Romania on TOP 10

Mâncarea și energia înseamnă viitorul în business, spunea deunăzi Radu Timiș, unul dintre cei mai mari jucători din industria locală a cărnii. Dacă în domeniul alimentar afacerea grupului Cris-Tim se consolidează, în ceea ce privește energia primul megawat va fi produs în ianuarie 2013.

Circulă o vorbă. Dacă Martin Luther King ar fi spus „am un plan”, nu ar fi reușit să inspire și să mobilizeze doar cu niște cuvinte atâtea milioane de oameni. Dar a spus „am un vis” și un capitol de istorie s‑a scris altfel. Unul dintre cei mai experimentați oameni de afaceri locali, Radu Timiș, cofondatorul Cris-Tim, se încadrează perfect în această filosofie.
Important pentru el este visul, cifrele vin abia pe locul doi. La opt ani după ce s‑a retras din managementul executiv al companiei și la mai bine de trei ani de la revenirea la cârma afacerii fondate în 1994 împreună cu soția sa, Cristina, Timiș face anul acesta noi pași către visul cu care a pornit: să le dea oamenilor o mâncare cât mai bună.
Dacă la începutul afacerii mai bună a însemnat mai gustoasă, de calitate mai bună, în ultima vreme mai bun înseamnă pentru Timiș mai sănătos. Fără aditivi și fără conservanți. „Dacă anul trecut cuvintele de ordine au fost eficiență și productivitate, anul acesta sunt mâncare mai sănătoasă și export”, rezuma Timiș (50 de ani), în prima discuție dintre cele două pe care le‑a avut vara aceasta cu MONEY Magazine.
BIO‑BUSINESS. Întors în februarie 2009 la conducerea executivă a companiei, Timiș a trebuit, mai întâi de toate, să‑și însănătoșească propriul business, care în primul an de criză înregistra deja pierderi de peste 600.000 de euro. Și a revenit cu ideea de transformare a afacerii.
A restructurat și eficientizat, astfel că în doi ani a reușit să crească productivitatea pe angajat de patru ori și să revină pe profit. „Ca profitabilitate, nici un an de boom economic nu mi‑a adus profitabilitatea pe care o am acum”, spune Timiș.
A dublat măsurile de optimizare cu noi linii de business, dar nu în sensul unei diversificări eterogene, ci al unei complementarități. Într‑o paradigmă economică nouă, în care rege nu par să mai fie nici „cash‑ul”, nici profitul, ci antreprenorul care reușește cu înțelepciune să scadă costurile, noua abordare a lui Timiș devine destul de clară: în ultimii doi ani a pregătit și construit mici afaceri noi în jurul celei centrale – cea cu mezeluri – gândite să îl ajute să‑și optimizeze cât mai mult costurile și în același timp să impulsioneze o creștere mai consistentă a afacerii pe piață în scădere cu două cifre de la începerea crizei în toamna lui 2008 (de la 1 mld. euro la 650 mil. euro anul acesta). Ținta: 400 de milioane de euro peste zece ani, de la 80 mil. euro, cât este acum întregul business al grupului Cris-Tim. Are nevoie așadar de o rată de creștere anuală între 25 și 35% pentru a mări de cinci ori o afacere deja mare, într‑o economie în care nimeni nu știe când se va relansa consumul.
După perioada de însănătoșire a afacerii, Timiș a trecut la revigorare și creștere. După un an și jumătate de la achiziționarea unei tehnologii de înaltă presiune – presupune scufundarea în apă a produsului deja ambalat și etichetat la o presiune de 6.000 de bari (spre comparație, un automat espresso are 15 bari) –, vara aceasta Cris-Tim a lansat gama Vitality. Este vorba de 12 sortimente de mezeluri fără aditivi și conservanți care să îi aducă Cris-Tim‑ului o parte din cei 25% dintre românii care nu consumă deloc mezeluri pe motiv că nu ar fi sănătoase. De altfel, campania negativă începută prin primăvara acestui an împotriva întregii industrii a mezelurilor a dat o lovitură grea tututor jucătorilor. Afacerea lui Timiș a scăzut cu până la 50% în trei săptămâni, la începutul verii.
Cu aceeași tehnologie și în interiorul aceleași filosofii de business, Timiș dorește să „curețe” toate sortimentele de mezeluri pe care le produce fabrica sa (cca 40.000 de tone pe an). Până acum, a ajuns la 60%, iar procesul de reetichetare va fi încheiat toamna aceasta, asigură antreprenorul.
Sunt mutări prin care Timiș acțio­nea­ză însă contra curentului. Pe o piață care este sensibilă la preț în mod tradițional, iar în anii de criză cu atât mai mult, afacerile s‑au adaptat noilor obiceiuri de consum ale clienților: tendința clară a acestora este de a alege produse cu valoare adăugată mai mică, spune chiar Timiș, invocând un studiou recent. Iar la nivel de producători, presiunea prețului și a condițiilor impuse de comerțul modern duce în majoritatea cazurilor la scăderea calității. Unul dintre efectele acestui fenomen: proliferarea mărcilor private (private label), concept care permite volume mari, „dar în care nu prea face nimeni bani”, formulează Timiș.
Președintele Cris-Tim propune însă altceva, într‑o direcție opusă. În loc de „private label” și produse cu valoare adăugată mică, lansează conceptul de „green label” (gama Vitality) și produse cu valoare adăugată tot mai mare. Pe lângă gama Vitality lansată la sfârșit de august, în această toamnă Cris-Tim lansează un nou brand superpremium de specialități: Bunea Haiducul. Acesta se alătură brandului de lux Matache Măcelaru, pe care Cris-Tim și le‑a adus în portofoliu prin achiziție de la compania Principal deținută de frații Dobronăuțeanu, care controlează și producătorul de vin Murfatlar.
Făcând aceste mutări, Timiș nu pierde din vedere lecția costurilor mici. Costurile mai mari pe care le are la producție cu aceste produse „mai curate” se amortizează pe termen scurt prin beneficiul unui termen mult mai mare de garanție (cu până la 300%), ceea ce sprijină componenta de export a afacerii, iar pe termen lung, prin consolidarea brandului din punctul de vedere al calității.
Tot pentru costuri mai mici, noua filosofie „verde” a lui Timiș a mai născut un business complementar. Până în decembrie spune că va definitiva stația de biogaz, o investiție 50–50 cu Dietrich de 4,2 milioane de euro. Este vorba de o stație pe biomasă amplasată lângă fabrica de mezeluri din Filipeștii de Pădure. Biomasa este o sursă neconvențională de combustibil solid, cu putere calorică mare, ce poate consta în deșeuri organice din industria alimentară, reziduuri din culturi vegetale, reziduuri zootehnice etc. Stația de la Filipești are o capacitate de 1,5 MW, cu posibilitatea de a fi îmbunătățită pentru a produce maximum 2 MW, iar din ianuarie, ar urma să fie funcțională, spune Timiș. A ales Filipeștii de Pădure, și nu ferma din Boldești, pentru că la fabrica de mezeluri consumul de abur și energie este mai mare. „Noi vom păstra aburul, iar energia o vom da în sistem”, adaugă antreprenorul. Ca beneficii, stația va aduce o scădere a costurilor cu aburul (folosit pentru fierberea mezelurilor) cu 25%, iar a celor cu energia electrică cu 10%. Timiș îl consideră un proiect‑pilot care, dacă decurge bine, va fi clonat și la Boldești, unde antreprenorul deține peste 1.000 de hectare, în mare parte în regim de arendă. Pentru că stația generează în mare parte abur, ceea ce va fi producție excedentară va fi folosită pentru alimentarea unor alte mici businessuri de nișă la care Timiș s‑a gândit deja: uscătoare pentru cherestea și sere.
Nu este sigur dacă va lansa aceste două noi afaceri anul viitor, cert este că în prima parte a lunii octombrie va da drumul la un business deja anunțat: laptele premium sub brandul Mândruța, produs la ferma din Boldești, unde la anul speră să dubleze ce are în prezent: peste 200 de vaci și o producție de 5.000 de litri pe zi. Iar peste trei ani speră să obțină și pentru acest produs eticheta bio.
Și Timiș mai are un business cert pentru 2013, când va da în folosință stația de vinificație de la Ceptura, unde deține 33 de hectare de vie. 80% din vinul produs sub brandul „Doña Cristina” va fi roșu și în mare parte va ajunge pe rafturile propriilor magazine.
Apropo de magazine, dacă pe partea de producție planurile lui Timiș încep să se materializeze de anul acesta mai ales, dezvoltarea rețelei proprii de retail (25 de magazine proprii) a stagnat în mare măsură. Iar căruțele vieneze, proiectul de retail care ar fi făcut din Cris-Tim un jucător extrem de important în piața locală de profil și cu care antreprenorul își propusese să schimbe modul de a face comerț de proximitate și stradal în București, în primă fază „a fost înghețat vara aceasta”. Parțial, motivele țin și de contextul politic extrem de instabil din ultima perioadă, dar și de faptul că, în România, comerțul stradal este foarte puțin fiscalizat. Prin urmare un business corect ar putea fi cu greu competitiv.
Timiș de altfel nici nu a dorit să mai vorbească despre acest proiect care pare să fi fost pus la sertar multă vreme de acum înainte. Singura mutare importantă pe zona de retail pe care o face anul acesta este reamenajarea magazinului Cris-Tim din piața Domenii (60 mp) și transformarea lui într‑un magazin de mezeluri de lux în care vor exista produse tradiționale de carne și lactate produse exclusiv de Cris-Tim. Ar urma să intre în concurență cu afaceri lansate deja, precum măcelăria Le Boucherie Française, operată de partenerii Hugo Desnoyer și Cristian Preotu.
LA EXPORT. Mult mai preocupat este în acest moment Timiș de intrarea pe piața rusească și cea chineză. La mijlocul lunii octombrie, omul de afaceri va participa alături de o delegație a Ministerului Agriculturii la un târg agricol de la Moscova, unde Cris-Tim va avea și un stand de prezentare. „De doi ani tot încercăm să intrăm pe piața rusească”, spune Timiș, care a pregătit deja site‑ul oficial al companiei pentru o eventuală deschidere a acestei piețe (include pe lângă versiunea în română și engleză și o variantă în limba rusă). După Moscova, urmează, la sfârșit de octombrie, plecarea în China. O deschidere a acestor piețe imense ar putea aduce și creșteri de 50% pentru afacerea sa. Exact de ce are nevoie pentru a putea folosi la maximum capacitatea fabricii de la Filipești, care acum produce la jumătate, pentru că piața nu poate absorbi mai mult. Deocamdată, ponderea exportului în veniturile afacerii este 15–16%, precizează președintele companiei.
Pe exporturi au mizat mai toți marii jucători ai pieței, în condițiile în care contractarea pieței a dus la scăderea rulajelor pentru majoritatea dintre ei. De altfel, cei patru ani de criză au înjumătățit numărul producătorilor locali – „Au mai rămas doar în jur de 200″, spune Timiș, care este și președintele Asociației Române a Cărnii (ARC). Pe lângă exporturi, competitorii lui Timiș au încercat să com­penseze scăderea core‑businessului prin proiecte în segmente conexe (lactate, agricultură).
AFACEREA DE O SUTĂ DE ANI. Nu este sigur însă că exporturile și noile linii de business vor reuși creșterea pe care Timiș și‑o dorește. Fără o achiziție va fi dificil, iar Timiș nu o exclude. Nu înainte de a ajunge să folosească la maximum capacitatea de producție, asigură el. Exclude însă aducerea vreunui manager din afara companiei, greșeală pe care spune că nu o va mai face niciodată.
Cel mai probabil, succesorul va fi cres­cut din interiorul companiei. Sau din interiorul familiei, pentru că băiatul lui cel mare urmează cursu­rile unui MBA cu profil antreprenorial la Madrid. Ironic sau nu, ținând cont că singura tranzacție în care Timiș a fost foarte aproape să o încheie a fost cu spaniolii de la Campofrio, cărora ar fi urmat să le cedeze 51% din Cris-Tim contra 49% din Campofrio. Cel mai probabil, visul lui Timiș este ca afacerea să rămână în familie și să fie dusă mai departe de cei patru băieți pe care îi are. De fapt, un vis care să continue visul.

Autor: Mimi Pasere și Diana Drinceanu | Sursa: Money.ro

“Pe ambele versante ale Carpaţilor, şi nu numai într-un aşa-zis Bazin Carpatic, se găsesc 300 de masive de sare la suprafaţa solului. De asemenea, în Spaţiul Carpatic se găsesc 2 000 lacuri sărate, ceea ce arată prezenţa sării la suprafaţa solului în tot spaţiul românesc, situaţie unică în tot arealul euro-asiatic.”

“Sodiul (ca sare) reprezintă o condiţie naturală extraistorică, dar fără care desfăşurarea istorică nu poate fi explicată.”

            Pentru că domnul Prof. Dr. Mihai Ungheanu a expus deja o serie de aspecte privind elemente lexicale ale limbii române prezente în limba maghiară, eu mă voi mărgini la a vă prezenta impresionantul volum  al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta, Ferenc Bakos, “A magyar szókészlet Román elemeinek története” (“Istoria elementelor de origine română în vocabularul limbii maghiare)”[3], după care mă voi opri asupra altor aspecte-argument ale ipotezei privind Spaţiul Carpatic ca loc de început al civilizaţiei europene.

            În dicţionarele româneşti, numeroase cuvinte sunt considerate de origine străină, între care câteva sute ar fi de origine maghiară.

            Sextil Puşcariu[4] afirmă cu candoare că, în limba română, s-ar găsi 965 de cuvinte turceşti (16,73 %), 589 cuvinte ungureşti (10,21 %), 50 cuvinte albaneze (0,86 %), ceea ce reprezintă o eroare gravă, o translare la limba română a unor opinii ale lingviştilor apuseni referitoare la limbile europene occidentale. A fost ignorat Franz J. Sulzer, un duşman al poporului român, dar, care, forţat de un minim de respect faţă de el însuşi, scrie: “…deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine, (limba română) n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, “…nu există un  singur cuvânt unguresc comun  întregii limbi valahe” (subl. ns.)[5], adică în româna standard – aceea vorbită de toţi românii – nu există nici măcar un cuvânt de origine maghiară.

            Este locul aici să arătăm că Sulzer este, de fapt, autorul aşa-zisei “teorii” a lui Roesler – un simplu act de răzbunare. Acest Sulzer, elveţian, ofiţer austriac, a fost adus de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774 – 1782), pentru a înfiinţa în Ţara Româneacă o Academie de Drept, ceea ce nu s-a realizat, Sulzer ajungând doar preceptor al fiilor domnitorului, un simplu meditator. Pe de altă parte, fiind căsătorit cu o săsoaică din Transilvania, care nu era boieroaică, nu era primit la petrecerile Curţii, caracterizată printr-o etichetă pretenţioasă şi strictă[6], ceea ce l-a supărat şi mai tare. Ca atare, aşa cum am spus, din răzbunare, Sulzer a  n ă s c o c i t  şi formulat – de râsul curcilor – ideea apariţiei românilor în Ardeal abia prin sec. XII – XIII, venind din zone, neprecizate, sud-dunărene.

            Vorba lui Nietzsche: “intelectul uman a produs, în imense perioade de timp, numai erori”.  Aceste erori trebuie, însă, evidenţiate şi înlăturate definitiv din circulaţie de către descoperitorii lor, de regulă istorici. Din păcate, în ultima sută de ani, istorigrafia română nu a realizat o lucrare convingătoare, într-o limbă de largă circulaţie, care să trimită definitiv la lada de gunoi a istoriei schimonosirea pamfletară a lui Sulzer – Roesler. Aceasta rămâne ca o datorie pentru viitor a istoriografiei române.

            Revenind la cele 589 de “ungurisme în limba română“, menţionate de Sextil Puşcariu, ele sunt o  născocire a lui Al. Cihac, fiu adoptiv al dr. Iacob Cihac, ceh, supus german, polcovnic în armata rusă, acuzat de malversaţiuni financiare în dauna statului, posesor de moşie la Teţcani. Lucrarea lui Al. Cihac – “Dictionnaire d’éthymologie daco-roumaine”, vol I la Frankfurt am pe Main, 1870 şi vol. II la Berlin, Bucureşti, 1879 – este o mare cacialma care reprezintă, de peste 120 ani, instrumentul principal de lucru la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, şi, pentru care, Academia de atunci l-a ales membru de onoare.

            “Metoda” lui Cihac a fost: … şi în turcă, deci din turcă; … şi din ungară, deci din ungară; … şi în bulgară, deci din bulgară etc. Cu o astfel de metodă, fără nici o cercetare obiectivă, pentru ştiinţă poţi merge liniştit la cimitir.

            Al. Cihac, de altfel, a trăit la Iaşi numai până la vârsta de 8 ani, după care a fost trimis la familia dr. Iacob Cihac, în Germania, unde vorbea numai nemţeşte. Noi ne îndoim că Al. Cihac cunoştea destul de bine româna ca să fie îndreptăţit să încerce  să întocmească un dicţionar etimologic al limbii române. Această opinie ne-a fost sugerată şi de faptul că, în vol. II, pag. 301 din Dicţionarul său, scrie: puţa = “parties naturelles de l’homme et de la femme”, dar şi de aplombul cu care  afirmă apăsat, “sans doute”, fără să aducă nici o dovadă pentru simplele sale declaraţii privind cuvintele româneşti pe care el le consideră ca împrumuturi din graiuri străine.

