978 a fost campioană mondială universitară la dublu, împreună cu Florența Mihai, iar în 1981, la Universiadă.

Jucătoare cerebrală, care s-a impus printr-un stil de atac riguros și o puternică lovitură de dreapta, este considerată cea mai reprezentativă tenismenă a României între anii 1970-1980.

Turneul de tenis BCR Open Romania; meciul demonstrativ dintre perechile: Ilie Năstase — Raluca Olaru și Virginia Ruzici (în imag.)—Mansour Bahrami. 17 septembrie 2006
Foto: (c) Paul BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

A atins apogeul carierei în 1978, când a învins-o în finala de la Roland Garros, în două seturi, 6-2, 6-2, pe iugoslava Mima Jausovec, câștigând cel mai important turneu de tenis pe zgură din lume. A jucat și finala de la Roland Garros din 1980, când a fost învinsă cu 6-0, 6-3 de americana Chris Evert.

Tot, în 1978, a câștigat finala de dublu de la Roland Garros alături de aceeași Mima Jausovec, cele două învingându-le în meciul decisiv pe franțuzoaica Gail Sherriff Lovera și Lesley Turner Bowrey, cu 6-4 și 6-3.

A mai câștigat opt turnee WTA: Brighton (1978), Kitzbuhel (1980 și 1982), Salt Lake City (1980), Monte Carlo (1980), Indianapolis (1980), Detroit (1983) și Bregenz (1985).

Virginia Ruzici la evenimentul ‘Gala Așilor Tenisului Românesc’, organizat de Federația Română de Tenis. 18 octombrie 2013
Foto: (c) Alex MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

De-a lungul carierei, Virginia Ruzici a câștigat 12 trofee: South Orange (1975); Palm Harbor (1977); Roland Garros, Kitzbuhel, Brighton (1978); Kitzbuhel, Salt Lake City (1980); Monte Carlo, Kitzbuhel, Indianapolis (1982); Detroit (1983) și Bregenz (1985).

Alte performanțe notabile din cariera sa au fost accederea în semifinalele Turneului Campioanelor din 1978; disputarea finalei la dublu de la Wimbledon 1978 și accederea în finalele de dublu mixt de la Roland Garros din 1978 și 1979. În finala de dublu mixt din 1979, l-a avut partener pe Ion Țiriac, cei doi pierzând în fața cuplului Wendy Turnbull și Bob Hewitt cu 6-2, 2-6, 6-3.

Cea mai bună clasare a sa în clasamentul WTA s-a înregistrat la 21 mai 1979, când a devenit numărul 8 mondial.

A doua ediție a turneului feminin de tenis ‘Gaz de France Stars’; meciul demonstrativ Virginia Ruzici/ Andrei Pavel — Raluca Olaru/ George Cosac. În imagine: Andrei Pavel și Virginia Ruzici. 5 mai 2008
Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

O partidă memorabilă a fost cea jucată în compania australiencei Evonne Goolagong Cawley, în sferturile de finală ale turneului de la Wimbledon, 1978. Adversara Virginiei Ruzici a jucat accidentată la un genunchi, ceea ce a făcută să se prăbușească pe teren, în timpul meciului. Soțul ei, Roger Cawley, a intrat pe teren pentru a o ajuta, ceea ce, teoretic, ar fi trebuit să însemne pierderea partidei. Când Evonne Cawley s-a refăcut, Virginia Ruzici a fost de acord să reia meciul și, deși a pierdut cu 7-5 și 6-3, jucătoarea româncă a fost aplaudată pentru atitudinea ei sportivă.

O altă istorisire legată de cariera Virginiei Ruzici se referă la triumful său de la Salt Lake City, din 1980. Se spune că Richard Williams, tatăl campioanelor Venus și Serena Williams, a fost impresionat de victoria jucătoarei noastre și atunci s-a decis să le îndrepte pașii fiicelor sale spre o carieră în tenis.

Simona Halep (stg.) și Virginia Ruzici (dr.), managerul Simonei Halep. 23 iulie 2014
Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

În 1987, la 32 de ani, se retrage din activitatea de jucătoare, stabilindu-se, la puțin timp după aceea, în Franța. În prezent, Virginia Ruzici este managerul Simonei Halep, jucătoarea numărul 3 în clasamentul WTA, și comentator la Eurosport.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Secretul unor scoverzi bune este aluatul care trebuie să crească bine la dospit, acesta fiind făcut asemenea celui de cozonac sau gogoși. Pentru ca scoverzile să ajungă la toată familia, adică pentru câteva zeci de scoverzi, gospodina pune 1,5 kilograme de făină, peste care pune o bucățică de drojdie, de 50 de grame, care se înmoaie cu făina în laptele turnat dintr-o cană. Unele gospodine pun apă caldă, nu lapte. Așa se face plămădeala. După ce a crescut plămădeala, se pun restul ingredientelor: lapte călduț cât cuprinde, cam trei sferturi de litru, ca să se înmoaie făina. Pe urmă se pun șase ouă, sarea și 100 de grame de unt la urmă. Se presară și puțină sare, cam o linguriță.

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Aluatul se frământă cu mâna într-un vas rotund, înainte se frământa într-o trocuță de lemn. Pe urmă, aluatul frământat se lasă la dospit, neapărat la loc cald, timp de o oră.