            Excelenta cercetare a lui Ferenc Bakos din lucrarea citată la începutul expunerii noastre, a fost interzisă în lumea lingviştilor români de către I. Iordan, Al. Graur şi Al Rosetti pentru că punea în lumină absurditatea rămânerii la aşa-zisele etimologii ale lui Cihac.

            În cecetarea sa, după 15 ani de lucru, prof. F. Bakos dovedeşte, printr-o analiză istorică riguroasă, realitatea că circa 2 300 cuvinte româneşti au pătruns în maghiară. La finele lucrării noastre se găseşte un extras cu aproape 300 de cuvinte ungureşti de origine română, conform lucrării prof. Bakos.

            Este dureros că nu ne cunoaştem şi nu ne respetăm istoria. Dl. Dinu Giurescu ne îndeamnă la TV să renunţăm la istorie, ignorând, se pare, că a renunţa românii la istorie înseamnă a priva de lstorie, până către epoca fierului, toată Europa, căci, până către această epocă, nu există în Europa altă istorie decât aceea a  Spaţiului Carpatic.

            André Piganiol[7], profesor la Sorbona, scrie în 1939:

            a. “Pour l’Europe (sauf les Balkanes), presque tout ce qui précčde la conquęte romaine fait partie de la préhistoire” (p. IX).

            “Vers l’an 1 000, un nouveau flot d’envahisseurs, issus apparement de régions pannoniennes, déborda dans l’Italie du nord. Ces peuples incinérants connaissaient l’usage du fer”  (p. 4).

            “Le reflux des populations d’Illyrie dans la péninsule italienne est attesté soit par la légende soit par la linguistique”  (p. 5) etc

            “Mais le point de départ de la civilisation de toutes ces contrées doit ętre cherché au nord de la péninsule balkanique “(p. 6) (subl. ns.)

            Acesta este adevărul şi el apare limpede şi la ceilalţi savanţi ociidentali pe care-i vom invoca: în timp ce în Carpaţi, în neolitic, în calcolitic, în epoca bronzului, în cea a fierului, se puneau bazele civilizaţiei europene, restul Europei se găsea în preistorie.

            Marija Gimbutas[8], profesoară la UCLA (Universitatea Californiei, din Los Angeles), pe baza descoperirilor arheologice făcute în diverse ţări de pe continentul european, întocmeşte harta de mai jos, intitulată “Vechea Civilizaţie Europeană ca parte a lumii străvechi în perioada maximei sale expansiuni”, mileniul al V-lea î.e.n.

Fig. 1 – “Vechea civilizaţie Europeanã ca parte a lumii strãvechi în perioada maximei sale expansiuni”, mileniul V î.e.n.

            După cum se vede pe acestă hartă, acum 7 000 ani, nu există urme de locuire decât în Spaţiul Carpatic şi pericarpatic, restul Europei este o imensă pată albă.

            Această concluzie se potriveşte perfect cu descoperirile arheologice din Franţa, Anglia, Germania şi alte descoperiri în care lipsesc din perioada respectivă atât scheletele cât şi olăritul, ceea ce dovedeşte absenţa unor aşezări umane stabile pe acele meleaguri.

            Deşi Marija Gimbutas include şi Spaţiile Grecesc şi Italic – probabil, pe baza strălucitei civilizaţii elene de mai târziu (mileniul I î.e.n., mai ales secolul lui Pericle şi cele care i-au urmat) – aici greşeşte, pentru că nici Grecia continentală, nici Spaţiul Italic nu au neolitic (A. Jardé[9], Mommsen[10] ş.a.). Câteva descoperiri timide din ultima vreme, nereprezentative, nu pot schimba realităţile dobândite în sute de ani de cercetare.

            Că elenii sunt plecaţi din curbura carpatică rezultă clar şi din cartea lui Pierre Lévęque[11], în care (p. 25) se prezintă harta intitulată “Grecii în plin marş”, în care figurează două ipoteze privind originea grecilor: una – din stepele nord-pontice (ipoteză eronată, pentru că zona nu are sare), alta – din Spaţiul Carpato-danubian  (p. 26).

            De altfel, Tucidide (c. 460 – c. 396 î.e.n.) scrie: “Aşa numita Elada nu pare să fie locuită statornic de mult timp.”[12]

             Menţiuni similare cu ale prof. A. Piganiol se găsesc şi la A. Lefčvre, Jean Laumonier şi alţii.

            Dar cel mai complet cadru al determinării spaţiului în care s-au format arienii (indo-europenii) a fost realizat de savanţi de la Universitatea din Cambridge, pe baza lecturii cărţilor vedice, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii.

            Analizând fauna şi flora descrise în “Vede”, autorii lucrării “The Cambridge history of India” (8 volume, 1922) au ajuns la următoarele concluzii (vol. I, p. 68) :

            “Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul, salcia, anumite specii de conifere şi, se pare, mesteacănul, posibil teiul şi, mai puţin sigur, ulmul.”

            “…. După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că, după cât se pare, grâul le era familiar.”

            “Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, câinele, porcul şi unele specii de cerb. În timpurile străvechi, se pare, nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul.”

            “Dintre păsări, putem deduce din limbă că ei cunoşteau gâsca şi raţa. Cea mai familiară pasăre răpitoare era, după cât se pare, aquila (uliul).”

            “Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul.”

            Din aceste date, este posibil să localizăm habitatul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi ?

            Nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă ele din limbă, nu sunt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorâte regiuni de pe faţa pământului. Nu este probabil ca Asia Centrală, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci, sterilitatatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent.

            Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul, trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg, în Prusia, până în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să împlinească aceste condiţii în câmpiile din Nordul Europei. După câte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită de păduri.

            ….. Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strâns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde, potrivite culturii grâului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus ? Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Bđhmer Wald, şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii  (38, p. 68)

            Se constată că, în întregime, Cetatea Carpatică face parte din zona estimată de către Universitatea din Cambridge, pe baza menţiunilor din “Cărţile Vedice”, ca loc de formare a populaţiilor ariene.  Deci, după Universitatea din Cambridge, “Vedele” nu sunt create pe pământul Indiei, ci în Spaţiul Carpatic. Această realitate o arată şi J. Nehru[13]: “Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei.” Aceeaşi idee o găsim în ediţia “Marabout Université” a “Cărţilor Vedice” : “…nici o urmă atribuibilă arienilor n-a fost găsită pe solul Indiei, nici olărit, nici arme, nici bijuterii, nimic care să ilustreze Vedele”.

            Deci, după datele succint prezentate (în realitate argumentele, toate de sorginte apuseană, sunt mult mai numeroase, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm măcar pe cele pe care le-am identificat, de care avem cunoştinţă noi), se poate formula ipoteza de travaliu că civilizaţia Europei a început în Spaţiul Carpatic. Pentru a ajunge, eventual, teorie ştiinţifică această ipoteză are nevoie de studii şi cercetări care să-i verifice şi să-i argumenteze, cu spirit critic, temeiurile, astfel încât să poată fi acceptată de toată lumea ştiinţifică contemporană.

            De ce în Spaţiul Carpatic şi nu în altă zonă ? Marija Gimbutas chiar se întreabă: “nu ne este clar ce a determinat impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală a Vechii Civilizaţii Europene!”. La această chestiune noi am dat un răspuns bazat pe natura lucrurilor, fără putinţă de replică. Acest răspuns a fost publicat sub forma unui voluminos articol bilingv (română / engleză) intitulat “Sarea, un criteriu pentru regândirea istoriei”[14]. Articolul a fost imediat reprodus în SUA (“Zoom”), ulterior fiind publicat şi în “Munţii Carpaţi”.

            Întocmind, cu circa 20 ani în urmă, un tabel cu factorii nutritivi prezenţi în alimentele cunoscute – tabel publicat într-o mică enciclopedie[15], în care primele capitole se refereau la “Alimentaţia raţională” – am observat că, în legume şi fructe mai ales, prezenţa sodiului (Na) este foarte redusă în raport cu cea a potasiului (K), uneori potasiul întrecând de câteva sute de ori prezenţa sodiului, ambele exprimate în mg pe 100 g de aliment. Această observaţie ne-a condus la un studiu de durată privind consecinţele acestui fapt, dat fiind că, se ştie, inima, atât a omului, cât şi a animalelor nu funcţionează fără Na şi K.

            Pentru că lucrările americane sunt la modă, să cităm din două referinţe americane de prestigiu:

            (1) – “Without salt the body goes into convultions, paralysis, dealth”. (“Fără sare, organismul intră în convulsii, paralizie, moarte”)[16].

            (2) – Din volumul “Minerals: Kill or cure” de Ruth Adams şi Franck Murray, să cităm  trei menţiuni:

                        (a) – “All types of muscles – including the heart – are influenced by Na and K” (“Toate felurile de muşchi – inclusiv inima – sunt influenţate  de Na şi K”) (p.133)

                        (b) – “In early America, herbivorous animals were known to have walked hundred of miles to salt licks …” (“În America timpurie se ştie că ierbivorele străbăteau sute de mile ca să lingă sare”) (p. 134)

                        (c) – “Over many generations, only those humans survived who could carefully conserve enaugh sodium for good health the rest perished” (“După multe generaţii, numai acei oameni au supravieţuit care au putut să-şi conserve destul sodiu pentru o bună sănătate. Ceilalţi au pierit.”) (p. 136)

            În Spaţiul Carpatic nu se vor găsi niciodată astfel de menţiuni, pentru că sare la suprafaţa solului se găseşte peste tot, iar, în curtea fiecărui ţăran, încă din neolitic, s-a găsit un drob de sare pe care vaca, oaia, capra … îl lingeau când reveneau de la păşunat. Pe ambele versante ale Carpaţilor, şi nu numai într-un aşa-zis Bazin Carpatic, se găsesc 300 de masive de sare la suprafaţa solului. De asemenea, în Spaţiul Carpatic se găsesc 2 000 lacuri sărate, ceea ce arată prezenţa sării la suprafaţa solului în tot Spaţiul Carpatic (Spaţiul românesc), situaţie unică în tot arealul euro-asiatic.

            Sodiul (ca sare) reprezintă o condiţie naturală extraistorică, dar fără care desfăşurarea istorică nu poate fi explicată. Iată de ce nu există un singur popor european care să nu fi pornit din Carpaţi sau care să nu fi trecut prin Carpaţi. Panonia, Iliria, Spaţiul balcanic etc. nu au strop de sare, Spaţiul Carpatic fiind, de-a lungul istoriei, unicul furnizor de sare pentru populaţiile care au hălăduit sau au locuit pe aceste teritorii.

            Articolele despre importanţa covârşitoare a sării în istorie, pe care le-am publicat atât în ţară, cât şi în străinătate, conţin aspecte mai multe şi motivate mai riguros ştiinţific, dar, pentru că timpul nu ne îngăduie să poposim  mai mult asupra acestui subiect specific carpatic şi specific european, ne oprim aici.

            Ca un corolar, limba română s-ar putea să fie ceea ce savanţii numesc cu un apelativ generic indo-europeana comună. În sprijinul acestei ipoteze, noi am publicat bilingv (franceză / română) un articol însumând circa 60 pagini[17].

           Pentru cercetarea în continuare a ipotezei formulate, apreciem, sunt necesari foarte mulţi ani de muncă (cel puţin câteva zeci, credem), pe care noi nu-i mai avem la dispoziţie, cu numeroase instrumente de lucru, care ne lipsesc, astfel că, în acest moment, această temă este, din punctul nostru de vedere, sortită să rămână la stadiul de ipoteză.

            Dacă pentru franceză lucrurile s-au putut foarte sumar studia datorită existenţei unor texte de aşa-zisă “franceză veche”, din secolele IX – XV, pentru celelalte limbi europene nu se dispune decât de texte din perioade mult mai târzii. În plus, dificultatea principală – ni se pare – rezidă în faptul că nici una din ţările ale căror limbi ar putea concura la studierea şi lămurirea ipotezei menţionate, nu au înregistrat cuvintele idiomurilor populare vorbite de populaţiile care au locuit în aceste spaţii în diverse perioade de timp.

            În Istoriile limbii franceze, se scrie limpede că, la 1790, Franţa nu era francofonă decât în proporţie de cel mult 12 %, iar, cu un secol mai înainte, acest procent era şi mai mic. Dar, ca să se ajungă la graiurile vorbite pe teritoriul Franţei (ca şi pe teritoriile altor ţări, de altfel), este imposibil datorită nemenţionării în scris a unor liste cu cuvintele şi semnificaţiile graiurilor populare, azi dispărute, la care ne-am referit mai sus.

            Pentru că am depăşit cu mult timpul acordat prezentării comunicării, vă mai reţinem  atenţia doar asupra încă unui aspect de istorie a Spaţiului Carpatic : istoriografia română reproduce prea uşor afirmaţiile istoriografiei maghiare privitoare la Spaţiul românesc, căci “ungurii, cu bufona lor istorie neistorică” ( Gustav Pordea, primul român membru al Parlamentului European)  scriu istorie după interese politice, “nu istorie sine ira et studio” (Tacit), care să poată fi luată în seamă şi, eventual, folosită.

            Să dăm un exemplu, spre ilustrare, din numeroasele care ne stau la dispoziţie.

            Jesús Pardo, în relatările sale privitoare la discuţiile purtate cu diverşi istorici maghiari la Budapesta, scrie (vezi “Convorbiri cu Transilvania“, p 187) : “Campionul absenţei românilor în zona carpato-danubiană până după venirea ungurilor este profesorul György Györffy, despre care unii din colegiii săi unguri spun că se lasă prea des purtat de sentimentele lui naţionaliste. Györffy …  afirmă că unele din cauzele incredibilei creşteri a populaţiei româneşti în numai şase secole, sau chiar mai puţin (una din legendele maghiare omniprezente în scrisul istoricilor maghiari, n. ns.) poate să se datoreze faptului că “românii obişnuiau să bea mult lapte de oaie, care, după cel uman, este acela care dă mai multă fertilitate” (subl.ns.), afirmaţie la care prof. Ferenc Bakos a comentat: “în faţa unei judecăţi de acest fel, ştiinţa nu are nimic de spus“.

            În “Histoire de la Transylvanie” – compendiu în limba franceză al “Istoriei Transilvaniei” (în maghiară), operă a unui colectiv de profesori şi istorici, apărută sub auspiciile Ministrului Culturii şi ale Academiei din Budapesta – asistăm doar la o schimbare de tactică, nu de scop, a istoriografiei maghiare, căci cuprinde multe falsuri, fie directe, fie prin asimilare, dintre care vom da un singur exemplu:

            De vestita bătălie de la Lechfeld (955 e.n.) – în care Otto cel Mare nimiceşte oştile maghiare, iar pe conducătorul ungur, Horka Bulcsu, îl spânzură imediat pentru că era botezat la Bizanţ şi aşa îi putea răpi presupusa putere vindecătoare datorată apartenenţei sale la Biserica Răsăritului – nici unul din alcătuitorii acestei opere nu a “auzit” măcar şi, evident, nu este măcar menţionată în carte, deşi de la această dată – 955 e.n. – pleacă criza de identitate a ungurilor aristocraţi : au venit în Europa ca mongoloizi şi, din bună voia Duhului Sfânt, devin – nu se ştie cum – europeni, şi ca înfăţişare şi ca sânge; o adevărată minune !!!

            C.C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, în “Istoria Românilor”[18] scriu, după istoriografii maghiari, că, “în a doua treime a secolului XII, stăpânirea regilor arpadieni se stabilizează în Transilvania”.

            Aceasta ar însemna că, între 1133 şi 1166, în Transilvania ar fi existat o stăpânire maghiară, or, un secol mai târziu, la 1241 – 1242, are loc marea năvălire a tătarilor, al cărei scop era distrugerea Ungariei. Cu acel prilej, s-au scris cronici tătărăşti şi patru cronici maghiare cunoscute: “Rogerius (Carmen miserabile”), Pauler Gyula, Szilagy şi Ronay Jenö. În nici una din aceste patru cronici maghiare, nu se menţionează nici o dată prezenţa vreunei statalităţi maghiare, vreun act de opunere al statului maghiar faţă de invadatorii tătari pe teritoriul Transilvaniei.

            Se menţionează că armata lui Cadan pătrunde în Transilvania prin pasul Rodna, se bate cu garnizoana germană a Rodnei şi îl ia ca ghid pe contele Ariscald cu 600 soldaţi germani ca să-i conducă pe tătari la Oradea şi Pesta. Armata lui Cadan ajunge la Bistriţa, omoară 6000 de creştini, la Cluj, Zalău şi Oradea. Pentru prima dată se menţionează prezenţa ungurilor la Oradea. În tot parcursul de 400 km, de la Rodna la Oradea, cronicile maghiare nu menţionează nici o luptă între tătari şi unguri.

            A doua armată tătară, condusă de Budzic, intră, probabil, prin pasul Bran, în Ardeal, unde, la Braşov, este întâmpinată, la 1 aprilie 1241, de voevodul Ardealului, Posea sau Posa (român), care cade în luptă, împreună cu o parte din oastea sa. Tătarii lui Budzic ajung la cetatea Cohalm (Rupea, de azi), Făgăraş, Cârţa, Sibiu şi, pe valea Mureşului, până la Cenad unde se-ntâlneşte cu armata lui Cadan, printr-o sincronizare impresionantă. Două armate tătărăşti parcurg câte 400 km prin mijlocul şi prin sudul Ardealului, distrug şi omoară creştini, se bat cu o garnizoană germană şi cu armata voevodului român al Ardealului, Posea (a cărui diplomă a fost descoperită de curând de dl dr. arheolog Vasile Boroneanţ) şi nicăieri “stabilizata stăpânire ungară a regilor arpadieni” (descoperită de istoricii români C.C. şi D.C. Giurescu) nu-şi face – măcar o dată, de protocol – simţită prezenţa. Se pare că şi “stăpânirea regilor arpadieni” asupra Ardealului, relatată de istoricii Giurescu, venea tot de la Duhul Sfânt.

            Pentru că acolo unde erau – mulţi, puţini, câţi erau – cronicile maghiare nu se sfiesc să-i menţioneze pe români, atât la Oradea, cât mai ales la bătălia de la râul Sajo, unde – scriu cronicarii ! – armata ungară, condusă mai ales de prelaţi catolici (li se dă numele), este distrusă. Unii vorbesc de 60 000 morţi, alţii de 100 000 morţi dintre unguri. Deci, după cronicile maghiare, nici picior de ungur nu apare în Ardeal în timpul năvălirii tătare de la 1241-1242.

            Rogerius chiar scrie că a fost adăpostit, în pelerinajul său după retragerea tătarilor, la un cneaz (român), responsabil peste un mare număr de case. Dar, ca să nu rămână nici o urmă de îndoială privind absenţa totală a ungurilor din Ardeal la 1241, să mai arătăm că B.P. Haşdeu[19] îl citează pe academicianul maghiar Jerney care, la 1842, publică facsimilul dispoziţiei unui general tătar, în care se adresează saşilor să nu refuze moneda tătară de la secui şi vlahi (“ex dictis Zychy et Blachy”). Despre unguri, nici o vorbă, pentru că nu se găseau atunci în Ardeal.

            De asemenea, Paulin de Veneţia scrie că, la 1242 (se credea că se vor întoarce tătarii), “românii şi secuii au fortificat trecătorile Carpaţilor ca să împiedice sau să îngreuneze eventuala pătrundere a tătarilor în Transilvania”.

            UNDE or fi fost ungurii stabilizaţi în Ardeal cu un secol mai înainte de domnii istorici Giurescu ?!?  MISTER !!

Un studiu de Gabriel Gheorghe – Comunicare prezentatã la Simpozionul Academiei Române;
“CIVILIZAŢIE ŞI GEOPOLITICĂ ÎN  BAZINUL CARPATIC”, Bucureşti, 11 – 12 0ct. 1999

A N E X Ă

[1]  Lucrare prezentată la Simpozionul: “Civilizaţie şi geopolitică în Bazinul Carpatic”, Bucureşti, Academia Română şi Ministerul Apărării, 11-12 octombrie 1999.

[2] Gabriel Gheorghe s-a născut în Bucureşti la 23 august 1929. A absolvit în 1949 Institutul de Petrol şi Gaze, lucrând ca inginer, proiectant şi cercetător ştiinţific între 1949-1957 şi 1964-1989. ]ntre 1957-1964 a fost închis, fiind implicat întâmplător într-un proces politic înscenat; a fost achitat în 1970. ]ntre 1957 – 1978, a publicat 6 cărţi cu conţinut tehnic, un capitol în “Manualul inginerului petrolist” (1958), recunoscându-i-se contribuţiile ştiinţifice prin 2 premii naţionale în 1968 şi 1969. Pasionat, face cercetări proprii multilaterale ample în istorie, lingvistică, etnologie, paremiologie, chiar literatură şi arhitectură (ex.”Critica stilului arhitectural  modern”, Belgia) ş.a.,  realizând interesante contribuţii sub forma a 4 cărţi (“Mitul potopului. Inadvertenţe în interpretarea religioasă”, 1982; “Arta culinară. Mică enciclopedie practică”, 1982, coautor; “Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice. Studiu comparativ”, 1986, Premiul Academiei Române în 1990; “Duh şi reverie”, 1997), peste 80  mari articole în reviste româneşti şi occidentale. Însă tema de bază a preocupărilor sale este evidenţierea contribuţiei şi istoriei românilor la istoria Europei, considerând că ele se suprapun până către epoca a doua a fierului (sec. VII.î.e.n.). Membru în colegiul de redacţie al “Revistei de etnografie şi folclor”, fondează în 1990 Societatea cultural-ştiinţifică “GETICA” şi editura “Gândirea” (1990 – 1994), cu ajutorul cărora redactează şi publică 4 numere din revista “GETICA”, în 1992 – 1994, în care-şi face cunoscută o parte din studiile sale pentru fundamentarea ipotezei că Spaţiul Carpatic este vatra Civilizaţiei euro-indiene.

[3] Budapesta, Editura Academiei, 1982, 560 p.

[4] “Locul limbii române între limbile romanice”, 1920

[5] Franz Joseph Sulzer – “Geschichte des Transalpinischen Daciens”,  Walachey, Moldau und Bessarabiens, Viena, vol. I, 1781, p. 41.

[6] La curtea domnitorilor valahi era o etichetă strictă, pretenţioasă. Astfel, Clåes Rålamb, diplomat trimis de Carol XII la “Sublima Poartă” pentru a încheia o alianţă împotriva ruşilor, traversează, în 24 zile, Transilvania şi Ţara Românească, de la Oradea la Dunărea de jos. La curtea domnitorului Constantin Şerban, la 23 aprilie 1657, a văzut: “…mareşal al curţii, majordom, secretar de stat care vorbea destul de bine latina. Două sute de călăreţi îmbrăcaţi în piei de tigru şi de leopard, cu cai foarte frumoşi, au venit în întâmpinarea oaspeţilor”. Domnitorul i-a făcut cunoscut lui Clåes Rålamb dorinţa de a cumpăra (!) “cinci sute de soldaţi suedezi”  etc.

[7] André Piganiol – “Histoire de Rome”, PUF, Paris, 1939

[8] Marija Gimbutas – “Civilizaţie şi cultură”, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987

[9] A. Jardé – “La formation du peuple Grec”

[10] Theodor Mommsen – “Istoria romană”,  vol. I, Bucureşti, ESE, 1967, p. 195

[11] Pierre Lévêque – “Aventura greacă”, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987

[12] Tukydides – “Războiul peloponeziac”, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1941, 568 p. (tradusă de M. Jakotă)

[13]  J. Nehru – “Descoperirea Indiei”, Bucureşti, Editura Politică, 1956, p. 77

[14]  Gabriel Gheorghe – “Getica”, tom I, nr. 1 – 2, pag. 49 – 88

[15] “Arta culinară – Mică enciclopedie practică”, Bucureşti, 1982

[16]  S-a citat din articolul “Salt the essence of life” (“Sarea, esenţa vieţii”) – “National Geographic”, sept. 1977, p. 381

[17]  Gabriel Gheorghe – “Getica”, 1992, tom I, nr. 3 – 4, p. 41 – 104 (“Româna străveche = indo-europeana comună”)

[18] C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu – “Istoria Românilor”, Editura Albatros, an nemenţionat, 830 p.

[19]  B.P.Hasdeu – “Istoria critică a românilor”, pag. 545

“În cartea a 8-a “Riturile Iubirii”, Anastasia a menţionat că străvechiul oraş Arkaim ce datează din secolul 20 î.Chr., descoperit recent în regiunea Chelybinsk din Rusia, a fost un centru ştiinţific, unde înţelepţii vedici (volhvi) au trăit şi au creat imagini, transformându-le în rituri şi ritualuri bazate pe Legile Universale, Legile lui Dumnezeu.”

Autorităţile locale doreau să construiască un rezervor imens de apă, pentru irigarea câmpurilor aride. De atunci, istorici, arheologi şi numeroşi cercetători au încercat să înţeleagă secretele acestei cetăţi circulare, mai ales pe cele legate de naţia care a locuit aici în urmă cu peste 4000 de ani, la vârsta la care a fost datată aşezarea.

Arienii din Urali

Săpăturile au scos la iveală o structură bazată pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, ca cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot în lume, de la Sarmizegetusa pâna în Mexic. La prima datare, oraşul Arkaim s-a dovedit a fi de-o vârstă cu Egiptul şi Babilonul. Gennadi Zdanovici, preşedintele asociaţiilor de arheologi care cercetează Uralii, a susţinut că proiectul foarte costisitor pentru construirea bazinului de apă să fie abandonat, importanţa arheologică a aşezării fiind considerată inestimabilă. De atunci, prin Arkaim s-au preumblat cohorte de cercetatori. S-a avansat ipoteza că populaţia care a întemeiat Arkaimul aparţinea celei mai vechi civilizaţii, numită indo-europeană, deşi, dacă luăm în calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinită ca europeano-indiană.

Vadim Cernobrovi este de părere că cei care au întemeiat acest oraş antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariană, şi în Arkaim se află un templu solar şi un observator astronomic de “tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Munţii Orăstiei de pe teritoriul geto-dacilor. Vadim Cernobrovi este copleşit de înfăţişarea cetăţii solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul îţi lasă o impresie incredibilă. Uriaşele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Oraşul şi împrejurimile sunt înscrise în aceste cercuri. Încă nu ştim importanţa lor, dacă erau făcute în scop defensiv, ştiinţific, educaţional sau pur şi simplu ţineau de vreun ritual”.

O cetate abandonată

Cetatea a fost construită pe un deal, un loc virgin, fară să fi existat altă aşezare înainte, dupa un model care, după părerea cercetătorilor ruşi, imită secţiunea unui trunchi de copac, dar în planuri în trepte, fiecare cerc coborând o treaptă faţă de cel precedent.

Întregul ansamblu reprezintă un complex complicat, având probabil rost civil, citadin, dar şi funcţie religioasă, fiind orientat după poziţia unor constelaţii. Cetatea circulară conţinea 60 de clădiri, 25 în cercul interior şi 35 în afara acestuia. Fiecare casă asigura tot confortul, cu spaţii structurate în jurul unei vetre deschise, din care cauză acoperişul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca să nu patrundă ploaia sau ninsoarea.

Fiecare casă avea o anexă, o cămară pentru păstrarea alimentelor. Apa era adusă printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios şi util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau şi rolul de a regla tirajul focului, folosit, în opinia cercetătorilor, şi la confecţionarea unor bunuri de uz comun, din cupru şi bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub cămări, apa rece curgătoare având rol de răcire a încăperii. Piaţa centrală din Arkaim, de formă neregulată, avea pe margini, din loc in loc, altare ritualice pentru foc.

Cercetătorii au observat că oraşul era echipat cu un sistem antifurtună, care îl proteja împotriva ploilor torenţiale, apa scurgându-se, prin canale, în vale. Casele erau protejate împotriva incendiilor, materialele de construcţie fiind impregnate cu o substantă ignifugă. Cu atât mai curios este modul în care locuitorii au părăsit oraşul, incendiindu-l intenţionat, după ce şi-au strâns strictul necesar, fără să fi fost amenintaţi. Cercetătorii au ajuns la această concluzie pentru că nu există rămăşiţe umane şi nici indicii că ar fi avut loc vreo luptă în împrejurimi. Un mod similar de părăsire a cetăţilor l-au practicat şi mayaşii.

Focar geopatogen?

Specialiştii de la staţiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifestă în aria oraşului-cetate: fluctuaţii ale parametrilor magnetici şi de temperatură, care se măreşte sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fară sa fie un efect al schimbării atmosferice, precum şi fulgere globulare. Şi turiştii care se perindă prin Arkaim se plâng anual de stări nefireşti, sunt cuprinşi inexplicabil de panică, cu creşterea tensiunii şi accelerarea bătăilor inimii, dar şi de o stare de febră, toate dispărând brusc, aşa cum apar.

Multi copaci din zonă prezintă malformaţii şi trunchiuri torsionate, semne că există focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii şi animalele nu se simt bine dacă stau prea mult în zonă. În plus, geologii au constatat că există şi fracturi de plăci tectonice în valea Arkaimului, munţii din jur fiind activi seismic, o alta sursă a anomaliilor fizice. Stările nefireşti semnalate de oameni pot fi provocate şi de canalele subterane de apa, concentrări de resurse minerale sau terenuri mlăştinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.

Masageţii – arhitecţii construcţiilor circulare

Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrării “Civilizaţiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de construcţie circulară, total atipic pentru regiune, masageţilor, geţi care au emigrat în masă, în mai multe etape, ajungând până la Munţii Urali, în China şi Tibet, păstrând de-a lungul timpului religia şi simbolistica solară. Deshayes remarcă “organizarea de stup” a cetăţilor circulare, care a influenţat ulterior arta funerară a vechiului Orient.

Până să mergem mai departe cu masageţii, acest popor uitat de istoria ţării de provenienţă, România, e bine de amintit o particularitate a geografiei ţării noastre: are un relief concentric, care coboara în trepte, de la Munţii Carpaţi la Subcarpaţi, la dealuri şi podişuri, apoi la câmpii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate în bejenie. În ce priveşte cetatea solară Arkaim (în limba română arhaică “im” înseamna noroi, mâl), probabil că arca fusese doar un popas spre destinaţia finală, de aceea au şi părăsit-o, aparent fara motiv.

Cert este că în ruinele cetăţii au fost descoperite săbii scurte cu lame curbate, ceramică ornamentată cu zig-zaguri, spirale şi cruci cu raze, aceleaşi simboluri fiind prezente şi pe cămăşile din pânză topită purtate de localnicii văii Arkaim. Toate acestea duc cu gândul la folclorul geto-dac, deşi vechimea cetăţii Arkaim este mult mai mare. În schimb, urmele arheologice descoperite în Ucraina sunt extrem de asemănatoare cu cele descoperite în România, pe malurile Dunării şi ale Prutului, şi datând din urmă cu 4-5 milenii.

Adoratorii Soarelui

Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrări “Civilizaţia veche a Iranului”, îi descrie în termeni elogioşi pe acesti masageţi, “aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalii duşmani ai lui Cirus”.

Sărdărie este un vechi cuvînt al limbii române, desemnând un fel de instanţă populară de judecată, asemănătoare cu obştile ţăranilor.

Dupa cum scria şi istoricul grec Hekataios, care trăia la curtea regelui Cirus, “ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul, sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă, de aramă. Harnaşamentele cailor le sunt împodobite cu aur, iar ei poartă în bătălii centuri şi fruntare de aur”.

Una dintre cetăţile masageţilor a fost descoperită de arheologul sovietic S.P. Tolstov, în 1940, la Sanii – Daria. Era tot o cetate circulară, în vârf de deal, înconjurată de un zid dublu de apărare, umplut cu pământ, ca murul dacic. Nu departe de aceasta cetate s-au înfruntat oştile lui Cirus, în 530 i.e.n., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris.

Herodot ne spune că “cea mai mare parte a oştii lui Cirus a fost nimicită, iar Cirus însuşi şi-a găsit acolo sfărşitul. Tomiris a umplut un burduf cu sânge de om, a pus să fie căutat leşul lui Cirus printre mormanele de perşi morţi şi când l-a gasit i-a înmuiat capul în burduf, ocărând mortul: “Ţi-am promis atunci când mi-ai ucis fiul prin înşelăciune că o să te înving şi o să te satur de sânge!”.

Monumentul circular de la Adamclisi

Urmasul lui Cirus, Darius, a patruns în 517 î.e.n. cu oştile în ţinutul masageţilor, Horezm, care a trebuit să se supună, “în afară de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din războaiele de cucerire dincoace de Dunăre, “unde numai podul construit de perşi (peste Dunare) îl salvă pe rege şi armata lui să împărtăşească soarta lui Cirus, fugăriţi de oştile geţilor”.

Un alt mare comandant al antichităţii, Alexandru cel Mare, a poftit să-i cucerească pe masageţi, dar a dat greş. Horezmul a rămas în afara cuceririlor lui, totuşi, unul dintre prinţii locali, Faramane, a vrut să încheie cu Alexandru o alianţă împotriva sciţilor de la Marea Neagră. Conform istoricului expediţiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de călăreţi şi-i promitea că, dacă Alexandru va accepta alianţa, va aduce şi pe vecinii lui, colchii şi amazoanele!

Conform lui Brentjes, alianţa lui Faramane a reuşit să-i alunge pe sciţii din Ucraina şi de mai departe. Poate că această mare bătalie este consemnată pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar şi amazoane prinse în luptă (mulţi istorici susţin că monumentul este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia). Faramane a înfiinţat regatul “Amu Daria”.

“Cetatea berbecului viril” a dahilor

Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (“dahii şi dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin în “Letopiseţul Ţării Moldovei”) care se aşezase la nord de lacul Aral şi care tăbărăsc, la 250 î.e.n., sub conducerea lui Arsache şi a lui Tiridates, în nord-estul Iranului. Aceştia sunt întemeietorii temutelor seminţii ale parţilor! (Poate nu întâmplator, la Parta, judeţul Timiş, se află cel mai vechi sanctuar din Europa, datat aprox. 5000 de ani!).