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Când aluatul e dospit, se rup bucăți mici din el, cu mâna. Ca să se rupă mai bine și să nu se lipească de degete, gospodina își înmoaie mâna într-un vas cu apă călduță, de fiecare dată când desprinde bucăți din aluat. Spre deosebire de gogoși sau alte deserturi din astfel de aluaturi, aluatul de scovardă se rupe și se întinde cu mâinile, nu se taie în forme rotunde, cu o cană sau pahar.

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

PUBLICITATE

Înainte de a rupe bucățile de aluat, se pune pe foc o tigaie grea, în care se toarnă aproape un litru de ulei, care se lasă la încins. În acest ulei încins, se așează cu grijă fiecare scovardă, care începe să sfârâie și să se îngălbenească. Pe urmă, se întoarce repede și pe partea cealaltă. Singura grijă e să nu se lase să se prăjească prea tare, că se ard.

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

“Se dădeau scoverzi și rachiu, când venea feciorul să ceară fata și să se înțeleagă de zestre, la tocmeală, așe-i ziceam noi. Și la nuntă erau scoverzi, că le duceau femeile de acasă gata făcute: ăsta era obiceiul”, conform celei mai recente cărți de rețete tradiționale din zona Sibiului, editată anul trecut de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale “Cindrelul — Junii ” Sibiu, cu ajutorul Administrației Fondului Cultural Național. Aici, în această carte de rețete tradiționale se găsește o rețetă de scoverzi culeasă din satul Turnu Roșu, din Țara Oltului (județul Sibiu).

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

“Termenul de ‘scovardă’ (la singular), ‘scoverzi’ (la plural) preluat din slavul ‘skovrada’ care înseamnă tigaie este întâlnit în Transilvania și Banat. Scovarda este o plăcintă din aluat dospit prăjită în grăsime sau ulei încins într-o tigaie grea, din fontă sau fier gros, cu margini înalte și care se transmite din generație în generație, straturile de grăsime arsă depuse pe ea de-a lungul vremii fiind o caracteristica esențială a acestei tigăi. Tot în Transilvania și Banat pentru scovardă mai sunt întâlnite denumirile de minciună, minciunea, minciunică, uscățea, uscățică, adică o plăcintă uscată”, a precizat, pentru AGERPRES, Cozmina Costiniuc, din partea Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale “Cindrelul — Junii ” Sibiu.

Scoverzile se mănâncă neapărat calde. La țară, acestea se servesc cu rachiu, însă merg și cu vin sau bere blondă, conform altor cărți de bucate.

AGERPRES / (A, AS — autor: Isabela Paulescu, editor. Marius Frățilă)

Foto: (c) Paul BUCIUTA / AGERPRES ARHIVA

Ortodoxe
Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur; Sf. Sfințit Mc. Ipolit, episcopul Romei

Greco-catolice
Sf.. Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur; Sf. m. papă Hipolit

Romano-catolice
Sf. Martina, m.

Sfinții Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, sunt sărbătoriți de Biserica Ortodoxă la 30 ianuarie.

Pe acești trei sfinți părinți, Biserica îi sărbătorește astăzi împreună, ca pe cei mai mari învățători și păstori ai ei din toată istoria creștinătății.

Sărbătoarea datează din timpul domniei împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118) când s-a stabilit în data de 30 ianuarie o cinstire comună a celor trei mari ierarhi ai Bisericii, în urma mai multor ani de dispute între diferite comunități creștine pe tema care dintre cei trei este mai mare.

În acest fel, prin prăznuirea împreună a celor Trei Sfinți Ierarhi, ca unii care sunt în egală măsură bineplăcuți lui Dumnezeu și deopotrivă de vrednici să fie cinstiți de credincioși, controversele, care erau cu totul păgubitoare pentru Biserică, au fost stinse.

Cei trei Sfinți arată la treapta cea mai înaltă “drumul împărătesc” în Biserica Ortodoxă, fiind adevărații ctitori ai Ortodoxiei. Și pentru că s-au învrednicit de înalta treaptă a arhieriei, acești sfinți părinți sunt cunoscuți sub numele de Sfinții Trei Ierarhi.

Pomenirea fiecăruia dintre ei se face pentru Sfântul Vasile la 1 ianuarie, Sfântul Grigorie Teologul, la 25 ianuarie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, la 13 noiembrie și la 27 ianuarie. În această zi se prăznuiește lucrarea lor făcută în folosul Bisericii.

Toți cei trei Sfinți Ierarhi au trăit în secolul al IV-lea, numit “veacul de aur” al creștinătății, s-au născut în familii evlavioase creștine și au avut parte de o educație aleasă, datorită mai cu seamă mamelor lor. Toți trei și-au agonisit știință înaltă la cele mai vestite școli ale vremii.

După absolvire au trăit o viață retrasă, în rugăciune stăruitoare și muncă. Pentru meritele lor deosebite, Dumnezeu i-a ridicat pe cele mai de seamă scaune ierarhice ale vremii, pentru a răspândi de acolo cu și mai multă putere lumina adevărului dumnezeiesc, dovedindu-se a fi vrednici păstori ai credincioșilor lor.

Au fost deopotrivă mari sprijinitori ai săracilor, orfanilor, bolnavilor și ai tuturor celor aflați în suferință, ridicându-se însă și împotriva bogaților și asupritorilor.

Mai mult decât atât au luptat, prin cuvânt și prin scrisul lor, pentru lămurirea adevărurilor de credință ortodoxă, împotriva rătăcirilor și credințelor deșarte. Au fost mari predicatori și scriitori bisericești, lăsând în urma lor un număr mare de cărți de învățătură. Sfântul Ierarh Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur au lăsat și Liturghiile care le poartă numele.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)