Cetatea lor circulara, care pare a fi construita dupa planul Arkaimului, se numea “Koi – Kirlan”, tradusă în mod ciudat de către istoricii uzbeci drept “Cetatea Berbecului mort” deşi conform limbii române actuale, sensul ar fi mai degrabă “berbecul viu”. Fără supărare, “coi” e cuvânt stravechi, cu conotaţii de virilitate! Şi tot celor care încă mai susţin că limba română s-a format după cucerirea Daciei de către romani, le mai oferim câteva elemente derutante, notate de Burchard Brentjes, şi anume – urmaşii dahilor lui Arsache au întemeiat dinastia Frates şi au avut mai mulţi conducători cu numele de Mitreadates.

Iar Surenas (originar probabil din munţii cu acelaşi nume, Sureanu, unde a înflorit cultul solar din timpuri străvechi), strălucita căpetenie a oştilor regelui part Orodes al II-lea, a învins şapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, în anul 60 i.e.n. După modelul răzbunării reginei masageţilor, Tomiris, lui Crassus i s-a tăiat capul şi i s-a turnat pe gura aur topit, “că sa-l sature de setea de aur care l-a mânat la război”.

Zvastici solare şi la Staraia Riazan

În urmă cu câţiva ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit în Rusia, lângă Staraia Riazan, o cetate având o construcţie considerată de “tip Stonehenge”, numai că avea dimesiuni mai mici şi era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Muntii Şureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai înaltă, la joncţiunea râurilor Oka şi Pronia, o arie bogată arheologic, începând cu paleoliticul. Echipa de arheologi a constatat că sanctuarul are 7 metri în diametru şi este format din coloane din lemn de jumatate de metru grosime, situate la distanţe egale una de alta. În centru se afla o altă construcţie, rectangulară, şi un pilon. Alte două găuri de piloni au fost descoperite în partea de est şi de sud a sanctuarului. Pilonii cercului formeaza o poartă prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului punctează răsăritul.

Satul în care a fost descoperit sanctuarul se numeşte Spasskaya Luka, iar rîului Oka oamenii îi mai spun şi Oke sau Oki.

Bucăţi de ceramică cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, în zig-zag, asemeni unor raze solare, şi altele şerpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite lângă sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului şi aveau un scop ritualic. În preajma sanctuarului nu a fost descoperită nici o aşezare. Nici nu era bine pentru sănătatea omului să existe o aşezare la confluenţa a două rauri, iar preoţii din vechime ştiau acest lucru.

Din moment ce numai masageţii şi dacii lui Arsache ridicau cetăţi circulare prin stepele Asiei, putem presupune că “arienii” care au construit Arkaim erau strămoşii lor. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publică, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”. El situa leagănul arienilor, în timpul primei lor aparţtii, în spaţiul carpato-dunărean. 

Reamintim că în “Cartea aştrilor cereşti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este învăţat de îngerul Uriel cum să construiască un “aparat ceresc”, pe care să-l lase pământenilor. Reconstruit după instrucţiunile lui Uriel, de către cercetătorii britanici Christopher Knight şi Robert Lomas, acesta a ieşit exact de forma şi dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa. Şi atunci, nici nu ne mai miră de ce, oriunde se găsesc astfel de sanctuare, în jur sunt denumiri străvechi ce amintesc de uriaşul Uriel: Urali la ruşi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriaşi.

Ca o regulă, toate aceste “aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstiţiile de vară şi iarnă, când razele soarelui cad pe o anumită parte a sanctuarului. Toate au o cale procesională pavată cu plăci de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi văzut, prin ferestre şi portaluri, în toate ipostazele sale. Acelaşi model sacru îl aveau şi preoţii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn şi granit.

Arkaim nu este decât o altă cetate-sanctuar închinată Soarelui, de slujitorii lui străvechi: arienii din bazinul carpato-dunărean.

Un articol de Melania Papadache în revista “Formula As”

Dacă după N. Densuşianu pelasgii au construit cel mai mare şi mai puternic imperiu în Europa preistorică, întinzîndu-se din pustiurile Saharei pînă în munţii Norvegiei, din păcate nu au lăsat nimic scris care să le dovedească trecutul măreţ în afară de pietre şi ruine cu “zmangălituri” ciudate, despre care nimeni nu s-a gîndit că ar putea reprezenta ceva.

Alergînd pe intinsurile Europei, răspîndindu-şi cultura şi limba, arienii, pelasgii, tracii au generat “cultura latină”. Înotdeauna în spatete unei culturi mari se găseşte o alta, neobservată, uitată, neglijată, ignorată… Şi care a fost cultura, civilizaţia în spatele celei greceşti, latine?

Departe în lume, foarte departe, pe întinsurile Asiei, tocmai în India, o civilizaţie Ariană i-a “invadat”, în urmă cu 4-5000 de ani, provocînd o adevarată “explozie”, nu numai culturală, dar şi socială. Indienii îşi amintesc şi azi de acei arieni, populţie albă, care s-a suprapus populaţiei locale negroide şi, din dorinţa  de a nu se amesteca fizic cu populaţia locală au creat “castele”, ei reprezentînd-o pe cea a “ramanilor” (brahmanilor). Cultura Vedică, considerată pînă azi cea mai veche din lume, din care îşi trag originea cele caldeiană, egipteană, iudaică şi creştina, care stă la baza întregii civilizaţii a lumii, este considerată ca pornind din spaţiul Carpato-Dunărean… (şi nu de către români, ci de cei de la Cambridge-Anglia, precum şi de către americani şi asta nu de 5 sau 10 ani, ci de mai mult de o sută de ani!).

De multe ori trebuie să ne uităm la istorie privind la  ea în spate, observînd efectele unei civilizaţii asupra altora şi descompunînd-o cu privirea. Este foarte greu de imaginat căutarea urmelor acelei imense civilizatii pelasgice în… centrul Asiei, dintr-o perioadă preistorică fără literatură scrisă (cel puţin negăsită încă), fără anale şi cronici, ci numai cu ce a rămas în “literatura vorbită” …vedică.

Cînd, nu de mult, vorbeam cu un prieten, R. Cristian, despre relaţia dintre traci şi sanscriţi, el mi-a replicat imediat: “…cu ani în urmă mă aflam în Tibet, într-unul din templele hinduse, acomodîndu-mă religiei locale, am fost surprins de asemănarea cuvintelor acestora cu cele româneşti… nimeni în lume, nici un popor nu are cuvîntul OM “.

Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891) în DOCTRINA SECRETĂ – o sinteză a ştiinţei, religiei şi filozofiei, aminteşte despre acei “pur arieni”, ale căror urme se găsesc peste tot în Europa, urme pe care Dr. Schliemann le scoate la iveală din ruinele Troiei, semne şi simboluri gravate pe pietre, vase şi obiecte, de neînţeles şi ignorate ca atare ori considerate simple ornamente, dar cărora ancestorii noştri le dădeau înţelesuri mistice (legate de acel Arhitect al Universului) pe care le mai găsim încă în culturi izolate, uitate în lume.

Cînd în vara anului 1995 călătoream în Orient, m-am oprit şi în insula Bali din Arhipeleagul Indoneziei, a cărei populaţie hindusă trăia într-o epocă uitată de sute de ani, închinîndu-se la zei şi zeiţe luate dintr-o lume de poveşti, construind “în disperare” temple ciudat ornamentate şi colorate, cu zvastici desenate pe pietre de hotare şi care, cu superstiţii necunoscute nouă, trăieşte într-o lume spirituală amintindu-mi de cea a noastră, tracică, unde un simplu cerc desenat sau săpat în lemn avea o anumită însemnătate, iar dacă-i adaugau un punct, o linie ori o cruce în mijloc îşi schimba cu totul înţelesul. În acest univers difuz de religii uitate, pierdute sau actuale, în care lumea preistorică ne invadează prezentul prin simboluri ciudate, în care-i descoperim pe stăabunii noştri pelasgii arieni răspîndindu-se spre vestul Europei dînd naştere la italieni, spanioli, portughezi şi francezi – ori răspîndindu-se în Asia împrăştiind cultura vedică ce renaşte acolo departe ori cutreierând drumurile Asiei Mici, trecînd peste Egipt pînă în Caldeea, creînd sacrul şi ocultul în Babilon… uneori ai impresia unui chibrit aprins într-o magazie de praf de puşcă, veche şi uitată, dar care încă poate exploda.

Cine au fost aceşti arieni, pelasgi, traci… în ce colturi uitate ale lumii ori… ale ţării noastre vor descoperi arheologii într-o zi trecutul lor simbolistic-spiritual pe care azi îl vedem doar ca reflexii ale unor imagini din oglinzile istorice ale altor popoare, cu care au venit în contact!

SIMBOLISTICA LA PELASGII-ARIENI

Cercul simplu – pe care-l găsim şi azi sculptat pe poarta de la intrarea ogrăzii ţăranului român ori pe sub cornişele caselor, desenat şi multiplicat… Ce o fi însemnînd? V-aţi gîndit că acum 5-6 milenii avea o însemnătate?

Cercul este o unitate divină, de unde totul porneşte şi se… reîntoarce. Este universul fără limite, este energia emanată de zeul suprem, Gebeleizis; circumferinţa lui este uneori interpretată ca liniştea mentală a fiinţei umane. Cînd faţa discului este albă, fundul negru ar reprezenta marea respiraţie, mişcarea continuă a universului în sens nelimitat.

Cercul cu un punct în mijloc – în credinţa arienilor din Rig-Veda reprezintă prima diferenţiere a manifestărilor periodice şi eterne în natură, asexuale şi… infinite.
Aşa îl considerau strămosii noştri acum mai bine de cinci milenii. Ce uşor le-a fost “filozofilor” greci ai antichităţii să-i “transfere” această cultură şi s-o traducă în… greceşte! Cercul cu punctul în mijloc mai reprezintă în cultura Arienilor şi spaţiul potenţial în contact cu spaţiul abstract. Tot el înseamnă şi redeşteptarea naturii, trezirea universului, fiind un semn Universal pe care-l găsim şi în KABALA. Cînd acesta a căzut în mîinile creştinilor neştiutori ai simbolismului universal, aceştia l-au confundat cu “MUNDANE CROSS” (CRUCEA LUMII).
Ce spuneţi stimaţi cititori, să ne continuăm călătoria în lumea simbolistică generată de ai noştri strămoşi?

Cercul în care punctul central se transformă extinzîndu-se într-un diametru simbolizează, se pare, DIVINA IMACULATĂ, MAMA NATURĂ. Este considerat uneori ca o umbră, o aluzie la procreaţie.

Cînd linia este verticală, cercul simbolizează separarea sexelor (să fi cunoscut acest simbol şi sculptorul Brâncuşi?… cine ştie?). Este un semn mai mult feminin, omul îşi cunoaşte mai bine mama decat tatăl (natura şi până la o anunmită limită, chiar unele Spirite, sînt considerate de sex feminin.)

Lucrurile încep să se complice când punctul central se extinde în patru puncte cardinale dînd naştere la aşa numita şi controversata CRUCE A LUMII – MUNDANE CROSS.

La acest moment se consideră că lumea a atins nivelul celei de-a treia rase şi este “semnalul începerii vieţii oamenilor”; simbolizează purul PANTEISM, doctrina care consideră Zeul Suprem nimic altceva decât forţele şi legile Universului, fiind mai mult o “credintă” ateista din acest punct de vedere. Să fie aceasta oare o simbolistică veche de milenii? Nici nu ne vine a crede! Şi azi bunicile noastre la ţară îl desenează pe colaci şi cozonaci, avînd însă un înţeles schimbat; la creştinii mistici este simbolul “unirii dintre spini şi cruce”, coroana din spini de trandafiri uscaţi pusă pe capul Domnului Isus Cristos: “The Union of the Rose and Cross” ori “Rosi Cruciati” (“Rose Cross”).

Cînd cercul dispare simbolul îşi schimbă şi el sensul: lumea se schimbă – unii, tilutenii, îl consideră simbol al apariţiei celei de-a patra rase… Dar crucea, necircumscrisă, devine uneori simbol “phallic”. Târziu în istorie cînd va apare creştinismul, ea va deveni un simbol reprezentativ acestuia.

Dar, surpriză, punctul central uneori se răspîndeşte numai în trei puncte cardinale, insemnînd “TAU”. Cînd Biblia ne povesteşte de Noe şi de Potop nu credem că se va descoperi aceeaşi istorie la Caldeeni, de această dată cu cîteva sute de ani înaintea creştinismului, avîndu-l ca erou pe XISUTHRUS… Dar iată că şi ei, caldeenii, au luat această poveste de la arieni; în alegoria lui VAIVA SWATA MANU se vorbeşte despre Potop şi aventurile eroului principal. Cum să nu-i credem acum pe Fenicieni, care-i acuzau pe Caldeeni, pe Egipteni şi pe Israeliţi, că-şi construiau cultura pe cea a misterioşilor pelasgi?

Cînd TAU coboară ajungînd tangent la polul sudic al cercului regăsim Emblema Vieţii, cum de altfel o vom găsi mai tîrziu la vechii egipteni.

Crucea Lumii, Mundane Cross, coborînd în afara cercului o va simboliza pe Venus (Isis) la vechii greci.

Ciocanul lui Thor (Thor’s hammer) sau Crucea Jaina sau simplu Zvastica într-un cerc… Crucea Hermetică. Cînd este separată de cerc are şi un înţeles “phallic”: reprezintă cea mai filozofică ştiinţă a simbolurilor, fiind cea mai complexă forma a muncii de creaţie şi evoluţie, a renaşterii, fiind ascunsî în religiile oricărei vechi civilizaţii. La Caldeeni (civilizaţie născută între cele doua fluvii Tigru şi Eufrat – în zona Irakului de azi, cu oraşul Babilon dominând lumea antică) în “Cartea Numerelor” cât şi în “Cartea Misterelor Ascunse” se vorbeşte despre ciocanul lui Thor ca despre o armă magică folosită de pitici în lupta împotriva giganţilor ori împotriva forţelor Titanice pre-Cosmice ale Naturii. Ciocan al Creaţiei, cu cele patru braţe îndoite în unghiuri drepte, sugerînd mişcarea continuă, revoluţia Cosmosului invizibil şi el forţelor lui; cele două linii din mijloc reprezintă spiritul şi materia în timp ce braţele îndoite (unul în sus -reprezentînd Cosmosul, iar altul în jos – Pămîntul) şi sunt legate între ele prin Spirit şi Materie.
Semnul zvasticii, născut în concepţia mistică a Arienilor timpurii (pelasgilor), după Blavatsky (vol. 2, pag. 99) şi de ei plasat ca semn al Eternităţii îl găsim pe capul lui Ananta, este Alpha şi Omega al forţelor creative ale Universului, de la forţa pură Spirituală la cea Materială, este cheia ciclului Ştiinţific, Divin şi Uman. Ea va fi preluata şi de Marii Maeştri ai lojilor Masonice.

Cînd Schliemann, săpînd in ruinele vechii Troia, a scos la lumina obiecte cu ornamente ciudate si “fara sens”, el de fapt scotea la lumină, reînviind tradiţia pelasgică a celor mai vechi Arieni, simboluri vechi de peste 50 de secole, despre care şi N. Densuşieanu aminteşte în 1884 în a sa “Dacia Preistorică”, menţionînd Pasărea Phoenix care venea din nordul Egiptului să moară în Munţii Cernei, pentru a renaşte din propria-i cenuşă. Ea purta în cioc acest semn al vieţii veşnice şi al eternităţii.

Este un semn sacru care în preistorie simboliza pe al 7-lea Constructor al “Universului de mai jos”,al “Universului fizic”.

El îi reprezinta pe cei şapte constructori ai lumii avîndu-l în centru pe conducatorul lor, pe DAKSHA, reprezentînd şi cele 7 perioade ale creaţiei. Şi nu ne miră cînd autorul lui Qabbalah remarca că cu sute de ani înaintea Creştinismului, lumea era dominată de religia NOASTRĂ, RELIGIA ÎNŢELEPCIUNII, religie pe care ei Vedicii, Carpato-Dunărenii, au purtat-o prin Asia Centeală, Persia, India şi Mesopotamia, de la Ur şi Haran pînă în Palestina..
Fii ALEŞI AI MARELUI ZEU DAKSHA, dacii, carpato- dunăreni şi-au revărsat cultura nu numai asupra Egiptului, dar şi a Chinei şi în special a Indiei.
Cînd cu multe mii de ani mai tîrziu se năştea creştinismul, el Isus Cristos în cei 17 ani ai dispariţiei lui, nu a făcut altceva decît să călătorească pe urmele noastre, a vedicilor. Şi ca un bun elev să se îndoctrineze cu această religie a înţelepciunii şi ca un adevarat vedic, născut de două ori, să se întoarcă şi să o propăvăduiască (dupa cum Elizabeth Clare Prophey în cartea “The Lost Years Of Jesus” încearcă să ne convingă, prezentîndu-ne evidenţe documentare despre această călătorie.)

Unul dintre cele mai vechi simboluri este cel ce era tatuat pe capul marelui zeu al creaţiei, al Genezei lumii, a celui ce si-a asezat pe primii 10.000 de fii- “pe poporul ales”- pe cele mai frumoase plaiuri ale lumii. Acest semn se gaseste pe capul zeului “DACIA” (DAKSHA)-fiind si un simbol al apei, al potopului si al materiei. Il gasim si astazi peste tot cuprinsul vechii Dacii-tara pe care EL marele zeu al genezei lumii a iubit-o asa de mult” Tara Zeilor”.
-Dar nu numai la noi ci si peste tot in lume, il vom gasi mai tirziu,ca in vechiul alfabet heroglific egiptean avind inteles de apa. El apare persistent pe portalurile caselor taranilor daci, ori pe covoare,ori pe fote si tesaturi, aratind ca respectivii sint alesii fii ai lui DAKSHA a lui Dacia-pe care chiar daca aparent ei l-au uitat, EL inca continua sa-i protejeze pe ei,pe noi, fii lui iubiti, primii fii ai genezei lumii.
SPIRALA DACICA este poate cel mai caracteristic, dar si cel mai ermetic simbol al poporului nostru:
-simpla, dubla si in special tripla ,ea probabil reprezinta viata vesnica ce ne-a harazit-o EL, DAKSHA zeul suprem si zamisluitor-creator al poporului DAC.
Este semnul nemuririi natiei noastre, al raspindirii noastre in spirala, spre infinit, fara a ne uita niciodata,originea Daca, este semn al poporului ales de el DAKSHA zeu al genezei care sa-l reprezinte aici pe pamint,este semnul nemuririi fiilor lui; este si cu sens de blestem, pentru cei ce-si uita limba, neamul.

PENTAGRAMA MAGICA Dacica dupa Prof. Dumitru Balasa face parte din tezaurul de cultura dacica fiind identificata in Pestera de la Chindia, din jud. Mehedinti, de Vasile Boroneant fiind prezentata si in revista “Arhitectura”, de Silvia Paun, ca un insemn dacic vechi cu mii de ani inainte de Pitagora; acesta o va studia mai tirziu impreuna cu alti ucenici greci in universitatea Zalmoxiana, ducind acest semn pina in Atena si facindu-l cunoscut sub numele de “Diagrama lui Pitagora”. Despre aceasta pentagrama magica gasita si pe o caramida la biserica fostei minastiri Stanesti de linga Dragasani, arhitectul Andrei Panoiu vorbeste in “Arhitectura … Gorjului”, Bucuresti, 1982, P.118: “semn de mare mester”.
Acest semn, amulet, dupa credinta daco-getilor era asezat in fata templului Zalmoxian pentru a impiedica intrarea strigoiului sau a oricarui duh malefic. El se va transforma in decursul timpului intr-un simbol esoteric, cel a lui Kali Yugo, steaua in cinci puncte inversata; este un semn magic de folosire a puterii primita de la un spirit rau in bine. Cind cele doua picioare de sus sunt indreptate spre rai – este si un semn ocult folosit de multe ori in ceremonii magice.

Majoritatea simbolurilor pe care vi le-am descris le intalnim si astazi peste tot in Romania, sculptate pe portile caselor, asezate cuminti si tacute sub cornisele caselor, pe vase si pe covoare, intelesul lor fiindu-ne de cele mai multe ori necunoscut. Vor ramane ele in continuare niste taine?… Sau NOI le vom cauta si interpreta acum?!
Ele nu mai sunt “floricele ornamentale”, ele sunt simboluri ale culturii noastre spirituale de peste 50 de secole. Sa le cautam… Sa le intelegem… Sa le respectam..

Sursa Ramania

Alfabete folosite de geţi pe tăbliţele de plumb

O parte din alfabetele geţilor şi . . . inspiraţiile altora

1. Alfabetul latin

2. O parte din semnele folosite de geţi în scrierile lor de pe tăbliţele de plumb aflate în prezent în mare strînsoare la Institutul de Arheologie Bucureşti.

3. Semne din scrierea cretană liniar B pe la 1500-1300 î.e.n. a căror valoare fonetică nu o cunosc.

4. Semne folosite  de plutaşii de pe Bistriţa pe la 1880, pentru crestarea lemnelor!

5. Alfabetul ,,chirilic” aşa cum l-au folosit rumunii timp de peste 3000 de ani.

6. Alfabet ionian folosit în secolele Vlll – Vl î.e.n.

7. Alfabet beoţian folosit în secolul Vl î.e.n.

8. Alfabet grec modern.

9. Alfabet folosit de secui pe la 1200.

10. Niscaiva rune maghiare folosite pe la 1500 în Transilvania şi Ungaria!

11. O parte din runele goţilor folosite începînd cu secolul lV.

În anul 1597, belgianul Bonaventura Vulcanius a scris în latină lucrarea Despre literele şi limba Geţilor sau Goţilor tipărită la Bruxelles, ajunsă şi pe plaiuri mioritice la Academia Română pe la anul 1900,  publicată parţial în revista Getica tom 1, nr. 5-6, anul 2005 p. 161-189, de unde dau cîteva  extrase.

prea învăţatului bărbat

BON. VULCANIUS

editor

Naso, locuitor al pămîntului tomitan

A învăţat să introducă în versuri romane cuvinte barbare

Iar tu, Vulcanius, scoţi la iveală din ţinutul îngheţat

Pe geţi, pentru ca neamul latin să le înveţe cuvintele,

Se întîmplă strămoşului nostru ceea ce nu s-a întîmplat nimănui

Să dea cuvintelor latine sunet hiperborean

Nici nu putea face ceea ce odinioară a făcut Naso,

Decît cel ce are inima şi sufletul lui Naso.

Din textul publicat de revista Getica, am reprodus pasajele de mai jos pentru că le consider mai mult decît acuzatoare faţă de cei care ne-au falsificat cu bună ştiinţă limba, istoria şi cultura strămoşească. ,,Rămâne ca eu să adaug câteva consideraţii despre limba getică, despre care aproape că nu se găsesc nimic arătat în monumentele literare, chiar dacă Iohanes cel Mare Gotul, arhiepiscop de Upsala, în a sa Istorie a goţilor şi suconilor ne-a arătat literele getice, ale căror forme de deosebită mărime mărturiseşte că stau la goţi sculptate în peşteri şi morminte, pe pietre care, fie înainte de potop, fie puţin după aceea, au fost ridicate de puterea giganţilor, aşa încât, poate cu mult înainte de invenţia literelor latine şi înainte de a fi ajuns Carmenta din Grecia la gurile Tibrului şi pe pământ roman cu Evandru, după ce au fost alungaţi băştinaşii şi înainte de a fi învăţat pe acest neam înapoiat obiceiurile şi scrierea, geţii şi-au avut literele lor….    (Îi aminteşte pe Iordanes, Ulfila şi Ricobaldus din Ferrara  care au scris în gotă) Iar eu, slavă acestor autori, aş putea socoti că folosirea literelor getice a existat la geţi înainte de venirea lui Ulfila, dar că a devenit cunoscută romanilor pentru prima dată prin Ulfila, ca unul care a tradus în limba gotică sfânta Biblie…Cele mai multe litere ale geţilor seamănă cu literele greceşti, cu care au avut şi limba amestecată… Despre această limbă a geţilor au ajuns până la mine nişte file rupte din bibliotecile belgice publice, ca nişte rămăşiţe dintr-un naufragiu… Dar oricât de mare este asemănarea dintre această limbă getică şi vechea teutonică se simt totuşi deosebirile, mai ales în denumiri… Dar a căuta aceasta în toate şi a voi să reducă toate cuvintele, fie getice, fie gotice, la teutonică(aşa cum caută să demonstreze Goropius) înseamnă a-ţi bate joc de muncă…Nu ştiu dacă acest Antonius Schoonhovius să-l numesc sau nu autorul comentariului despre limba getică. Dar, oricine a fost merită desigur laudă şi gratitudine pentru cel ce se mişcă uşor în domeniul scrierii getice şi în redarea ei corectă ca şi în greacă, latină şi ebraică…Am socotit că trebuie să vă ofer şi să vă dedic, iluştri şi prea însemnaţi bărbaţi, această osteneală depusă de mine întru arătarea limbii getice, necunoscută până acum, împreună cu o mostră de diferite limbi care are o afinitate cu gotica sau cu teutonica noastră…”

Zamolxei avea zece oi pe care le-a dat nouă să le păzim de duşmani ca o mamă, ogari răi precum şi doi cai sperioşi pe care îi ţinea într-un adăpost simplu. Oierii s-au întins pentru odihnă iar zece oi dădeau gata să iasă. Noi dormeam cînd s-a făcut hoţia. Când somnul ne-a înghiţit mintea, două oi au dispărut.

Când am fost în Egipt, aminteşte cu sfială Zamolxei nu am distrus turma de oi ca un nebun aşa cum m-a luat cu neruşinare puternică Pitagora, ascunzându-şi faptele. Din răutate acest pungaş a lăsat ocolul deschis să fugă căpriţele sacre cînd el dormea. Nu eu dormeam! Oile lui au ieşit fără a fi însoţite dar Pitagora nu recunoaşte. Dar la noi preoţii trebăluiesc împreună. Cînd ne-am trezit din somn cu însoţitorii, eram în mijlocul unui scandal cu bătaie iar soţul meu Ili Scitul a fost gonit şi certat pentru că a făcut fapta. Dar uite, nu el a furat. Nu fă critică cu adieri de vânt. (Nu judeca după bătaia vântului!). Darul făcut pentru rodie nu trebuie însoţit de bă-tăile tobei. Sabelio este ocrotitorul credincios al Mântuitorului. Rizuită(dăltuită, scrisă) de bătrânul Zamolxei.

T 3 Turnată pe la 560 î.e.n. Stânga IP(ipui: a face puieţi, a se înfrăţi din aceeaşi tulpină) PETOS(pietos: evlavios, cucernic) + IM(im: pământ) SIO(sii: a fi). TECAO(ticăi: a se frământa, a trudi) SICI(seci: loc defrişat într-o pădure folosit ca păşune sau ogor) I(i: a merge) IO GIE(vie) ROP(răpi: a fermeca, a minuna) +. MUSTEO(musti: a fi îmbibat cu un lichid sau cu sevă) I(i: a alerga) IG(ig: a cerceta, a boteza cu vin) IM(im: măsură) POI(poi: pleavă de cânepă, mulţime) IP(ipui: a face puieţi, a se înfrăţi) PEO(piu: credincios, evlavios). SAI(săi: cai sperioşi, a sări) ZAGI(a zace) + ILI(ili: a fi în frunte, a străluci, a salva) STIO(a şti) EI ER(er: a convinge, rugăciune, a da rod). ESI(a ieşi) EG(eg: a strânge la grămadă, a boteza cu vin) PORTIO(porţie: parte) ILEO(Mântuitorul) IG(ig: a spune, a cerceta) KABIRI (cabiri: cei mari; grup de 4 divinităţi pelasge preluate în religia grecilor avînd un cult în insulele Imbros, Lemnos şi Samotraches, descoperitorii metalurgiei, populaţie getică din Asia Mică) LO ++
Dreapta LOSI(lozi: a glumi, a spune snoave) ROI(roi: pui de căprioară) IGI(igi: ochi, faţă, a privi, a scânteia) MINO (mânie: supărare) SOG(sogi: a subţia, a rupe dintr-un întreg). + ISC(isca: a apărea, a porni) TIU(ţiu: vârf ascuţit de munte sau stâncă) GODI(godie: mireasă în ziua întâi) OI(uimire) ZOIN. ZAMOLXIO UE(uie: ulie) I(i: a alerga) GAI(gai: pădure de şes) TOG(tog: luminiş, adăpost în câmp) SIG(sâc: a face în ciudă, înfruntare) GIGOTIE(jigodie) SOI(soi: a murdări, jeg) EP (ipui: a face puieţi, a se înfrăţi) TICO(tic: râtul porcului, partea de dinainte încovoiată în sus, a tălpilor saniei; ticăi: a se frământa, a pune la cale o mişelie) PITAGO- RA. SOEME(şoime: şoimane, frumoasele) POPI (popi: a călugări, a păstori, a sprijini) I(i: a merge) IZI(izi: a se aprinde, strălucire) SAMOES(insula Samos unde s-a născut Pitagora şi unde locuiau o parte dintre cabiri) GI(gi: nobil, credincios) MERMODAME (mirmidoni: pitici).
Stînga. Pământul care este pătruns de veneraţie pentru puterea sfintei cruci a dat pui(s-a înmulţit). Eu am mers plin de nelinişte la neamul care trăieşte într-o mare poiană din pădure să văd aievea minunile crucii. Am alergat, am cercetat cu măsură şi am botezat cu vin mulţimea înfrăţită ce mustea de evlavie. Am făcut cu folos rugăciuni cu sfânta cruce a Salvatorului/Mîntuitorului pentru cei speriaţi(chinuiţi de duhuri) care zăceau. Toţi cabirii cînd au ieşit în poiană, au fost cercetaţi şi botezaţi cu vin în credinţa sfintei cruci a Mîntuitorului, ca un singur trup.
Dreapta. Jignirea devine scandal când se fac glume pe seama strălucitorului pui de căprioară. Cînd sfânta cruce a apărut în vârf de munte, Zoin ne-a dat minunata cunună a miresei. Ca un uliu, Zamolxe a alergat într-un luminiş de pădure şi i-a făcut în ciudă acestei jigodii jegoase de Pitagora care era înfrăţit cu râtul porcului(stătea numai cu nasul pe sus). Micile şi credincioasele zâne au mers pline de strălucire şi au păstorit(au ajutat credinţa) în insula Samos.

T 4 Turnată pe la anul 560 î.e.n. Stânga IG(ig: a judeca, a privi, a străluci) SIO(a fi) ZOIN(divinitate)

T 5 Turnată pe la 550 î.e.n. pentru că apar imaginile lui Zamolxe şi Pitagora de pe T 2. AG(ag: loc, a săvârsi) SLII(slei: obosire, vlăguire) E SAGEO(săgeac: pirostrii pentru foc) DAB + FI(fu) DUE(a duce) E ADETE(adet: datină, obicei) OSI (osi: tare ca osul, puternic) FI(a fi) EDO(ede: a se înălţa, a judeca) SO IP(ipen: întreg, sănătos). SEI(sâi: a fi) IO GEOI(gioi: vioi, plin de viaţă) I(i: a merge, a alerga) DUO(a duce) EDOC(edec: lucru necesar într-o gospodărie) SOI(soi: neam, a dormi) AG(ag: cinste, respect) SO. ISI(a ieşi) GAIS(gaiţă: lampă simplă) SEI(sâi: a se sfii) IOI(Mântuitorul) ARS. DAGIE(dage: adunare) GATE(găti: a se îmbrăca frumos, a se pregăti) SOTISZ(sotişă: dans popular, melodie după care se execută acest dans) SEL(sel: torent, şanţ prin care se scurge apa unui şuvoi). TITI(titii: a şopti) PIO(preot, credincios) TEI(tei: a curăţa teiul de coajă) I(i: a merge, a alerga) DUGI(a duce) IO SALOT(salut: salvare, bunăstare). LUO(a lua) TROPEU(tropez: a suferi o înfrângere, a da greş) SOE(soi: murdărie, a dormi) DUO(a duce) EDI (ede: a se înălţa, a judeca). OSO(osi: a se întări ca osul, puternic) NOBALO SIA (sia: comandă ce se dă unei ambarcaţiuni pentru a merge înapoi) LOSIEO(lozi: a glumi) PIE(piu: credincios) LIE(lie: minune) DIO(sfânt) ZOEI ILO(ila: a înălţa, a salva) DABO(cetate) GETO SOE(soi: neam, a dormi) LO SARMISETUZO. Alfabet religios: COA(coa: trebuie să) I(i: a merge) DIO(sfânt) BAICO MOI(moi: căldare, gaură mare) EDI(ede: a aduce mormanul) MITOC(mitoc: mănăstire mică, loc de găzduire la o mănăstire) I(i: a goni) DAB(cetate). Primele trei rânduri nu au fost desluşite. În colţul stânga jos sunt reluate imaginile lui Zamolxe şi Pitagora.

După săvârşirea chinului(morţii), au fost duse sfintele pirostrii ale cetăţii cum este datina străbună pentru a fi înălţat întreg la ceruri. Eu am fost vioi şi am alergat să-i duc cele necesare cinstitului somn de veci. Am ieşit şi plin de sfială am aprins candela Mântuitorului(IOI). Mulţimea adunată s-a îmbrăcat frumos şi a dansat cântînd ca un şuvoi. Preoţii şoptind(spunând rugăciuni) au curăţat pirostriile(de cenuşă) iar eu am alergat să-i duc salvarea. Suferinţa şi murdăria au fost luate şi duse la dreapta judecată. Puternicii nobili glumind, au dat comanda să se înalţe la credinciosul şi minunatul sfânt Zoei să-şi doarmă somnul de veci în Sarmisetuzo, cetatea geţilor. Baico trebuie să mergi fuga la sfîntul Zoei pentru un adăpost a cenuşii tale în mitocul cetăţii.

Constantin Olariu

Ariminia

va urma

Pentru traducerile a mai multor plăcuţe vizitaţi http://www.ariminia.ro/tablitele/tablitele-de-la-sinaia-i.html

 Sursa: Ramania

Sunt Dr.Lucian Iosif Cueşdean, autor al cărţilor Româna, limba vechii Europe, Romanian, the first language of Europe, Suntem români de peste 2500 de ani.

Un alt punct de vedere asupra etimologiei lexicului românesc.

Moto.

„Limba este tezaurul cel mai de preţ pe care îl moştenesc copiii de la părinţii lor, depozitul sacru lăsat de generaţii trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este carte de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam, semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume, lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi, altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament, unii către alţii.”  Vasile Alecsandri

Româna este de sorginte autohtonă. Românii şi-au construit singuri cuvintele într-un mod particular, specific. Graiul românesc cuprinde cea mai veche latină şi cea mai veche slavonă, înainte de a exista Roma şi migraţiile slavilor. Limba românilor este ancestrală şi începe cu sunetele din natură, ce alcătuiesc un fond de peste 350 de onomatopee şi de peste 350 de cuvinte primare cu compunere onomatopeică, din care derivă alte peste 1500 înţelese numai de către ei, precum, târr, poc, hurduc, a târâi, a pocni, a hurduca.
Româna Onomatopeică, precede epoca neolitică şi stă la originea sistemului european de comunicare sonoră, axat pe limbajul morfemelor româneşti.

Bazinul Dunării de Jos este locul primului neolitic european, care nu poate fi conceput fără o limbă conţinând toţi termenii definind cuceririle experienţei umane ale epocii. Aceştia persistă până în zilele noastre, cu ajustări eufonice în simfonia limbilor moderne, precum: GREBLA apucă (GREB, în engleză), ZGÂMBOI (BOI, în engleză), GARDUL apără, păstrează (GARDĂ, GUARD, GARDE, în franceză), GURA mânâncă (ÎN-GUR-GÎT-EAZĂ, ingurgitează, este GURMANDĂ, REGURGITEAZĂ, în franceză), BĂIAT (BET, în punjabi), SEACĂ (SOCA, în punjabi), JUNE (JUAN, în punjabi), PANDUR (PANDERU, în punjabi), NUNTĂ (NEUNDA, în punjabi), etc.

Aici este sediul primului popor de agricultori din Europa, care nu a abandonat niciodată România, păstrând, de aproximativ 10.000 de ani, „o limbă unitară”, pe un teritoriu vast, ramificată din Pirinei până în Punjabi, prin cei care au emigrat, încă din preistorie, pe căile urmate de această civilizaţie, ce se ştie că în Europa a plecat iniţial de la est spre vest şi nu invers, iar în Siberia şi India dinspre Europa spre Asia, nu invers.

Onomatopeea „genuină”, cu sunetul Î, Â, păstrată numai în limba română, este cea care a condus la un sistem de comunicare numit limbajul morfemelor stem, un tipar specific al cuvintelor româneşti, indiferent de etimoanele presupuse. Morfemele stem româneşti compun sonor şi noţiuni europene.
Fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, un fel de rădăcini de cuvânt, cuprinde o descriere metaforică a noţiunii, copiată de “străini”, cu mici deformări sonore.

Cuvintele româneşti sunt scrise în diverse variante ale sanscritei, cu aproximativ 1000 de ani înainte de a fi scrisă greaca sau latina, pentru că atât iranienii sciţi, cât şi hinduşii vedici, sunt plecaţi din „România”.

La rândul lor, atât grecii, cât şi romanii, au plecat tot dintre „români”, pentru că „România” este un mare centru de antropogeneză europeană, dinainte şi de după glaciaţiunea Wűrm, aspect argumentat şi de “românul” de 42.000 de ani din Peştera cu oase din Banat, primul european contemporan.

Se cunosc doar două arealuri de vieţuire umană în timpul glaciaţiunii şi anume unul vestic din Pirinei plus Grimaldi şi altul în Carpaţi. Cel vestic a dispărut fără urmă în contemporaneitate, rămânând doar cel din Carpaţi, ca depozitar al întregului bagaj genetic european, ce se ştie că a fost refăcut din Bazinul Inferior al Dunării.

Româna produce impresia unei limbi „de strânsură”, pentru că, lexemele ei se găsesc, mai mult sau mai puţin stâlcite, în toate limbile europene, dând această falsă percepţie, dar compunerea metaforică a lor se menţine doar în dulcele grai românesc, care a precedat sanscrita.  Un exemplu extrem de ilustrativ este NOAPTE. O simplă schimbare a lui P în C duce de la latinescul românesc NOAPTE la sanscritul „NOACTA”, din care derivă NACT, în germană, NOX, NOCTIS în latină, NOCI în rusă, NAIT în engleză, NUI în franceză, copii sonore ale lui NOAPTE, sau dacă vreţi NACTA.
Pe cuvântul NOAPTE eu disting o însumare de morfeme stem ce pot descrie două înţelesuri metaforice ale conceptului noţiunii de NOAPTE, în română:
1.-noaptea întrerupe ziua şi 2.-noaptea se repetă periodic.

1.-Fiecare noapte este o (NOUĂ) ru-PTU-ră a zilei.

2.-Fiecare NOAP-te este un fenomen periodic, precum NĂP-ârlitul sau recolta de NAP-i.

Morfemul stem N*P exprimă periodicitatea fenomenului de NĂP-ârlire, periodicitatea recoltării NAP-ilor, inclusiv periodicitatea apariţiei soarelui şi zilei, el, NAP, fiind numele “luminii periodice”, SOARE, ZIUĂ, pe teritoriul vecin Ungaria, de origine necunoscută, absent în ugro-finică, dar prezent ca “NAP-te”, în România.
T*(D*) este un morfem stem, codificat, „foc, lumină”=ar-DE, TĂ-ciune, s-TE-le (S-vezi-DA, în rusă), * fiind un simbol ce înlocuieşte în morfem sunetul vocalic, format chiar şi de un triftong, producând o codificare a morfemelor comune a două sau mai multor cuvinte din acelaşi domeniu ori sferă semantică.
N*P+T*=periodicitate N*P a luminii T*= NOAP+TE.
Pe copiile cuvântului noapte nu veţi putea grefa niciun fel de concept al noţiunii de noapte, oricâtă fantezie aţi pune la bătaie.
Morfemele stem sunt rădăcini de cuvânt, codificate: o rădăcină NOA şi o rădăcină PTE=NOA+PTE;NOA derivă din cuvântul NOU şi PTE din cuvântul ru-PTU-ră.
NOU este NAI, în germană, NUOVO, în latină, NOVAIA, în rusă, “NIU” în engleză, “NUVEL”, în franceză şi NAU în masa-getă.

Ni se spune că NOU am învăţat de la Impăratul Traian, dar ruşii de unde au învăţat NOVAIA (nou)?
NOU este acreditat ca etimon latin, dar el există şi la masageţii din Punjabi. El face parte din limbajul colocvial şi nu avea cum să ajungă la ruşi, fără un contact direct cu romanii, de cel putin 165 de ani, ca la noi, aspect ce lipseşte din istorie. Ei sunt amplasaţi pe fostele teritorii Daco-Getice recunoscute ca atare de către istorici, iar Daco-Geţii sunt strămoşii oficiali ai românilor.

Ru-PTU-ră e RU-PTU-RE, în franceză, RU-MPERE, în latină (a deschide, cu efort, drum de trecere), RU-HNUTI, în rusă, B-RO-KEN, în engleză şi germană.
Toate conţin morfemul R*-, de fapt o onomatopee ce asociază sunetul onomatopeic RRU fenomenului fizic al ruperii unui lemn, dar numai cuvintele românilor şi francezilor conţin morfemul PT*-, ce exprimă îndepărtarea de ceva, cu apropierea concomitentă de altceva, descrierea metaforică, a vizualizării imaginii fenomenului însuşi de ruptură.

A RUPE este un cuvânt din limbajul colocvial românesc şi nu a fost importat din Franţa de către paşoptiştii români pentru a compune cuvântul NOA-PTE.  În română există morfemul stem N* = “înnoire” = NA-şte-re, NOU.

În română există morfemul stem PT* = apropiere – înepărtare = pie-PTĂ- na-re, ru-PTU-ră, a se în-dre-PTA.
N*+PT*=metafora NOA+PTE.

Cum de nu am învăţat de la romanii împăratului Traian cuvinte prin care se descriu aspecte specifice civilizaţiei Romei de atunci, precum SUTĂ, CĂRĂMIDĂ, ZID, CLĂDIRE, POD, DRUM, MĂSLINE , fără etimon latin şi am “învăţat” APĂ, AER, SOARE, cu etimon latin, pentru elemente ale naturii, pe care nu le-au adus ostaşii lui, spre deosebire de LEGIUNI, COHORTE cu CENTURIONI, CASTRE, URBE, MUNICIPIUM, VICUS, ARENE, făcute de ei, la noi, dar absente în româna colocvială.

Aspectul contravine unei logici elementare.

Latina românilor, cu APĂ, AER, SOARE, ELEMENTE ALE NATURII, etc, este mai veche decât Roma însăşi.

Românescul SUTĂ este atestat în sanscrită cu 1000 de ani înainte de latinescul roman CENTUM (SEnTUm), ca şi latinul românesc SOARE, înainte de latinescul Romei SOL, -lis.

Schimbarea lui P în C duce nu numai de la românescul NOAPTE la indo-europeanul “primar” “NACTA”, dar şi de la românescul latin APA la latinescul Romei “ACUA”, de la românescul latin PATRU la latinescul Romei “CATRO”, precum şi la rusescul CETÂRE.

Românii de rând nu ştiu că prima agricultură europeană, prima ceramică (după glaciaţiunea Wűrm), prima ceramică pictată, prima reţea de apă şi canalizare, primele oraşe sistematizate şi prima scriere, au apărut în „România”. Ei nu ştiu nimica despre strămoşii lor Masa-Geţi ori Sciţi şi nici că strămoşii lor Iler-Geţi, Indi-Geţi şi Apii, au existat în Spania, înainte ca romanii să fi pus vreodată piciorul în Peninsula Iberică.

Român este acela care îşi are originea în România şi vorbeşte româna, ca limbă maternă, indiferent sub ce nume este cunoscut. Plecând de la “amănunte” de genul acestora, împreună cu studiul lexical a peste patru mii de cuvinte primare din fondul colocvial românesc, comparate cu peste 10 limbi de circulatie curentă, dimpreună cu descoperirea a 2000 de cuvinte arhaice româneşti, 1000 cu etimon latin, 350 cu etimon bulgaro-slav, 175 turco-maghiare, 200 cu etimoane diverse, 200 cu etimon necunoscut sau albanez, vorbite azi de urmaşii masageţilor în Punjabi, se poate înţelege de ce Româna a fost prima limbă a Europei Vechi.

Dr. Lucian Iosif Cueşdean

Sursa: Ramania

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care documentele antice, ca şi arheologia, îi consemnează ca autohtoni.

În timp ce ionienii, aheii, dorienii, etruscii, romanii şi celelalte popoare italice  sunt venite de undeva, în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.

Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş, declara: “Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.”

În context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles . Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.

Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.

Un fluviu Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achilles) şi se vărsa în Marea Sarmantică, peste care s-a format Bărăganul de astăzi  şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe  ale acestei mări, sub forma lacurilor sărate. În aceea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”. În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare  montane ale celor două bazine hidrografice,  s-a produs  fenomenul geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”.

Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe care anticii le-au numit “Coloanele lui Achylles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achylles”.

Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui  Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră. Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Or, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea. A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.

Numai continuitatea  de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea,  de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al naturii. Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.

Pentru cele spuse de autor există dovezi, în afără de aceasta, a existentei celor doua rîuri, Donaris şi Istros, care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi neîntrerupt din Polonia pînă în Balcani, acestea generînd câte o mare de fiecare  parte a  acelor munţi.

La scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor, ce au venit în Scyţia să fure lîna de aur a regelui Aiete. După ce “răpesc” lîna de aur, voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare…astfel, pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile pînă ajung în celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică), Mediterana şi spre Grecia. Şi această legendă  face  referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, unul care curgea spre est, iar celălalt spre sud-vest. Faptul că grecii cunoşteau existenţa a doua fluvii înainte de formarea Dunării actuale,  dovedeşte încă o dată că aceştia sunt originari din nordul Dunării.

O  altă dovadă a existenţei celor doua rîuri separate este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, mit în care regele Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătîndu-i “Marea de lîngă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi. Această mare de lîngă cetatea munţilor nu corespunde decît unei zone , anume cetăţii naturale, numită Ardeal, iar marea din apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică. Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtaria cu scrierea, cu credinţele, cu obiceiurile şi legendele lor.  Paul Lazăr Tonciulescu a găsit peste 100 de cuvinte comune între română şi sumeriană.

În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă aflată de regină de la nişte ţărani despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească cîmpiile, să producă cutremure şi furtuni, iar acest uriaş a făcut să  se scurgă marea de pe cîmpiile acestei ţări…

Conştiinţa unei origini demne ce se pierde în negura timpului, care se ma întrezăreşte doar în legende şi balade, “a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare  Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit”.

Iată,deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui  Achylles şi Fântânile lui Achylles, pentru că sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie. Toate  acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.

Text extras din “Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi” de Paul Lazăr Tonciulescu 

Sursa: Ramanian

Societatea umană a înregistrat, în evoluţia ei de-a lungul istoriei, populaţii care s-au distins prin nivelul înalt al civilizaţiei, exprimată în formele organizării socio-economice şi ale celei spirituale.

Despre civilizaţia pelasgilor, înaintaşii daco-românilor, ai valahilor, au scris, sau au vorbit, mai toţi învăţaţii sau personalităţile antichităţii  şi n-au fost puţini cei ce au consemnat. Acest lucru este explicabil, dacă ne gândim că pelasgii au roit din centrul originar – spaţiu vechi primordial, civilizator, aflat în zona carpato-danubiană – în toate direcţiile.

În urmă cu 12 milenii, pe acest teritoriu sunt menţionate în documentele antice, universităţile zalmocsiene, prin care au trecut mari nume ale antichităţii. Atestată documentar este însă Hestia-Ista-Vesta 2500 î.H., ca Mare Preoteasă a Colegiului Fecioarelor ştiutoare de carte. Aceasta conducea regatul feminin al dacilor ce avea la bază cel mai vechi cod de legi scrise din lumea antică, cod cunoscut sub numele de BELAGINE sau Legile Frumoase.

Putem accepta că aceste legi, date geţilor, sunt de origine divină, cum susţin unii, numai având în vedere faptul că pelasgii, făuritorii unei culturi şi ai unei civilizaţii superioare, erau consideraţi de vechii greci, care au venit mult mai târziu pe pământurile Eladei din Nord , “dioi”, (“divini”) de aceeaşi origine cu zeii, (Homer-Iliada X, 422-426, 441) stârnindu-le admiraţia şi recunoaşterea superiorităţii.

La începuturi, în adâncul vremii, Belaginele au fost impuse prin constrângeri şi cu ajutorul vestalelor ştiutoare de carte. Deceneu, Marele Iniţiat şi Rege al dacilor, preocupat de cultivarea supuşilor săi, cum spune şi Herodot, a transcris aceste legi şi ele se păstrează până astăzi sub numele de BELAGINE.

Belaginele “stau la baza civilizaţiei umane” (Fontes II p.19). Ele au prinse în sine legile sfinte care au înveşnicit pe cei nobili, prin respectarea lor, prin perfecţiunea laturii iniţiatice şi nu numai, dar au fost şi “cuţite” pentru cei ce nu ştiau de nici o ordine. Belaginele sunt traduse diferit şi de contemporanii nostri; fie “legile frumoase”, fie “legile naturii”.

Unii cercetători propun ca etimologie structurile belanus — cele bune (legi) + ginus = începători, sau începuturi, deci legi de la începuturi, sau derivă acest cuvânt compus de la belle + leagines, ori de la bela + logos. Vom arăta care este etimologia cuvântului Belagine pornind de la relevarea clară a etimonului lexemului “Valah”, care arată, fără îndoială, că Valahii de azi sunt aceeaşi cu Pelasgii de ieri şi că aceştia, cu adevărat, au fiinţat dintotdeauna aici, sunt cei mai îndreptăţiţi să se mândrească cu înaintaşii civilizatori ai lumii, cu originea lor nobilă, şi că, acceptând Adevărul, oricât de surprinzător ar fi pentru cei încremeniţi în rutină, aşa-zisele pete albe, dispar.

Vorbim de evoluţia în timp a lexemului “Pelasg” şi înregistrăm următoarele forme: pelasg(i) – pelah(i – velah(i) – valah (nu insistăm asupra legilor fonetice, acestea au fost prezentate în studiul — Valahii — factor de continuitate în istoria universală — M. Ciornei — rev. Dacia Magazin nr. 23 iulie 2005 )

Considerăm lexemul BELAGINES un cuvânt compus din doi termeni şi anume din pelasgus şi gentes (gens-gentis, însemnând, “neam”, “gintă”). Înregistrăm următoarea evoluţie fonetică: Desinenţa finală “us” cade ca o lege generală a trecerii la limba dacoromână-valahă – desinenţa — us este pelasgă, nu latină – şi rezultă termenul pelas(g)gentis. Şi prima consoană “s”, greu de pronunţat dispare şi rămâne cuvântul pelagentis. Prin efectul legii comodităţii în comunicare, se anulează fonemul “t” — şi se ajunge la forma pelagenis. Are loc metateza “i/e”; în vorbire, vocala “e” se confundă uşor cu vocala “i” şi se pronunţă termenul în discuţie pelagines. Între bilabialele “p” şi “b” se face confuzia într-o vorbire fluentă, fiind foarte apropiate sonor şi va rezulta termenul în discuţie belagines. În timp, se pierde şi terminaţia finală “s” într-un proces normal de dezvoltare, în condiţii diferite ale aceleiaşi limbi pelasge şi va rezulta lexemul belagine.

Deci să sintetizăm: PELASGUS + GENTES = PELASGENTIS – PELAGENTIS PELAGENIS –
PELAGINES – BELAGINES deci BELAGINE.

În traducere vom spune — stricto senso — că cele două cuvinte “pelasgus” şi “gentis” înseamnă — “a neamului pelasg”. Se cere, fireşte, o completare a sintagmei. Pentru a deveni inteligibilă, adăugăm ceea ce-i lipseşte şi anume cuvântul iniţial “leges”.

Se spunea încă în antichitate LEGES P(B)ELAG(E)INTES, adică LEGILE NEAMULUI PELASG. Cu timpul s-a pierdut, prin neuzanţă, termenul “leges” şi sensul său l-a integrat lexemul BELAGINES. Memoria colectivă n-a mai păstrat întreaga sintagmă, formată din mai mulţi termeni. Acest lucru se datorează tot nevoii de comunicare sintetică; utilizarea frecventă a termenului belagines a făcut să se piardă sensul originar al celor două cuvinte, devenind sinonim cu noţiunea de “cod de legi”.

Etimologia cuvântului BELAGINE odată relevată, constituie încă o verigă din lanţul continuităţii şi vechimii valahilor.

Deşi transformările etimologice nu sunt uşor de urmărit, fiind chiar plictisitoare, etimologia poate aduce lumină în problemele nedezlegate până acum, deschizând largi orizonturi spre cunoaştere, nu numai în istoria noastră, dar şi în cea universală.

Pelasgii sunt Valahii, şi Belaginele sunt legile Valahilor, şi am putea chiar închide demersul nostru privind  Belaginele, ca dovadă a continuităţii milenare a valahilor, în istorie.

Demonstrarea evoluţiei fonetice a lexemului BELAGINES, susţine, ca un argument în plus, că valahii cei dispreţuiţi de unii ignoranţi, sau rău intenţionaţi, au ca strămoşi direcţi pe nobilii pelasgi, creatorii unei civilizaţii care s-a impus în toată lumea.

Aceste legi le-au păstrat şi urmaşii; în documentele istorice ale Banatului se numesc Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; în Ungaria — Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum. În Polonia se numeau Jus Valachorum (apud N. Densusianu. op cit. p. 879).

Am insistat asupra acestor denumiri pentru că , având în vedere că “pelasgii” se numesc în timp “valahi”, este clar că legile bătrâne s-au păstrat neîntrerupt şi că vecinii aveau conştiinţa originii valahilor şi a vechimii legilor lor.

După ocuparea Daciei la 106 e. n., statul dac dispare; o mică parte dintre băştinaşi colaborează cu noii stăpâni-doar cei legaţi de administraţie în principal. Marea masă se retrage, în frunte cu nobilii şi preoţii iniţiaţi, în munţi. Aceştia se organizează aplicând vechile legi în condiţii diferite.

Principala formă ce funcţionează este cea a obştilor, ce se vor menţine, în unele zone destul de târziu, pentru că ele vor fi celula de bază a întemeierii cnezatelor şi a voievodatelor. Încă din “Pactul” propus de dacii răsculaţi în anul 117, e. n. se vorbeşte despre drepturile acestor “obşti”, ceea ce arată că legile romane n-aveau aplicare pentru dacii organizaţi după legile “gintei”. Belaginele devin Legile Obiceiului Pământului.

Conducătorii obştei erau, de regulă, bătrânii, depozitarii legilor străvechi. Bătrânii erau numiţi şi înţelepţi şi obştea de aceea era condusă de sfatul bătrânilor.  Transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, devin călăuzitoare în toată viaţa obştei şi forţa lor de influenţare capătă tăria pământului, purtând şi denumirea de “rânduieli”. Cea mai importantă lege, avea în vedere neînstrăinarea pământului unui “neam”, ca instituţie constituită din membri înrudiţi prin sânge, care se integrau obştilor.

Obştea era alcătuită de un număr de “moşi” care aveau în spate lor “un neam”, care stăpânea pământul în devălmăşie. (Paul Stahl-1998, “Satele devălmaşe româneşti şi europene. Studii introductive”.

În popor mai circulă şi azi zicala  “a vinde moşi pe groşi”,  (a minţi). O dovadă a rolului “moşilor”, şi a vechimii instituţiei ce o reprezintă, este faptul că a derivat cuvinte esenţiale din fondul principal lexical precum: “moşie”, “moştenire”, “moştenitor”, “moşnean” . Aceste lexeme se referă la ceea ce se va denumi mai târziu “patria”, “pământul”, transmiterea dreptului de stăpânire a acestuia din generaţie în generaţie, deci “continuitate”, dar menţionează şi pe “deţinătorul liber de pământ, aparţinător de un neam, ce avea în frunte un moş”.

Recunoaştem în spatele acestor cuvinte perpetuarea legilor străvechi, care consemnau libertăţile şi drepturile dacilor. Acestea sunt prinse în Lex Vlachorum păstrată în spaţiul carpatodunărean până în zilelele apropiate, prin refuzul urbanizării şi prin continuitatea legii comunitãţilor săteşti, lege a pământului, asigurată de bătrânii cu brazda în cap.

Până târziu (în sec. al XIX-lea), existau şi în Bucovina aceste formaţiuni obşteşti. Mai multe dintre acestea se integrau unui “ocol” cu un centru numit şi “vatră” care aveau instituţii proprii, obligaţia de a da ostaşi, aveau un for judecător particular, alcătuit din „Oameni Buni“ — care erau oameni de bună-credinţă, întocmai cum “aceeaşi instituţiune a “oamenilor buni” asigura arbitri şi martori , aşa cum aflăm din vechiul drept românesc numit în documentele evului mediu mijlociu, Jus Valachie (Haşdeu-Arh. Ist. III, 46), care nu puteau fi traşi în judecată decât de domnitor.

Chiar domnitorii şi boierii recunoşteau această instanţă a bătrânilor, după cum arată un act din 1775-leat 7264 prin care paharnicul C-tin Cantacuzino, ispravnic al ţinutului Sucevei “rânduie pe urma unei cărţi gospod pe mai mulţi bătrâni din Candreni să măsure şi să hotărască moşiile fraţilor Candrea”. (op. cit. p.56-57).

Acest rol de înfăptuitori de dreptate al bătrânilor se păstrează chiar şi în timpul habsburgilor şi în Transilvania şi în Bucovina.

Moşia nu se putea înstrăina, nici pe timpul stăpânirii austriecilor, fără încuviinţarea tuturor rudelor; această încuvinţare era exprimată în zapise având în vedere, fraţii părinţii, nepoţii. Dacă în străvechime funcţionau legile scrise care prevedeau pedepse pentru cei ce nu respectau legile, în evul mediu până în secolul al XIX-lea se folosea imprecaţia asupra celor din neam, care ar fi revendicat vreodată ceea ce s-a vândut cu încuviinţarea neamurilor. Practica blestemului celor ce vor urma şi nu vor respecta dorinţele înaintaşilor este — se vede — mult mai veche — o întâlnim şi în actele de danie ale domnitorilor; Ştefan cel Mare lasă Mănăstirii Putna pământuri, sate şi privilegii, cu blestem straşnic pentru cei ce vor nesocoti voinţa lui. Blestemul ţine loc de lege scrisă, dar e mai tare decât aceasta.

O formulă întâlnită în mai toate actele de până la sfârşitul sec. al XIX-lea, arată influenţa creştinismului. Aducem drept exemplu un document edificator, frumos şi pentru limbajul arhaic — “iară de acmu să va rădica dintru nepoþii noştri, sau din verii noştri, sau fieştecine din ruda noastră, să mai umble a mai răscumpăra acel iaz, să fie treclea şi proclet de 318 oteţ(i) din vă Nicichii şi anaftima şi negru ca Ariea, şi-s fim de Maica Domnului Hristos neertaţi”. (e vorba de cei 318 părinţi de la Niceea) 1652 = (leat 7171 noemvre, 17-op cit. p. 4-5).

Civilizaţia superioară a pelasgilor, ale căror rădăcini urcă în mituri, organizaţi după legi flexibile, realiste şi perfectibile în timp, a asigurat evoluţia întregii omeniri.

Cufundându-ne în adâncimea timpului, auzim ecourile cele mai îndepărtate ale strămoşilor, care n-au pierit, ci s-au înveşnicit şi ne-au înveşnicit prin limba lor melodioasă şi prin frumuseţea legilor, care îi unea de Cer şi-i ţinea drept, pe Pământ.

“Basarabi, legi Belagine, Kogaion” de Maria Ciornei

Legile Belagine

Legile Belagine „stau la baza civilizației umane“. Erau codul după care trăiau, în urmă cu mii de ani, pelasgii, înaintașii traco-românilor. Având în vedere faptul cã acești pelasgi, erau considerați de vechii greci, care au venit mult mai târziu pe pãmânturile Eladei din Nord , „dioi“, („divini“) de aceeași origine cu zeii, fãuritorii unei culturi si ai unei civilizaţii superioare care s-a impus în toată lumea, stârnindu-le astfel admiraţia și recunoaşterea superioritãţii. Belaginele erau puse în versuri și, deasemenea, se cântau. Creştinismul a preluat această practică a cântării Legilor Noi, hristice, care astfel sporeşte și întreţine atmosfera de sacralitate. Iată cele 45 de legi Belagine:

1. Dincolo de curgerea timpului si de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu si Veșnic, din care vin toate si prin care ființează toate cele ce sunt. Totul si nimicul sunt suflarea Sa, golul si plinul sunt mâinile Sale, mișcarea si nemișcarea sunt picioarele Sale, nicăieri si peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină si tot ce vine din lumină prinde viată si ia făptură.

2. Precum fulgerul aduce lumina si din lumină tunetul si focul ce se revarsă , asa este si gândul omului, el trece în vorba omului si apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină si un tunet. Lumina omului este gândul său si aceasta este averea sa cea mai de pret. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar vointa omului aprinde focul prin care sefăptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.

3. Fii ca muntele cel semet si ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita ca aceiasi pasi îi faci în vârful muntelui ca si în josul său, acelasi aer este sus ca si jos, la fel creste copacul în vârf de munte ca si în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semet ca si pamântul cel neted.

4. Fii cumpătat ca pământul si nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sământa prea adâncă nu răzbate si prea multă apă îi stinge suflarea.

5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci înpământ, căci din pământ îsi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie săcobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeasi cu măsura coborârii.

6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni semintei care încolteste, nici nu se vede când prinde suflare de viată. Lumina semintei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.

7. Priveste râul si ia aminte la învătătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creste tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, si lucrurile asa trebuiesc împlinite, prin firea lor.
Asemenea este si gândul cel bun si drept rânduit, el îsi face loc printre pietre si stânci, nu tine seama de nimic, îsi urmează drumul si nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar împreună puterea este si mai mare.

8. Ia seama de taina aceasta si nu o uita, acel firicel de apă stie unde va ajunge, căci una este cupământul si toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârsit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă si vei vedea că nimic nu stă în calea sa . Să-ti fie gândul limpede până la sfârsit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este miscătoare asemeni apelor.Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ si munte cu munte.

9. Ia seama la gândul cel rău, fereste-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefiresti. Fereste-te de vorbele desarte si de neadevăr; sunt ca pulbereacâmpului ce-ti acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea si sufletul tău. Ele te îndeamnăla trufie, înselăciune, hotie si vărsare de sânge, iar roadele lor sunt rusinea, neputinta, sărăcia,boala, amărăciunea si moartea.

10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumusetea lor sau după râvna lor, căci si unul si altul a lăsat din ceva pentru a creste în altceva. Cel bogat este sărac în liniste, cel tare este slab pentru altul si cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este miscătoare, asemeni este si omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinta sau frumusetea ? Duce un om mai mult decât boul? E mai bogat vreunul ca pământul ? Doar cunoasterea si întelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Si degeaba ai cunoastere dacă ea nu este lămurită de vreme.11. Fierul înrosit a fost rece si se va răci iarăsi; Vasul a fost pământ si va fi iarăsi pământ; Pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor si se va stârpi iarăsi peste vremi. Râvnaomului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristete si linistea înneliniste. Fierul si focul ajută omul, dar îl si vatămă. Si aceeasi râvnă îl îndeamnă a merge pecărări nestiute si nebătute de ceilalti dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, lamărirea puterii si a se măsura cu altii. Fereste-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naste; ea te va coborî mai jos de dobitoace si te va despărti de fratele si de vlăstarul tău.

12. Neînteleptul este mânat de râvnă, dar înteleptul încalecă râvna. Neînteleptul suferă când râvna îl duce la pierdere si la cădere, dar înteleptul întotdeauna găseste câstigul în pierdere si înăltarea în cădere.

13. Trufia răceste iubirea inimii si o face în dusmănie si nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere si chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia , căci mai jos de dobitoace vei ajunge.

14. Gândul bun si vorba în inteleaptă îti pot potoli necazul, îti pot răcori inima, dar nu te vindecă,pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinta este umbra trufiei.

15. Nu îti lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele asa cum vin, asa pleacă. După orice zi vine si noaptea, si după iarnă vine primăvara, căci asa este rânduit si asa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc si apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate si nesfârsite ramuri, siasemenea izvoarelor mintii si sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare si un foc fac să crească toate cele ce cresc ierburi, copaci, dobitoace si oameni– si din aceeasi vatră vin si către aceeasi vatră se întorc, si vatra aceasta este pururea.

16. Precum copacul cel falnic creste lângă cel mic fără a-i face rău, asa să fiti între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic si nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca si hotul. Aruncă un lemn pe râu si mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i multumire semenului tău, adu-i lumină pe chip si în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.

17. Nu lua cu siluire si nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveste prin ochii tăi este acelasi cu cel ce priveste prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.

18. Nu grăbi nici o lucrare căci trasul de ramuri loveste înapoi. Fructul copt este usor de luat, cel necopt este greu de luat si gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme,căci îti va amărî sufletul. Cum creste cadrul, asa creste si stinghia si cum creste roata asa creste si ispita.

19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă si nu a locuit dintru început în inima ta; Dacă nu creste prin trufie, ea se intoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta întelepciunii, iar cel trufas se pune singur lângă dobitoace. Întelepciunea este mai pretuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul mintii si sufletului tău si este rodul cunoasterii udată de vreme.

20. Nu-ti amărî sufletul când simti durerea si neputinta, ci mai degrabă caută să te folosesti de ele pentru îndreptare , căci în rod ai si sământa. Nu se poate ca o sământă bună să dea rod rău.Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveste înapoi, răutatea si neadevărul întotdeauna aduc neputinta , trufia întotdeauna aduce suferintă.21. Mergi la izvor când sufletul ti-e aprins, scormoneste în apa limpede si asteaptă până ce devine iarăsi curată. Asa se va duce si aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.

22. Ia bine seama la taina semintei. Asemeni ei este gândul tău, si cum sământa nu se poate fără coajă, asa este si gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este vointa, iar fără vointă,gândul se usucă si nu foloseste la nimic. Dar puterea este în răbdarea semintei, iar vointa si răbdarea fac mlădita firavă să razbată pământul tare.

23. În vremea lucrului tău, înveseleste-ti inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei,căci precum fructul îsi anuntă venirea cu o floare, tot asa fapta omului este văzută de cel cumintea si simtirea limpede, înainte de a fi terminată.

24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar si la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici alta nu sunt firesti. Omul sărac are multe gânduri desarte si le schimbă de la o zi la alta, vorbeste mult si lenea i-a învelit bratele si picioarele.
Cel grabnic avut ori e hot si înselător, ori vede mai bine necazul altuia si caută a-l amăgi, de acolo îsi trage grabnica avutie.

25. Fii blând si răbdător cu cei de lângă tine, căci asa cum te porti tu cu ei, asa se poartă si altii cu tine, căci simtirea lui este la fel cu simtirea ta, din aceeasi suflare este si simtirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeasi lumină cu cea care se vede prin ochii tăi.

26. Unde este tăria omului acolo îi este si slăbiciunea , ceea ce-l ridică îl si coboară; rămâi în limpezimea mintii si simtirii tale si vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel usor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra celui aprig. Limpede să-ti fie mintea si simtirea, si ia seamă de toate acestea.

27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din linistea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ti puterea din răbdare si din liniste si foloseste-te deea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.

28. Lucrarea făcută din teamă nu are viată lungă si tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care tine putin. Asa este si cu tulburarea oamenilor, ea vine din afară, dar este chemată de teamalor, însă teama vine prin necunoastere, iar necunoasterea prinde putere prin neadevăr, lene si trufie.

29. Soarbe cunoasterea de la cei cu barba albă si nerosită de vin si lasă vremea să o îmbrace cuîntelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit si gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoasterea lucrurilor si cresterea întelepciunii.

30. Multumeste pământului pentru toate cele ce-ti oferă, multumeste cerului pentru ploaia care îti hrăneste pământul, multumeste soarelui pentru căldura si lumina casei tale si a pământului tău,multumeste lunii pentru linistea somnului tău, multumeste stelelor că veghează asupra somnului tău, multumeste muntelui pentru povetele si fierul ce-l iei din el, multumeste pădurii pentru tot ce iei de acolo, multumeste izvorului pentru apa ce-o bei, multumeste copacului pentru lucrările ce-ti arată, multumeste omului bun ce-ti aduce bucurie si zâmbet pe chip.31. Precum iarba bună creste cu iarba rea, asa sunt si oamenii, dar tine seama că purtarea lor cea rea este semănată si crescută din teamă si neputinte, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor si nu căuta a-i îndrepta din vorbe si mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindecă.Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău ? Asa este si cu omul, de vei vrea să-l îndrepti, adu-i pentru început gândul si simtirea la ce este plăcut atât omului bun, cât si omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeasi roată venind. Cine vede mai bine ?

32. Doar cel înteleptit poate vedea limpezimea si linistea din mintea si sufletul celui tulburat, căci cel înteleptit a fost odată si el la fel ca si cel tulburat si roadele amare l-au făcut să tină seama de alcătuirea fiintei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui si acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii si iată că roadele erau cu el, apoi a privit în lăuntrul săusi iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea si simtirea poftelor sale.

33. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă ? Este un izvor mai limpede decât altul ? Este un fir de iarbă mai presus de un altul ? Fiecare are tăria, frumusetea si priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori si dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeasi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai întelept decât prunul sau părul ? Este mâna stângă mai bună ca dreapta ? Altfel vede ochiul stâng de cel drept ? Cele de sus îsi au rostul lor si cele de jos îsi au rostul lor, cele mari îsi au rostul lorsi cele mici îsi au rostul lor, cele repezi îsi au rostul lor si cele încete îsi au rostul lor, cele ce au fost si-au avut rostul lor si cele ce vin îsi vor avea rostul lor.

34. Neputinta vine după răutate si neadevăr, căci ceea ce dai aceea primesti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău si al celui de lângă tine are aceeasi vatră si rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele mintii si sufletului aproapelui tău. Adu-i linistea în suflet si limpezimea în minte si bătrânetile tale vor fi ca pomul copt, oasele si tăria ta nu vor slăbi si te vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura urmasilor tăi.

35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău si întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiti cu iubire si nu cu trufie căci acolo îti sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiti cu privirea de prunc si fără teamă.

36.Cele tari, cele slabe si cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea si toate acestea legăsesti în om si toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară si să nu fie si înăuntru. Ia seama la toate acestea când îti apleci privirea înăuntrul tău si vei găsi toatăîntelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiintei tale. Zeii au luat seama înaintea omului de această întelepciune si asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu si Vesnic.

37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumusetea ochilor si minunătia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea si suflarea Focului cel Viu si Vesnic care este în fiecare si al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din putinul care se vede.

38. Curătenia trupului si desfătarea sa prin simturi te pune doar putin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare si nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare si frigul, unde este dulcele apare si amarul, unde este plăcutul apare si neplăcutul, unde este mireasma apare si duhoarea, iar unde este râs, si plânsul pândeste.

39. Iată dar calea de început : cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni si de cei întelepti, hărnicia, multumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr si de vorbele desarte, ferirea de ceartă si de mânie, buna purtare între semeni. Dimineata să te trezesti cu ele, ziua să le porti mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn si astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinta,boala si răutatea altora nu se vor atinge de tine.

40. Dincolo de acestea se află iubirea, vointa, curajul, răbdarea, modestia si ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Vesnic si, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primesti adevărata cunoastere si întelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogătie, rodnica si trainica lucrare.41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea si ura, unde este vointa poate apărea si delăsarea,unde este curajul poate apărea si frica, unde este răbdarea, poate apărea si graba si unde este modestia poate apărea si trufia. Căci miscătoare sunt si cele ce se văd si cele ce nu se văd din fiinta omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeste si acesta este cel ce vede miscarea în nemiscare, este cel care dincolo de toate aceste virtuti se desfată în cunoasterea si linistea ce întrece orice bucurie, iar atentia, echilibrul si limpezimea sunt uneltele sale.

42. Cel tulburat vede binele ca bine si răul ca rău, este atras de una si fuge de cealaltă, dar înteleptul vede si frumosul si urâtul, simte si frigul si căldura, si finetea si asprimea, aude si plăcutul si neplăcutul, gustă si dulcele si amarul, simte si mireasma si duhoare a si nu face judecată între ele. El vede deslusit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage si urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început si se va face iarăsi amar, plăcutul se naste din neplăcut si neplăcutul din plăcut. Si toate acestea luminează sufletul înteleptului pentru că cele bune si plăcute hrănesc si bucură trupul si simturile sale, iar cele neplăcute neînteleptului hrănesc mintea si înielepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor si semintele viitoarelor bucurii.

43. Nu este usoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesupt, usorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneste este mai mare decât puterea care desparte.

44. Lungul si scurtul au acelasi mijloc; cercul mic si cercul mare, globul mic si globul mare pe acelasi punct se sprijină; nevăzutul si văzutul acelasi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre întelepti este cel ce o pricepe.

45. Înteleptul uneste pe cel ce vede cu cel ce gândeste, cel ce simte cu cel ce face, dar neînteleptul îi desparte. Deschide-ti bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte si cel ce gândeste sunt asemeni norilor care vin si pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este vesnic si lumina sa este fără umbră.
El este dincolo de viată si moarte, dincolo de bine si rău, dincolo de frumos si urât, dincolo de curgerea timpului.

Aici puteţi descărca acestă carte, în format pdf.: http://bibliotecaonline.files.wordpress.com/2008/10/basarabi.pdf

Sursa: Ramania Rumînia

Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa lui la marea arie a antropogenezei.

În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi de oase de animale ne duc în faţa perioadei Villafranchiană.

Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul Homo sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă istorică.

Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani. Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai poporului carpato-dunărean, sigur că nu putem spune prea multe azi.

Unele dintre cele mai deprimante aspecte ale istoriei spaţiului carpato-dunărean încep în momentul când istoricii-politicieni încearcă să manipuleze trecutul.

Te descoperi neputincios în faţa unor oameni de ştiinţă, care ajung la nişte concluzii aşa de ilogice despre istoria poporului carpato-dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să nu te amesteci în “afacerea” dumnealor. Dar, cum adevărului îi trebuie două lucruri – cineva să-l rostească şi cineva să-l audă – noi vom face primul pas vorbind despre adevăraţii strămoşi ai spaţiului carpato-dunărean, tracii, carpo-geto-dacii.

Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot, Dio Cassius şi Dio Chrisostomus. Dacă acea carte a V-a a lui Herodot este în mare parte dedicată poporului nostru carpato-dunărean, atmosfera pregătirii războiului daco-roman o găsim la Dio Cassius. Şi totuşi, adevăratul “reporter” al pregătirii războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus (“gură de aur”), mare orator şi filosof, stilist pompos şi moralist care, din pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi Ovidiu, în spaţiul nostru carpato-dunărean. Rătăceşte şi el printre geto-daci, începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe la Sarmisegetusa, când se urzea un război în care unii luptau pentru jefuire şi putere, iar alţii pentru libertate şi demnitate. El a putut vedea cum Decebal a umplut Dacia cu fortificaţii, a întărit cuibul de şoimi din munţii Orăştiei, acolo unde Burebista şi Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a sanctuarelor din Sarmisegetusa Regia; acolo unde se dezvolta şi se întărea un cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a avut la Cartagina, nici Vercingetorix la Alesia.

Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se spune că Traian şi-a descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat “Getica” scrisă de Criton, medic al împăratului, participant şi el la acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio Chrisostomus – “Orationes” (Discursuri), din care au ajuns la noi doar câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar cărţile lui Appian despre războaiele dacice, ne-ar fi fost mai uşor să ne înţelegem strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi Tacit, formidabilul istoric al primilor împăraţi romani, şi-a propus să scrie o istorie a lui Nerva şi a lui Traian, dar n-a mai apucat. Poetul Caninius Rufus a plănuit să povestească în versuri războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenţia sa. Dar nici azi nu ştim dacă Caninius Rufus a scris sau nu ceea ce şi-a propus. S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus despre triumful lui Traian asupra lui Decebal. Din cele 80 de cărţi ale lui Dio Cassius, scriitor al veacului al III-lea, tocmai din cărţile 67-68, care povesteau despre războaiele daco-romane din vremea lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas numai nişte fragmente, rezumate jalnice şi incoerente, copii bizantine târzii. A dispărut până şi acea parte din istoriile lui Ammianus Marcellinus, care a trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui Domiţian şi a lui Traian.

Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa istorică, pentru rolul strămoşilor noştri geto-daci în istorie şi civilizaţie ? Să fie toate aceste “dispariţii” simple întâmplări ori indolenţa celor ce refuză să le caute?

Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va hotărî direcţia în care se va orienta istoria acestui spaţiu carpato-dunărean. Un grup de cercetători consideră că, datorită asemănării limbii române cu cea italiană şi în special cu cea latină, românii sunt nepoţii târzii ai romanilor.

În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr. au cucerit Dacia (vechiul nume al spaţiului carpato-dunărean locuit azi de români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o asemănare mult mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-vedică?

Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar fi fost în stare să impună limba latină, până la completa dispariţie a celei locale. Dacia fiind cucerită în proporţie de numai 14%  de către romani şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă, numai limba latină nu.

Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată oficial în ziua de azi? Grigore Ureche (1560-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, aminteşte că “noi de la Râm ne tragem”, datorită asemănării limbii vorbite de moldoveni cu cea a populaţiei peninsulei Italice. Ce informaţii savante o fi deţinut el acum aproape 500 de ani ca să facă o asemenea afirmaţie, nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut ideea că latinii sunt nepoţii târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiţie de moment, stând închis într-o chilie şi visând la romani? Răul adus de el istoriei poporului român a fost şi este de neimaginat.

Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea şi au început să o răspândească cu mândrie? Miron Costin (1633-1691), un alt savant al istoriei Moldovei, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintaşul său, a început să popularizeze această idee chiar şi în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea “Poema Polona”. El a emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba poloneză, dar în special limba italiană şi latina clasică.

Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului moldovean, vlah si transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi azi vorbea o limba unitară de rezonanţă latină).

Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei” şi care se mândrea că se trage din coloniştii romani ai Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român (faptul că fetele şi soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture” soldaţilor romani, pentru a învăţa limba latină de la aceştia) i-a surâs şi Papei Pius al II-lea. În secolul XVII, alţi doi emeriţi savanţi, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino, vor prelua şi populariza originea romană a poporului carpato-dunărean (cu toate că la un moment dat D. Cantemir spune: “limba noastră dacică”).

În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce se mai putea face? În şcoli, gimnazii şi universităţi se predă originea romană a poporului român!

În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol), la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulaţie aşa-zisa “romanizare” a poporului dac, idee nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.

Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei principate în perioada 1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I., p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata nobilă latină.

În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne cunoşteam acum originea romană (şi încă prilej de a ne făli cu această origine pe care şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau ocupaţi cu formularea unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în plinul ei.

Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit Europa? Reapariţia pe harta Europei a celui mai vechi imperiu al ei, a Daciei, redeşteptarea conştiinţei unuia din cele mai vechi popoare ale Europei, poporul daco-român, nu ar fi fost confortabilă pentru nimeni, decât pentru noi.

Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei mai viteji dintre traci, drept adevăraţi strămoşi ai poporului carpato-dunărean de azi. În anul 1554, la Roma apare “Historia de Omnibus Gothorum” a lui Joannes Magnus, care vorbeşte despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei, despre Zamolxis drept acela ce prezintă primele legi scrise din istoria omenirii din care se vor inspira cele atheniene şi aproape toate legile antichităţii. El publică nu numai Legile lui Zamolxis, dar şi alfabetul getic. Oare de ce cărturarul moldovean Grigore Ureche nu a avut norocul să-l citească?

Cartea a fost scrisă în latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l fi împiedicat pe acest erudit cărturar moldovean să intre în posesia cărţii sus amintite?

În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche, fiind de data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent, ghinionist din nou şi rămâne la nivelul cunoştinţelor dobândite acolo, undeva într-o chilie a unei mânăstiri izolate din Moldova.

Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spaţiului carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea preşedintelui Academiei de Ştiinte a Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis Primus Getarum Legislator”, o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de ani (cu 4 ani înainte de moartea-i violentă – a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept spion polonez şi a fost decapitat).

Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-au găsit documente care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document este Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de la dreapta la stânga şi de jos în sus.

Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la vremea aceea, era ţinută în limba dacică, “Latina prisca”, nu ne poate mira.

Găsim aici primele note muzicale din istoria Europei, “Imnul tinerilor blaki”, de credinţă faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.

În Transilvania, se naşte una din cele mai erudite personalităţi ale poporului carpato-dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-1911), care are curajul să-i înfrunte pe toţi şi să le dovedească o altă origine a poporului din care şi ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii şi mii de ani în urmă, unde moşii şi strămoşii erau nişte eroi, nişte personaje demne de respect.

El, Nicolae Densuşianu, şi-a închinat toată puterea de muncă şi suflarea pentru neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a mândrit. El era dintre aceia care iubeau cu patimă toată ţara locuită de daco-români, fără anume hotare decât acelea ale graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia Pelasgă era patria pe care el a iubit-o, pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem, “Dacia preistorică” în 1913.

Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu ochi buni “noutatea” originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a adevărului asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia de la unele naţiuni pentru ruda lor săracă şi care era ameninţată să fie înghiţită de masele ugro-slavice. Şi, de ce să nu recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu desăvârşire capul, ba s-au înspăimântat în faţa unui asemenea studiu cu un cuprins cu adevărat monumental.

Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi, dar şi ca un mare înnoitor şi reconstructor al adevăratei noastre istorii, a adevăratei noastre origini dacice.

Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de acel instinct al conservării, şi-au pus întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de Valahi, cari Dumnezeu ne mai ştie cum de ne mai purtăm “neatârnarea” între gurile lacome a două mari monarhii gata să ne sfâşie, să mai avem cutezanţa să mai spunem lumii că suntem cel mai vechi popor în Europa, că am avut cea mai minunată religie, că şi de pe plaiurile Carpaţilor noştri s-au împrăştiat razele culturii şi civilizaţiei în tot restul continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!”. Deci lucrarea lui N. Densuşianu, printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu este luată în seamă.

Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească “mărgăritarele”, nici să-i osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae Lupu,” Exagerări istorice”, în ziarul “Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum acelaşi autor ne spune că “Getul care nu se teme decât de cer, ca să nu cadă peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni adevărul”.

De ce să fim o naţiune mică şi neînsemnată, când suntem urmaşi ai celor mai drepţi dintre cei drepţi, când suntem DACI? Nimeni până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N. Densuşianu, pentru că “ea există în stare latentă în miile şi milioanele de generaţii de geto-daci”, ne spune Cesar Pruteanu în “Cartea de Aur a Vitejilor”, Arad, 1941.

Acest adevăr îl simţim că zace de milenii ascuns în sângele nostru şi în firea noastră. Anii trec şi avem surpriza ca să apară în Statele Unite, California, Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de arheologie europeană, Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor sus menţionaţi declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie europeană, cu mult înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească.

Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul carpato-dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii temporare, parţiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către armatele romane) şi pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165 de ani, el, cel mai mare popor din lume după indieni (vezi Herodot).

Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român n-a existat, pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi universităţile româneşti.

Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de neglijat şi peste noapte toată populaţia Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o limbă nouă, romanică (fără ca 86% din teritoriul Daciei să fi fost călcat de picior de soldat roman).

Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor profesori de istorie din România, că de la soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile lumii – Africa, Palestina, Germania etc. – au învăţat ei, dacii, latina?

Sunteţi siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din toate colţurile lumii, vorbeau limba latină? Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densuşianu, Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina prisca” cu mii de ani înainte ca Roma să fi existat?

Napoleon Săvescu

Sursa : Ramania Rumana

Intr-o perioada in care multi romani si italieni deopotriva se plang ca viata este tot mai grea in Peninsula, exista si exceptii. Cativa conationali au decoperit secretul succesului punand pe picioare afaceri “de nisa” si castigand clienti fideli. Vezi cum reusesc sa faca profit pe timp de criza 2 tineri stabiliti in Milano.

Creatoarea de pantofi Cristina Toma i-a cucerit pe italieni, vestiti pentru eleganta lor. Acum vrea sa cucereasca si piata asiatica, dupa ce povestea ei fost mediatizata in publicatii precum Corriere della Sera, dar si in reviste de design, arata un reportaj ProTv.

Secretul succesului a fost sa se specializeze intr-un segment de piata lasat liber de artizanii italieni care au renuntat sa mai practice meseria de pantofar pe “stil vechi”, adica manual.

Liviu Onea conduce de cativa ani un resturant cu specific romanesc. A investit cam 300.000 euro, iar secretul lui este ca stie exact ce-si doresc clientii, majoritatea romani nostalgici dupa mancarea de-acasa.

Potrivit datelor Camerei de Comert, in Italia sunt aproape 30.000 de firme conduse de romani, cele mai multe in constructii, comert si agricultura. In Milano, un rezident roman din 14 are propria lui afacere.

Sursa :Daily business